ICCJ. Decizia nr. 3020/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin Sentința comercială nr. 1096 din 11 februarie 2010, pronunțată de secția a VI-a comercială a Tribunalului București, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții D.M., D.M.V., D.I. și D.F. în contradictoriu cu intimata pârâtă SC P.P. SRL București.
Instanța de fond, pentru a hotărî astfel a reținut că între reclamanți în calitate de promitenți-cumpărători și pârâta SC P.P. SRL București, în calitate de promitentă-vânzătoare, s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat din 15 octombrie 2007 de către B.N.P.A. B.A. prin care pârâta s-a obligat să predea și să finalizeze apartamentul în litigiu până la data de 20 decembrie 2008 (art. 6.1 din antecontract), că pârâtei i s-a recunoscut și dreptul de a depăși data menționată, cu notificarea promitenților-cumpărători pentru motive justificate (art. 6.3 din antecontract), dar nu mai mult de 3 luni, respectiv până la data de 20 martie 2009 și că, la data de 2 decembrie 2008, pârâta a expediat reclamanților o scrisoare recomandată prin care îi notifica în vederea prelungirii termenului de finalizare și predare a apartamentului.
S-a mai reținut că părțile au convenit ca predarea-primirea apartamentului să se efectueze printr-un proces-verbal de predare-primire, într-o formă substanțială similară celei din anexa la antecontract, că în convenția părților s-a inserat și un pact comisoriu de grad IV pentru cazul nefinalizării și nepredării apartamentului (cel târziu până la data de 20 martie 2009) și că reclamanții au solicitat să se constate intervenită rezoluțiunea antecontractului, în baza amintitului pact comisoriu, ca urmare a neexecutării culpabile de predare la termen a apartamentului de către societatea pârâtă.
S-a mai reținut că reclamanții au notificat-o pe pârâtă despre faptul rezoluțiunii antecontractului prin adresa din 1 aprilie 2009 emisă de B.E.J. D.D.C., că instanța este ținută să verifice în cauză dacă sunt îndeplinite condițiile generale ale rezoluțiunii, respectiv să constate că nu a operat pactul comisoriu.
Totodată s-a reținut că pârâta a notificat reclamanții pentru recepția apartamentului, că părțile s-au întâlnit la data de 2 martie 2009 pentru inspectarea imobilului și că în ziua menționată pârâta le-a predat reclamanților o copie a releveului apartamentului, iar cu această ocazie reclamanții au făcut unele observații referitoare Ia forma în care ar fi trebuit să se încheie procesul-verbal, au solicitat și o serie de detalii, de lămuriri și unele remedieri minore. în final s-a reținut că nu sunt întrunite prevederile art. 6.1 - 6.3 pentru a opera pactul comisoriu, că procesul-verbal încheiat de părți și cel inclus în Anexa 6 prezintă elemente de similaritate și că invocarea de către reclamantă a necesității efectuării unor lucrări de remediere, de importanță minoră nu poate conduce la concluzia că finalizarea și predarea apartamentului nu a avut loc câtă vreme pentru asemenea situații la art. 6.2 din antecontract s-a instituit o întreagă procedură.
Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 66 din 15 februarie 2011 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii instanței de fond.
A obligat apelanții reclamanți la plata sumei de 28.716,82 RON cheltuieli de judecată fond și apel, către intimata pârâtă.
Pe aspectul taxei judiciare de timbru datorate în fața primei instanțe și aferente acțiunii în constatarea rezoluțiunii antecontractului părților autentificat din 15 octombrie 2007 de B.N.P.A. B.A., Curtea a reținut că reclamanții au sesizat tribunalul cu o cerere de reducere sau eșalonare a taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina lor, care a fost calculată greșit la valoarea de 970.593,34 RON și nu la pretențiile lor care vizau avansul de 236.700,89 RON, plătit pârâtei în temeiul antecontractului.
Că prin încheierea de ședință din 7 ianuarie 2010 instanța de fond le-a respins cererea de ajutor public judiciar conform O.U.G. nr. 51/2008 și că se impunea ca reclamanții să formuleze cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru, conform art. 21 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că reclamanții au sesizat instanța cu o acțiune în constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta și autentificat din 15 octombrie 2007 de B.N.P.A. B.A. și că s-au prevalat de faptul neexecutării culpabile de către societatea promitentă-vânzătoare a obligației de predare la termen a apartamentului din complexul N.T., invocând pactul comisoriu de grad IV inserat de părți la art. 14.5 din contract, care are în vedere tocmai ipoteza neexecutării la termen a obligației de predare a apartamentului în litigiu.
