ICCJ. Decizia nr. 3507/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3507/2011
Dosar nr. 12320/2/2010
Şedinţa publică de la 8 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa arbitrală nr. 218 din 4 noiembrie 2010 pronunţată de tribunalul arbitral constituit în cadrul CURȚII DE ARBITRAJ COMERCIAL INTERNAŢIONAL DE PE LÂNGĂ CAMERA DE COMERȚ ȘI INDUSTRIE A ROMÂNIEI, s-a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată formulată de reclamanta SC O.R. SA prin administrator judiciar Activ Lichidator IPURL împotriva pârâtei A.D.S., s-a constatat nulitatea absolută a actului de reziliere nr. 31715 din 13 octombrie 2008, s-au repus părţile în situaţia anterioară emiterii actului de reziliere nr. 31715 din 13 octombrie 2008; a constatat că reclamanta a efectuat investiţii în proporţie de 89% în valoare de 3.144.022 dolari SUA din valoarea totală a perioadei contractate şi s-a constatat că reclamanta nu datorează suma de 1.671.896,45 lei reprezentând penalităţi de întârziere pentru nerealizarea investiţiilor.
Împotriva acestei sentinţe arbitrale, pârâta în temeiul dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ. a formulat acţiune în anulare.
În justificarea demersului său judiciar reclamanta precizează că tribunalul arbitral a încălcat dispoziţiile art. 969 C. civ. şi alte dispoziţii legale imperative în vigoare, nu a analizat corect materialul probator administrat în cauză, că a interpretat greşit clauzele contractuale constatând că penalităţile pentru anii investiţionali 2003 – 2005 erau prescrise când, în realitate, potrivit art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 termenul de prescripţie era de 5 ani, că reclamanta nu a realizat programul investiţional la care s-a angajat şi că, raportul de expertiză a prezentat concluzii nefundamentate.
Intimata legal citată a formulat întâmpinare prin care argumentat în fapt şi în drept a solicitat respingerea acţiunii în anulare ca nefondată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin decizia nr. 44 din 18 aprilie 2011 verificând legalitatea lucrărilor dosarului arbitral prin prisma dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., a constatat că acţiunea în anulare este neîntemeiată faţă de faptul că singura referire a reclamantei vizează dispoziţiile art. 969 C. civ. care reglementează principiul de drept al forţei obligatorii a contractului, legal încheiat, între părţile contractante.
A mai reţinut instanţa de anulare că, referitor la termenul de prescripţie, tribunalul arbitral nu a stabilit prescrierea vreunui drept al A.D.S., ci doar a apreciat că acest aspect nefiind invocat de către pârâtă nu se putea pronunţa asupra lui cu titlu de excepţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs AGENŢIA DOMENIULUI STATULUI BUCUREŞTI, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii în anulare.
Recurenta îşi subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aducând în susţinere următoarea argumentaţie:
În temeiul dispoziţiilor legale ce reglementează activitatea A.D.S., respectiv Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului şi H.G. nr. 626/2001 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001, cu modificările şi completările ulterioare, între părţi a fost încheiat contractul de concesiune nr. 65 din 21 noiembrie 2002 având ca obiect transmiterea dreptului şi obligaţiei de exploatare a terenului cu destinaţie agricolă în suprafaţă totală de 104 ha din care: arabil - 93 ha, păşuni - 8 ha şi livezi - 3 ha, aflat in perimetrul localităţii Oradea, jud. Bihor, pentru o perioadă de 49 de ani, în schimbul unei redevenţe stabilită în conformitate cu capitolul 4: cuantumul redevenţei este echivalentul în lei a 1150 kg grâu STAS 813/68/ha anual, la care se adaugă, în momentul plăţii TVA-ul aferent fiecărei tranşe de plată.
Prin contractul încheiat, părţile au convenit şi transmiterea dreptului de exploatare şi a obligaţiei de întreţinere a suprafeţei de 51,49 ha teren neagricol din care: drumuri tehnologice şi de exploatare agricolă 8 ha, construcţii şi instalaţii zootehnice - 37 ha, terenuri neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţie agricolă - 2,95 ha şi ape bălţi - 3,54 ha, pentru care nu se datorează redevenţă, stabilind de comun acord ca în schimbul transmiterii drepturilor şi obligaţiilor prevăzute la art. 2.1, concesionarul să plătească redevenţă in cuantumul cuprins în art. 4. astfel: redevenţă se datorează de la data predării - preluării terenului ce face obiectul contractului şi se achită, aşa cum s-a stipulat la art. 5.3, în tranşe trimestriale, termenele scadente fiind: - 15 ianuarie 10%; - 15 aprilie-10%; - 15 iulie-25%; - 15 decembrie - 55%.
