Pretenţii. Decizia nr. 1332/2013. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1332/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 31-10-2013 în dosarul nr. 1925/298/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA Nr. 1332/R/2013
Ședința publică de la 31 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE B. A. A.
Judecător M. P.
Judecător L. D.
Grefier G. M. P.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de recurenții M. C., M. I. și S.C. V. R. S.A., împotriva sentinței civile nr. 473/2013 pronunțată de Judecătoria S. în dosar nr._, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Se constată că mersul dezbaterilor a fost consemnat în încheierea de amânare inițială a pronunțării din data de 17.10.2013, când instanța din timp pentru deliberare a amânat pronunțarea la data de 24.10.2013 și apoi la data de 31.10.2013, încheieri care fac parte integrantă de prezenta decizie.
TRIBUNALUL
Asupra recursului de față;
Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria S., la data de 22.11.2012, reclamanții M. C. și M. I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele: S.C.V. Romania S.A și S.C V. Romania S.A-Sucursala S., ca prin sentința civilă ce se va pronunța:
1. să se constate nulitatea absolută parțială a Convenției de credit nr._ încheiată la data de 25.02.2008, în ceea ce privește următoarele clauze abuzive:
- clauza contractuală de la punctul 3 litera "d" (data ajustării dobânzii) din Condițiile speciale ale convenției de credit, precum și a clauzei de la punctul 3.11 D. ( "dobânda anuală efectiva") din Secțiunea 3 Costuri, a Condițiilor generale ale Convenției;
- clauza contractuală de la punctul 5 litera "a" ("comisionul de risc") din Condițiile speciale ale convenției, precum și a celor de la punctul 3.5 ("comisionul de risc") din Condițiile generale ale Convenției.
2. să se dispună anularea clauzelor contractuale de la punctul nr.l din petit, ca fiind abuzive și având o cauză ilicită.
3. să se constate că prin act adițional pârâtele au modificat în mod abuziv și unilateral convenția de credit în sensul transformării comisionului de risc prevăzut la pct.5 lit. "a" din Convenție în comision de administrare credit.
4. să se dispună desființarea planului de rambursare ("scadențar") referitor la clauzele de la punctul nr.l din petit.
5. să se dispună înlăturarea din Convenția de credit a clauzelor privind comisionul de risc și administrare.
6. să fie obligate pârâtele să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de comision de risc, actualizate cu dobânda legală pe o perioada de 3 ani anterior introducerii acțiunii, începând cu luna noiembrie 2009 și până la data efectuării plații.
7. să fie obligate pârâtele să restituie reclamanților orice alte sume pe care le vor achita cu titlu de comision de risc de la data promovării acțiunii și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
8. cheltuieli de judecată.
În drept: art.969, 948 și art.1092 C.civ.; art.4, 6,14 din Legea 193/2000, art.35 lit. "a" și art.95 alin.4 din O.U.G 50/2010.
În susținerea acțiunii reclamanții au depus următoarele înscrisuri: Convenția de credit nr._/25.02.2008; planul de rambursare (scadențar); actul adițional nr. 1/14.09.2010; invitația la conciliere din 01.10.2012; procesul verbal de conciliere și punctul de vedere al pârâtelor din data de 17.10.2012.
Pârâtele legal citate au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamanților. Pe care de excepție invocă excepția netimbrării cererii, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii ca acțiune directă.
În drept: art. 115-118 Cod procedură civilă, 969 C.civ., dispozițiile Legii nr. 193/2000, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, ( prevederile Legii 193/ 2000, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, Decretul 167/1958, Decretul 31/1954.
Prin încheierea din 31 ianuarie 2013 instanța a respins motivat excepția de netimbrare.
În probațiune s-au depus înscrisuri și s-a luat interogatoriu reclamanților.
Prin sentința civilă nr. 473/2013 a Judecătoriei S., a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii și a fost respinsăcererea formulată de reclamanți ca nefondată. Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut:
În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, s-a apreciat că este neîntemeiată, întrucât Legea nr. 193/2000 creează pentru consumator un drept de a se adresa Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, dar împrejurarea că nu s-a prevalat de acest drept și s-a adresat direct instanței de judecată nu face din acțiunea introdusa o acțiune inadmisibilă. Astfel procedura sesizării autorității publice nu constituie un fine de neprimire a cererii, întrucât Legea nr.193/2000 nu instituie o procedură prealabilă obligatorie pentru consumatori.
Pe fondul cauzei, instanța a avut în vedere și excepția prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile art.137 cod procedură civilă, ca excepție de fond.