S-a mai reținut că prin art. 6.1 și art. 6.3 din antecontract, părțile au stabilit ca predarea-primirea apartamentului să se facă până la data de 20 decembrie 2008, termen care a fost prelungit pentru motive întemeiate, la 20 martie 2009; că ulterior promitenta-vânzătoare i-a notificat pe reclamanți în vederea predării, inspectării apartamentului la 2 martie 2009, conform adresei din 11 februarie 2009, dată la care prin procesul-verbal întocmit cu această ocazie, promitenții-cumpărători au consemnat că li s-a predat apartamentul, cu unele obiecțiuni referitoare la forma în care trebuia să se încheie procesul-verbal (conform Anexei 6 la contract) și efectuarea de intimată a unor remedieri la imobil în următoarele 7 zile.
Instanța de apel a reținut că afirmațiile reclamanților referitoare la neîncheierea procesului-verbal din 2 martie 2009 în forma agreată în principiu și prevăzută de Anexa 6 sunt contrazise de chiar actul precizat și că lucrările minime de remediere a deficiențelor constatate pe care promitenta-vânzătoare s-a obligat să le efectueze nu echivalează cu o parte rămasă nepredată a bunului.
Curtea de Apel a concluzionat că intimata și-a îndeplinit conform antecontractului obligația de predare a apartamentului în litigiu și ca atare nu sunt întrunite prevederile art. 6.1 - 6.3 din antecontract pentru a opera pactul comisoriu de grad IV cu consecința desființării lui.
S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 - 277 C. proc. civ. și au fost obligați apelanții să plătească intimatei suma de 28.716,82 RON cheltuieli de judecată onorariu avocațial - fond și apel, cu mențiunea că factura nr. B/2010 pentru suma de 5.510,56 RON onorariu avocațial nu a fost avută în vedere de către instanța de control judiciar, nefiind însoțită în mod legal de extrasul de cont aferent.
împotriva Deciziei comerciale nr. 66 din 15 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, reclamanții D.F., D.I., D.M. și D.M.V. au declarat recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în secundar, modificarea deciziei și admiterea acțiunii lor.
în argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții reclamanți au susținut că, în ceea ce privește cuantumul taxei judiciare de timbru stabilit de instanța de fond în sarcina lor, curtea de apel a refuzat să se pronunțe asupra calculării greșite a acesteia, mulțumindu-se să menționeze că reclamanții puteau să ceară reexaminarea taxei judiciare de timbru la aceiași instanță.
Recurenții au susținut că nu există niciun text de lege, care să priveze partea interesată de promovarea unei cereri de reexaminare a taxei judiciare de timbru într-o altă cale de atac, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, astfel că decizia este nelegală pe acest aspect fiind dată cu încălcarea art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
în ceea ce privește aspectul cheltuielilor de judecată, recurenții-reclamanți au menționat că instanța de apel i-a obligat la plata către intimata-pârâtă a exorbitantei sume de 28.716,82 RON cheltuieli de judecată, onorariu avocațial, fond și apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., onorariu care, în opinia lor, este nepotrivit de mare în raport de munca îndeplinită de acesta.
Au invocat în acest sens practica altor instanțe și a Curții Europene care a statuat că, partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli de judecată decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
Recurenții au mai susținut că din eroare, instanța de apel a inclus în cuantumul cheltuielilor de judecată suma de 8.698,08 RON reprezentând contravaloarea asistenței judiciare acordate de intimată în dosar al Tribunalului București, situație în raport de care se impune excluderea acestei sume din suma totală de 28.716,82 RON cheltuieli de judecată stabilită în apel, și reducerea diferenței de 20.018,74 RON până la un cuantum rezonabil.
Pe fondul cauzei au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin care au susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, arătând că instanța de apel a pus semnul egalității între noțiunea de predare a apartamentului și aceea de inspectare, fără să aibă în vedere art. 6.1 - 6.2 din antecontractul de vânzare-cumpărare, dacă predarea-primirea la care se referă trebuia să se efectueze cu respectarea anumitor condiții, a căror îndeplinire în cauză instanța nu a verificat-o.
