ICCJ. Decizia nr. 685/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 685/2011
Dosar nr. 3644/114/2008
Şedinţa publică din 16 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiune, reclamanta SC A.C. SA Buzău a solicitat obligarea pârâtei SC Z.C. SRL Feteşti la plata sumei de 221.157,03 lei, reprezentând contravaloare marfă şi la penalităţi de întârziere de 389.582,30 lei aferente perioadei 10 august 2007 – 15 septembrie 2008.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat instanţei să se dispună compensarea judecătorească a debitelor şi a accesoriilor (penalităţi), cu aplicarea regulilor referitoare la imputaţia plăţii, precizând că – în oricare dintre modalităţi – compensarea ca mod de stingere a debitelor reciproce era o practică obişnuită între părţi.
Prin sentinţa nr. 1180 din 13 octombrie 2009, Tribunalul Buzău a respins excepţia privind prematuritatea cererii de chemare în judecată şi a admis acţiunea formulată de reclamanta – pârâtă cu consecinţa obligării pârâtei – reclamante la plata sumei de 221.157,03 lei, reprezentând contravaloare marfă livrată şi a sumei de 389.582,30 lei cu titlu de penalităţi de întârziere aferente perioadei 10 august 2007 - 15 septembrie 2008. Cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă a fost respinsă.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că, reclamanta a livrat pârâtei seminţe agricole conform relaţiilor contractuale dintre părţi, concretizate în contractul de vânzare-cumpărare nr. 1293 din 26 februarie 2007, nr. 1314 din 26 februarie 2007, nr. 1327 din 26 februarie 2007 şi nr. 1453 din 28 februarie 2007.
S-a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare, părţile au convenit la art. 5.1 ca plata să se facă până la data de 5 august 2007, iar la art. 9.1 ca – pentru sumele neachitate la termenele scadente – cumpărătorul să plătească penalităţi de întârziere de 0,5 % (în contractele nr. 1293, nr. 1327 şi nr. 1453) şi de 0,15 % (în contractul nr. 1314) pe zi calendaristică, până la achitarea integrală a debitului, chiar dacă valoarea penalităţii o depăşeşte pe cea a debitului.
În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize contabile prin care s-a constatat că reclamanta a livrat produsele ce au făcut obiectul contractelor, având de încasat valoarea acestora (221.111,45 lei), precum şi penalităţi de întârziere (389.582,50 lei).
În consecinţă, instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor art. 969 C. civ., cu raportare la art. 5.1 şi art. 9.1. din contractele de vânzare-cumpărare încheiate între părţi.
Cu privire la cererea reconvenţională prin care pârâta-reclamantă a pretins că are de încasat de la reclamantă contravaloarea pesticidelor livrate către aceasta, tribunalul a constatat că livrarea acestor produse a fost efectuată fără ca între părţi să fi existat o convenţie în acest sens, în care să fie stipulate modalităţile de livrare şi certificare a mărfii, existând o notificare (nr. 19 din 18 septembrie 2007) din partea reclamantei-pârâte pentru ridicarea produselor.
În ce priveşte compensarea datoriilor invocată de pârâta-reclamantă s-a avut în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 1143 – 1145 C. civ.
Referitor la susţinerea pârâtei potrivit cu care reclamanta nu ar fi îndeplinit procedura de conciliere directă în conformitate cu dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. s-a constatat că, la fila 41 există convocarea la conciliere, în cuprinsul căreia a fost precizat cuantumul sumelor conţinute de facturile emise în baza contractului de vânzare-cumpărare la care se adaugă penalităţile de întârziere, precizându-se temeiul de drept al pretenţiilor şi faptul că s-au anexat copii ale contractului de vânzare-cumpărare şi ale facturilor din care rezultă creanţa datorată.
Apelul declarat de pârâta SC Z.C. SRL împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 51 din 4 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, care a reţinut că soluţia dată excepţiei privind lipsa concilierii directe este în deplin acord cu dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., dispoziţii ce au fost interpretate şi aplicate corect.
S-a mai reţinut că prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. au fost respectate întrutotul, hotărârea atacată cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut aceeaşi situaţie de fapt, considerând că – în mod corect – s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 969 C. civ., privind forţa obligatorie a convenţiilor.
De asemenea, s-a avut în vedere că între părţi s-au derulat patru contracte de livrare mărfuri către pârâtă şi că nu a existat niciun contract de livrare mărfuri de către pârâtă către reclamantă, şi considerându-se, în deplin acord cu cele reţinute prin sentinţa atacată, că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 1145 C. civ. referitoare la compensaţie întrucât nu există datorii reciproce care să fie certe, lichide şi exigibile.
