ICCJ. Decizia nr. 911/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 911/2011
Dosar nr. 45332/3/2007
Şedinţa publică din 1 martie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 706 din 14 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea promovată de reclamanta SC A.A.I. SRL în contradictor cu pârâta SC R.C.S.C. SA având ca obiect daune interese compensatorii şi câştigul nerealizat prin executarea obligaţiilor de vămuire şi predare a bunurilor, şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 95630,25 RON echivalentul în lei a sumei de 26.938,10 Euro şi la 2.485 RON, echivalentul în lei a sumei de 700 Euro către reclamantă, respingând restul pretenţiilor solicitate ca neîntemeiate.
Judecătorul fondului a reţinut că marfa expediată din Grecia de firma A.L.T.D. este deţinută de pârâtă care în calitate de comisionar în vamă a efectuat la data de 18 ianuarie 2005 procedurile vamale şi care refuză predarea până la plata cheltuielilor de depozitare.
Aplicând art. 1082 care instituie o prezumţie de culpă a debitorului, pârâta nefăcând dovada că procedurile vamale au fost întârziate din culpa reclamantei în raport de art. 1073 C. civ., judecătorul fondului a admis acţiunea pentru contravaloarea mărfurilor nepredate reclamantei şi contravaloare transport respingând-o pentru câştigul nerealizat derivat din rezilierea a trei contracte, reclamanta nefăcând dovada unei legături cauzale conform art. 1169 C. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 146 din 18 martie 2010 a respins apelurile declarate de reclamantă şi de pârâtă ca nefondate.
Critica apelantei-reclamante cu privire la neacordarea sumei de 72.361,9 Euro reprezentând beneficiu nerealizat a fost înlăturată cu motivarea că potrivit art. 1085 debitorul nu răspunde decât de daunele interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la încheierea contractului iar reclamanta nici nu a probat că paguba este consecinţa directă şi necesară a neexecutării de către pârâtă a activităţii de predare a mărfii vămuite.
Instanţa de apel motivează că din data de 18 ianuarie 2005 de când a fost emisă declaraţia vamală reclamanta putea să-şi ridice marfa şi să-şi onoreze obligaţiile faţă de terţi dar că reclamanta a ales să nu plătească o sumă modică de 3900 dolari SUA cheltuieli de depozitare, să nu-şi primească marfa şi deci să nu-şi onoreze alte obligaţii contractuale faţă de terţi.
Apelul declarat de pârâtă examinat prin prisma apărărilor de la instanţa de fond, motivele de apel nefiind depuse în termen, a fost respins motivat de faptul că apelanta - pârâtă nu a făcut dovada că reclamanta nu a avut documentaţia necesară şi că din această cauză procedura vamală a fost întârziată.
În contra deciziei menţionate a declarat recurs pârâta SC R.C.S.S. SA Bucureşti pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ. în a căror dezvoltare arată că:
- în conformitate cu dispoziţiile art. 95 pct. 4 din cap. V din Regulile de aplicare a codului vamal, comisionarii în vamă au obligaţia de asigurare a integrităţii mărfurilor depozitate de aceştia în spaţii proprii iar procedurile vamale s-au întârziat din culpa reclamantei care i-a transmis specificaţia solicitată de organele vamale în cursul lunii ianuarie 2005, fapt pe care aceasta nu-l contestă;
- greşit s-a reţinut aplicarea art. 1082 şi art. 1073 C. civ. şi greşit a reţinut prezumţia de culpă în ce o priveşte câtă vreme între părţi nu s-a încheiat niciun contract de prestări servicii în care să se fi stabilit termene de executare;
- subsidiar, Decizia conţine motive contradictorii şi străine de natura pricinii: reţine finalizarea procedurii vamale la 18 ianuarie 2005 şi că de la această dată reclamanţii puteau să-şi ridice marfa şi să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale faţă de terţi însă menţine dispoziţia instanţei de fond în sensul obligării sale la plata contravalorii acestor mărfuri.
Intimata - reclamantă a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului arătând că toate documentele necesare realizării procedurii vamale au ajuns la comisionarul vamal odată cu transportul din Grecia, neexistând nicio solicitare scrisă din partea acestuia. Lipsa unui contract între părţi nu a îndreptăţit-o pe recurentă să-şi îndeplinească arbitrar obligaţiile vamale, fiind corect aplicate de către instanţă prevederile art. 1073 şi art. 1082 C. civ. În ce priveşte motivarea deciziei, aceasta nu conţine considerente contradictorii sau străine de natura pricinii.
Recursul este fondat pentru considerentele care urmează:
Reclamanta a învestit instanţa de fond cu o acţiune în pretenţii constând în despăgubiri compensatorii pentru neexecutarea obligaţiilor asumate de pârâtă în calitatea sa de comisionar vamal, de vămuire şi de predare a bunurilor vămuite, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 969, art. 1079-1080, art. 1082, art. 1084 C. civ., art. 1, art. 43 C. com.
Admiţând în parte acţiunea, tribunalul a obligat-o pe pârâtă la contravaloarea mărfurilor pe care le-a supus procedurii de vămuire cu întârziere, timp în care mărfurile au fost depozitate de aceasta, soluţie confirmată de instanţa de apel.
Din motivarea deciziei se reţine că de la data de 18 ianuarie 2005 când a fost emisă declaraţia vamală, reclamanta putea să-şi ridice bunurile dacă plătea costurile depozitării dar că aceasta a optat să nu plătească o sumă modică, să nu-şi ridice bunurile şi să nu-şi execute obligaţiile faţă de terţi.
Or, pe de o parte, dacă se reţine ca justificată depozitarea, apare ca nejustificată obligarea pârâtei la plata contravalorii mărfurilor depozitate, despăgubirea prin echivalent fiind operantă în situaţia în care nu mai este posibilă executarea în natură. Pe de altă parte, deşi părţile nu au încheiat un contract scris convenţia de vămuire a mărfurilor expediate reclamantei este necontestată, numai că mandatarul, în acest caz, a reprezentat-o pe reclamantă în cadrul procedurilor de vămuire nu numai în baza unei convenţii dar şi a normelor speciale care reglementează statutul comisionarului în vamă, respectiv a cap. V „Comisionari în vamă" din Regulamentul codului vamal din 1997 publicat în 2001 şi consolidat în 7 iunie 2004 – în vigoare la data efectuării obligaţiunilor vamale.
Date fiind considerentele contradictorii ale deciziei recurate şi neraportarea îndeplinirii sau neîndeplinirii corespunzătoare a obligaţiilor pârâtei la normele care reglementează statutul său de comisionar în vamă, prin imputarea pârâtei a întârzierii operaţiunii vamale pur şi simplu răsturnându-se sarcina probei care, conform art. 1169 C. civ. revenea reclamantei, Înalta Curte va admite recursul şi va casa Decizia atacată cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, în raport de prevederile art. 304 pct. 7 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC R.C.S. C. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 146 din 18 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, casează Decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 902/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 928/2011. Comercial → |
|---|