Recurenții au mai susținut că instanța de apel le-a respins în mod nelegal administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară solicitată, utilă cauzei care să facă dovada calității necorespunzătoare a lucrărilor efectuate de intimata-pârâtă.
Deși instanța de apel a admis proba cu înscrisuri, în pofida faptului că au insistat asupra necesității depunerii de intimată a înscrisurilor care au motivat decizia de prelungire a termenului de predare a apartamentului, acest aspect nu a fost analizat.
Instanța de apel a reținut o situație de fapt contrară înscrisurilor depuse de către recurenți în completarea probatoriului din apel, în sensul că reclamanții ar fi acceptat intervențiile vizând reparațiile la apartament și la spațiul de depozitare, ceea ce nu corespunde realității, față de notificările emise și transmise pârâtei, la 18 martie 2009 și 1 aprilie 2009, în vederea comunicării stadiului de execuție a remedierilor și a obligației de predare a apartamentului.
Intimata pârâtă SC P.P. SRL București prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile în cauză, constată următoarele:
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Referitor la critica recurenților ce privește neanalizarea de către instanțe a cuantumului taxei judiciare de timbru la care aceștia au fost obligați la fond, se constată că singura posibilitate legală prin care poate fi contestată modalitatea în care instanța a stabilit întinderea obligației de plată a taxei judiciare de timbru, este cea a reexaminării prevăzută de art. 18 din Legea nr. 146/1997 și nu invocarea ca și motiv de nelegalitate.
Susținerea recurenților reclamanți că nepromovarea cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru în condițiile legii speciale constituie un impediment al accesului la justiție și echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, conform art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi reținută, întrucât accesul liber la justiție nu interzice stabilirea și plata taxei de timbru, aceasta fiind condiția obligatorie pentru învestirea instanței de judecată cu soluționarea cererii formulate.
Analizând recursul declarat prin prisma motivului de recurs raportat la prevederile art. 274 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., înalta Curte constată că este întemeiat, în parte, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
Din verificarea documentației existente la dosarul cauzei, se confirmă susținerea recurenților reclamanți în sensul că instanța de apel în suma de 28.716,82 RON cheltuieli de judecată, onorariu de avocat a inclus în mod greșit suma de 8.698,08 RON, reprezentând contravaloare asistență judiciară acordată într-o altă cauză, respectiv în dosar al Tribunalului București, în raport de existența facturilor din 14 iunie 2010 și din 22 iulie 2010 aflate la dosarul de apel.
în materia cheltuielilor de judecată, potrivit art. 274 (1) C. proc. civ., este reglementat că, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., prevăd că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata că sunt nepotrivit de mari sau de mici, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Cât privește solicitarea recurenților de a micșora la un cuantum rezonabil diferența cheltuielilor de judecată rămase în sumă de 20.018,74 RON față de situația de mai sus, pe care le consideră foarte mari în raport de serviciile prestate de avocatul în cauză, aceasta va fi respinsă.
De altfel onorariul avocațial se stabilește prin negociere, fiind exclusă obligația avocatului de a justifica sumele cuvenite cu acest titlu, convenite cu clientul său.
Instanța de apel a acordat cheltuieli de judecată conform dovezilor depuse la dosar, astfel că nu i se poate imputa că nu a operat reducerea acestora la un cuantum rezonabil.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se poate invoca atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii.
în cauză, prin considerentele deciziei, instanța apelului a arătat punctual raționamentul ce a stat la baza înlăturării criticilor aduse împotriva sentinței primei instanțe, raportându-se la situația de fapt și făcând trimitere la textele legale incidente în cauză, confirmând soluția pronunțată de instanța de fond.
Susținerea recurenților reclamanți în sensul că instanța de apel a confundat noțiunea de predare a apartamentului cu aceea de inspectare, fără să țină cont de prevederile art. 6.1 - 6.2 din antecontractul de vânzare-cumpărare nu poate fi primită, în raport de situația de fapt corect reținută, de faptul că reclamanții au sesizat instanța cu o acțiune în constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți și autentificat din 15 octombrie 2007 de B.N.P.A. B.A. și neexecutarea culpabilă de societatea promitentă-vânzătoare a obligației de predare la termen a apartamentului ce face obiectul acestuia, invocând pactul comisoriu de grad IV inserat de părți la art. 14.5 din contract.
