ICCJ. Decizia nr. 693/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 693/2011
Dosar nr. 201/59/2010
Şedinţa publică din 16 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin hotărârea nr. 147 din 14 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara în dosarul nr. 91/2009, s-a admis acţiunea precizată a reclamantei SC Y. România SRL, fostă SC M.G.T.K. România SRL şi fostă SC S.I. SRL împotriva pârâtei SC E.C. SA; a obligat pârâta la plata sumei de 713.045,11 lei reprezentând: 623.400,77 lei debit restant şi 89.644,34 lei penalităţi actualizate până la data de 9 decembrie 2009; a obligat pârâta la plata penalităţilor până la data plăţii integrale a debitului şi la plata cheltuielilor arbitrale constând în taxă arbitraj în sumă de 9.838,58 lei, onorariu avocat în sumă de 27.000 lei, cheltuieli de deplasare în sumă de 696,6 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul arbitral a reţinut că, părţile au încheiat trei contracte de subantrepriză referitor la obiectivele K. Satu Mare, K. Timişoara 2, K. Timişoara 1, primele două contracte, astfel cum au fost modificate prin acordurile încheiate între părţi.
Debitele datorate au fost confirmate de pârâtă cu ocazia acordurilor mai sus menţionate, privitoare la modalitatea de plată, după cum urmează: contractul de subantrepriză nr. 858 din 24 martie 2006 lucrări la obiectivul K. Satu Mare, rest de plată conform Acordului din 16 iulie 2008 cu suma de 221.095,75 lei reprezentând: 25.957,4 lei cu TVA, rest de achitat din soldul de 64.300,38 lei prevăzut la art. 7 al Acordului şi Anexa nr. 2 la Acordul din 16 iulie 2008, suma de 195.138,36 lei cu TVA, sumă reţinută temporar astfel cum rezultă din art. 8 al Acordului şi la pct. 16 din Anexa nr. 2 la Acordul din 16 iulie 2008. Contractul de subantrepriză nr. 228 din 23 iunie 2006 lucrări la obiectivul K. Timişoara 2, rest de plată 338.568,12 lei reprezentând: 28.824,69 lei cu TVA, rest de achitat din soldul de 406.236,86 lei, art. 7 Acord şi Anexa nr. 2 la Acordul din 16 iulie 2008, suma de 309.743,43 lei cu TVA, sume reţinute temporar astfel cum rezultă din art. 8 Acord şi pct. 15, 16 din Anexa nr. 2 la Acordul din 16 iulie 2008. Contractul de subantrepriză nr. 2712 din 18 septembrie 2006 lucrări la obiectivul K. Timişoara 1, rest de plată 63.736,9 lei cu TVA din factura nr. MCE - RO 100138 din 12 noiembrie 2007.
S-a mai reţinut că, la termenul din data de 19 octombrie 2009, reprezentanţii pârâtei şi-au însuşit punctul de vedere din adresa nr. 2562 din 31 iulie 2009 prin care reprezentantul pârâtei a confirmat debitele restante şi a solicitat un termen scurt în vederea încheierii unei înţelegeri şi a depus un script intitulat precizare la întâmpinare prin care s-a reiterat punctul de vedere potrivit căruia sumele solicitate de reclamantă nu sunt exigibile, întrucât reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, înţelegând să-şi dovedească afirmaţiile doar cu înscrisuri.
La termenul din 9 decembrie 2009, Tribunalul arbitral a constatat că beneficiarul final S.C. K. a confirmat că a achitat pârâtei întreaga sumă datorată. S-a reţinut că pârâta nu a răspuns la interogatoriul depus de către reclamantă, solicitând totodată admiterea unui interogatoriu pentru reclamantă.
Tribunalul arbitral a apreciat că scriptul intitulat „note de şedinţă" depus de către reclamantă nu este tardiv formulat, nu modifică cererea iniţială, ci a mărit doar câtimea obiectului cererii. Pe de altă parte potrivit precizării reprezentanţilor pârâtei, scriptul intitulat note de şedinţă, depus la termenul 9 decembrie 2009 are valoarea unei completări de întâmpinare şi de cerere reconvenţională, fără a fi în măsură să se precizeze temeiul de drept de către avocatul reclamantei.
Tribunalul arbitral, având în vedere dispoziţiile imperative referitor la obligativitatea formulării apărării raportat la prima zi de înfăţişare, a apreciat că cererea reconvenţională este tardiv formulată, iar în ceea ce priveşte cererea reclamantei aceasta nu a fost modificată sau completată, fiind pe deplin aplicabil art. 132 alin. (2) C. proc. civ.
S-a reţinut că reprezentanţii pârâtei şi-au însuşit punctul de vedere din adresa nr. 2562 din 31 iulie 2009, prin care se confirmă debitele restante, dar arată că în această cauză ar trebui să se lămurească unele aspecte, fapt pentru care ar dori să depună corespondenţa cu beneficiarul final.
