ICCJ. Decizia nr. 931/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 931/2011
Dosar nr.10/90/2008
Şedinţa publică din 2 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC R. SRL Rm. Vâlcea prin cererea înregistrată la 27 iunie 2006 pe rolul Judecătoriei Rm. Vâlcea a chemat în judecată pe pârâta SC S. SRL, prin administrator judiciar Ş.V., pentru ca instanţa să dispună obligarea pârâtei să respecte dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului situat în intravilanul comunei B., satul R., punct „P.”, compus din teren curţi-construcţii în suprafaţă de 2.200 m.p., tarla 1, parcela 744 cu vecinătăţile la Nord- DN6, Sud - J.G., Est- drum exploatare şi Vest - I.D. şi evacuarea pârâtei din construcţia de 220,10 m.p., situată pe terenul descris mai sus.
Reclamanta SC R. SRL a formulat cerere de chemare în garanţie pentru evicţiune a SC C.C. SRL pentru ca, în cazul în care va cădea în pretenţii în prezenta cauză, aceasta să fie obligată la plata despăgubirilor determinate de producerea evicţiunii totale şi a cheltuielilor de judecată.
La data de 27 noiembrie 2008 lichidatorul S.N.N.S. a formulat cerere de intervenţie, având în vedere că este reprezentantul legal al pârâtei, conform încheierii din data de 18 mai 2006 pronunţată în Dosarul nr. 3/90/2000 prin care lichidatorul Ş.V. a fost înlocuit cu S.N.N.S., solicitând şi suspendarea cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 36 din Legea insolvenţei.
Cererea de suspendare formulată de lichidator a fost respinsă prin încheierea din data de 10 decembrie 2008, având în vedere că dispoziţiile sus-menţionate nu sunt incidente în speţa de faţă. S-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale”, situaţie ce nu se confirmă în cauză.
Pe parcursul soluţionării litigiului, la data de 24 iunie 2009, s-a formulat cerere de intervenţie în nume propriu de către S.C. şi pentru SC T.A.S. SRL, în calitate de creditor al pârâtei, înscris în tabelul creditorilor, cerere prin care s-a cerut şi suspendarea cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006.
Cererea a fost declarată nulă, în temeiul dispoziţiilor art. 133 alin. (1) C. proc. civ., prin încheierea din şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2009.
Tribunalul Vâlcea, secţia comercială şi contencios administrativ fiscal, prin sentinţa nr. 131 din 20 ianuarie 2010, a admis cererea principală formulată de către reclamanta SC R. SRL Rm. Vâlcea, în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL - prin lichidator N.N.S., obligând pe pârâtă să respecte dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului situat în intravilanul comunei B., satul R., punct „P.”, compus din teren curţi-construcţii în suprafaţă de 2.200 m.p., tarla 1, parcela 744 cu vecinătăţile la Nord - DN6, Sud - J.G., Est - drum exploatare şi Vest - I.D. şi s-a dispus evacuarea pârâtei din construcţia de 220,10 m.p., cu parter şi etaj, construcţie situată pe terenul descris mai sus. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantă împotriva chematei în garanţie SC I.I. SRL Sibiu. Au fost obligate, pârâta la plata sumei de 16.263 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, iar reclamanta, la plata sumei de 12.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către chemata în garanţie.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că la data de 15 octombrie 2004, reclamanta SC R. SRL, prin reprezentantul legal M.M., a cumpărat prin actul autentic de vânzare-cumpărare nr. 4389 de la SC C.C. SRL Sibiu, prin reprezentantul legal I.C.I., imobilului situat în intravilanul comunei B., satul R., punct „P.”, compus din teren curţi - construcţii în suprafaţă de 2.200 m.p., tarla 1, parcela 744 cu vecinătăţile la Nord - DN6, Sud - J.G., Est- drum exploatare şi Vest-I.D. împreună cu construcţia aflată pe teren cu preţul de 1.029.412.000 RON plus T.V.A., imobil dobândit cu ipoteca de rangul I constituită în favoarea Băncii C.C. SA - Sucursala Rm. Vâlcea, actul a fiind transcris în Cartea Funciară, sub nr. 1198 din 20 octombrie 2004, dată la care nu era notată nicio acţiune prin care să se conteste cuprinsul cărţii funciare.