Instanţa de apel a înlăturat susţinerile apelantei – pârâte în sensul că reclamanta ar fi acceptat tacit livrarea mărfii dat fiind faptul că s-a făcut dovada neacceptării mărfii prin notificarea depusă la dosar din care rezultă că i-a pus în vedere pârâtei să-şi ridice marfa necorespunzătoare calitativ.
Împotriva deciziei, pârâta-reclamantă SC Z.C. SRL a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 2, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susţine următoarele:
- Hotărârea a fost dată de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, în concret susţinându-se că Decizia a fost pronunţată de un alt judecător decât preşedintele completului, care a fost prezent la dezbateri, nefiind semnată nici de judecători şi nici de către grefiera de şedinţă.
- Instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere.
Se susţine că prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond a solicitat compensarea judecătorească a debitelor şi a accesoriilor prin aplicarea regulilor de la imputaţia plăţii, cerere reiterată şi în apel, iar niciuna dintre instanţe nu s-au pronunţat pe aceasta.
- Decizia atacată s-a dat cu aplicarea greşită a legii, în sensul că s-a aplicat o normă generală, nesocotindu-se existenţa normei speciale şi că s-a aplicat o normă ce nu era incidentă în speţă, dându-se o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt.
În prima ipoteză, recurenta susţine că nu s-au aplicat dispoziţiile art. 1141 C. civ. ce au caracter special şi care vizează principiul răspunderii civile delictuale şi s-a nesocotit legea specială (Legea nr. 11/1991), precum şi modul de stingere a obligaţiei prin compensaţie.
Se arată că, în virtutea dispoziţiilor art. 1144 C. civ. a operat compensaţia legală, iar în contabilitatea societăţii a fost evidenţiată această operaţiune, această modalitate de stingere a obligaţiei, fiind o practică frecventă între cele două societăţi.
Recurenta afirmă că instanţa de fond a respins nemotivat cererea reconvenţională, iar instanţa de apel a menţinut această soluţie fără să observe că expertul a stabilit reciprocitatea creanţelor, întemeindu-şi în mod eronat soluţia pe prevederile art. 969, în detrimentul normei speciale conţinute de art. 1144 C. civ.
În cea de-a doua ipoteză, se susţine că instanţa de apel a condiţionat aplicarea art. 1144 C. civ. de existenţa unei convenţii între părţi în care părţile să reglementeze modalitatea în care se va aplica art. 1144 C. civ.
- Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În argumentare, recurenta susţine că din interpretarea dispoziţiilor art. 1144 C. civ. rezultă că, în mod greşit instanţa de apel a condiţionat cererea reconvenţională şi în consecinţă actul juridic dedus judecăţii, de aplicarea art. 969 C. civ.
- Instanţa a reluat în decizie considerentele sentinţei fără a răspunde criticilor din apel conform art. 261 C. proc. civ., aceasta conţinând o motivare superficială, precum şi considerente ce nu au legătură cu pricina.
Recurenta susţine că instanţa de apel a condiţionat promovarea unei acţiuni în compensaţie de existenţa unei convenţii a părţilor cu privire la aplicarea art. 1144 C. civ., reţinând în mod eronat că pe parcursul litigiului nu a fost contestată realitatea semnăturilor şi a ştampilei aplicate pe contract, în contextul în care cele patru contracte au fost contestate sistematic, solicitând chiar să fie depuse în original pentru verificarea de scripte, iar pe acest aspect instanţa - fără a lămuri aspectele nedescifrate - a pronunţat o decizie bazată pe prezumţia de legalitate a unor înscrisuri îndoielnice.
Apreciază că este inadmisibil ca, în contextul falsificării unor contracte, încheiate ulterior emiterii facturilor să se reţină exact contrariul celor dezbătute, în şedinţa de judecată.
Nu s-a reţinut că expertul a constatat că SC Z.C. SRL are de încasat de la reclamanta-pârâtă suma de 221.111,45 lei, datorie recunoscută de aceasta şi nu s-a motivat menţinerea soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale, omiţându-se a se ţine cont de aspecte importante ce ar fi dus la o soluţie contrară (ex. livrarea către reclamantă a produselor s-a realizat în temeiul contractului şi a comenzilor, a fost corespunzătoare din punct de vedere calitativ, expertul a reţinut existenţa datoriei reclamantei-pârâte).