În conformitate cu art. 5.13 „neplata redevenţei în termen de 30 de zile de la scadentă, din culpa exclusiva a Concesionarului permite Concedentului să procedeze în mod unilateral la rezilierea de plin drept a contractului de concesiune, după notificarea prealabilă adresată Concesionarului.”
Având în vedere că la momentul emiterii notificării de reziliere nr. 31715 din 13 octombrie 2008 debitoarea figura în evidenţele noastre cu un debit în valoare totală de 23.867,28 lei din care 18.867,28 lei reprezintă redevenţă, 4.976,43 lei penalităţi de întârziere, la care se adăugă suma de 1.648.052,74 lei reprezentând penalităţi de întârziere pentru neefectuarea investiţiilor la care aceasta s-a obligat prin contractul încheiat intre părţi, s-a emis actul de reziliere nr. 31.715 din data de 13 octombrie 2008 în conformitate cu prevederile contractului de concesiune nr. 65 din 21 noiembrie 2002.
Cu privire la suma de 10.000 lei achitată de către debitoare recurenta precizează că această plată a fost efectuată la data de 24 septembrie 2009, fiind înregistrată în conturile sale la data de 27 octombrie 2008, având 30 de zile de întârziere. De asemenea, având in vedere că plata a fost făcută de către o altă societate, respectiv de către SC L.D. SRL, nu s-a putut identifica în termen util pentru care societate s-a efectuat această plata.
Având în vedere că debitoarea a efectuat o plată la data de 23 octombrie 2008 prin care a achitat suma de 8.868 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 14.403/2008, la mai mult de 30 de zile de la momentul redactării notificării a cărei anulare se cere în prezentul litigiu, acest moment fiind ulterior celui la care suma a devenit scadenta, este evident ca in mod corect s-a făcut aplicarea prevederilor art. 5.13. întrucât debitoarea nu şi-a executat obligaţiile asumate prin contractul încheiat între părţi, achitând redevenţa cu mult după data scadentă.
- Concluzionează recurenta în sensul că debitoarea se află în culpă, decizia şi comunicarea rezilierii contractului sunt întemeiate, fiind făcute în perfectă concordanţă cu prevederile contractuale.
- Cu privire la penalităţile de întârziere datorate pentru nercalizarea investiţiilor recurenta arată că, potrivit clauzelor contractuale exprese - art. 7.1.16. referitor la „Investiţii pentru dezvoltarea exploataţiei - Concesionarul s-a obligat să realizeze investiţii pentru dezvoltarea exploataţiei în echivalentul în lei a 3.540.300 dolari SUA, eşalonate pe o perioadă de 10 ani, pe obiective investiţionale, conform anexei parte integrantă la contract”.
Reclamanta nu a efectuat aceste investiţii, fapt comunicat prin adresa nr. 26.049 din 16 iunie 2008 prin care se arată acesteia că pentru anii investiţionali 2003-2004 si 2004-2005, documentele privind aceste investiţii nu corespund cu obiectivele convenite de către părţile obiectul prevederilor contractuale, cum ar fi :
- facturi de reparaţii auto, vulcanizare, reglare direcţie, etc.;
- facturi de transport persoane, cursă;
- facturi cămin nefamilişti;
- facturi de telefonie mobilă şi fixă, etc.
Susţinerile reclamantei cu privire la faptul că investiţiile convenite au fost realizate în proporţie de 89% nu au nici un fel de temei, motiv pentru care recurenta a făcut aplicarea celor stipulate în contractul de concesiune încheiat la data de 21 noiembrie 2002 şi a aplicat penalităţi debitoarei pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate, penalităţi ce au fost calculate riguros.
Sub acest aspect recurenta – concluzionează că era îndreptăţită, în conformitate cu art. 8.8, să pretindă eliberarea unei scrisori de garanţie bancară, întrucât conform articolului menţionat mai sus, „valoarea investiţiilor anuale minime obligatorii, asumate de către concesionar prin oferta sa tehnică şi financiară fermă, definitivă şi irevocabilă va fi garantata în mod obligatoriu, anual, în favoarea concedentului, prin prezentarea unei scrisori de garanţie bancară emisă la o valoare identică celei a investiţiei anuale”.
