ICCJ. Decizia nr. 455/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 455/2011
Dosar nr. 39962/3/2009
Şedinţa publică de la 2 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 9 octombrie 2009, sub nr. 39962/3/2009, reclamanta SC I.G. SRL Bucureşti a chemat în judecată pârâţii D.L.M. şi D.G., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună evacuarea pârâţilor şi a membrilor lor de familie, D.A., fiu, D.E., fiica, şi D.A., fiica majoră, din imobilul situat în oraşul Voluntari, judeţul Ilfov, compus din construcţie şi teren aferent în suprafaţă de 504,07 mp pentru lipsa de titlu şi ocupare abuzivă a imobilului, şi obligarea pârâţilor la plata contravalorii cheltuielilor datorate (lumină, gaze, impozite), penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, precum şi daune în completare până la acoperirea prejudiciului suferit potrivit dreptului comun şi pentru lipsirea de folosinţă a bunurilor proprietatea sa şi cheltuieli de judecată.
La data de 8 decembrie 2009, pârâţii D.L.M. şi D.G. au depus întâmpinare la dosar, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 10 decembrie 2009, reclamanta SC I.G. SRL Bucureşti a depus la dosar răspuns la întâmpinare, precizând, totodată, acţiunea, în sensul că este o acţiune în evacuare, în temeiul art. 480 C. civ., şi al obligării pârâţilor la plata sumei de 46.305,62 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor datorate.
La data de 20 ianuarie 2010, pârâţii D.L.M., D.G. şi D.A. au depus la dosar note de şedinţă în completarea întâmpinării, prin care au solicitat respingerea acţiunii, în principal, ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, în primul rând - ca inadmisibilă, în al doilea rând - ca prescrisă, iar în al treilea rând - ca neîntemeiată, faţă de existenţa unui drept de retenţie al pârâtei D.L.M. asupra imobilului din care se cere evacuarea.
La data de 3 martie 2010, pârâţii D.L.M., D.G. şi D.A. au depus la dosar note de şedinţă, prin care au invocat excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 3493, pronunţată la data de 18 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a prematurităţii capătului 2 din acţiune, a inadmisibilităţii, ca neîntemeiate; a respins acţiunea formulată de reclamanta SC I.G. SRL, în contradictoriu cu pârâţii D.L.M., D.G. şi D.A., ca neîntemeiată, şi a respins cererea pârâţilor pentru cheltuieli de judecată, ca neîntemeiată.
In motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Pârâta a primit acceptul asociatului administrator de a locui temporar în imobilul situat în comuna Voluntari, judeţul Ilfov, ocuparea spaţiului realizându-se în virtutea calităţii de asociat a pârâtei, în consecinţă, până la stabilirea irevocabilă a situaţiei calităţii de asociat a pârâtei, cererea neputând fi primită pentru evacuare.
Referitor la excepţia prematurităţii, faţă de obiectul acţiunii, corespondenţa părţilor, s-a considerat că scopul legii art. 720 ind. l C. proc. civ. este atins, solicitările reclamantei, obiectul neînţelegerii fiind cunoscute de către partea adversă, excepţia urmând a fi respinsă, ca neîntemeiată.
Evacuarea este o acţiune personală, ce urmăreşte apărarea unui drept de creanţă, acţiune la îndemâna titularului dreptului, admisibilă în cazul nefolosirii cu titlu legal a spaţiului ce formează obiectul judecăţii. Faţă de calitatea de asociat a pârâtei, situaţie în litigiu, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, formulată în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, urmând a fi respinsă, ca neîntemeiată.
Cât priveşte cererea pârâtei referitor la dreptul de retenţie asupra imobilului, până la primirea dividendelor începând cu 2006 până în prezent, nu poate fi primită, întrucât nu s-au depus înscrisuri din care să rezulte dacă dividendele s-au obţinut de societate, dacă s-a aprobat repartizarea acestora, pentru ce termen, în ce cuantum legal, care este legătura între pretenţiile din reconvenţională şi imobilul pretins a fi ocupat abuziv, ştiut fiind că se încuviinţează doar probele concludente şi pertinente ce duc la dezlegarea pricinii, cum prevede art. 167 C. proc. civ.
Pe de altă parte, referitor la capătul doi din acţiune, pretenţiile trebuie dovedite sub aspectul cuantumului, temeiului legal, conform art. 1169 C. civ., principiului îmbogăţirii tară just temei, art. 1084-1086 C. civ., care prevăd că daunele - interese ce sunt debite creditorului cuprind, în genere, pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit, drept consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, în termen, pârâţii D.L.M., D.G. şi D.A. şi reclamanta SC I.G. SRL Bucureşti.
