ICCJ. Decizia nr. 3493/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3493/2011
Dosar nr. 8404/30/2008
Şedinţa publică de la 8 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 147 din 9 februarie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea promovată de reclamanta SC I.M.M. SRL şi a dispus obligarea pârâtei SC A. SRL la plata echivalentului în lei a sumei de 6.000 Euro cu titlu de daune, respingând cererea reconvenţională şi de chemare în garanţie formulate de pârâtă.
Judecătorul fondului a reţinut că obiectul litigiului îl formează clauza inclusă în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părţi în forma autentică la 20 decembrie 2007 potrivit căreia pârâta s-a obligat sub sancţiunea penalităţilor să cedeze reclamantei dreptul de concesiune asupra unui imobil, obligaţie pe care aceasta nu a îndeplinit-o în termenul convenit motiv pentru care cererea reclamantei a fost admisă în parte, înlăturând susţinerile pârâtei cu privire la nulitatea clauzei, obiect al cererii reconvenţionale, faţă de prevederile O.U.G. nr. 54/2006 care instituie, ca regulă, interdicţia de subconcesionare.
Sentinţa tribunalului a fost atacată de ambele părţi cu apel, reclamanta solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii în întregime a cererii principale iar pârâta în sensul admiterii cererii reconvenţionale şi constatării nulităţii clauzei aflată în litigiu.
Curtea de Apel Timişoara prin decizia nr. 91 din 29 martie 2011 a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de pârâtă şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins în întregime acţiunea reclamantei, a admis cererea reconvenţională şi a constatat nulitatea absolută a clauzei din contractul de vânzare-cumpărare 1187 din 20 decembrie 2007 referitoare la cedarea dreptului de concesiune asupra terenului înscris în C.F. nr. 1504 Moşniţa Nouă.
Instanţa de apel a reţinut că prin contractul încheiat pârâta şi-a asumat o obligaţie de a da, de a transmite dreptul de proprietate obiect al contractului de vânzare-cumpărare şi o obligaţie de a face, de a ceda dreptul de concesiune asupra unui teren iar din examenul condiţiilor de validitate reglementate de art. 948, dar şi din perspectiva art. 963 – 965 C. civ., obiectul clauzei este imposibil. Imposibilitatea s-a reţinut ca fiind de natură juridică deoarece pârâta nu avea puterea nici să cedeze şi nici să procure reclamantei un drept de concesiune asupra terenului chiar în situaţia în care pe acesta l-ar fi dobândit în viitor, deoarece art. 8 din O.U.G. nr. 54/2006 interzice subconcesionarea.
Mai reţine instanţa de apel că pârâta nu ar putea să procure reclamantei un drept de concesiune deoarece procedura şi condiţiile concesiunii sunt stabilite de legiuitor prin norme de ordine publică conţinute de O.U.G. nr. 54/2006 de la care conform art. 5 C. civ. nu se poate deroga.
În contra acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând situaţiile prevăzute de art. 304 pct. 7,8 şi 9 C. proc. civ. în temeiul cărora dezvoltă următoarele motive de nelegalitate:
1. greşita interpretare a clauzei contractuale în discuţie cu privire la validitatea acesteia întrucât premisa imposibilităţii ei este falsă, în dreptul românesc fiind posibilă promisiunea transmiterii de drepturi reale ale altor subiecte de drept cu condiţia ca la momentul realizării obligaţiei, promitentul să fie titularul obligaţiei (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.);
2. greşita antamare în cuprinsul deciziei a situaţiei subconcesionării, deoarece recurenta nu s-a obligat la încheierea unui contract de concesiune ci numai la cedarea unui drept de concesiune (art. 304 pct. 7 C. proc. civ. );
3. este adevărat că procedura concesiunii este reglementată de O.U.G. nr. 54/2006 dar intimata nu a făcut dovada efectuării vreunui demers în sensul procurării dreptului de concesiune iar art. 5 C. civ. a fost greşit interpretat deoarece dispoziţiile clauzei în speţă nu aduc atingere ordinii publice şi bunelor moravuri (art. 304 pct. 9).
Intimata chemată în garanţie BIROUL NOTARULUI PUBLIC A.I.G. a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat admiterea în parte a recursului, casarea în parte a deciziei şi respingerea apelului pârâtei SC A. SRL, clauza inclusă în contractul de vânzare-cumpărare fiind legală, aceasta nefiind sub incidenţa O.U.G. nr. 54/2006.
Și intimatul chemat în garanţie STATUL ROMÂN PRIN REPREZENTAT MUNICIPIUL TIMIŞOARA a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive deoarece cu privire la terenul în speţă nu are încheiat contract de concesiune.
Cu privire la poziţia intimatelor chemate în garanţie, este de observat că, soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtă având ca obiect obligarea acestora la plata sumelor de bani cu care pârâta ar cădea în pretenţii a fost menţinută prin decizia recurată. Cum nici sentinţa şi nici decizia nu au fost atacate de chematele în garanţie, sub acest aspect au intrat în puterea lucrului judecat în ce le priveşte, în contextul dat, excepţia pe care cea de a doua chemată în garanţie o invocă, în concret cu privire la situaţia sa procesuală, fiind astfel caducă.
Recursul nu este fondat.
Criticile de nelegalitate dezvoltate de recurenta reclamantă vizează şi se reduc, în esenţă, la interpretarea şi validitatea clauzei de cesiune inserată în contractul de vânzare cumpărare încheiat de părţi, raportat la prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în care acestea se încadrează.
Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.
Înalta Curte, din perspectiva ipotezei textului citat, constată pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, ca neavenite criticile formulate.