La punctul B din 11.3.1.1 din considerente, instanţa arbitrală a reţinut greşit ca în conţinutul adresei de reziliere nr. 31715/13/10.2008, nu este stipulat, la fiecare scadenta a plaţii, pactul comisoriu stipulat in contract, cu încălcarea art. 970 alin. (1) C. civ.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei si reţinută de instanţa privitoare la obligaţia de plata asupra sumei de 17.978,37 lei, reprezentând redevenţa aferentă trimestrului IV pentru anul 2008, recurenta precizează că la data notificării de reziliere redevenţa a fost calculata doar pana la aceasta data, iar factura cuprinzând suma de plată trebuia achitată până la data de 15 decembrie 2008, când intervenea termenul scadent, penalităţile fiind calculate de la data de 16 decembrie 2008 şi referitor la exonerarea la plata redevenţei, pentru anul agricol 2008-2009, menţionează că în baza contractului de concesiune nr. 65 din 21 noiembrie 2002, nu se mai percepe redevenţa de la data rezilierii acestuia, respectiv 13 octombrie 2008.
Rezilierea contractului de concesiune nr. 65 din 21 noiembrie 2002, a intervenit în special datorită neefectuării programului investiţional conform acestui contract. Potrivit datelor furnizate de direcţia de specialitate, cu atribuţii în urmărirea contractelor de concesiune perfectate de recurentă cu partenerii săi contractuali, investiţiile pe care societatea le-a prezentat, în decursul derulării relaţiei contractuale, nu au fost in conformitate cu obiectivele asumate prin anexa 1 la contract, astfel încât pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale asumate ADS a procedat la rezilierea contractului de concesiune, potrivit celor expres stipulate contractual, la art.7.1.23, prevederi coroborate si cu cele din cadrul Capitolului 9 Încetarea Contractului.
Referitor la susţinerile reclamantei şi menţinute de instanţă, conform cărora ar fi efectuat investiţiile asumate în procent de 89%, recurenta arată că aceste susţineri nu sunt întemeiate, se arată că întrucât, în conformitate cu anexa 1 la contractul de concesiune nr. 65/21 noiembrie 2002, reclamanta nu si-a efectuat investiţiile asumate, si ca documentele privind acestea, prezentate de societate nu corespund cu obiectivele convenite de către părţi. Se arată că documentele trimise de reclamanta privind investiţiile efectuate nu au făcut obiectul prevederilor contractuale, societatea fiind în cunoştinţă de cauză de aceste fapte, primind notificări prin care i se comunicau ce trebuie sa conţină dosarul de investiţii, în înţelesul termenilor contractuali.
Referitor la afirmaţiile reclamantei că scrisoarea de garanţie bancară nu mai era necesară şi utilă, în condiţiile în care investiţiile au fost realizate, recurenta precizează că, în opinia sa, că investiţiile trebuie garantate in mod obligatoriu, anual, in favoarea Concendentului, deci, trebuiau garantate chiar dacă urmau să fie efectuate integral.
Concluziile expertului nu sunt fundamentate având în vedere faptul că expertul agricol a luat în calcul şi documente reprezentând cheltuieli directe, neînregistrate de către S.C. O.R. S.A. în contabilitate la capitolul investiţii cum ar fi: facturi pentru reparaţii auto, facturi vulcanizare, facturi reglare direcţie, facturi de transport persoane, cursa, facturi cămine nefamilişti, facturi de telefonie mobilă, fixă.
În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care să se constate că reclamanta nu datorează suma de 1.671.896,45 lei, penalităţi de întârziere, în considerentele sale instanţa la punctul 11.7.1 retine că la nivel principial, aplicarea clauzei penale presupune şi lipsa culpei beneficiarului acesteia cu privire la executarea obligaţiilor partenerului contractual, fără a avea probe în susţinere.
Instanţa arbitrală, trebuia în mod imperativ in baza principiului dreptului la apărare trebuia sa dispună refacerea expertizelor dispuse sau după cum am cerut in concluziile orale, sa judece cauza doar pe baza probelor depuse la dosar.
