ICCJ. Decizia nr. 705/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 705/2011
Dosar nr. 1799/1/2010
Şedinţa publică din 16 februarie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1799/1/2010, petentul T.V. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 569 din 11 februarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 9/104/2008, solicitând ca – în contradictoriu cu intimata SC I.R.C. SRL prin administratorul judiciar I.G.F. E.C.I.P.U.R.L. Slatina să se dispună anularea deciziei contestate şi stabilirea unui termen pentru rejudecarea recursului.
Iniţial, contestatorul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 317 pct. 1 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 87 pct. 5 C. proc. civ. şi pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., susţinând următoarele:
- Cauza a fost judecată în recurs la data de 5 februarie 2010, în condiţiile în care intimata nu a fost citată în conformitate cu dispoziţiile legii imperative, respectiv procedura de citare nu s-a făcut prin administratorul judiciar, iar societatea nu a fost reprezentată de acesta.
Contestatorul susţine că, după soluţionarea cauzei în recurs, a aflat că împotriva intimatei s-a deschis procedura insolvenţei (sentinţa nr. 1104 din 26 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Olt), numindu-se administrator judiciar, situaţie faţă de care se impunea aplicarea art. 85 şi art. 87 C. proc. civ. ce au caracter imperativ, impunându-se ca intimata să fi fost citată prin administratorul judiciar. Pe acelaşi raţionament se consideră că, prin nerespectarea dispoziţiilor menţionate s-a încălcat – implicit şi art. 36 din Legea nr. 85/2006, care prevede că toate acţiunile aflate pe rolul instanţelor la data deschiderii procedurii insolvenţei se suspendă de drept.
La data de 18 octombrie 2010, contestatorul şi-a completat cererea, înţelegând să invoce şi dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., susţinând că prin reconfigurarea argumentelor subsumate celor trei motive de recurs (întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.) a procedat de fapt la o grupare a motivelor de recurs, ceea ce echivalează cu o nepronunţare asupra acestora.
Contestatorul susţine că, deşi s-a referit în mod expres la dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că Decizia nu cuprinde motivele de fapt şi de drept, iar pe de altă parte există contradicţie între considerente şi dispozitiv, instanţa de recurs a făcut de fapt o analiză a probelor ceea ce denotă că acest motiv de recurs nu a fost analizat, în conţinutul său strict.
În privinţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., contestatorul susţine că instanţa de recurs nu a făcut nicio analiză şi judecată a criticilor ce au vizat expres încălcarea art. 67 din Legea nr. 31/1990, referirea la acest text fiind făcută doar în cadrul unei enunţări exhaustive fără raportare la dreptul dedus judecăţii.
De asemenea, se arată că reţinerea în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a faptului că nu mai are dreptul la dividende nu poate constitui o motivare câtă vreme nu a fost analizată nelegalitatea hotărârii atât în legătură cu pretinsa desocotire cu fostul asociat, cât şi cu societatea în numele căreia a ridicat banii din cont.
Contestatorul precizează că, în baza art. 6 din CEDO, nemotivarea unei hotărâri încalcă dreptul la un proces echitabil, întrucât partea nu poate să cunoască ce considerente au determinat soluţia, achiesând în exemplificare practica CEDO (cauzele: Ruiz Torija şi Hiro Balani Împotriva Spaniei, Gheorghe împotriva României, Dulaurans împotriva Franţei şi Liakopoulou împotriva Greciei).
Contestatorul concluzionează că instanţa de recurs nu a analizat efectiv motivele de recurs, nefiind permisă gruparea acestora, ci eventual a argumentelor aduse în susţinere.
Analizând actele şi lucrările de la dosar, Înalta Curte constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 562 din 25 iunie 2008, Tribunalul Olt, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte cererea formulată de reclamantul T.V. şi a dispus obligarea pârâtei SC I.R.C. SRL la plata sumei de 167.148,63 lei reprezentând dividende pentru anul 2004 şi actualizare, reţinând în esenţă ca – prin Hotărârea nr. 1 din 15 aprilie 2005 asociaţii SC I.R.C. SRL Balş au hotărât retragere asociatului V.T. din societate, convenindu-se că acesta, participă la profit şi la eventualele pierderi până în ziua retragerii din societate.
