ICCJ. Decizia nr. 820/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 820/2011
Dosar nr. 9565/1/2009
Şedinţa publică din 23 februarie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 3066 pronunţată în dosarul nr. 11507/3/2008, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanta SC V.G.H. SA Ploieşti împotriva deciziei nr. 228 din 30 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, pe care o modifică în tot, în sensul că respinge apelul pârâţilor B.S. şi B.O. împotriva sentinţei nr. 7758/2008 a Tribunalului Bucureşti. Recursul formulat de pârâţii B.S. şi B.O. a fost respins ca nefondat.
În motivarea deciziei, Înalta Curte a reţinut în esenţă că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii în condiţiile în care raportul juridic dintre părţi este determinat de sentinţa civilă nr. 1293/1999, hotărâre irevocabilă, pronunţată în dosarul nr. 7387/1998 al Judecătoriei Cluj Napoca, prin care a fost admisă acţiunea autorului recurentei SC V.G.H. SA Ploieşti, în sensul constatării nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare nr. 094/19508 din 27 septembrie 1996 încheiat de recurenţii-pârâţi B.S. şi B.O. şi Municipiul Bucureşti. Prin repunerea în situaţia anterioară, Primăria reintră în proprietatea bunului, iar familia B. redobândeşte calitatea de chiriaş, raporturile dintre părţi fiind raporturi locative, iar nerespectarea acestor raporturi atrage incidenţa dispoziţiilor art. 6 din OUG nr. 40/1999. Coroborând dispoziţiile art. 6 cu dispoziţiile art. 9 alin. (1) din OUG nr. 40/1999 rezultă că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din acelaşi act normative şi nici dispoziţiile art. 11.
Termenul de cinci ani prevăzut de OUG nr. 40/1990 este cu mult depăşit şi nu poate fi creată în sarcina recurentei reclamante, deposedată o lungă perioadă de timp, o obligaţie similară, cu argumentul că Legea nr. 10/2001 ar fi incidentă în cauză iar proprietarul nu poate fi obligat la încheierea unui contract de locaţiune pe o perioadă mai mare decât cea prevăzută de lege.
Ceea ce este determinant în cauză – este titlul în baza căruia chiriaşii ocupă imobilul restituit în natură dar având în vedere dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cât şi practica Curţii Europene a Dreptului Omului s-a reţinut că aplicarea dispoziţiilor OUG nr. 40/1999, conţinând dispoziţii defectuoase şi lacunare, în contra recurentului reclamant, produce o ingerinţă disproporţionată în exercitarea drepturilor, neputând fi lăsată pe seama proprietarilor suportarea costurilor legate de protecţia pe care statul este dator de a o asigura chiriaşilor din imobilele retrocedate în mod legal.
Instanţa de apel îşi susţine motivarea hotărârii date pe două idei contradictorii şi anume deşi se recunoaşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor OUG nr. 40/1999, respectiv recunoaşte calitatea de chiriaş a pârâţilor apelanţi, stabilind că nu şi-au respectat obligaţiile impuse de art. 10 şi art. 11 din Ordonanţa, pentru ca mai apoi să susţină că pârâţii au calitatea de detentori precari.
Pentru aceleaşi argumente a fost respins recursul formulat de pârâţii B.S. şi B.O. cu precizarea că excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâţi este indisolubil legată de fondul cauzei, aceasta fiind analizată în cele ce preced şi care fac pe larg referire la legitimarea procesuală activă a recurenţilor reclamanţi în cererea de evacuare.
În plus, pârâţii nu au formulat critici în apel asupra acestui aspect, astfel că devine incident şi principiul „omisso medio".
Împotriva deciziei nr. 3066 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 11507/3/2008 a formulat contestaţie în anulare contestatorii B.S. şi B.O.
În dezvoltarea motivelor contestaţiei în anulare întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., contestatorii arată că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs legat de lipsa calităţii procesuale active a reclamantei SC V.G.H. SA. Instanţa a comis o greşeală materială, o eroare totală apreciind că excepţia a fost invocată direct în recurs fără să observe că primul motiv de apel viza tocmai lipsa calităţii procesuale a reclamantei.
Chiar în condiţiile în care excepţia ar fi fost invocată pentru prima dată în recurs, excepţia fiind de ordine publică trebuia să fie analizată.