Prin decizia comercială nr. 314, pronunţată la data de 03 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanţii-pârâţi D.L.M., D.G. şi D.A., împotriva sentinţei comerciale nr. 3493 din 18 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 39982/3/2009; a admis apelul apelantei-reclamante SC I.G. SRL Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 3493 din 18 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 39982/3/2009; a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că: a admis cererea de evacuare şi a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul situat în oraşul Voluntari, compus din construcţie şi teren aferent în suprafaţă de 504,07 mp pentru lipsă de titlu; a obligat pârâţii la plata sumei de 46.305,62 lei, reprezentând contravaloare utilităţi, către reclamantă; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat pârâţii-intimaţi la plata sumei de 1.239,66 lei cheltuieli de judecată către apelantă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Calitatea de proprietar conferă reclamantei dreptul de a dispune de bunul său, de a-şi exercita prerogativele recunoscute de lege împotriva oricărei persoane care îi încalcă acest drept.
Pârâţii nu au făcut dovada existenţei nici unui titlu valabil în baza căruia au dreptul de a ocupa imobilul proprietatea reclamantei.
Calitatea de asociat nu conferă pârâtei D.L.M., şi cu atât mai puţin celorlalţi membri ai familiei sale, nici un drept de proprietate asupra imobilului în care locuiesc, imobil aflat în proprietatea societăţii.
Chiar dacă între cei doi asociaţi ar fi existat o înţelegere în sensul de a fi vândut imobilul, după ce se vor achitate ratele bancare, asociatei, atâta vreme cât această înţelegere nu s-a materializat în nici un înscris, aceştia nu au nici un drept legal de a ocupa imobilul.
S-a reţinut că nu s-a făcut dovada existenţei nici unui acord de voinţă din care sa rezulte cu certitudine şi fără putinţă de tăgadă intenţia celor doi asociaţi de a dobândi, fiecare, proprietatea asupra celor două imobile; nu există nici măcar o promisiune de vânzare în acest sens, ci doar o intenţie eventuală, care nu valorează, în nici un caz, acord de voinţă. Acest acord de voinţă a existat doar cu privire la ocuparea imobilului, ceea ce conferă pârâţilor doar calitatea de detentori precari.
Referitor la cererea privind obligarea pârâţilor la plata sumei de 46.305,62 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor cu utilităţile, instanţa a reţinut că pârâţii nici nu contestă faptul că aceste cheltuieli au fost achitate de către reclamantă, însă nu a putut fi reţinută apărarea acestora în sensul că această plată echivalează cu o donaţie indirectă din partea societăţii, neexistând nici o probă care să ducă la această concluzie.
A apreciat Curtea că suntem în situaţia îmbogăţirii fără justă cauză, fiind îndeplinite atât condiţiile materiale, cât şi condiţiile juridice ale intentării acţiunii în restituire, apelanta-reclamantă făcând dovadă că a achitat contravaloarea tuturor utilităţilor de care au beneficiat pârâţii, deşi era obligaţia acestora de a le achita.
Instanţa de apel a constatat că nu pot fi analizate aspectele invocate de pârâţi referitoare la compensaţia legală şi instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului, faţă de împrejurarea că pârâta nu şi-a primit dividendele cuvenite din anul 2006, dată fiind calitatea de asociat cu un procent de 50 % al pârâtei D.L.M., având în vedere că instanţa nu a fost învestită cu nici o cerere vizând drepturile rezultând din calitatea de asociaţi a celor doi, aspecte care urmează a fi lămurite în cadrul litigiilor întemeiate pe legislaţia societăţilor comerciale.
Urmare a schimbării hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanţa a respins apelul pârâţilor, apel vizând exclusiv cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, pârâţii D.L.M., D.G. şi D.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei nr. 314 din 03 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi trimiterea spre re judecare la instanţa de apel, iar, în subsidiar, admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de către SC I.G. SRL şi admiterii apelului lor, cu cheltuieli de judecată.
In recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au invocat, în esenţă, următoarele motive:
Au fost invocate următoarele excepţii absolute: excepţia inadmisibilităţii apelului, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi excepţia prescrierii dreptului material la acţiune.