De asemenea, instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi a avut în vedere că societatea a înregistrat profit în anul 2004 şi că dividendele au fost ridicate de asociatul I.D., neexistând dovezi din care să rezulte că reclamantul a primit suma ce i se cuvenea, respectiv 50 % din acestea.
Apelul declarat de societate împotriva sentinţei a fost admis prin Decizia nr. 12 din 20 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Craiova, care a schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea reclamantului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a pornit de la premisa că starea de fapt a fost greşit stabilită, în contextul în care din probe a rezultat cu certitudine că, la data retragerii reclamantului din societate, dividendele fuseseră ridicate ceea ce denotă că asociaţii au stabilit prin Hotărârea nr. 1 că reclamantul a fost despăgubit cu tot ceea ce i se cuvenea.
De asemenea, instanţa a considerat că – în situaţia în care dividendele au fost ridicate de asociatul I.D. reclamantul avea posibilitatea de a se judeca cu acesta, iar nu cu societatea.
S-a mai constatat că instanţa de fond a dat o interpretare greşită a clauzelor conţinute în contractul de cesiune, nesocotind dispoziţiile art. 982 C. civ.
Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei a fost respins prin Decizia nr. 569 din 11 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, care a precizat – în prealabil că argumentele aduse în dezvoltarea motivelor de recurs invocate au fost reluate în cadrul fiecărui motiv, fapt ce a impus examinarea criticilor pornind de la dispoziţiile legale incidente în cauză, modul în care au fost aplicate în interpretarea actului juridic dedus judecăţii şi modul în care acestea s-au reflectat în motivarea deciziei.
În cuprinsul considerentelor, instanţa de recurs a analizat fiecare dintre motivele de nelegalitate invocate de recurent, reţinând în esenţă că cele două forme de încetare a calităţii de asociat dintr-o societate cu răspundere limitată – prin cesiune sau prin retragere – produc efecte diferite cu privire la drepturile cedentului, care în prima ipoteză se exercită faţă de cesionar, potrivit convenţiei de cesiune, iar în a doua ipoteză faţă de societate.
S-a mai avut în vedere că, potrivit dispoziţiilor comune cuprinse în Titlul III din lege, dividendele se cuvin asociatului, proporţional cu cota de participare la capital, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel, iar dividendele care se cuvin după transmiterea părţilor sociale aparţin cesionarului, în afară de cazul în care părţile au convenit altfel.
S-a statuat că, în raport de prevederile Hotărârii nr. 1 din 15 aprilie 2005 a adunării generale, prin acordul părţilor s-a convenit că, asociatul retras a fost despăgubit cu tot ceea ce i se cuvenea de la societate, neavând suport legal sau convenţional susţinerea recurentei potrivit cu care drepturile stabilite prin convenţia părţilor şi primite ar fi avut în vedere numai valoarea părţilor sociale cedate, în condiţiile în care societatea nu se poate obliga legal şi nici convenţional la achitarea părţilor sociale, fiind înlăturată critica de denaturare a convenţiei.
De asemenea, instanţa a găsit nefondat şi motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciindu-se că raţionamentul instanţei întemeiat pe concluziile raportului de expertiză este pe deplin veridic şi în concordanţă cu probatoriile administrate, iar consideraţiile suplimentare privind desocotirea reclamantului cu fostul asociat, deşi sunt neavenite, nu sunt de natură a impune concluzia unei motivări contradictorii.
Revenind la motivele invocate prin contestaţia în anulare se constată că primul dintre acestea, întemeiat pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu este fondat.
