ICCJ. Decizia nr. 548/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 548/2011
Dosar nr. 8366/1/2010
Şedinţa publică din 8 februarie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 8187 din 16 iunie 2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe rolul căruia s-a format, astfel, dosarul nr. 41707/3/2008.
La termenul de la 14 ianuarie 2009, pârâta a depus la dosar o cerere reconvenţională, prin care a solicitat ca reclamanta-pârâtă să fie obligată să-i plătească suma de 50.361,89 lei, reprezentând daune-interese, cu cheltuieli de judecată. În motivare, pârâta-reclamantă a arătat că şi-a executat obligaţiile asumate prin contractul de leasing financiar, achiziţionând utilajele şi predându-le reclamantei-pârâte, anterior datei de 18 decembrie 2007, când cea din urmă i-a solicitat rezilierea convenţiei. A mai susţinut că, urmare a cererii reclamantei-pârâte, părţile au încheiat un act adiţional, prin care pârâta-reclamantă şi-a asumat obligaţia de a-i plăti suma de 65.000 lei. Apreciind că rezilierea contractului s-a produs din vina exclusivă a celeilalte părţi, pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata a 5% din valoarea contractului, potrivit clauzei cuprinse în art. 29.
Prin sentinţa comercială nr. 3642 din 04 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea principală, a respins cererea reconvenţională şi a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumelor de 30.915,03 lei şi de 1.720,80 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-a reţinut că prima instanţă a reţinut că prin adresa înregistrată sub nr. 116 din 18 decembrie 2007, reclamanta-pârâtă a solicitat pârâtei-reclamante rezilierea contractului de leasing financiar intervenit între ele, afirmând că doreşte să cumpere direct de la vânzătorul SC A.L.X. SRL bunurile care au constituit obiect material al leasing-ului, dar şi că, urmare a acestei adrese, părţile au convenit la aceeaşi dată să rezilieze contractul de leasing, încheind în acest sens înscrisul intitulat „Act adiţional nr.1 la contractul de leasing financiar nr. ECH15 din data de 08 noiembrie 2008", care a prevăzut, art. 2, obligaţia pârâtei-reclamante de a restitui reclamantei-pârâte suma de 65.000 lei, reprezentând o parte din avansul care i-a fost achitat.
Tribunalul a mai reţinut că la data de 18 decembrie 2007, între părţile litigante şi SC A.L.X. SRL s-a încheiat un contract tripartit, în care s-a menţionat că bunurile care au constituit obiect material al leasing-ului au fost cumpărate la data de 20 noiembrie 2007 de către pârâta-reclamantă şi se află în posesia reclamantei-pârâte, dar şi că pârâta-reclamantă va fi înlocuită în contractul de vânzare-cumpărare, în calitate de cumpărătoare, de către reclamanta-pârâtă.
În considerarea acestor aspecte, instanţa de fond a apreciat că cererea de declarare ca rezolută a contractului de leasing este lipsită de obiect, deoarece părţile au desfiinţat contractul prin convenţia intitulată „act adiţional".
În examinarea pretenţiilor băneşti reciproce ale părţilor, instanţa a constatat că desfiinţarea contractului de leasing nu este rezultatul culpei vreuneia dintre părţi, ci a fost convenită de acestea, aşa încât a apreciat că nu sunt aplicabile clauzele cuprinse în art. 29 din contract, referitoare la plata de penalităţi pentru rezilierea culpabilă a contractului şi că suma stabilită a fi plătită de către pârâta-reclamantă potrivit art. 2 din actul adiţional nu s-a compensat cu penalităţile pretinse prin cererea reconvenţională.
Pe de altă parte, a mai reţinut că pentru întârzierea plăţii sumei de 65.000 lei de către pârâta-reclamantă (din care a fost solicitată doar suma de 30.915,03 lei), părţile nu au convenit a fi plătite penalităţi.
Împotriva sentinţei tribunalului pârâta a declarat apel solicitând schimbarea sa, în sensul respingerii cererii principale şi admiterii cererii reconvenţionale, cu consecinţa obligării reclamantei-pârâte la plata sumei de 50.361,89 lei, reprezentând daune-interese, cu cheltuieli de judecată.
Prin Decizia comercială nr. 341 din 01 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, apelul a fost anulat, ca insuficient timbrat, reţinându-se în considerente că apelanta nu s-a conformat dispoziţiilor legale de timbrare, situaţie în raport cu care s-a aplicat sancţiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1995.
Recursul declarat împotriva acestei hotărâri a fost admis, prin Decizia nr. 921 din 05 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială; în consecinţă, Decizia atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă Curţii de Apel Bucureşti, pentru rejudecarea apelului, reţinându-se, în esenţă, că după încetarea protestului magistraţilor din luna septembrie 2009, părţile ar fi trebuit citate, deoarece, în condiţiile amânării pricinilor fără a fi fost făcut apelul nominal, termenul în cunoştinţă acordat anterior nu mai funcţiona.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 325 din 9 septembrie 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.
S-a reţinut că la data de 08 noiembrie 2007, între apelantă, în calitate de locator şi intimată, în calitate de utilizator, s-a încheiat contractul de leasing financiar nr. ECH 15, având ca obiect închirierea în sistem leasing a unor utilaje.