S-a mai reţinut că, anterior înstrăinării de mai sus, vânzătoarea SC C.C. SRL dobândise bunul, prin cumpărare în cadrul executării silite efectuate de executorul bancar al Băncii C. SA Sibiu în Dosarul nr. 30/2002, potrivit procesului - verbal de licitaţie din 11 iunie 2004 şi Actului de Adjudecare nr. 30/174 din 14 iunie 2004, titlu de proprietate înscris în Cartea Funciară a localităţii B. sub numărul 7321 din 15 iunie 2004.
Executarea silită, a pornit în baza contractului de garanţie imobiliară nr. 6 din 9 aprilie 2002, prin care pârâta a constituit o ipotecă de gradul I asupra imobilelor din litigiu, în favoarea SC S. SRL, pentru garantarea restituirii unui credit de 400.000 RON, plus dobânzile aferente, titlu din care a rezultat că ambele societăţi erau reprezentate de aceeaşi persoană, şi anume de S.C., care avea calitatea de administrator al societăţii pârâte şi de asociat al SC S. SRL, iar pârâta, prin reprezentantul său legal, a fost prezentă la data adjudecării bunurilor din litigiu în favoarea chematei în garanţie, însă a refuzat semnarea procesului - verbal de adjudecare.
De asemenea, s-a constatat că după încheierea actelor sus-menţionate, în cadrul Dosarului de executare nr. 30/2002, la data de 5 iulie 2004, pârâta SC S. SRL a formulat contestaţie la executare, prin care a solicitat instanţei anularea procesului-verbal de adjudecare din 11 iunie 2004, cerere formulată în contradictoriu cu Banca C. C. SA, iar pe parcursul procesului, contestatoarea a completat cererea iniţială, în sensul că a solicitat şi anularea Actului de adjudecare nr. 30/174 din 14 iunie 2004.
Contestaţia la executare a fost admisă de Judecătoria Rm. Vâlcea, care a dispus anularea procesului – verbal de adjudecare şi a Actului de adjudecare, prin sentinţa nr. 5466 din 15 noiembrie 2004, rămasă irevocabilă.
Urmare situaţiei de fapt reţinute, instanţa a considerat că acţiunea principală este întemeiată, deoarece interesele terţului dobânditor (reclamanta) sunt preponderente faţă de cele ale adevăratului proprietar (pârâta), având în vedere că în speţă trebuie ales între un proprietar nediligent, care a pierdut posesia bunurilor şi un terţ dobânditor în favoarea căruia pledează nu doar buna - credinţă, ci şi eroarea comună şi invincibilă.
S-a reţinut că pârâta, prin administratorul său S.C., deşi a instituit o ipotecă de grad I asupra bunurilor din litigiu pentru garantarea unui credit de 400 milioane RON în favoarea unei societăţi, în care aceeaşi persoană apare alături de soţia sa, asociat - SC S. SRL, nu a întreprins toate măsurile pentru asigurarea restituirii creditului contractat la Banca C.C., condiţii în care, banca a trecut la executarea silită a contractului de garanţie, prin intermediul executorilor bancari, în sensul valorificării atât a bunurilor mobile, cât şi a imobilelor asupra cărora s-a instituit ipoteca sus-menţionată, condiţii în care a pierdut posesia asupra imobilelor, păstrând doar detenţia lor.
De asemenea, s-a apreciat că reclamanta s-a comportat cu diligenţa necesară, fiind de bună - credinţă, având temeinice motive să ia aparenţa de drept ca realitate şi să se încreadă alături de toată lumea în actele încheiate de chemata în garanţie (proprietarul aparent), având convingerea că a încheiat actul cu adevăratul proprietar, deoarece la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, şi anume la data de 15 octombrie 2004, în Cartea funciară a imobilului era transcris titlul de proprietate al vânzătoarei SC C.C. SRL, de natură a determina convingerea generală că aceasta din urmă este titulara dreptului de proprietate asupra imobilelor.