Contestatorul susţine nulitatea deciziei instanţei de recurs prin aceea că societatea intimată nu a fost citată prin administratorul judiciar, dat fiind că împotriva acesteia s-a deschis procedura insolvenţei.
Verificând aspectul sesizat, instanţa constată că într-adevăr - în faza procesuală a recursului - intimata nu a fost citată prin administrator judiciar, deşi la data când s-a judecat pricina (conform actelor depuse în prezenta cale de atac), împotriva acesteia se declanşase procedura conform Legii nr. 85/2006, situaţie ce nu a fost adusă la cunoştinţa instanţei de niciuna dintre părţile litigiului.
Cu toate acestea, dat fiind că nerespectarea dispoziţiilor referitoare la procedura de citare este sancţionată cu nulitatea relativă (fiind în discuţie interesul particular protejat prin norma legală), aceasta poate fi invocată doar de partea vizată de îndeplinirea nelegală a actului procedural, interesată a invoca.
În cauză, contestatorul nu invocă o astfel de neregulă procedurală în ce-l priveşte, ci raportat la o altă parte, neavând abilitatea procesuală să formuleze contestaţie în anulare pentru neîndeplinirea legală a citării altei părţi din proces.
Nici motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ. nu este fondat.
Astfel, în sensul dispoziţiilor menţionate, hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie şi atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Această ipoteză, avută în vedere de text, vizează omisiunea instanţei de recurs de a examina unul din motivele de casare prevăzute de art. 304, iar nu argumentele ce pot fi grupate pentru a se răspunde la motivul de casare printr-un considerent comun.
În speţă, se constată că prin cererea de recurs au fost invocate motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., motive ce au fost analizate distinct.
Faptul că petentul nu este mulţumit de modul în care instanţa de recurs a răspuns acestor motive nu este de natură a atrage incidenţa prevederilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ. pentru ca instanţa sesizată cu contestaţia în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea argumentelor cu care acestea au fost găsite ca nefondate.
În privinţa motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a analizat Decizia ce a format obiectul recursului din perspectiva ambelor ipoteze sesizate de recurent, reţinând că aceasta explicitează raţiunile ce au impus schimbarea soluţiei adoptate de prima instanţă, conţinând argumente pertinente fundamentate pe probele administrate în cauză.
De asemenea, s-a motivat că recomandările din considerentele deciziei sunt neavenite însă nu sunt de natură a impune concluzia unei motivări contradictorii.
Referitor la critica întemeiată pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. ce a vizat denaturarea convenţiei, constând în Hotărârea nr. 1 din 15 aprilie 2005 a adunării generale a intimatei, instanţa a reţinut că soluţia adoptată a respectat întocmai şi ad literam cele convenite de părţi cu privire la drepturile asociatului retras (...) în condiţiile în care acesta a declarat expres – la data de 15 aprilie 2005 – că a fost despăgubit de societate cu toate drepturile ce i se cuveneau până la data retragerii sale.
În fine, referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost analizată aplicarea prevederilor incidente (art. 203 – 204 din Legea nr. 31/1990, precum şi art. 224 alin. (2), art. 226 şi art. 67 din aceeaşi lege) în cauză.
În concluzie, Înalta Curte constată că fiecare dintre motivele de recurs au fost analizate distinct, fiind fără suport susţinerea contestatorului potrivit cu care instanţa recursului ar fi procedat la o grupare a acestora, iar nu a argumentelor.
Faptul că argumentele aduse în soluţionarea criticilor aduse de recurent sunt nemulţumitoare ori incorecte din punctul de vedere al petentului nu pot îndreptăţi instanţa – ca pe calea contestaţiei în anulare – să poată verifica corectitudinea acestora pentru că s-ar încălca limitele şi specificul acestei căii de atac, care este una în retractare, iar nu de reformare a deciziei atacate.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondată contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anularea deciziei Secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 569 din 11 februarie 2010, formulată de contestatorul T.V.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 704/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 706/2011. Comercial → |
|---|