În final recurenta precizează că, după câteva amânări de pronunţare si o repunere pe rol, instanţa a constatat că recurenta nu a pus concluzii scrise şi a admis în parte acţiunea, având drept fundament doar o construcţie juridică a teoriei contractuale şi două rapoarte de expertiză tehnică judiciară nelegale.
Înalta Curte examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat astăzi în şedinţa de judecată, Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit, întrucât recurenta nu justifică un interes personal, nearătând în ce constă vătămarea pe care a suferit-o prin pretinsa nelegală citare a intimatei în faţă instanţei de anulare.
În ceea ce priveşte motivele invocate iniţial, în cererea de recurs, în exercitarea controlului de legalitate, Înalta Curte va avea în vedere numai criticile de nelegalitate aduse sentinţei atacate, nu pe cele ce vizează atitudinea contractuală a intimatei – pârâte şi cele referitoare la hotărârea tribunalului arbitral care exced, în raport de art. 299 alin. (1) C. proc. civ., prezentul cadru procesual.
Acţiunea în anulare constituie o cale de control judecătoresc, asupra hotărârii arbitrale cu două obiective bine determinate şi anume verificarea conformităţii hotărârii arbitrale cu convenţia arbitrală precum şi respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil astfel cum ele sunt enunţate de art. 358 C. proc. civ., niciunul dintre motivele reglementate de art. 364 C. proc. civ. neprivind controlul legalităţii şi temeiniciei hotărârii arbitrale, această cale procedurală nefiind una cu caracter devolutiv.
Criticile aduse sentinţei recurate vizează interpretarea greşită de către instanţa de anulare a clauzelor contractuale, a materialului probatoriu, reproşându-i-se acesteia şi reţinerea unei situaţii de fapt ce nu corespunde realităţii.
Deşi îşi întemeiază criticile, în drept, pe prevederile art. 304 punctul 9 C. proc. civ., recurenta – pârâtă reiterează, de fapt, în întregime argumentele aduse în susţinerea acţiunii în anulare, neindicând în ce constă nelegalitatea sentinţei recurate care a examinat hotărârea arbitrală din perspectiva incidenţei motivelor de anulare prevăzute de art. 364 lit. i) C. proc. civ., tinzând astfel la o nouă judecată de fond a acţiunii în anulare.
Din interpretarea prevederilor cuprinse în art. 364 lit. a)- i) C. proc. civ.. rezultă că acest text consacră acţiunea în anulare ca fiind singura cale de desfiinţare a unei hotărâri arbitrale pentru motivele pe care le prevede imperativ şi limitativ, respectiv pentru încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri ori a unor dispoziţii imperative ale legii, aspect corect reţinut de prima instanţă de control judecătoresc, care a apreciat, cu justeţe, că această cale procedurală nu este una devolutivă, situaţie în care criticile formulate de recurenta - pârâtă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu se justifică.
Este de observat că. în fundamentarea criticii ce vizează incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta - pârâtă Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti a susţinut aplicabilitatea. în speţă, a dispoziţiilor art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ., pentru încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. de către instanţa de fond şi prin interpretarea greşită a clauzelor contractuale cuprinse în contractul de cesiune nr. 65 din 21 noiembrie 2002 încheiat între AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI şi SC O.R. SA.
Or, dispoziţiile art. 969 C. civ. şi a tuturor principiilor care se aplică în cazul executării contractelor de drept privat nu sunt de natura celor ocrotite de textul de lege arătat, pentru a putea duce la admiterea recursului şi desfiinţarea hotărârii arbitrale, aşa cum legal sa reţinut.
Cum recurenta nu a produs dovezi din care să rezulte că terenul ce formează obiectul contractului de concesiune se află în proprietatea publică a statului, evocatele prevederi ale Codului civil, referitoare la efectele convenţiilor şi la interpretarea acestora, nu constituie norme imperative, în sensul revăzut de legiuitor prin art. 364 lit. i) C. proc. civ., precitat, spre a induce, în situaţia dovedirii încălcării lor, incidenţa acestui text legal.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
Pentru aceste considerente, constatând că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precitat, invocat de recurenta – pârâtă, nu-şi găseşte aplicare, Înalta Curte apreciază recursul formulat de această parte în cauză ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta – pârâtă AGENŢIA DOMENIULUI STATULUI BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 44 din 18 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3561/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3505/2011. Comercial → |
|---|
