Pretenţii. Decizia nr. 1129/2013. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1129/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 03-10-2013 în dosarul nr. 3950/175/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA Nr. 1129/R/2013
Ședința publică de la 03 Octombrie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE F. Ș.
Judecător C. L.
Judecător C. M. C.
Grefier G. M. P.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta S. R. DE RADIODIFUZIUNE BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 592/2013 pronunțată de Judecătoria Aiud în dosar nr._ în contradictoriu cu intimata S.C. C. I. S.R.L. RĂZBOIENI - CETATE, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Față de actele depuse la dosar, instanța lasă cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 26.11.2012 sub dosar nr._, reclamanta S. R. de Radiodifuziune a chemat în judecată pe pârâta ., solicitând instanței ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:
- obligarea pârâtei la plata sumei totale de 808,13 lei reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune facturată în perioadele: ianuarie 2010 – iunie 2011, august – decembrie 2011 (720lei), precum și penalități de întârziere calculate la data de 08.11.2012 (88,13 lei), pentru facturile anexate cererii de chemare în judecată;
- obligarea pârâtei la cheltuielile de judecată .
În motivarea acțiunii, reclamanta arată faptul că potrivit art.40 alin. 3 din Legea nr.41/1994, privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, persoanele juridice cu sediul în România inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
În aplicarea art.40 alin.4 din Legea nr.41/1994 a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, care stabilește printre altele, cuantumurile lunare ale taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, pe categorii de plătitori, precum și modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, statuând și modalitatea de calcul pentru penalitățile de întârziere.
În conformitate cu prevederile HG nr.977/2003, art.5 alin.1 ,, Taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia, prevăzuți la art.1 și 3, de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice,, Electrica,,- SA prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, odată cu plata energiei electrice consumate”.
Față de motivele invocate, reclamanta solicită admiterea cerere așa cum a fost formulată, cu obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
Cu privire la taxa judiciară de timbru reclamanta învederează instanței că este scutită de la plata taxei judiciare de timbru conform prev. art. 17 din Legea nr. 146/1997, coroborate cu art. 26 alin. 3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997.
În drept, au fost invocate prevederile art.112 Cod proc.civ, art.40 alin.3 și 4 din Legea nr.41/1994, privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, Hotărârea Guvernului nr.977/2003.
Prin întâmpinarea formulată ( f.40-42), pârâta solicită respingerea cererii ca nefondată și neântemeiată.
În fapt, pârâta invocă excepții procesuale, respectiv:
a. excepția prematurității cererii deoarece nu s-a respectat procedura concilierii directe așa cum este reglementată de art. 720¹ C.pr.civilă. Potrivit acestui act normativ „ în procesele și cererile dintre profesioniști evaluabile în bani și derivate din raporturi contractuale, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea litigiului fie prin mediere, fie prin conciliere directă cu cealaltă parte”. Ori, reclamanta nu i-a invitat niciodată la conciliere directă, ea procedând direct la chemarea în judecată a pârâtei.
b. excepția lipsei cadrului legal prin care să se stabilească legitimitatea și legalitatea încasării unei astfel de taxe. Potrivit art. 5 alin. 1 din H.G. nr. 977/2003 „ taxa lunară se va încasa de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice ELECTRICA SA prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate”. Ori, se poate observa că acest act normativ a avut aplicabilitate până la data privatizării ELECTRICA SA, noile societăți comerciale rezultate în urma privatizării nu au nici un cadru legal să încaseze această taxă, întrucât ele sunt entități private cărora nu le este opozabilă HG nr.977/2003 și Legea nr.41/1994 care a stabilit în sarcina consumatorilor obligativitatea plății „taxei radio”.
c. excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. Calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății, ori nu reclamanta este cea care a emis facturile ci două societăți private FFEE Electrica Furnizare Trasilvania Sus SA înființată în 2007, iar apoi de către Electrica Furnizare SA înființată în 2011.
Față de fondul cauzei și din analiza pretențiilor reclamanților, pârâta nu recunoaște și nu își însușește pretențiile pe care totodată le găsește nefondate și neântemeiate.
Pârâta arată că, reclamanta își întemeiază cererea pe prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 și art. 5 alin.1 din H.G. nr. 977/2003. Potrivit sentinței civile nr. 185/2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 607/2011 ca urmare a respingerii recursurilor declarate de Guvernul României și S. R. de Radiodifuziune, s-a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. 2 din H.G. nr. 977/2003.
Prin Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că „ obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective”.