În concret, reclamanții beneficiari ai creditului reclamă nulitatea clauzelor:
- de la art.3 lit. d din Convenția de credit astfel cum este în prezent modificat prin Actul adițional nr.1/14.09.2010 care stipulează că Rata dobânzii Curente, ca valoare procentuală rezultată prin aplicarea formulei menționate la punctul 3 lit.a din Condiții speciale,……euribor la 3 luni * libor CHF la 3 luni.
- de la Pct.5 lit.a și pct.3,5 referitoare la Comisionul de risc, de 0,22% pe lună aplicat la soldul creditului datorat și plătibil lunar în ziua de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Analizând convenția de credit nr._/25.02.2008 încheiată de pârâtă cu reclamanții, s-a constatat că aceștia din urmă au împrumutat_ CHF pe 300 luni, rata dobânzii curente de 3,99% p.a. – dobândă fixă, D. 6,98% și comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar ,iar în urma modificării prin Actul adițional nr.1/2010 rata dobânzii curente este LIBOR CHF la 3 luni marja de 3,39 puncte procentuale pe an, și D. 6,3 % pe an.
Această convenție de credit reprezintă un contract de credit bancar, este un contract oneros, cu executare succesivă, prin care pârâta s-a obligat la data încheierii convenției a pune la dispoziția reclamantului M. C. suma împrumutată, urmând ca acesta să-și execute obligațiile contractate succesiv, pe perioada stabilită, respectiv de 300 luni. Prin contractul de împrumut s-a stabilit o dobândă, prin care banca urmărește obținerea avantajului patrimonial, a profitului, ca scop al desfășurării activității sale, iar din cuprinsul Actului adițional rezultă că D. a scăzut față de convenția inițială.
Comisioanele, potrivit Condițiilor generale ale contractului sunt componente ale costului împrumutului, iar orice schimbare a acestor costuri este normal să aibă efect asupra cuantumului comisioanelor.
Clauzele acesteia intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, întrucât pârâta . are calitatea de comerciant, iar împrumutatul, persoană fizică este consumator.
Dispozițiile Legii nr. 193/2000 transpun prevederile Directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 5.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Prin art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000 se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Potrivit art.4 din același act normativ, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.
(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;
b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
În interpretarea textelor de lege citate mai sus trebuie avut în vedere că Legea nr.193/2000 a fost adoptată în aplicarea Directivei 93/13/CEE.
Curtea Europeană de Justiție a Comunităților Europene a arătat într-o decizie cu valoare de principiu, că obiectivul urmărit prin art.6 al Directivei, impune judecătorului național să verifice și din oficiu dacă o clauză este abuzivă.
În prealabil, instanța a reținut că sancțiunea nulității unui act juridic presupune existența unor vicii de fond sau de formă care determină producerea unor efecte juridice contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, vicii existente la data încheierii contractului.
În privința dispozițiilor contractuale conținute în punctul 5, relative la comisionul de risc, instanța a constatat că clauzele respective sunt clare și fără echivoc, au fost convenite și însușite de părți, inclusiv de împrumuta în luna octombrie 2007, ca urmare a semnării convenției, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 cod civil și au fost avute în vedere de pârâtă la data acordării creditelor, constituind elemente determinante la formarea voinței de a contracta.
Susținerile reclamanților potrivit cărora clauzele privind comisionul de risc sunt abuzive și nelegale, în condițiile în care creditele sunt garantate prin instituirea unui drept de ipotecă asupra imobilului garanților ipotecari, iar în situația neplății ratelor scadente în contract sunt prevăzute penalități de întârziere, iar banca poate urma executarea silită, sunt neîntemeiate întrucât comisionul în litigiu are rolul de a acoperi riscul băncii dat de neplata creditului, de neexecutarea garanției și de urmărire a acesteia.
Mai mult, într-o decizie de speță (Decizia nr.4685/2012 pronunțată în dosar nr._ *) Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, „Acest comision de risc a fost calculat procentual la soldul lunar al creditului, acest fapt era cunoscut de către reclamanți la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorilor de a aprecia costurile creditului….
Prin urmare, atât comisionul de risc, cât și dobânda, ca și componentă a prețului creditului, care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului sunt exceptate, în speță, de la controlul caracterului abuziv, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.
Așadar, potrivit celor mai sus reținute, fiind incidență în speță excepția prevăzută de art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, raportat la art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, nu se poate trece,1a controlul asupra caracterului abuziv al celor două clauze din perspectiva art.4 alin.l. din lege, cu referire la lipsa negocierii, existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, precum și absența bunei-credințe.”
Așa fiind, instanța a constatat că, clauzele contractuale analizate sunt în concordanță cu principiul libertății contractuale, nefiind adusă atingere Legii nr. 193/2000.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâta Volksbank R. SA.
