ICCJ. Decizia nr. 687/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 687/2011
Dosar nr. 2869/86/2009
Şedinţa publică din 16 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiune, reclamanta C.N.L.R. a solicitat obligarea pârâtei SC B.C.I. SRL la predarea imobilului – spaţiu comercial situat în Suceava, spaţiu a cărui folosinţă este deţinută de pârâtă, fără a avea vreun titlu, precum şi plata daunelor cominatorii de 200 Euro/zi, începând cu data pronunţări hotărârii.
Reclamanta a invocat în drept dispoziţiile art. 480 C. civ., contractul de vânzare-cumpărare nr. 679 din 2 noiembrie 2004 şi art. 112 C. proc. civ.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie în garanţie a SC C.T.G.M.I. SRL, societate ce este ţinută să garanteze societatea cumpărătoare de orice evicţiune, inclusiv obligaţia de predare a folosinţei bunului vândut.
De asemenea, pârâta a solicitat prin cererea reconvenţională depusă la dosar, instituirea unui drept de retenţie asupra spaţiului în litigiu până la plata sumei de 9.100 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse de pârâtă la aceluiaşi spaţiu.
În cauză au fost formulate cereri de intervenţie în interesul reclamantei de către SC R.T.G.M.I. SRL Bucureşti şi SC A.E. SA Bucureşti.
Prin sentinţa nr. 775 din 5 iunie 2008, Tribunalul Suceava a respins acţiunea promovată de reclamantă, precum şi cererea reconvenţională a pârâtei – reclamante. Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse ca nefondate cererea de chemare în garanţie şi cererile de intervenţie în interesul reclamantei, care a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată de 500 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut în esenţă că între părţi nu s-a încheiat un contract din care să rezulte obligaţia pârâtei de a preda spaţiul în litigiu, iar cu privire la cererea reconvenţională s-a avut în vedere că a fost formulată ca o cerere subsidiară numai în cazul în care se va aprecia că acţiunea reclamantei este întemeiată.
Deopotrivă, s-a avut în vedere că cererea de instituire a unui drept de retenţie are un caracter accesoriu cererii de restituire a cheltuielilor făcute cu imobilul, iar cum pârâta nu a formulat o astfel de cerere, ea nu are o bază legală.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie s-a considerat că atâta timp cât este întemeiată pe art. 1336 pct. 1 C. civ., iar între pârâtă şi chemata în garanţie nu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, aceasta din urmă nu are o asemenea obligaţie faţă de pârâtă.
Apelurile declarate de reclamantă, intervenientă şi chemata în garanţie au fost admise prin Decizia nr. 15 din 26 ianuarie 2009 de Curtea de Apel Suceava, care a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că precizarea reclamantei din 3 martie 2008 nu modifică substanţa dreptului dedus judecăţii – aşa cum a fost evocat prin acţiunea principală astfel că instanţa de fond avea obligaţia ca, în aplicarea art. 480 C. civ. să procedeze la verificarea titlului de proprietate al reclamantei şi a legitimităţii posesiei spaţiului de către pârâtă, ulterior urmând ca instanţa să se pronunţe – asupra cererilor accesorii existente la dosar.
Prin sentinţa nr. 1739 din 26 octombrie 2009, Tribunalul Suceava a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă şi a admis acţiunea principală, având ca obiect „obligaţia de a face", precum şi cererile de intervenţie.
Pârâta a fost obligată să predea reclamantei folosinţa imobilului în litigiu. Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse cererea reconvenţională, cererea de chemare în garanţie formulate de pârâtă, precum şi cererea reclamantei de obligare la plata daunelor cominatorii.
În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut că pârâta a deţinut spaţiul în baza contractului de asociere nr. 595 din 21 martie 2000 a încheiat cu SC F.S.E. SA, însă, ulterior datei de 21 martie 2006 pârâta a deţinut folosinţa spaţiului fără niciun titlu, astfel că acţiunea apare ca fondată, în raport de dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cererea reconvenţională a pârâtei – reclamante a fost respinsă motivat de faptul că aceasta s-a obligat la amenajarea spaţiului prin contractul de asociere, iar în privinţa cererii de chemare în garanţie s-a apreciat ca, în condiţiile în care contractul de asociere nr. 595/2000 a expirat, nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 60 C. proc. civ.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei a fost admis prin Decizia nr. 56 din 1 iulie 2010 în opinia majorităţii, a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, care a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins ca nefondată acţiunea şi cererea de intervenţie în interesul reclamantei, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că după pronunţarea deciziei nr. 15 din 26 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, reclamanta a precizat că nu înţelege să învestească instanţa cu a acţiune în revendicare, deşi a indicat ca temei al acţiunii art. 480 C. civ., întrucât în speţă nu este vorba de o comparare de titluri, pârâta neavând un titlu în baza căruia să posede imobilul.
S-a constatat astfel că obligaţia de predare a imobilului de către pârâtă există faţă de SC F.S.E. SA (preluată prin absorbţie de SC A.E. SA), societate cu care a încheiat contractul de asociere nr. 598 din 21 martie 2003, neavând relevanţă că SC A.E. SA, a înstrăinat dreptul de proprietate către SC R.T.G.M.I. SRL, dat fiind că obligaţia de predare a pârâtei izvorăşte din contractul de asociere, iar nu din dreptul de proprietate ce a fost transmis succesiv, până la reclamantă.