Potrivit art. 1020 C. civ., rezoluțiunea se aplică numai în cazul contractelor sinalagmatice cu executare imediată ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor asumate de una dintre părți.
Este de principiu că rezoluțiunea contractului este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația avută anterior încheierii lui.
în materie comercială, pentru a opera instituția rezoluțiunii se cer a fi întrunite două condiții de admisibilitate: una din părți să nu-și fi executat obligațiile ce-i revin și neexecutarea să fi fost imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația.
în raport de prima condiție enunțată, s-a stabilit cu valoare de principiu că neexecutarea parțială a contractului poate atrage rezoluțiunea însă doar în cazul în care partea din obligația neexecutată este esențială la încheierea contractului.
în speță însă, între părți așa cum judicios a reținut și instanța de apel a intervenit o promisiune de vânzare-cumpărare a unui apartament.
Conform acesteia obligația cumpărătorului era de a plăti prețul stabilit prin consens, iar cea a vânzătorului de a preda bunul.
în calea devolutivă a apelului, analizând probele administrate instanța de apel a reținut că reclamanta-cumpărătoare s-a prevalat de faptul neexecutării culpabile de către societatea promitentă-vânzătoare a obligației de predare la termen a apartamentului, invocând pactul comisoriu de grad IV inserat de părți în art. 14.5 din contract.
Or, în cauză cele două condiții ce se cer pentru admisibilitatea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare nu au fost îndeplinite.
în urma notificării făcute de intimată, părțile s-au întâlnit în ziua de 2 martie 2009 fixată pentru efectuarea operațiunii de predare-primire, când a fost întocmit procesul-verbal din 2 martie 2009, în care promitenții-cumpărători au consemnat că li s-a predat imobilul, este adevărat, cu obiecțiuni la forma în care ar fi trebuit să se încheie procesul-verbal, potrivit cu Anexa 6 la contract, precum și necesitatea efectuării unor lucrări de remediere a imobilului, pe care intimata s-a obligat să le finalizeze în următoarele 7 zile.
Lucrările minime de remediere a defecțiunilor constatate la imobil nu sunt un impediment esențial pentru încheierea contractului și nu echivalează cu o parte de predare a bunului rămasă neexecutată.
Instanța de apel, după o judicioasă apreciere a probelor administrate, în mod corect a constatat că procesul-verbal încheiat între părți și cel inclus în Anexa 6 prezintă elemente de similaritate, că intimata nu este în culpă pentru neexecutarea antecontractului, întrucât aceasta și-a îndeplinit în mod corespunzător obligația de predare a apartamentului în litigiu.
Ca atare cum în cauză nu sunt întrunite prevederile art. 6.1 - 6.3 din antecontract pentru a opera pactul comisoriu de grad IV, înalta Curte va respinge și acest motiv de recurs ca nefondat.
Critica recurenților prin care au susținut că instanța de apel le-a respins în mod nelegal administrarea probei cu expertiza tehnică și cu înscrisurile solicitate, precum și neanalizarea notificărilor sale din 18 martie 2009 și 1 aprilie 2009, edificatoare în înțelegerea situației de fapt, vizează aspecte de netemeinicie, astfel că acestea exced prezentului recurs.
Abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., nu îngăduie ca în prezentul recurs să fie abordate și analizate aspectele de netemeinicie, legate de administrarea și interpretarea probelor în fazele procesuale anterioare.
în plus, față de argumentele arătate mai trebuie reținut, în conformitate cu art. 167 (1) C. proc. civ. că dovezile se încuviințează numai dacă instanța socotește că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii.
Or, din analiza înscrisurilor existente la dosar s-a constatat că acestea sunt suficiente, pertinente și utile cauzei și duc la dezlegarea chestiunilor de fapt evocate.
Față de cele de mai sus, înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ., a admis recursul reclamanților, a modificat în parte Decizia comercială nr. 66 din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, în sensul că a obligat apelanții să-i plătească pârâtei SC P.P. SRL București suma de 20.018,74 RON cheltuieli de judecată în fond și apel. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3010/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3150/2011. Comercial → |
|---|