Prin Constituția României nu s-a impus plata „taxei radio” indiferent de existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului de informare prevăzut la art. 31 alin. 15 trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
În ceea ce privește cuantumul penalităților, pârâta nu le recunoaște și nici nu-i sunt opozabile deoarece între reclamantă și pârâtă nu există nici un contract valabil încheiat, iar prevederile art. 6 din H.G. nr. 977/2003 nu le sunt opozabile fiindcă nu S. Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice „Electrica” SA le-a facturat serviciile de furnizare a energiei electrice.
Față de motivele invocate pârâta solicită respingerea acțiunii ca nefondată și neântemeiată.
La întâmpinarea formulată de pârâtă, reclamanta cu adresa nr. B/_/03.04.2013 a depus răspuns la întâmpinare prin care arată, referitor la excepția prematurității cererii de chemare în judecată, în ceea ce privește concilierea directă, învederează faptul că în speță nu se impune parcurgerea acesteia, având în vedere textul de lege și anume art. 720¹ C.pr.civilă, raportat la starea de fapt di n prezenta cauză. Astfel, articolul invocat face trimitere la procesele și cererile dintre profesioniști evaluabile în bani și derivate din raporturi contractuale. Ori, în speță nu poate fi vorba de relații contractuale.
Așa cum s-a precizat în cererea de chemare în judecată, pârâta datorează taxa pentru serviciul public radiodifuziune potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994. Obligativitatea plății taxei radio izvorăște/rezultă din lege și nu se impune încheierea unui contract pentru furnizare servicii în acest sens cu pârâta, iar obligația pârâtei de plată a taxei radio derivă din prevederile legale și nu din raporturi contractuale.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a SRR invocată de pârâtă, reclamanta arată că, calitatea procesuală activă, presupune existența unei identități între titularul dreptului afirmat și persoana reclamantului. Premisa obligatorie pentru a exercita o acțiune în instanță, în vederea valorificării unui drept, o constituie legitimarea, justificarea calității procesuale active, care se află în legătură directă, intrinsecă cu justificarea unui interes legitim, justificare care rezultă din dispozițiile art. 40 alin. 1 din Legea nr. 41/1994.
De asemenea, așa cum s-a arătat în cererea de chemare în judecată, conform art. 5 din HG nr. 977/2003 taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, se va încasa de la plătitorii acesteia prevăzuți de art. 1 și 3 de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice „ Electrica”SA.. În cazul de față, pârâta având contract de furnizare energie electrică, derularea procedurii de încasare a taxei radio se va realiza prin intermediul Electrica Furnizare SA., prin filialele sale, în baza unui contract de mandat.
Astfel, în baza contractelor de mandat încheiate de SRR, fiecare dintre societățile de furnizare a energiei electrice rezultate în urma reorganizării, respectiv privatizării „Electrica”SA, încasează taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și virează sumele încasate în contul SRR, fără ca mandatul să se întindă și asupra formulării acțiunilor în justiție în ceea ce privește recuperarea taxei radio.
Pe fondul cauzei, reclamanta arată că pârâta are obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în baza Legii nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR., invocând în acest sens art. 40 alin. 3 în vigoare la momentul promovării acțiunii.
De asemenea, reclamanta arată că toate persoanele juridice, inclusiv microintreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr.41/1994, art. 40 alin. 3, iar în cazul de față nu se poate da o altă întreprindere termenul de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege nu este constituțional.
Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/02.04.2009, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004. Astfel, prin Decizia nr.1930/02.04.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele „în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar….obligativitatea plății acestor două taxe”.
De asemenea, având în vedere că obligația pârâtei de plată a taxei radio rezidă în Legea nr. 41/1994, și față de faptul că acesta are calitatea de persoană juridică cu sediul în România, îi sunt aplicabile prevederile legale antemenționate și îi revine obligația de achitare a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune indicată în facturile fiscale menționate în cererea de chemare în judecată, motiv pentru care solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Prin sentința nr. 592/2013 pronunțată de Judecătoria Aiud a respins acțiunea formulată de reclamanta S. R. de Radiodifuziune, cu sediul în București, ..60-64, sector 1, în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în Războieni Cetate ., județ A., având ca obiect pretenții.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Conform art. 3 alin. 1 din HG 977/2003 „persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale”.
Potrivit al. 2 al aceluiași articol, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul de radiodifuziune.
Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de C. Administrativ și Fiscal nr. 2.102 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 691 din 14 octombrie 2009, prin care s-a examinat recursul declarat de S. Comercială Kart Construct - S.R.L. Cluj-N. împotriva sentinței civile nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, s-a anulat art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și _ 978 20 302 3 54>art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
Art. 40 al. 3 din Legea 41/1994 prevede că “Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.
Potrivit art. 1169 C. civ . „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”, iar conform art. 129 alin. 1 teza finală C.pr. civ., reclamantul are îndatorirea să-și probeze pretențiile. Din examinarea înscrisurilor depuse la dosar, instanța constată că reclamanta nu a făcut în niciun fel dovada că pârâta este beneficiara serviciului public de radiodifuziune, respectiv că ar deține aparat radio.