Argumentul pentru care a fost admis recursul reclamantei vizează exclusiv prevederile OUG nr. 40/1990, invocând un precedent din practica CEDO dar aceste argumente nu pot nici confirma şi nici infirma calitatea de proprietar a reclamantei.
Instanţa de recurs face o eroare apreciind că prin recurs s-a invocat excepţia (când de fapt a fost criticat modul de soluţionare a acesteia de către instanţa de apel), afirmând că a fost analizată pe larg legitimarea procesuală cu ocazia cercetării recursului reclamantei, deşi recursul acesteia priveşte cu totul altceva, iar considerentele instanţei de recurs nu face nicio referire la calitatea de proprietar a reclamantei.
Intimata SC V.G.H. SA a formulat concluzii scrise prin care solicită respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată întrucât din cuprinsul deciziei contestate rezultă că instanţa a analizat motivul de recurs vizând lipsa calităţii procesual active, statuând faptul că excepţia invocată este indisolubil legată de fondul cauzei.
Analizând Decizia contestată în raport de criticile formulate şi temeiul de drept invocat, se constată că este nefondată contestaţia în anulare formulată.
Dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. reglementează două situaţii şi anume greşeli materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului şi omisiunea instanţei de recurs de a cerceta unul din motivele de modificare sau casare.
Contestatorii au indicat ca temei de drept dispoziţiile art.318 alin. (1) [alin. (2) fiind abrogat prin OUG nr. 138/2000] care vizează atât eroarea materială cât şi omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra unui motiv de recurs iar în dezvoltarea motivelor arată că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs vizând lipsa calităţii procesuale active a reclamantei SC V.G.H. SA. Instanţa de recurs a respins criticile formulate pe acest aspect, printr-un considerent comun apreciind că această excepţie este indisolubil legată de fondul cauzei care a fost analizat, context în care nu se poate reţine că Înalta Curte a omis să se pronunţe pe motivul de recurs vizând lipsa calităţii procesuale active reclamantei.
Deşi invocă dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., contestatorii sunt nemulţumiţi de modul în care au fost soluţionate ambele recursuri dar instanţa sesizată cu contestaţia în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea argumentelor pentru care au fost admise sau respinse unele motive de recurs şi în funcţie de rezultatul acestei analize să schimbe eventual hotărârea pronunţată în cauză, aşa cum solicită contestatorii.
Instanţa de recurs a abordat motivul de recurs vizând lipsa calităţii procesuale active, s-a pronunţat asupra lui apreciindu-l ca nefondat situaţie în care nu se poate considera că există omisiunea prevăzută de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ. căci într-un asemenea caz, motivul a fost cercetat, iar nu omis, chiar dacă motivele pentru care el a fost găsit nefondat nu au beneficiat de o abordare mai largă şi distinctă. Dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ. au în vedere ignorarea totală a motivului de recurs iar nu o insuficientă argumentare în raport de care motivul, fiind avut totuşi în vedere, a fost respins pe fondul lui.
Contestatorii invocă şi eroarea materială întrucât din considerentele deciziei contestate rezultă ca argumentele admiterii recursului privesc exclusiv interpretarea OUG nr. 40/1990 invocând şi precedente din practica CEDO dar aceste argumente nu pot nici confirma nici infirma calitatea de proprietar a reclamantei, dacă acesta a cumpărat sau nu apartamentul în litigiu.
Este evident că scopul formulării prezentei contestaţii în anulare este acela al unei rejudecări a recursului care a fost deja soluţionat prin Decizia Înaltei Curţi, ea vizând modul în care instanţa de recurs a înţeles să interpreteze dispoziţiile OUG nr. 40/1990 dar natura contestaţiei în anulare este aceea de retractare şi nu de reformare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Contestatorii au reiterat dovezile şi argumentele prezentate în recurs care au fost verificare însă de instanţa de recurs printr-un considerent comun iar temeiurile contestaţiei se circumscriu unor critici împotriva deciziei irevocabile, care o transformă într-un recurs la recurs.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivele contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. nu-şi găsesc incidenţa în cauza de faţă context în care în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ. contestaţia în anulare formulată de contestatorii B.S. şi B.O. va fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii B.S. şi B.O. împotriva deciziei nr. 3066 din 24 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 812/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 821/2011. Comercial → |
|---|
