ICCJ. Decizia nr. 2748/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2748/2011
Dosar nr. 3304/2/2011
Şedinţa publică din 21 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 21657 din 4 noiembrie 2010, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. 4989/299/2009, s-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta R.A. - A.P.P.S. împotriva pârâtei P.O. prin care s-a solicitat obligarea acesteia la plata unui debit total de 27.916,54 euro şi 15.523,08 RON (contravaloare lipsă folosinţă, amortizări dotări, dobândă legală, cote de întreţinere), precum şi la evacuarea pârâtei din spaţiul situat în str. P., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut natura comercială a cauzei, şi în raport de aceasta, competenţa de soluţionare a acesteia de către tribunalul, secţia comercială, conform art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. coroborat cu art. 4 C. com. şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 republicată.
Prin sentinţa nr. 2692 din 17 martie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătoriei, susţinând natura civilă a cauzei şi valoarea obiectului cererii adresate instanţei.
De asemenea, instanţa a apreciat că dispoziţiile art. 4 C. com. nu sunt incidente în cauză, întrucât acţiunea reclamantei nu este fundamentată pe săvârşirea unor fapte de comerţ, ci pe raporturi juridice civile, spaţiul având destinaţia de locuinţă de serviciu.
Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, cauza a fost înaintată pentru soluţionarea acestuia la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care prin sentinţa nr. 57 din 13 aprilie 2011 a stabilit că Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, este competent să soluţioneze cauza, privind pe reclamanta R.A. - A.P.P.S. şi pe pârâta P.O.
În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut că prezumţia de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com. conduce la calificarea tuturor obligaţiilor unui comerciant, ca fiind comerciale, indiferent de izvorul lor, prezumţie ce nu poate fi înlăturată decât în cazul obligaţiilor de natură civilă sau atunci când necomercialitatea rezultă din însuşi actul săvârşit de comerciant.
Raportat la speţă s-a considerat că natura comercială a cauzei este determinată de calitatea de comerciant a reclamantei, nefiind înlăturat caracterul comercial al activităţii desfăşurate de regie, inclusiv cu prilejul semnării unor acte cum este contractul de închiriere, având ca obiect o locuinţă de serviciu.
Acordând incidenţă prevederilor art. 2 pct. 1 lit. a), Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs A.P.P.S. - R.A. prin care a invocat următoarele critici se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
- Recurenta susţine că, potrivit HG nr. 60/2005 modificată şi completată prin HG nr. 215/2005 privind organizarea şi funcţionarea R.A. - A.P.P.S., administrează bunuri aflate în proprietatea publică şi privată a statului, obiectul său de activitate nefiind unul comercial.
- Obiectul cauzei este civil, dat fiind că R.A. - A.P.P.S. nu este comerciant în înţelesul art. 4 C. com. şi nu îndeplineşte fapte de comerţ ca pe o profesiune obişnuită, iar contractul de închiriere şi evacuarea sunt instituţii civile reglementate de C. civ.
De asemenea, recurenta consideră că acţiunea dedusă judecăţii este de natură civilă, evaluabilă în bani, al cărei obiect este sub 5 miliarde RON, ceea ce atrage competenţa materială a judecătoriei, iar nu a tribunalului.
Recursul este fondat.
Obiectul litigiului dedus judecăţii constă în obligarea pârâtei (persoană fizică) la plata contravalorii lipsei de folosinţă a unui imobil cu destinaţia de locuinţă de serviciu şi evacuarea acesteia din imobil urmare încetării contractului de închiriere ce s-a derulat între părţi conform art. 4 din OUG nr. 80/2001, la data la care a încetat calitatea care a determinat atribuirea locuinţei de serviciu.
Aşa fiind, închirierea unei suprafeţe locative cu destinaţia de locuinţă de la o regie autonomă de interes naţional al cărei domeniu principal de activitate constă în administrarea, conservarea, protecţia şi întreţinerea bunurilor aparţinând domeniului public şi privat al statului, derularea unor asemenea raporturi juridice cu toate efectele pe care le pot genera nu pot constitui fapte obiective de comerţ.
În plus, prezumţia de comercialitate reglementată de art. 4 C. com. este înfrântă de însuşi actul părţilor – contract de locaţiune – care este eminamente civil ceea ce atrage natura civilă a cauzei deduse judecăţii.
Cum niciuna din părţi nu poate fi asimilată comerciantului, Înalta Curte urmează a constata că, în cauză, competenţa materială aparţine judecătoriei, în raport cu prevederile art. 1 pct. 11 C. proc. civ.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va admite recursul ca fondat şi va modifica Decizia atacată, în sensul că va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de reclamanta R.A. - A.P.P.S. Bucureşti, împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 57 din 13 aprilie 2011, pe care o modifică, în sensul că stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2740/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1098/2011. Comercial → |
|---|