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând că motivele de recurs reprezintă o preluare a motivelor de apel, dezvoltate în contextul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., iar invocarea nulităţii hotărârii în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 2 este nefondată.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
- În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 2 C. proc. civ., în privinţa ambelor ipoteze invocate, aceea că Decizia a fost dată de un alt judecător decât preşedintele completului, care a fost prezent la dezbateri şi aceea că nu este semnată de judecători şi nici de grefier, se constată că recurenta este în eroare.
Astfel, dezbaterile au avut loc în şedinţa de la 23 aprilie 2010 (fila 128 şi următoarele dosar apel), iar pronunţarea a fost amânată succesiv până la data de 4 mai 2010, din menţiunile încheierilor de amânare a pronunţării, rezultând aceeaşi compunere a completului care a luat parte la dezbateri. Faptul că Decizia a fost semnată de preşedintele instanţei ca urmare a pensionării preşedintelui de complet nu poate conduce la raţionamentul recurentei, în contextul în care dispoziţiile art. 261 alin. (2) C. proc. civ. prevede că – în cazul în care după pronunţare, unul dintre judecători este în imposibilitate de a semna hotărârea, preşedintele instanţei o va semna în locul său.
În consecinţă, instanţa a dat eficienţă prevederilor menţionate şi, mai mult, din cuprinsul deciziei se poate constata că nu lipseşte niciuna din semnăturile judecătorilor ori a grefierului de şedinţă.
- Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se constată că amplele argumente aduse de recurentă în susţinere se constituie de fapt în aprecieri cu privire la modul în care au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 1144 C. civ. şi art. 969 C. civ., reiterându-se aspecte ce ţin de o pretinsă stabilire greşită a situaţiei de fapt.
Examinându-se considerentele deciziei supuse controlului de legalitate se constată că instanţa a respectat dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., răspunzând la toate criticile invocate prin cererea de apel, critici reiterate în recurs.
Astfel, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 1144 C. civ. nu sunt îndeplinite pentru a putea opera compensarea, arătând care sunt acestea cu raportare la situaţia de fapt, motivând totodată şi respingerea afirmaţiilor potrivit cu care reclamanta-pârâtă ar fi acceptat tacit livrarea mărfii [pag. 8 din decizie, alin. (4) şi (7)].
De asemenea, în privinţa nerecunoaşterii celor patru contracte s-a reţinut că, în cazul în care s-ar accepta susţinerea recurentei, situaţia acesteia în raport cu intimata nu s-ar schimba câtă vreme din probele administrate în cauză a rezultat că mărfurile au fost livrate şi acceptate, recunoscându-se creanţa, în mod constant, iar în cauză - contrar susţinerilor acesteia - nu a fost formulată o cerere de verificare de scripte.
- Nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primită fiind una formală, în contextul în care nu se indică actul pretins a fi fost interpretat greşit ori denaturată natura şi înţelesul lămurit al acestuia. Se constată că recurenta se află oarecum într-o confuzie, asimilând cererea reconvenţională, actului juridic dedus judecăţii, critica fiind mai degrabă una formală.
- Nefondată este şi critica ce vizează aplicarea greşită a legii, (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în ambele ipoteze susţinute de recurentă ce vizează soluţia dată cererii reconvenţionale, în contextul în care dispoziţiile art. 1144 C. civ. au fost interpretate şi aplicate corect.
Instanţa a stabilit în mod corect că pentru a se da incidenţă prevederilor menţionate era necesar ca pârâta-reclamantă să facă dovada existenţei unei creanţe împotriva reclamantei-pârâte, creanţă, care să fie certă, lichidă şi exigibilă.
Nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că instanţele ar fi condiţionat aplicarea prevederilor menţionate de existenţa unei convenţii între părţi prin care să fie reglementată modalitatea de compensare pentru că nu se desprinde o astfel de concluzie din considerentele deciziei, iar referirea recurentei la dispoziţiile Legii nr. 11/1991 şi la răspunderea delictuală, precum şi la aplicarea unei norme juridice cu caracter general în detrimentul unei norme speciale sunt simple susţineri ce nu au legătură cu cauza, neavând corespondent în cuprinsul deciziei atacate.
În consecinţă, în baza considerentelor expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat o decizie legală, motiv pentru care o va menţine prin respingerea recursului ca nefondat conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de pârâta SC Z.C. SRL Feteşti, împotriva deciziei Curţii de Apel Ploieşti nr. 51 din 4 mai 2010, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 677/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 687/2011. Comercial → |
|---|