Dobândirea dreptului de proprietate de către vânzătoare, la data de 11 iunie 2004, prin licitaţia publică organizată de Banca C.C., era un fapt de notorietate publică, situaţie juridică fără echivoc sau contradicţii, aşa cum rezultă şi din menţiunile din Cartea Funciară, potrivit cărora, până la data de 15 octombrie 2004 nu fusese înscrisă nicio acţiune privitoare la dreptul de proprietate al chematei în garanţie. Dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 arată că „Dobânditorul este considerat de bună - credinţă dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare sau dacă din titlul transmiţătorului şi din cuprinsul cărţii funciare nu reiese vreo neconcordanţă între aceasta şi situaţia juridică reală”.
S-a reţinut şi că titlul în baza căruia chemata în garanţie a tratat cu reclamanta, şi anume Actul de adjudecare, transcris în Cartea Funciară sub numărul 7321 din 15 iunie 2004, avea toate trăsăturile unui titlu regulat întocmit, în sensul că acesta conţinea toate menţiunile necesare (toate elementele obişnuite într-un act de adjudecare) pentru a crea aparenţa de titlu adevărat.
În aceste condiţii, s-a reţinut că nu ne aflăm în prezenţa unui titlu anulabil, reclamanta, ca terţ dobânditor, neavând posibilitatea să cunoască elementele de fapt invocate de instanţele de judecată în cadrul contestaţiei la executare, de natură să atragă desfiinţarea titlului proprietarului aparent, adică al chematei în garanţie. În plus, chemata în garanţie a înţeles să-şi exteriorizeze atributele dreptului de proprietate, prin transcrierea actului de adjudecare, prin instituirea ipotecii asupra bunurilor vândute, prin încercarea de evacuare a pârâtei din imobilul achiziţionat şi în final, prin încheierea unui act de dispoziţie juridică - contractul de vânzare - cumpărare nr. 4389 din 15 octombrie 2004.
S-a reţinut şi că, pârâta şi chemata în garanţie au încercat să răstoarne cele două prezumţii, apărările pârâtei şi ale chematei în garanţie au fost în sensul că reprezentantul legal al reclamantei ar fi cunoscut împrejurarea că titlul vânzătoarei putea fi desfiinţat, şi în consecinţă că acesta ar fi fost de rea - credinţă la data încheierii actului.
Instanţa a reţinut că într-adevăr, la data încheierii contractului nr. 4389 din 15 octombrie 2004, se purta un litigiu între pârâtă şi chemata în garanţie, care a avut ca obiect anularea procesului - verbal de licitaţie şi a actului de adjudecare, în cadrul contestaţiei la executare promovată de pârâtă, litigiu în care nu a fost atrasă şi reclamanta, deşi titlul acesteia fusese obţinut pe parcursul judecăţii contestaţiei.
S-a mai avut în vedere că declaraţia martorului D.N., fost salariat al Băncii C.C. nu cuprinde elemente precise din care să rezulte că reclamanta a primit informaţii concrete referitoare la existenţa unui litigiu pe rolul Judecătoriei Rm. Vâlcea, care să o determine să facă alte cercetări asupra regularităţii actului înstrăinătorului, în afara celor întreprinse în legătură cu menţiunile din Cartea Funciară şi că existenţa ipotecii de rang I asupra imobilului, instituite în favoarea Băncii C.C., nu conduce la ideea că reclamanta avea cunoştinţă despre litigiul ce constituia obiectul Dosarului nr. 7193/2004.
A fost înlăturată şi afirmaţia chematei în garanţie din interogatoriu, că împrejurarea relei-credinţe a reclamantei la data încheierii actului de vânzare - cumpărare ar rezulta şi din cuantumul preţului vânzării, care a fost stabilit sub nivelul pieţei, deoarece mecanismul formării acordului de voinţă cu privire la stabilirea preţului în cadrul unui contract de vânzare-cumpărare între doi comercianţi se supune principiului libertăţii contractuale, astfel că preţul de 1.029.412.000 RON la care se adaugă T.V.A. de 19 %, nu poate fi un element care prin el însuşi să conducă la concluzia existenţei relei - credinţe a reclamantei la data încheierii actului de proprietate al acesteia, mai ales în condiţiile în care imobilele au fost dobândite împreună cu o ipotecă de rang I.