Astfel, reclamanții au solicitat modificarea în tot a sentinței atacate, cu consecința admiterea acțiunii asa fost ea formulata, cu cheltuieli de judecata in fond si recurs.
În motivare se arată că sentința atacata este lipsita de legalitate si temeinicie. Instanța fondului nu a reținut in primul rand ca in momentul in care au incheiat aceasta convenție, reclamanții au acționat de pe o poziție inegala in raport cu banca. In urma interogatoriului administrat in cauza a rezultat faptul ca reclamanții au primit contractul in momentul semnării acestuia, neavand efectiv timp sa-l studieze, desi obligația paratelor, conform dispozițiilor art.8 din Legea 190/1999, era ca la solicitarea unei oferte de credit, instituția autorizata are obligația de a oferi gratuit imprumutatului, pe hârtie sau pe alt suport durabil, un grafic de rambursare si un exemplar al proiectului contractului de credit. Acest lucru nu s-a materializat, banca dovedind inca odată reaua credința la momentul incheierii contractului si dovedind caracterul de adeziune la contractul sinalagmatic incheiat intre parti.
Contractul incheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse de acesta fiind prestabilite de imprumutator, fara a ne da posibilitatea de a modifica sau inlatura vreuna din aceste clauze.
Referitor la solicitarea de a se constata caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la pct.3 lit."d" din „condițiile speciale ale convenției", in care se face referire la data ajustării dobânzii si la pct.3.11 din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției, in care se face referire la dobânda anuala efectiva (D.), instanța respinge acest capăt de cerere, susținând in mod netemeinic faptul ca reclamanții nu au adus nici un argument in susținerea poziției, iar din probele administrate nu rezulta ca împrumutații au fost constrânși a semna convenția.
Dupa cum au menționat in fata instanței de fond, cu toate ca dobânda curenta s-a stabilit ca fiind fixa, in cuantum de 3,99 % p.a.(pe an), din interpretarea clauzei de la pct.3 lit."d", banca si-a rezervat dreptul de a revizui structura ratei dobânzii in cazul apariției unei schimbări semnificative pe piața monetara, comunicând imprumutatilor noua structura a ratei dobânzii.
De asemenea, la pct. 3.11 din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției, s-a stipulat ca D. poate fi modificata in condițiile modificării ratei dobânzii precum si in condițiile prevăzute de secțiunea 10 „Costuri suplimentare", cu toate ca dobânda prevăzuta in Convenție a fost stabilita ca fiind fixa.
Din modalitatea de exprimare din conținutul contractului rezulta fara echivoc ca aceste contracte nu au fost negociate, subsemnaților punanduni-se în fata un contract standard, a cărui clauze ne-au fost impuse.
Clauzele prevăzute la pct.3 lit. "d" "data ajustării dobânzii" din "Condițiile speciale ale convenției" si la pct.3.10 D. (Dobânda Anuala Efectiva) din secțiunea 3 a Condițiilor generale ale convenției sunt abuzive pentru ca ii dau dreptul băncii sa modifice unilateral contractul fara a avea un motiv clar si intemeiat care sa fie precizat in contract, incalcandu-se astfel dispozițiile Legii 193/2000.
Sub un alt aspect, considera ca, aceasta clauza contractuala este si contrara prevederilor art.l alin.l din Legea 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumatori, conținutul ei fiind confuz si echivoc prin aceea ca nu se definește sintagma „schimbare semnificativa pe piața monetara".
Clauza privind data ajustării dobânzii din condițiile speciale ale convenției de credit este o clauza abuziva deoarece art. 4 din Legea nr. 193/2000 prevede în mod expres ca o clauza contractuala, care nu a fost negociata direct cu consumatorul, va fi considerata abuziva, daca prin ea insasi sau împreuna cu alte prevederi din contract creează in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părtilor.
Noțiunea de clauza abuziva care răspunde dezideratului de justiție si echitate în raporturile contractuale si care marchează dezechilibrul considerat ca semnificativ este o chestiune de apreciere a comportamentului celor două parti, a comportamentului abuziv a băncii care a deținut poziția de supremație la încheierea contractului.
În ceea ce privește clauzele de la punctul 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției si de la pct.3.5 din condițiile generale ale convenției, prin care a fost stabilit comisionul de risc aplicat la soldul creditului, platibil lunar in zile de scadentă pe toata perioada de derulare a convenției de credit, acesta s-a trecut in contract fara sa se specifice ce reprezintă si ce riscuri acoperă acest comision.