Având în vedere aceste considerente de fapt și drept, instanța a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE în contradictoriu cu pârâta . Războieni Cetate, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs S. R. DE RADIODIFUZIUNE solicitând instanței ca prin decizia ce o va pronunța sa dispună: admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, a arătat:
1. Instanța de,fond a pronunțat hotărârea atacată fără să țină seama de prevederile art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994 din care decurge în mod clar obligația de piață a pârâtei a taxei radio și de asemenea fără să țină seama de mențiunile Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004 și Deciziei ICCJ nr. 1930/02.04.2009.
Potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, S. R. de Radiodifuziune (SRR) s-a înființat ca serviciu public autonom de interes național, independent editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.
De asemenea, potrivit prevederilor art.4 din legea menționată, S. R. de Radiodifuziune, în calitate de serviciu public are obligația de a îndeplini anumite obiective generale, respectiv de informare, educație, divertisment prin programele/emisiunile difuzate pe posturile sale de radio componente.
Prin urmare, având în vedere obligațiile legale amintite și luînd în considerație faptul că atât pe perioada pentru care s-a realizat facturarea precum și la momentul actual, SRR ca si post public de radio, a funcționat în condiții legale și a emis programe de radio, rezultă în mod clar că a prestat efectiv servicii de radio.
Astfel, prin cererea de chemare In judecată a arătat faptul că pârâta are obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, în baza Legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, și invocă în acest sens art.40 alin 3, în vigoare la momentul de față, potrivit căruia „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune, in calitate de beneficiari ai acestor servicii",
D. urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar conform Legii nr.41/1994 art.40 alin 3„ iar în cazul de față nu se poate da o alta interpretare ului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr.297/2004 că textul de lege constituțional.
Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/02,04.2009 și pe care instanța de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio al persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004. În interpretarea acestei sintagme, trebuie să se aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, inlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art 40 alin 3 din a 41/1994.
Arată că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Redă criticile: „...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul iblic, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...".
Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituționala a clarificat problema obligativității plații taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile HG nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 aiin 3 din Legea nr.41/1994.
Astfel, prin Decizia nr. 1930/02.04.2009, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: „în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plății acestor două taxe".
„ De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..."
„Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel Cluj au abordat-o".
Prin urmare, obligația reclamantei de plată a taxei radio rezidă în Legea nr.41/1994.
Având în vedere faptul că prin HG nr.977/2003, de asemenea în vigoare, se stabilesc printre altele cuantumurile lunare ale taxei radio pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la pala taxei, modalitatea de calcul a penalităților de întârziere, drept consecință, prin întâmpinare s-a făcut trimitere și la prevederile HG nr.977/203, cu privire la aspectele semnalate.
Astfel, luând în considerație cele prezentate și având în vedere cele înscrisurile depuse la dosar, învederează instanței de judecată faptul că pârâta nu a făcut dovada achitării debitului solicitat, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
Instanța de fond a respins în mod eronat cererea, raportând soluția dată, la Decizia JCCJ nr.2102/2009, fără a avea în vedere în mod corect rațiunile pentru care s-a pronunțat decizia menționată și nici punerea acesteia în aplicare, în sensul modificării și completării prevederilor HG nr.977/2003.
Prin decizia amintită s-au anulat prevederile art.3 alin 1 din HG nr.977/2003, care făceau trimitere la obligația întreprinderilor de a achita taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, raportat la prevederile art.40 ,3 din Legea nr.41/1994,
În vederea punerii în aplicare a Deciziei ICCJ nr. 2102/2009, s-a adoptat HG nr. 1012/2009 prin care au fost exceptate de la plata taxei radio acele microîntreprinderi care au activitatea suspendată, stabilindu-se odată și condițiile în care acestea beneficiază de exceptarea la plată și anume prin formularea unei cereri în acest sens, precum și prin prezentarea de dovezi, respectiv certificat constatator emis de ONRC din care să rezulte suspendarea activității,
Astfel, prin HG nr. 1012/2009, au fost modificate și completate normele cuprinse în Hotărârea Guvernului nr.977/2003, astfel încât prevederile normative să fie corelate cu constatările instanțelor judecătorești, fiind întregit cadrul legal privind plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune de către persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor.
Prin HG nr.1012/2009, a fost instituită o exceptare la plata a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor și care au activitatea suspendată, conform legii.
S-a răspuns în acest mod atât hotărârilor judecătorești menționate, cât și necesității sociale ca microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea, să nu mai fie supuse unor obligații de plată suplimentare.