Instanţa a apreciat că probatoriul administrat în cauză conduce însă la concluzia existenţei relei - credinţe manifestată de reprezentantul legal al chematei în garanţie, I.C.I., care a avut şi calitatea de director economic al băncii intimate în dosarul privind contestaţia la executare, persoană care ştia, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de existenţa litigiului cu privire la actele de executare silită încheiate în Dosarul nr. 30/2002, rea - credinţă ce nu poate fi opusă reclamantei.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal prin Decizia nr. 59/A-C din 28 iulie 2010 a admis apelul formulat de pârâta SC S. SRL prin lichidator judiciar L.C.I., cu sediul în Ploieşti, împotriva sentinţei nr. 131 din 20 ianuarie 2010 a Tribunalului Vâlcea, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal pronunţată în Dosarul nr. 10/90/2008.
A schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea faţă de aceasta. A admis apelul formulat de reclamanta SC R. SRL Râmnicu Vâlcea, împotriva sentinţei nr. 131 din 20 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia comercială şi contencios administrativ fiscal pe care a schimbat-o în sensul că a înlăturat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, către chemata în garanţie SC I.I. SRL Sibiu, menţinând în rest sentinţa, în ce priveşte respingerea cererii de chemare în garanţie.
A respins apelul formulat de intervenientul S.C., împotriva sentinţei nr. 131 din 20 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia comercială şi contencios administrativ fiscal în Dosarul nr. 10/90/2008.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea a reţinut următoarele: asupra apelului formulat de către S.C., a constatat că acesta nu poate fi primit, întrucât, prin cererea de intervenţie formulată la 24 iunie 2009, acesta a solicitat suspendarea acţiunii în revendicare imobiliară, arătând că imobilul este unul dintre bunurile importante ale debitoarei, necesar acoperirii creanţelor faţă de societate, conform art. 49 C. proc. civ. şi art. 36 din Legea nr. 85/2006.
Instanţa de apel a constatat că formal, cererea de intervenţie trebuia să prevadă ce anume se solicita asupra fondului cererii formulate împotriva pârâtei, pentru a putea fi calificată ca atare, admisă în principiu şi soluţionată prin sentinţă, astfel că soluţia pronunţată prin încheierea din 4 noiembrie 2009 este legală.
Asupra apelului formulat de către societatea pârâtă, a constatat că acesta este fondat, atât faţă de motivele invocate în cererea de apel depusă la 5 martie 2010, cât şi faţă de efectul devolutiv al apelului şi de prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.
Instanţa a reţinut că titlul de proprietate al vânzătorului SC I.I. SRL (fosta SC C.C. SRL), respectiv actul de adjudecare din 11 iunie 2004, a fost anulat prin sentinţa nr. 5466 din 15 noiembrie 2004 pronunţară în Dosarul nr. 7193/2004 de Judecătoria Rm. Vâlcea, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 404 din 12 mai 2005 a Tribunalului Vâlcea şi ca atare, actul care a stat la baza întocmirii actului de vânzare-cumpărare, a fost desfiinţat irevocabil, astfel că temeiul dreptului de proprietate al reclamantei şi-a pierdut fundamentul, iar terţul, faţă de procesul anterior (reclamanta), trebuia să facă apărări de natură a determina concluzia că actul, pe care s-a întemeiat actul său, este valabil.
De asemenea, instanţa a avut în vedere motivele ce au fost reţinute de instanţa de executare în anularea actului de adjudecare, considerând că în procesul de faţă se impunea ca dobânditoarea - reclamantă, care putea repune în discuţie cele statuate prin sentinţa din 15 noiembrie 2004, irevocabilă, care i se opune, să facă dovada că actul de adjudecare este valabil, formele de executare fiind întocmite cu respectarea prevederilor legale, contestând motivat şi dovedind soluţia contrară celei pronunţate de instanţă în contestaţia la executare.
Un prim aspect reţinut de instanţa de apel este acela al imposibilităţii dobânditoarei de a se prevala pur şi simplu de inopozabilitatea celor statuate de instanţa de executare, prin sentinţa nr. 5466/2004, irevocabilă.