Faţă de aceste aspecte, Tribunalul Arbitral a apreciat că acţiunea reclamantei este întemeiată, având în vedere adresa nr. 2562 din 31 iulie 2009 emisă de SC E.C. SA, prin care se confirmă debitele restante, prin reprezentantul legal al societăţii, administrator delegat R.R., având valoare de act juridic unilateral cu caracter irevocabil, a cărei valabilitate nu a fost contestată niciodată, fiind însuşită la termene succesive de reprezentanţii legali ai pârâtei; adresa nr. 1473 din 7 decembrie 2009 emisă de S.C. K. România, în calitate de beneficiar final prin care se confirmă faptul plăţii integrale a obiectivelor realizate, ceea ce duce la concluzia recepţionării cantitative şi calitative a lucrărilor executate.
În consecinţă, Tribunalul arbitral a apreciat că pârâta nu are niciun motiv temeinic de a refuza plata către reclamantă; refuzul de a răspunde la interogatoriul formulat de către reclamantă are consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ.
Pe de altă parte, s-a mai reţinut că poziţia oscilantă a pârâtei, necontestarea actului unilateral şi irevocabil de recunoaştere a debitului, formularea de precizări la întâmpinare, note de şedinţă, formularea unei cereri reconvenţionale şi solicitarea probelor cu încălcarea dispoziţiilor imperative referitor la obligativitatea formulării apărării raportat la prima zi de înfăţişare, au fost apreciate de către Tribunalul arbitral ca fiind încercări de tergiversare nejustificată a soluţionării cauzei.
Acţiunea în anulare formulată de SC Y. România SRL a fost respinsă prin sentinţa nr. 22 din 10 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a avut în vedere că, potrivit art. 364 C. proc. civ.: „hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din următoarele motive: a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului; b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante; c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală; d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită; e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 3533; lit. f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării, nu este semnată de arbitri; h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire; i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii".
A reţinut că, din interpretarea dispoziţiilor arătate mai sus, legiuitorul a înţeles să prevadă în mod limitativ situaţiile în care se poate ataca cu acţiune în anulare o hotărâre arbitrală, ceea ce înseamnă că nu se poate ataca pe motiv de nulitate o hotărâre arbitrală decât în cazurile şi pentru motivele anume indicate de textul de lege arătat mai sus, această cale procedurală nefiind una devolutivă, instanţa, fiind ţinută să verifice doar dacă acţiunea în anulare poate fi desfiinţată pentru unul din motivele expres şi limitativ arătate la art. 364 lit. a) – i) C. proc. civ., ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.
Astfel, s-a avut în vedere că reclamanta a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., respectiv că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.
Curtea a constatat că, prin hotărârea pronunţată, tribunalul arbitral nu a încălcat ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii. În opinia Curţii, dispoziţiile art. 135 C. proc. civ., prin care se stabileşte judecarea separată a cererii reconvenţionale introduse cu încălcarea termenului stabilit de lege, se referă numai la procedura judiciară şi nu îşi găsesc aplicarea în arbitraj. Termenul de depunere a cererii reconvenţionale în cadrul arbitrajului este un termen imperativ, faţă de necesitatea judecării cu celeritate a acţiunii arbitrale.
Având în vedere momentul formulării (respectiv la ultimul termen de judecată din cadrul arbitrajului) şi caracterul lapidar al cererii reconvenţionale, care nu întruneşte condiţiile esenţiale prevăzute de lege pentru cererea principală - prin lipsa unui obiect clar determinat şi a valorii cererii, mod de calcul, motive de fapt şi de drept - instanţa a considerat că soluţia dată de tribunalul arbitral este legală şi temeinică, prin această cerere pârâta, urmărind de fapt doar tergiversarea soluţionării litigiului arbitral.
Fiind în culpă procesuală, reclamanta a fost obligată la plata sumei de 4.820,17 lei cheltuieli de judecată către pârâta SC Y. România SRL Şelimbăr, reprezentând onorariu de avocat şi cheltuieli de transport la proces.
Împotriva deciziei, SC E.C. SA Timişoara a declarat recurs prin care a invocat nelegalitatea acesteia din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
- În mod greşit s-a considerat de către prima instanţă că cererea reconvenţională este tardivă, aplicând greşit legea fie în situaţia în care nu a admis ca fiind posibilă completarea dispoziţiilor din procedura arbitrală cu cele cuprinse în Codul de procedură civilă, fie în situaţia în care a considerat că este aplicabilă o sancţiune ce nu este cuprinsă în procedura arbitrală, care se susţine că ar trebui aplicată restrictiv.
Recurenta arată că, în dispoziţiile arbitrale este prevăzut termenul în care se poate formula cererea reconvenţională, însă nu se prevede care ar fi sancţiunea în cazul nerespectării termenului.
- Sentinţa arbitrală a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 135 C. proc. civ.
Recurenta consideră că formularea cererii reconvenţionale cu încălcarea termenului prevăzut de art. 357 alin. (2) C. proc. civ. nu este sancţionată cu decăderea, ci cu disjungerea - în absenţa acordului reclamantei de a fi judecată odată cu acţiunea principală şi în lipsa unei strânse legături cu aceasta - fiind aplicabile dispoziţiile art. 135 C. proc. civ.