Cererea reconvenţională a I.F.N. L.H. SA este întemeiată pe clauzele art. 29 din contract, potrivit cărora „în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a Utilizatorului, acesta datorează locatorului o penalitate de 5% din valoarea contractului".
Succesiunea derulării relaţiilor comerciale dintre părţi a relevat că la data de 18 decembrie 2007, intimata a emis apelantei o adresă, în care i-a solicitat rezilierea contractului, motivat de intenţia sa de a achiziţiona bunurile care face obiectul contractului de leasing direct de la SC A.L.X. SRL.
În considerarea acestei adrese, părţile au încheiat în aceeaşi zi un înscris, intitulat „Act adiţional nr. 1 la contractul de leasing financiar nr. ECH 15 din 08 noiembrie 2007", stabilind că se reziliază contractul de leasing financiar; prin acelaşi act, apelanta s-a obligat să restituie intimatei suma de 65.000 lei, reprezentând parţial avans achitat.
De asemenea, la aceeaşi dată, 18 decembrie 2007 între SC A.L.X. SRL şi părţile litigante s-a încheiat un contract de novaţie, în care s-a menţionat că bunurile care au constituit obiect material al leasing-ului au fost cumpărate la data de 20 noiembrie 2007 de către apelantă şi se află în posesia intimatei, dar şi că apelanta va fi înlocuită în contractul de vânzare-cumpărare, în calitate de cumpărătoare, de către intimată.
Prin urmare, Curtea apreciază că încetarea raporturilor contractuale dintre părţi este rezultatul unui mutuus dissensus, în sensul art. 969 alin. (2) C. civ., text legal care, referindu-se la convenţii, prevede că „ele se pot revoca prin consimţământ mutual".
Instanţa de apel a constatat că în această modalitate părţile au pus capăt raporturilor lor contractuale şi, chiar dacă intenţia de încetare a convenţiei a provenit de la intimată şi a fost evocată sub denumirea improprie de „reziliere", ea a fost acceptată, sub forma actului adiţional, de către intimată, care nu se poate prevala de textul clauzei art.29 din contract, pentru a obţine despăgubiri, în condiţiile în care părţile nu au stabilit ca acestea să fie suportate de către utilizator, în situaţia în care contractul încetează prin acordul de voinţă al părţilor.
În acest context, s-a apreciat că din probele administrate nu a rezultat că intimatei i-ar fi fost aplicată sancţiunea rezilierii pentru o neexecutare culpabilă a obligaţiilor care-i reveneau, ca să poată fi incidentă ipoteza pe care părţile au avut-o în vedere, în art. 29 din contract.
Cererea apelantei, de obligare a intimatei la plata a 5% din valoarea contractului a fost respinsă ca nefondată, iar soluţia de respingere a cererii reconvenţionale a fost temeinică şi legală.
S-a apreciat că în ceea ce priveşte obligarea locatorului la plata către utilizator, a sumei de 30.915,03 lei, este temeinică, întrucât însăşi apelanta a recunoscut, în motivele de apel, că datorează această sumă, atât timp cât a precizat că înţelege să pretindă compensarea celor două pretinse creanţe reciproce ale părţilor.
Împotriva acestei, din urmă decizii, pârâta a declarat recurs solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii capătului de cerere prin care a fost obligată la plata sumei de 30.915,03 lei, admiterea cererii reconvenţionale cu consecinţa obligării reclamantei la plata sumei de 50.361,89 lei reprezentând daune interese ( penalităţi), cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, recurenta susţine că în opinia sa, efectele contractului de leasing se regăsesc în patrimoniul fiecărei societăţi, obligaţiile rezultând din încheierea şi executarea contractului până la data rezilierii contractului sunt în sarcina părţilor contractante, aşa încât între părţi îşi produc efectele dispoziţiilor art. 29 din contractul de leasing nr. ECH 15 din 08 noiembrie 2007; prin urmare, instanţa de apel nu a interpretat contractul conform voinţei părţilor, invocând motivul de nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat este întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat greşit legea, întrucât dacă s-ar accepta punctul de vedere al instanţelor privind operarea compensării până la concurenţa sumei de 30.915,03 lei, atunci în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 270 C. proc. civ., ceea ce nu este cazul în speţă.
Recursul este netimbrat.
Întrucât timbrarea prevalează asupra oricăror excepţii şi chestiuni prealabile, Înalta Curte rămâne în pronunţare pe excepţia netimbrării.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, republicată, taxele de timbru se plătesc anticipat, iar conform aceluiaşi articol alin. (3) din aceeaşi lege neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau cererii.
În cauză, s-a calculat în sarcina recurentei o taxă judiciară de timbru în sumă de 4 lei şi un timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, conform art. 1 din Legea nr. 146/1997, republicată, stabilindu-se termen de judecată astăzi, pentru când recurenta a fost legal citată cu menţiunea timbrării, aşa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la fila 10 dosar recurs.
Cum recurenta nu s-a conformat obligaţiei legale de timbrare a recursului, Înalta Curte urmează să aplice sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 20 alin. (3) din actul normativ menţionat şi să anuleze recursul ca netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta I.F.N. L.H. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 325 din 9 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 565/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 541/2011. Comercial → |
|---|