Instanţa a constatat că, aspectul, care în opinia primei instanţe a reprezentat temeiul dreptului de proprietate al reclamantului, pentru admiterea acţiunii în revendicare, a fost aplicarea teoriei proprietarului aparent, teorie ce presupune ca: bunul să fie dobândit prin act cu titlu oneros, cu caracter individual, să existe buna-credinţă a dobânditorului, transmiţătorul să nu fie adevăratul proprietar, însă să fi existat o eroare comună şi invincibilă, în ce priveşte calitatea de proprietar a acestuia, în sensul că toate persoanele, inclusiv cumpărătorul, au considerat fundamentat şi de bună - credinţă că acesta este adevăratul proprietar.
Curtea a reţinut că în cauză este vorba despre un act de vânzare - cumpărare, nr. 4389 din 15 octombrie 2004, act cu titlu oneros, cu caracter individual, prima cerinţă fiind îndeplinită, dar nu poate reţine însă, buna - credinţă a părţilor la data întocmirii actului, probele administrate în cauză relevând faptul că reprezentantul reclamantei a cunoscut situaţia bunului dobândit prin cumpărare.
De asemenea, s-a reţinut că vânzătoarea, SC C.C. SRL, devenită din 22 ianuarie 2003 SC I.I. SRL a fost parte în procesul având ca obiect contestaţia la executare (Dosar nr. 7193/2004), sentinţa nr. 5466/2004 fiind pronunţată şi în contradictoriu cu aceasta. Este certă, astfel, cunoaşterea soluţiei date cu privire la valabilitatea titlului său de proprietate, context în care, întrevăzând soluţia, cu aproximativ o lună anterior pronunţării sentinţei, a înstrăinat bunul către reclamantă.
Chiar dacă actul a fost întocmit anterior pronunţării sentinţei, 15 octombrie 2004 faţă de 25 noiembrie 2004, nu se poate nega faptul că prin constatarea nulităţii actului de adjudecare, s-a produs efectul retroactiv al nulităţii şi asupra actului de vânzare, la data acestui act vânzătorul nemaifiind proprietar.
Curtea nu a putut reţine buna - credinţă a reclamantei la încheierea contractului de vânzare - cumpărare cu privire la imobilul care formează obiectul prezentei cereri de revendicare, astfel că cerinţele teoriei proprietarului aparent nu sunt îndeplinite.
Faţă de prevederile art. 2931 C. proc. civ. şi văzând că, în apelul formulat de către reclamantă şi până la prima zi de înfăţişare în apel, nu s-au adus critici cu privire la soluţia acordată cererii de chemare în garanţie, pentru ipoteza subsidiară a admiterii apelului pârâtei, prin formularea unui apel provocat, Curtea nu a putut relua în discuţie această cerere.
Asupra apelului formulat de către reclamantă, cu privire la cheltuielile de judecată dispuse, în favoarea chematei în garanţie, Curtea a constatat că acesta este fondat, deoarece, pe de o parte, cererea de chemare în garanţie se impunea a fi făcută odată cu cererea principală pentru a se evita, într-un proces ulterior, opunerea excepţiei procesului rău – condus, de către chemata în garanţie, astfel că nu se poate reţine o culpă în persoana reclamantei pentru formularea acestei cereri, pentru a fi îndeplinite condiţiile art. 274 C. proc. civ., iar pe de altă parte, probele au relevat reaua - credinţă a chematei în garanţie.
Împotriva deciziei, reclamanta SC R. SRL Rm. Vâlcea a declarat recurs prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia susţine următoarele:
- Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., încălcând – totodată – dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa de apel a analizat pe fond acţiunea în revendicare, deşi prin motivele de apel depuse la 5 martie 2010 nu s-a solicitat respingerea acţiunii, precizându-se – la finele cererii – limitele acesteia, respectiv „... casarea sentinţei şi soluţionarea pe fond a cauzei, dispunându-se despăgubirea pârâtei de contravaloarea bunurilor atribuite reclamantei la preţul minim stabilit prin expertiza tehnică, de 750.649 RON, exclusiv T.V.A., sumă ce urmează a ajunge la masa credală în locul bunurilor imobile atribuite SC R. SRL …”.