Cum, tribunalul arbitral a respins cererea reconvenţională ca tardivă, recurenta apreciază că i s-a adus o vătămare, prin producerea unui prejudiciu în sensul că, judecarea împreună a cererilor ar fi putut determina o eventuală compensare între cele două debite, în eventualitatea admiterii ei.
Pe acest aspect se susţine incidenţa dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată următoarele:
Criticile recurentei se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 135 C. proc. civ. raportat la cele ale art. 357 alin. (2) C. proc. civ.
În esenţă, recurenta susţine că - în situaţia în care cererea reconvenţională (în procedura arbitrală) este depusă cu depăşirea termenului prevăzut de alin. (2) al art. 357 C. proc. civ., sancţiunea aplicabilă - în lipsa acordului celeilalte părţi de a fi soluţionată împreună cu cererea principală - este disjungerea, iar nu decăderea.
În principiu, susţinerile recurentei sunt conforme cu prevederile legale incidente, în sensul că art. 357 C. proc. civ. reglementează situaţia - cererii reconvenţionale în cadrul procedurii arbitrale, respectiv că pârâtul (în situaţia în care are pretenţii împotriva reclamantei, derivând din acelaşi raport juridic) poate formula cerere reconvenţională în cadrul termenului pentru depunerea întâmpinării sau cel mai târziu până la primul termen de înfăţişare, cerere ce trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cererea principală.
Deopotrivă, dispoziţiile art. 135 C. proc. civ. au aplicabilitate şi în cadrul acestei proceduri speciale, ele venind să completeze dispoziţiile referitoare la procedura arbitrală.
Înalta Curte a considerat necesară expunerea acestor considerente date fiind considerentele contrare ale instanţei de fond pe acest aspect, care – deşi eronate - nu sunt de natură a atrage casarea ori modificarea sentinţei ce face obiectul analizei în această cale de atac.
Ceea ce este esenţial a se reţine în cauză, iar instanţa de fond a apreciat în mod corect asupra acestei chestiuni, este faptul că acţiunea în anulare promovată împotriva unei hotărâri arbitrale este limitată strict la cazurile prevăzute de art. 364 lit. a) – i) C. proc. civ.
În cauză, titulara acţiunii în anulare a invocat ca motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale lit. i) a art. 364 C. proc. civ., în sensul că aceasta încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţiile imperative ale legii cu referire strictă la aplicarea greşită a sancţiunii tardivităţii cererii reconvenţionale formulate peste termenul prevăzut de lege.
Ori, prevederile art. 135 raportate la cele ale art. 357 C. proc. civ. nu au caracterul unor norme imperative, ci dispozitive de vreme ce este reglementată posibilitatea judecării separate a cererii reconvenţionale, afară de cazul când părţile consimt să se judece împreună. Formularea folosită de textele articolelor menţionate, prin care se lasă la latitudinea părţilor opţiunea de a nu fi sancţionată nerespectarea termenului de depunere a cererii, se deduce caracterul dispozitiv al normei.
Aşa fiind, prin soluţia dată cererii reconvenţionale instanţa nu a încălcat ordinea publică, nici bunele moravuri şi nici dispoziţiile imperative ale legii, dispoziţiile art. 135 C. proc. civ., neavând un asemenea caracter.
În consecinţă, în sfera motivului de anulare reglementat de art. 364 lit. i) C. proc. civ., nu se includ criticile cu privire la interpretarea ori aplicarea greşită a prevederilor legale dispozitive, textul fiind de strictă interpretare şi nu poate constitui un pretext pentru examinarea temeiniciei şi legalităţii hotărârii arbitrale.
Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentei cu privire la faptul că i s-ar fi produs o vătămare, constând în aceea că soluţionarea împreună a cererilor ar fi putut determina o eventuală compensare între debite, susţinere lipsită de orice fundamentare şi totodată contradictorie.
Astfel, pe de o parte se susţine că, în situaţia depunerii cererii reconvenţionale, peste termenul prevăzut de lege, instanţa trebuia să dispună disjungerea şi judecarea separată a acesteia, iar pe de altă parte susţine că ar fi trebuit ca cererile să fie judecate împreună, deşi nu contestă depunerea reconvenţionalei peste termen şi nici refuzul părţii adverse ca cele două cereri să fie judecate împreună.
Chiar în situaţia în care s-ar fi dat eficienţă dispoziţiilor art. 135 C. proc. civ., cererile nu ar fi putut fi soluţionate împreună, iar scopul urmărit de pârâta-reclamantă - acela de a obţine o eventuală compensare a debitelor reciproce - nu ar fi putut fi atins.
În concluzie, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât recurenta nu a putut demonstra existenţa unei vătămări dat fiind că, în cauza dedusă judecăţii, vătămarea nu se prezumă, ci trebuie dovedită.
Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanta SC E.C. SA Timişoara, împotriva sentinţei Curţii de Apel Timişoara nr. 22 din 10 iunie 2010, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimatei-pârâte SC Y. ROMÂNIA SRL Şelimbăr suma de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 764/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 697/2011. Comercial → |
|---|