Instanţa de apel în mod greşit a admis apelul reclamantei, cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, faţă de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât există neconcordanţă între cererea de chemare în judecată şi motivele de apel, provocând schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, care nu poate fi schimbată în apel, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată se cere evacuarea pârâţilor pentru motivul că locuim fără titlu în imobil, iar în apel se invocă existenţa calităţii de chiriaşi. Prin urmare, după cum a fost formulată cererea în faţa primei instanţe, ar rezulta că suntem în prezenţa unui raport de drept real, iar formularea din apel încadrează raporturile părţilor ca fiind raporturi de obligaţie, fiecare dintre acestea fiind reglementate de temeiuri juridice diferite.
Cererea formulată de reclamantă, faţă de situaţia de fapt existentă şi invocată prin reprezentantul legal, apare ca inadmisibilă faţă de prevederile legale şi de constanţa practicii în această materie.
Astfel, în cazul situaţiei de faţă, când nu există raporturi locative între părţi, respectiv, nu s-a încheiat un contract de închiriere, proprietarul nu poate cere evacuarea celor ce ocupă imobilul, el având la îndemână numai calea revendicării imobiliare pentru a intra în stăpânirea bunului.
Evacuarea, fiind o acţiune personală, întrucât apără un drept de creanţă, este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
La data introducerii cererii de chemare în judecată de faţă dreptul material la acţiune era prescris, întrucât „prescripţia extinctivă începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune";, or, evident această dată este cea arătată de către reclamantă prin acţiunea introductivă de instanţă şi prin răspunsul la întâmpinări, respectiv, anul 2005, arătând clar că din acest an pârâţii s-au mutat abuziv în casă prin expresia „imobil pe care de la acea dată îl ocupă şi folosesc abuziv";.
Pe fondul recursului, a susţinut următoarele critici:
1. Instanţa de apel nu a soluţionat excepţia inadmisibilităţii, excepţia prescrierii dreptului material la acţiune şi excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată.
Insă, în faza de apel, solicitând, prin întâmpinare, rezolvarea lor dacă instanţa ajunge la concluzia că nu există nici acord şi nici un fel de contract, acestea trebuiau analizate şi rezolvate faţă de cererea pârâţilor şi faţă de prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5, art. 137, art. 129 şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ., raportate la art. 298 C. proc. civ.
2. Motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.:
Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 46 C. com. când a respins proba cu martori solicitată pentru a dovedi că între cei doi asociaţi a existat un acord de folosinţă a celor două imobile achiziţionate şi că între D.L.M. şi societate există un contract de comodat cu termenul până la achiziţionarea imobilelor de către cei doi asociaţi.
Mai mult, instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, prin aceea că a considerat că „această înţelegere nu s-a materializat în nici un înscris"; şi că „nu s-a făcut dovada existenţei nici unui acord de voinţă";, deşi au depus la dosar o hotărâre a asociaţilor semnată de B.V.F., asociatul-administrator, în care se stipula vânzarea imobilelor către cei doi asociaţi.
Acest document are valoare probantă de a dovedi existenţa acordului asociatului B.V.F. ca celălalt asociat să poată locui în imobil şi de a dovedi existenţa contractului de comodat invocat, însă instanţa de apel l-a interpretat greşit, considerând că nu reprezintă o probă în sensul arătat mai sus.
3. Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., prin aceea că a schimbat obiectul cererii dedus judecăţii, pentru faptul că a admis o cerere în evacuare în temeiul art. 480 C. civ., care este temeiul pentru acţiunea în revendicare.
Instanţa de apel a aplicat greşit legea făcând această confuzie între temeiul revendicării imobiliare şi cel al evacuării, aceste aspecte trebuind a fi privite în întreg contextul de diferenţiere a acestor două acţiuni.
4. Instanţa de apel interpretează greşit actul dedus judecăţii, considerând că documentele fiscale „facturi"; reprezintă dovada achitării unor debite către furnizori.
Astfel, instanţa a admis cererea privind sumele de bani, arătând că „apelanta-reclamantă, făcând dovada că a achitat contravaloarea tuturor utilităţilor";, însă facturile depuse la dosar, fiind singurele documente folosite în probaţiunea acestei cereri, nu arată şi nu dovedesc că reclamanta a plătit acele sume. Deşi facturile erau pe numele reclamantei, sumele puteau fi plătite de către pârâţi, prin urmare, instanţa de apel a admis o cerere nedovedită, încălcând dispoziţiile art. 1169 C. civ.
Pe lângă faptul că nu se făcuse dovada plăţii acelor facturi, nu s-a făcut dovada că sumele pretins plătite de reclamantă sunt în integralitate în măsură să ducă la îmbogăţirea fără justă cauză.
5. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., considerând greşit că nu poate fi analizată cererea pârâţilor cu privire la compensaţia legală, motivând că nu au formulat cerere reconvenţională şi respingând, tot cu această încălcare, proba cu expertiză contabilă solicitată.
6. Instanţa a încălcat prevederile legii şi când a respins proba cu expertiză contabilă pe aspectul dovedirii dreptului de retenţie invocat tot în apărare.
Analizând cu prioritate, excepţiile invocate prin recurs de către recurenţii-pârâţi D.L.M., D.G. şi D.A., în conformitate cu prevederile art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază a fi neîntemeiate, urmând a fi respinse ca atare.
Excepţia inadmisibilităţii apelului, în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., este neîntemeiată, constatându-se că instanţa de apel nu a schimbat obiectul sau cauza cererii de chemare în judecată. împrejurarea că instanţa de apel a reţinut temeiul de drept al acţiunii de evacuare ca fiind cel reprezentat de art. 480 C. civ., nu înseamnă că prin aceasta se schimbă obiectul cererii, şi nici nu poate fi vorba în cauză despre o cerere nouă, obiectul rămânând acelaşi, iar această cauză a cererii constituie o chestiune de fapt, lăsată în aprecierea instanţei de judecată.
De asemenea, este neîntemeiată şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, căci instanţa nu este chemată a analiza dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului din care se solicită evacuarea, drept ce a fost dobândit prin act autentic de vânzare-cumpărare, ci lipsa exerciţiului dreptului de folosinţă al imobilului, ca şi atribut al dreptului de proprietate, susţinându-se fără temei că proprietarul ar avea la îndemână numai calea revendicării imobiliare pentru a intra în stăpânirea bunului.
In fine, urmează a fi respinsă, ca neîntemeiată, şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, acţiunea în evacuare, întemeiată pe art. 480 C. civ., fiind o acţiune reală imobiliară imprescriptibilă extinctiv, prin aceasta urmărindu-se apărarea şi exercitarea atributului de a poseda, de a folosi şi de a dispune de bunul imobil proprietate.
Analizând recursul pârâţilor, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin primul motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi critică decizia instanţei de apel pentru nelegalitate, susţinând că aceasta nu a soluţionat excepţia inadmisibilităţii, excepţia prescrierii dreptului material la acţiune şi excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată.
Acest motiv de recurs nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., „instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă";.
Faţă de această dispoziţie, instanţa de apel nu poate discuta decât punctele deduse judecăţii prin petiţia de apel, întrucât orice alte puncte neaduse în apel rămân definitiv judecate între părţi şi nu mai pot fi puse din nou în discuţie fără a ştirbi un drept definitiv câştigat de celălalt litigant.
Or, în speţă, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, apelul formulat de pârâţi a vizat exclusiv respingerea capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, aceştia solicitând „admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei nr. 3493 din 18 martie 2010 numai în ceea ce priveşte cheltuielile noastre de judecată şi să acordaţi cheltuielile de judecată integral, conform chitanţei şi facturii emise de Cabinet de Avocat P.M. pe numele D.L.M., depuse la dosarul cauzei, respectiv, suma de 21.248 lei";.
Aşa fiind, cum, potrivit principiilor de procedură civilă, apelul făcut de o parte este devolutiv numai în privinţa punctelor atacate cu apel, şi cum motivarea deciziei recurate este explicită şi se referă la criticile în concret formulate de către apelanţii-pârâţi D.L.M., D.G. şi D.A. şi la argumentele de fapt şi de drept pentru care acestea nu au putut fi primite, decizia pronunţată de instanţa de apel este legală, fiind dată cu respectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Susţinerea recurenţilor-pârâţi, în sensul că aceste excepţii trebuiau analizate şi rezolvate, faţă de cererea lor formulată prin cuprinsul întâmpinării (pct.9), nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, excepţiile arătate nu au fost invocate in terminis, în condiţiile procedurale aplicabile, spre a fi puse în discuţia contradictorie a părţilor, formularea folosită fiind lăsată la o simplă apreciere, de genul „se impunea admiterea excepţiilor invocate de noi, respectiv, pe rând, excepţia inadmisibilităţii, excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, excepţia prematurităţii, pe care vă rugăm să le aveţi în vedere în cazul în care instanţa de apel ajunge la concluzia ca nu ar fi existat acel consens între asociaţi şi între societate şi D.L.M.";, şi, de asemenea, nici cu ocazia cuvântului pe fond nu au fost reiterate, prin concluziile orale solicitând „admiterea apelului lor numai în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată";, iar, pe de altă parte, în condiţiile mai sus arătate, în mod corect au fost reţinute de către instanţa de apel ca fiind apărări de fond.