În atare situaţie, recurenta consideră că este vorba de o limitare a efectului devolutiv al apelului, determinată de aplicarea principiului „tantum devolutum quantum appellatum” conţinută de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., iar câtă vreme apelanta – pârâtă nu a solicitat schimbarea hotărârii sub aspectul soluţiei date cererii în revendicare este evident că instanţa de apel nu putea analiza pe fond această cerere.
În plus, se apreciază că dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ. nu erau aplicabile, acestea găsindu-şi utilitatea în situaţia în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului nu cuprinde motive noi ori, în cauză apelul a fost motivat, arătându-se în mod expres motivele pentru care se solicită acordarea de despăgubiri şi nu respingerea acţiunii în revendicare.
- Au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 2931 C. proc. civ., în condiţiile în care situaţia dedusă judecăţii nu permitea formularea unui apel incident – „apel provocat”.
Se susţine că trebuie analizată condiţia de aplicabilitate referitoare la posibilitatea ca apelul principal să fie de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice din proces, anume dacă era posibil ca, respingându-se acţiunea în revendicare – cererea de chemare în garanţie să fie analizată pe fond, considerând recurenta că, în cauză o asemenea posibilitate nu exista cât timp prima instanţă nu s-a pronunţat pe fondul cererii de chemare în garanţie, ci doar a respins-o ca o consecinţă a admiterii cererii în revendicare.
În această logică, recurenta consideră că instanţa de apel nu putea analiza pe fond această cerere, ci trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1). C. proc. civ. şi să trimită cauza spre rejudecare, fiind evident că respingerea acţiunii în revendicare nu era de natură a produce consecinţe asupra soluţiei date cererii de chemare în garanţie.
- Au fost încălcate dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 referitoare la prezumţia de bună - credinţă bazată pe cuprinsul Cărţii funciare.
Recurenta consideră că, deşi instanţa de apel a făcut referire la prezumţia de bună - credinţă, instituită de dispoziţiile evocate anterior, situaţiile invocate nu sunt de natură a reliefa o „neconcordanţă între cuprinsul Cărţii funciare şi situaţia juridică reală” întrucât, aspectele reţinute nu puteau demonstra o eventuală situaţie juridică contrară celor rezultate din cuprinsul Cărţii funciare, cu atât mai mult cu cât – la data încheierii tranzacţiei – nu actul de adjudecare nu era anulat.
În concluzie, se apreciază că pe fond, acţiunea în revendicare nu putea fi respinsă, teoria proprietarului aparent constituind temeiul dreptului de proprietate al reclamantei.
Prin întâmpinare, intimata SC S. SRL - prin lichidator judiciar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
- Cu privire la primul motiv de recurs prin care s-a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ. şi încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.:
Potrivit art. 292 C. proc. civ. (1) Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de aplicare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.
(2) În cazul în care apelul nu motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.
Art. 295 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, instanţa de apel va verifica în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi că motivele de acţiune publică pot fi invocate şi din oficiu.
Putem constata din enunţurile textelor evocate, că prevederile art. 292 C. proc. civ. reglementează efectul devolutiv al apelului, care într-o formulă sintetică poate fi definit ca reprezentând o veritabilă reeditare a judecăţii.
Numai că legiuitorul a reglementat în cuprinsul acestor dispoziţii două reguli ce guvernează – efectul devolutiv al apelului, una dintre acestea (şi despre care se afirmă că ar fi fost aplicată greşit), fiind exprimată prin adagiul „tantum devolutum quantum appellatum”.
Această regulă reprezintă o exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale în sensul că instanţa de apel este limitată să cerceteze cauza numai prin prisma motivelor indicate în cererea de apel, găsindu-şi consacrare în dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Ori, în contextul în care instanţa de apel a verificat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii primei instanţe în limitele criticilor invocate prin cererea de apel – deci cu respectarea limitelor învestirii sale – critici ce au vizat fondul cauzei nu se poate susţine încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 292 C. proc. civ.