Instanţa de apel a invocat principiul relativităţii efectelor actului juridic civil „considerând că nu se poate admite calitatea reclamantei de având cauză, în condiţiile în care pârâta s-a obligat faţă de SC F.S.E. SA.
De asemenea, s-a argumentat că reclamanta nu a invocat o dispoziţie legală care să o oblige pe pârâtă să-i predea spaţiul, dispoziţiile art. 480 C. civ., neputând constitui temei pentru pretenţiile reclamantei, apreciindu-se totodată că – în baza – temeiului menţionat, aceasta are deschisă calea unei acţiuni în revendicare împotriva posesorului neproprietar.
S-a mai argumentat că, instanţa nu poate să recunoască dreptul de proprietate fără să fi intervenit o transformare cererii într-una petitorie pentru că ar încălca dispoziţiile art. 84 şi art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva deciziei, reclamanta a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în susţinerea cărora după ce, în prealabil, a procedat la prezentarea istoricului cauzei până în acest stadiu procedural a arătat următoarele:
- Ulterior datei de 21 martie 2006, data expirării duratei pentru care a fost încheiat contractul de asociere, pârâta deţine folosinţa imobilului în litigiu fără niciun titlu.
- Faţă de reţinerea instanţei de apel potrivit cu care, „reclamanta nu a invocat o dispoziţie legală, care să oblige pârâta să-i predea spaţiul comercial indicat în petitul cererii introductive, dispoziţiile art. 480 C. civ., neputând constitui temei pentru pretenţiile reclamantei ..." recurenta precizează că, în cauză, nu ne aflăm în situaţia efectuării vreunei comparaţii între titlurile deţinute de părţi, dat fiind faptul că durata titlului în baza căruia pârâta a deţinut folosinţa spaţiului a expirat, aceasta exercitând o posesie de fapt şi nu de drept asupra bunului.
- Coroborând dispoziţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. – potrivit cu care, judecătorii sunt datori să stăruie pentru aflarea adevărului şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, cu prevederile art. 720 alin. (6) C. proc. civ. – prin care este reglementat dreptul instanţei de a dispune asupra cadrului litigiului şi a obiectului cererii, rezultă că instanţa nu a stăruit şi nu a dispus completarea probatoriilor, necalificând situaţia de fapt în scopul urmărit de dispoziţiile menţionate.
- Chiar şi în ipoteza temeiului de drept indicat de Curtea de Apel Suceava ca fiind incident în cauză, acela prevăzut de art. 480 C. civ., instanţa era obligată ca – în virtutea rolului activ – fără încălcarea principiului disponibilităţii şi fără schimbarea obiectului cauzei în apel, să cerceteze cererea prin prisma înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, ţinând cont că pârâta nu a invocat un titlu de aceeaşi natură cu cel al reclamantei, stabilirea corectă a temeiului juridic al acţiunii trebuind să se facă în raport de natura dreptului pretins şi a scopului urmărit de reclamantă, pentru considerente ce ţin de necesitatea ocrotirii bunei-credinţe şi asigurarea stabilităţii circuitului civil.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând Decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele şi pentru motivele ce se vor arăta în continuare:
Criticile recurentei pot fi subsumate motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi vizează încălcarea prevederilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ. [în cadrul cererii, recurenta a indicat greşit temeiul ca fiind art. 130 alin. (2) C. proc. civ.], prevederi potrivit cu care instanţa este datoare să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, fără a putea să schimbe ori să depăşească limitele învestirii şi a cauzei juridice a litigiului.
În cauza dedusă judecăţii, într-un prim ciclu procesual, Curtea de Apel Suceava învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de reclamantă, intervenientă şi chemata în garanţie împotriva sentinţei nr. 775 din 5 iunie 2008 a Tribunalului Suceava, a statuat (prin Decizia nr. 15 din 26 ianuarie 2009) asupra temeiului juridic al acţiunii deduse judecăţii ca fiind art. 480 C. civ. şi a desfiinţat sentinţa, trimiţând cauza spre rejudecare instanţei de fond cu îndrumarea de a face aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ.
În rejudecare, instanţa de fond s-a conformat îndrumării date de instanţa de control judiciar şi s-a pronunţat – în limitele învestirii -, în raport de temeiul juridic arătat, asupra acţiunii şi a dispus obligarea pârâtei la predarea folosinţei imobilului în litigiu, neavând relevanţă titulatura folosită în cadrul dispozitivului sentinţei, aceea de „obligaţie de a face".
În atare situaţie, în care cadrul procesual a fost stabilit în mod irevocabil prin Decizia anterior menţionată, instanţa apelului avea obligaţia de a analiza apelul cu care a fost sesizată în limitele arătate, neputând să mai aprecieze şi să revină asupra cauzei juridice a litigiului ce fusese deja stabilită.
Aşa fiind, prin modul în care a procedat – chiar la adăpostul declaraţiilor reclamantei, în sensul că deşi a invocat încă de la început incidenţa prevederilor art. 480 C. civ., nu a înţeles să învestească instanţa cu o acţiune în revendicare – instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce contravine prevederilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ., situaţie ce echivalează cu o nepronunţare asupra fondului pricinii.
În consecinţă, Înalta Curte va admite ca fondat recursul şi va casa Decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de reclamanta C.N.L.R. Bucureşti, împotriva deciziei Curţii de Apel Suceava nr. 56 din 1 iulie 2010 pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 685/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 565/2011. Comercial → |
|---|