Mai mult, atunci când reclamantul, văzându-şi acţiunea respinsă, deşi au fost discutate înaintea primei instanţe toate motivele acţiunii şi, respectiv, excepţiile invocate de pârât, şi reclamantul introducând apel contra hotărârii de respingere, în apelul introdus de reclamant urmează a se repune în discuţie întreaga acţiune din faţa primei instanţe, iar excepţiile formulate de pârât - numai dacă o cere intimatul-pârât, ceea ce în speţă nu s-a formulat.
Cel de-al doilea motiv de recurs formulat de pârâţi şi întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 şi 9 ale art. 304 urmează, de asemenea, a fi respins, ca nefondat.
Astfel, susţin recurenţii-pârâţi, în cadrul acestui motiv de recurs, că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 46 C. com. atunci când a respins proba cu martori solicitată şi proba cu interogatoriul intimatului B.V.F.
Această critică nu poate fi primită.
Potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., „Instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei";.
Din economia acestui text, rezultă că refacerea probelor în apel nu este obligatorie; instanţa de apel nu avea obligaţia, ci posibilitatea de a dispune administrarea unei probe, întrucât rolul său activ nu înseamnă încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil.
Deopotrivă, deşi în virtutea principiului devolutiv al apelului se pot reface probele dinaintea instanţei de apel, probele însă administrate dinaintea primei instanţe rămân dobândite cauzei, dacă pot face convingerea judecătorilor.
In speţă, întrucât instanţa de apel şi-a format convingerea în baza probelor administrate de prima instanţă, şi având în vedere că motivează, totodată, de ce apreciază că nu este necesară administrarea probelor cu martori şi cu interogatoriu, solicitate de către părţi, în asemenea împrejurări instanţa de apel a făcut numai uz de dreptul conferit de lege şi n-a încălcat, prin aceasta, nici o dispoziţie legală.
Nefondat este, de asemenea, şi cel de-al treilea motiv de recurs formulat, recurenţii-pârâţi D.L.M., D.G. şi D.A. susţinând, fără temei, că instanţa de apel ar fi încălcat prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. prin aceea că ar fi schimbat obiectul cererii deduse judecăţii, admiţând o cerere în evacuare în temeiul unei acţiuni în revendicare.
Astfel, conform art. 129 alineat final C. proc. civ., instanţa este ţinută de limitele învestirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii. Obiectul pricinii asupra căruia instanţa trebuie să se pronunţe este stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar nu prin probele administrate în cauză sau apărările formulate de cealaltă parte, judecătorii hotărând numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Cum, în speţă, prin acţiunea principală formulată, intimata-reclamantă SC I.G. SRL Bucureşti a invocat calitatea sa de proprietar asupra imobilului din care a solicitat evacuarea recurenţilor-reclamanţi, (acţiunea formulată fiind o acţiune reală imobiliară, în realizarea dreptului de folosinţă, ca şi atribut al dreptului de proprietate), şi nu recunoaşterea unui simplu drept de folosinţă asupra acestui imobil, în mod corect instanţa de apel s-a pronunţat în limitele în care a fost învestită, făcând aprecieri numai asupra proprietăţii reclamantei asupra respectivului bun şi dispunând, pe cale de consecinţă, evacuarea pârâţilor din imobil, în temeiul art. 480 C. civ.
Potrivit art. 480 C. civ., dreptul de proprietate este definit ca „dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut";, iar conform art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană fizică şi juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Or, în speţă, aşa cum cu evidenţă se poate observa din acţiunea introductivă de instanţă, cât şi din răspunsul la întâmpinare depus la dosar de către intimata-reclamantă la termenul de judecată din data de 10 decembrie 2003, cum, de altfel, a şi precizat oral la acest termen, temeiul de drept al acţiunii prin care a solicitat evacuarea constituindu-l art. 480 C. civ. şi art. 44 din Constituţie.
Aşa fiind, cum, în speţă, reclamanta SC I.G. SRL Bucureşti şi-a întemeiat cererea sa de evacuare a pârâţilor din imobil pe prevederile art. 480 C. civ., şi a stăruit ca judecata acţiunii să fie făcută în conformitate cu aceste prevederi legale, instanţa de apel, ţinând seama de obiectul cererii, precum şi de temeiul juridic invocat, cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în mod corect a admis cererea de evacuare şi a dispus evacuarea pârâţilor din imobil.
Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, recurenţii-pârâţi critică decizia recurată susţinând că „instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul dedus judecăţii, considerând că documentele fiscale „facturi"; reprezintă dovada achitării unor debite către furnizori"; şi nu s-a făcut dovada îmbogăţirii efective, respectiv, ca beneficiul lor să se fi stabilit în concret.
Nici una dintre criticile formulate nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunţării deciziei.
Astfel, recurenţii se plâng fie de greşita interpretare a probelor administrate în cauză, fie de aprecierea subiectivă a cuantumului cheltuielilor cu utilităţile şi a condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză, de care dă dovadă instanţa de judecată.
Nici unul din aceste aspecte nu poate face obiect de analiză în recurs, motivele pentru care se poate cere casarea sau modificarea fiind cele expres şi limitativ prevăzute de lege, pentru aceste considerente decizia instanţei de apel referitoare la plata sumei de 46.305,62 lei, reprezentând contravaloare utilităţi, urmând a fi menţinută.
De altfel, textul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenţi în susţinerea acestui motiv de recurs, reglementează situaţia în care judecătorii fondului procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecăţii, cu toate că nu aveau dreptul să o facă, clauzele stipulate fiind clare şi precise.
In speţă, deşi recurenţii-pârâţi D.L.M., D.G. şi D.A. invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a însuşi actului juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a probelor (facturile emise pe numele reclamantei), care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei.
Din conţinutul cererii introductive de instanţă, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că actul juridic dedus judecăţii îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 638 din 27 aprilie 2005, de B.N.P. „L.";- contract pe temeiul căruia reclamanta invocă dreptul său de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare, şi nicidecum facturile fiscale la care fac referire recurenţii, care reprezintă doar înscrisuri, ca oricare dintre celelalte înscrisuri administrate în cauză, în cadrul probatoriilor, astfel încât critica recurentei-pârâte formulată în cadrul acestui motiv de recurs nu poate fi primită, nefiind relativă la contractul de vânzare-cumpărare.
De altfel, textul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la actele juridice în sens de negotium juris, adică manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice, şi nicidecum în sens de instrumentam probationis, adică de înscris, ca mijloc de probă, astfel că nu subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât respectivele facturi nu constituie un act juridic în sens de manifestare de voinţă a părţilor, producătoare de efecte juridice, pentru a se pune problema greşitei interpretări, schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Prin motivul 5 de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi critică decizia instanţei de apel ca fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ., greşit nefiind analizată cererea lor cu privire la compensaţia legală, motiv de recurs care este nefondat.
Faptul că instanţa de apel nu a analizat cererea lor cu privire la compensaţia legală, formulată pe cale de excepţie, ca şi o apărare, nu atrage nelegalitatea hotărârii, aşa cum susţin recurenţii.
Dimpotrivă, dacă ar fi procedat astfel, în condiţiile în care pârâţii nu au formulat această solicitare pe calea unei cereri în cadrul procesului, instanţa ar fi încălcat principiul contradictorialităţii dezbaterilor, dreptul la apărare al reclamantei, precum şi dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., conform căruia în apel nu se poate schimba obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, şi nici nu se pot face cereri noi, cum este cea referitoare la compensaţia legală.
In fine, şi ultimul motiv de recurs formulat urmează a fi respins, aspectul respingerii unei probe - în speţă, a probei cu expertiză contabilă pe aspectul dovedirii unui drept de retenţie invocat tot în apărare - nu poate forma obiectul analizei în recurs, cale extraordinară de atac, deschisă exclusiv pentru situaţiile prevăzute la pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ.
Nefiind vorba, aşadar, de vreo interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii sau de vreo aplicare greşită a legii de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenţii-pârâţi D.L.M., D.G. şi D.A. este nefondat.
Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de pârâţi, ca nefondat.
In temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenţii-pârâţi să plătească intimaţilor-reclamanţi SC I.G. SRL Bucureşti şi B.V.F. suma de 7440 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâţii D.L.M., D.G. şi D.A. împotriva deciziei comerciale nr. 314 din 3 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenţii-pârâţi să plătească intimaţilor-reclamanţi SC I.G. SRL Bucureşti şi B.V.F. suma de 7440 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 498/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3732/2011. Comercial → |
|---|