Raportat la cele prezentate, arată faptul că pârâta trebuia să facă dovada suspendării activității sale, în calitate de microîntreprindere, și a depunerii cererii la care am făcut trimitere, pentru a putea beneficia de scutire la plata taxei radio, fapt nedovedit de către pârâtă.
Până la momentul de față pârâta nu a făcut dovada încadrării sale în această categorie și nici nu a prezentat dovezile la care am făcut trimitere mai sus, pentru perioada în litigiu.
3. De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărîrii, menționează faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio iși găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare. A.. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin, 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome. Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
În drept, art. 299,304 pct.9,3041 Cod prciv.
Examinând recursul formulat de S. R. DE RADIODIFUZIUNE împotriva sentinței civile 592/2013 pronunțată de Judecătoria Aiud în dosar nr._, Tribunalul reține următoarele:
Potrivit art. 3 al. 2 din HG 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunitati ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune
Prin sentința civilă nr. 185 din 27 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, Curtea De Apel Cluj - Secția Comercială, De C. Administrativ Și Fiscal s-a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 și a art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
Ulterior prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, Înalta Curte De Casație Și Justiție - Secția De C. Administrativ și Fiscal a respins recursurile declarate de Guvernul României și S. R. de Radiodifuziune împotriva Sentinței civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
În partea relevantă a Deciziei nr. 607/2011 a ÎCCJ s-a reținut că potrivit art. 40 al. 3 din L 41/1994 persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Nicaieri insa, in cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicata, nu se regaseste o definitie a notiunii de „beneficiar”, astfel incat sensul acesteia nu poate fi decat cel comun, respectiv „cel care beneficiaza de ceva” sau „o autoritate, institutie, societate etc. pentru care se face o lucrare.”
În cazul de față recurenta SRR nu a dovedit prin nici o probă faptul că pârâta ar utiliza receptor radio și, astfel societatea în cauză ar avea calitatea de beneficiară a serviciului public de radiodifuziune.
Atât în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 – menționată de recurentă cât și în Decizia ÎCCJ nr. 607/2011 se face referire la calitatea reală de beneficiar a serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune și nu la prezumția legală potrivit careia toate persoanele juridice ar avea calitatea de beneficiari ai serviciului public de televiziune.
Astfel, în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 s-a reținut că excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 40 alin (3) din legea nr. 41/1994 a fost respinsa cu motivarea ca “obligația prevăzută in text este doar in sarcina persoanelor juridice care beneficiaza in diferite modalitati de serviciile publice respective.” Așa cum s-a arătat mai sus,în Decizia nr. 607/2011 a ÎCCJ s-a reținut că potrivit art. 40 al. 3 din L 41/1994 persoanele juridice … au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Recurenta invocă de fapt o așa numită prezumție legală absolută în sarcina persoanelor juridice, care ar trebui astfel să suporte taxa radio, indiferent dacă beneficiază sau de aceste servicii, ceea ce nu poate fi acceptat, tocmai având în vedere cele mai sus expuse.
Tribunalul mai reține că legislația comunitară și recomandările europene permit statelor să impună plata unei taxe pentru serviciul de radiodifuziune independent de calitatea de beneficiar real sau doar prezumat. Însă, aceasta rămână o opțiune lăsată la latitudinea fiecărui stat membru și nu o obligație.
Prin legea fundamentală nu s-a impus plata unei taxe de radio independent de calitatea de beneficiar, iar dreptul la informație sub toate aspectele sale, astfel cum este reglementat de art. 31 din Constituție nu pot fi interpretate decât în favoarea cetățeanului.
În final, Tribunalul mai reține că diversele amendamente susținute și/sau respinse în procesul legislativ nu pot avea relevanță întrucât interpretarea legii este atributul judecătorului. Voința legiuitorului rezultă din interpretarea logică, gramaticală a textelor analizate și nu din diferitele amendamente susținute de-a lungul timpului.
Având în vedere cele mai sus expuse, Tribunalul apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, astfel încât, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă va respinge recursul formulat de S. R. DE RADIODIFUZIUNE impotriva sentinței civile nr. 592/2013 pronunțată de judecătoria Aiud în dosar nr._ /2013.
În baza art. 274 C.p.c., nu se vor acorda cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, împotriva sentinței civile nr. 592/2013 pronunțată de judecătoria Aiud în dosar nr._ /2013.
Ia act că intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Ireocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 03.10.2013.
Președinte, F. Ș. | Judecător, C. L. | Judecător, C. M. C. |
Grefier, G. M. P. |
Red./Tehnored. CMC/2ex/22.11.2013
Jud. fond. M. Luminița C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1130/2013. Tribunalul ALBA | Pretenţii. Decizia nr. 1337/2013. Tribunalul ALBA → |
|---|