De altfel, recurenta nu critică faptul că instanţa nu s-ar fi limitat la criticile conţinute de cererea de apel, ci face trimitere la partea finală a cererii în care aceasta solicită „casarea sentinţei şi soluţionarea pe fond a cauzei, dispunându-se despăgubirea pârâtei cu c/v bunurilor atribuite reclamantei la preţul minim stabilit prin expertiza tehnică, de 750.649 RON, exclusiv T.V.A., sumă ce urmează a ajunge la masa credală în locul bunurilor imobile atribuite SC R. SRL ...”, considerând în mod eronat că principiul disponibilităţii ar fi fost încălcat tocmai pentru că nu s-a ţinut cont de soluţia propusă de apelanta SC S. SRL. Recurenta omite a avea în vedere că atributul pronunţării soluţiei în litigiul dedus judecăţii aparţine instanţei, care nu poate face abstracţie de reglementările legale relative la soluţiile ce pot fi pronunţate în apel.
În concluzie, ceea ce trebuie reţinut ca fiind de esenţa primei reguli restrictive a efectului devolutiv al apelului este faptul că instanţa de apel este limitată să cerceteze cauza numai asupra motivelor de apel cuprinse în cererea de apel.
Aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de apel nu a depăşit limitele învestirii, situaţie în care susţinerile recurenţilor pe acest aspect nu prezintă relevanţă, principiul disponibilităţii fiind respectat întocmai.
Recurenta este în eroare şi cu privire la incidenţa prevederilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în contextul în care, prin cererea de apel, pârâta neinvocând alte mijloace de apărare şi dovezi, instanţa s-a pronunţat numai pe baza celor învederate la prima instanţă, apreciind (situaţia consemnată în practicarea deciziei) şi că, în raport de dispoziţiile art. 292 alin. (1) şi art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nu se impune administrarea altor probe.
- Nici critica prin care se susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2931 C. proc. civ. nu poate fi primită, nefiind justificată nici opinia potrivit cu care instanţa de apel ar fi trebuit să facă aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în sensul trimiterii cauzei la prima instanţă pentru soluţionarea pe fond a cererii de chemare în garanţie.
Art. 2931 C. proc. civ. prevede că, în caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în prima instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice din proces.
Or, în condiţiile în care prin apelul principal promovat de pârâta SC S. SRL - prin lichidator judiciar s-a tins la schimbarea soluţiei date în primă instanţă, reclamanta – în calitatea ei de intimată în cadrul apelului principal – avea la îndemână posibilitatea apelului promovat, împotriva chematei în garanţie, neputând să facă abstracţie de faptul că „exista riscul admiterii apelului principal astfel încât să se producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice din proces.
În atare situaţie, în care la prima instanţă au intervenit şi terţe persoane, reclamanta putea apela la acest mijloc procedural până la prima zi de înfăţişare.
Cum nu a procedat astfel şi cum, în cauză, nu s-au adus critici cu privire la soluţia primită de cererea de chemare în garanţie, pe bună dreptate instanţa de apel a menţinut sentinţa în privinţa respingerii acesteia.
Pe de altă parte instanţa reaminteşte caracterul dependent al soluţiei date cererii de chemare în garanţie faţă de soluţia dată cererii principale ceea ce face de neprimit susţinerea recurentei cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
- Afirmă recurenta că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, referitoare la prezumţia de bună credinţă bazată pe cuprinsul Cărţii funciare, însă argumentele aduse în susţinerea acestei critici se referă la faptul că situaţiile reţinute de instanţă nu ar fi de natură a reliefa o neconcordanţă între cuprinsul cărţii funciare şi situaţia juridică reală, neputând demonstra o situaţie juridică contrară, nu pot fi analizate în faza procesuală a recursului pentru că ar presupune o reevaluare a probatoriilor administrate pe acest aspect, aceasta constituind atribuitul exclusiv al instanţei de apel, iar nu al instanţei de recurs al cărui rol este limitat strict la contractul de nelegalitate potrivit motivelor reglementate de art. 304 partea 1-9 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse anterior instanţa va respinge ca nefondat recursul, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire la solicitarea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată, câtă vreme la dosar nu există niciun act din care să rezulte că s-au efectuat astfel de cheltuieli, va fi respinsă.
În consecinţă, conform considerente lor expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC R. SRL Rm. Vâlcea împotriva deciziei nr. 59/A-C din 28 iulie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal.
Respinge cererea intimatei pârâte SC S. SRL prin lichidator judiciar L.C. IPURL Ploieşti de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 454/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1573/2011. Comercial → |
|---|