Părţile în litigiu au încheiat un contract de vânzare-cumpărare privind un imobil, contract în cadrul căruia au inclus şi următoarea clauză: ” mă oblig să cedez dreptul de concesiune asupra imobilului înscris…în termen de maximum 60 de zile de la semnarea prezentului contract de vânzare cumpărare. /…/mă oblig să plătesc societăţii cumpărătoare daune reprezentând echivalentul a 0,1% din valoarea prezentului contract până la data cedării dreptului de concesiune, în cazul în care voi depăşi termenul stipulat de 60 de zile susmenţionat…”
Din interpretarea literală a clauzei citate rezultă că obligaţia pe care şi-a asumat-o pârâta, de cesiune a unui drept de concesiune, este o obligaţie pură şi simplă, neafectată de modalităţi. Din poziţia procesuală concordantă a ambelor părţi rezultă, însă, că dreptul la a cărui cesiune s-a obligat pârâta nu a existat la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare care conţine clauza cu acest obiect, şi nu există nici în prezent, obiectul cesiunii fiind condiţionat de realizarea unui eveniment viitor şi nesigur, anume încheierea contractului de concesiune.
Dând eficienţă în interpretarea clauzei contractuale voinţei interne a părţilor contractante, în aplicarea art. 977 C. civ. conform căruia „Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”, obligaţia pe care şi-a asumat-o pârâta se va privi ca o obligaţie afectată de modalitatea condiţiei.
Încheierea contractului de concesiune în temeiul căruia pârâta ar fi dobândit dreptul la a cărui cesiune aceasta s-a obligat prin clauza citată este un eveniment viitor a cărui realizare depinde însă de voinţa sa exclusivă, deci, a debitorului, care, implicit, se angajează în a determina şi voinţa unei viitoare cocontractante în respectivul contract, în speţă, voinţa autorităţii publice locale.
Obligaţia, astfel asumată, este o obligaţie afectată de o condiţie suspensivă, dar întrucât realizarea evenimentului viitor şi incert depinde de voinţa exclusivă a uneia dintre părţi, respectiv a celui care s-a obligat, condiţia care o afectează este una pur potestativă, nefiind nici în situaţia reglementată de art. 1006 C. civ. deoarece realizarea condiţiei potestative nu depinde şi de voinţa celeilalte părţi, a creditorului, şi nici în situaţia unei condiţii mixte reglementată de art. 1007 C. civ., deoarece realizarea condiţiei nu depinde de voinţa uneia din părţile contractante şi de aceea a unei alte persoane, ci numai de voinţa uneia dintre părţile contractante, a debitorului, care, el s-a obligat, în nume propriu la realizarea contractului de concesiune, la procurarea dreptului de concesiune şi la cesiunea acestuia, modalitate care atrage nulitatea acestei din urmă obligaţie pe care o afectează.
În cazul de faţă, nulitatea este o nulitate expresă, prevăzută de lege, respectiv de art. 1010 C. civ. care dispune în sensul că: ”obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativă din partea aceluia ce se obligă”.
Faţă de faptul că efectivitatea dreptului de concesiune la a cărui cesiune s-a obligat pârâta este condiţionată de un eveniment viitor a cărui realizare depinde de voinţa acesteia, dar având în vedere şi faptul că manopera sa implică determinarea în acest sens a consimţământului unei terţe persoane, persoană juridică de drept public, contractul de concesiune eveniment având şi o parte reglementată în ce o priveşte pe aceasta, condiţia care afectează obligaţia cesiunii dreptului de concesiune conţinută de clauza în speţă, se priveşte, cum a motivat şi instanţa de apel, ca fiind şi imposibilă din punct de vedere juridic, perspectivă din care sancţiunea care afectează obligaţia este tot nulitatea expresă.
Astfel, potrivit art. 1008 C. civ. : „Condiţia imposibilă …, este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa”.
În atare situaţie, aserţiunea recurentei în sensul că „este posibilă promisiunea transmiterii de drepturi reale ale altor subiecte de drept, cu condiţia ca la momentul la care trebuie realizată obligaţia, promitentul să fie titularul dreptului real/beneficiarul dreptului real”, deşi corectă, nu se încadrează în ipoteza clauzei în speţă, clauză care vorbeşte nu de cesiunea unui drept aflat în patrimoniul unei terţe persoane ci de cesiunea unui drept care nu există în niciun patrimoniu şi a cărui naştere depinde de un eveniment viitor a cărui realizare, în contextul clauzei, depinde, la rândul ei, numai de voinţa celui care s-a obligat.
Pentru aceste considerente, soluţia dată asupra apelului este legală, cu observarea că trimiterea instanţei de apel la contractul de subconcesiune şi interdicţia încheierii lui în baza O.U.G. nr. 54/2006 cu atragerea, pe cale de consecinţă, a incidenţei art. 5 C. civ., deşi inexactă, cum corect constată recurenta, deoarece clauza în speţă priveşte cesiunea unui drept de concesiune, aceasta se constituie însă, într-o motivare alternativă, la motivarea iniţială constând în imposibilitatea juridică a obiectului obligaţiei.
Faţă de această situaţie, criticile de nelegalitate încadrate de recurentă în situaţiile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. sunt fără obiect.
Drept urmare, Înalta Curte, pentru considerentele de mai sus, va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, menţinând ca legală decizia atacată, cu observarea şi a prevederilor art. 274 C. proc. civ. şi a poziţiei părţilor cu privire la cheltuielile de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC I.M. SRL TIMIŞOARA împotriva deciziei nr. 91 din 29 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3497/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3418/2011. Comercial → |
|---|