Considera ca fata de dispozițiile Legii nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive. Astfel, potrivit art. 1 alin. 1 din aceasta lege, orice contract incheiat intre comercianți si consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru intelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Din cuprinsul convenției se constata ca terminologia folosita de parata nu este decriptata, nefiind explicitata in cuprinsul Condițiilor generale ale convenției, astfel ca reclamanții sa fie in deplina cunoștința de cauza cu privire la motivele pentru care este perceput comisionul de risc. Ca urmare, sub acest aspect, clauzele care stabilesc acest comision sunt abuzive, fiind neclare si echivoce.
Si prin prisma destinației, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive, pentru următoarele motive:
Riscul de credit nu poate fi luat in considerare ca destinație a comisionului de risc pentru ca imobilul adus in garanție este asigurat, banca impunând prin convenție ca asigurarea sa se incheie cu o societate de asigurări agreata de banca, iar polița de asigurare sa fie cesionata in favoarea băncii.
O alta obligație impusa de parata prin convenție a fost ca imobilul adus in garanție sa reprezinte 125% din valoarea creditului (creditul acordat a fost de 75% din valoarea imobilului adus garanție conform pct.8 din Condițiile speciale).
Toate aceste obligații sunt instituite in sarcina reclamanților prin convenție, fara ca aceștia să fi avut posibilitatea sa le negocieze.
Daca s-ar accepta ca prin comisionul de risc se acoperă riscul pieirii bunului cu care a fost garantat creditul, banca ar beneficia de o dubla garanție, creând, in detrimentul reclamanților si contrar cerințelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile pârtilor, ceea ce contravine art.4 din Legea 193/2000. Un alt dezechilibru semnificativ consta in cuantumul comisionului de risc, care reprezintă aproximativ 1/4 din valoarea dobânzii.
În ceea ce privește riscul pentru conduita culpabila a clienților, prin convenție s-a prevăzut ca in cazul in care reclamanții achita cu intarziere obligațiile de plata, banca percepe penalități de întârziere; De asemenea, daca clienții nu isi îndeplinesc obligațiile de plata, banca este indreptatita sa treacă la executarea silita a garanției imobiliare, parata având instituit un drept de ipoteca asupra imobilului acestora. Ca atare, si in acest caz riscul unei conduite culpabile a reclamanților este acoperit prin stabilirea penalităților de intarziere si a garanției imobiliare, iar banca ar beneficia din nou de o dubla garanție, astfel ca, asa cum au arătat, clauza privind comisionul de risc este abuziva, fiind contrara art.4 din Legea 193/2000.
Nu poate fi vorba nici de un risc de piața, intrucat acesta este suportat exclusiv de reclamanți atâta vreme cat creditul a fost acordat . (CHF). Or având in vedere devalorizarea monedei naționale raportate la CHF, de la data incheierii convenției, singurii care suporta evoluția acestei devalorizări sunt tot reclamanții.
Pe de alta parte, asa cum au arătat, aceasta clauza privind comisionul de risc nu a fost negociata, iar convenția nu conține nici o clauza prin care si reclamanții sa fie protejați de acest risc. Conform art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000, o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor. Raportat la aceste prevederi legale, sunt întrunite cerințele legii pentru a constata abuziva clauza care stabilește comisionul de risc.
Din cele ce preced considera ca in fapt comisionul de risc reprezintă o dobânda ascunsa, iar fata de dispozițiile art. 1 si 4 din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive, intrucat, pe de-o parte sunt neclare si echivoce, iar pe de alta parte, nu au fost negociate si creează, in detrimentul subsemnaților si contrar cerințelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.
În alta ordine de idei, culpabilitatea si duplicitatea băncii este reflectata fara echivoc din intenția acesteia de a transforma acel comision de risc . administrare introdus in acel act adițional pe care aU refuzat sa-l semneze (banca dorind doar o armonizare a convenției cu dispozițiile OUG 50/2010, pentru a-i da o "tenta de legalitate" acestei "manevre" si incercand o inducere in eroare a clienților băncii.
Pentru ca negocierea in contractele comerciale este o etapa fireasca ce precede, acordul de voință, părțile contractante precizandu-si drepturile si obligațiile, limitele in care acestea se vor concretiza in contract, se informează reciproc asupra unor elemente ce pot avea influenta executarea contractului.
La articolul 4 pct. 2 din Legea 193/2000, se prevede ca "o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influențeze natura ei, cum a fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".
Parcurgând textul de lege mai sus menționat se pune intrebarea cum ar putea efectiv un consumator sa influențeze natura juridica a unei clauze contractuale?...In mod cert răspunsul este legat de graba si traducerea defectuoasa des intalnită in actele normative din R., caci un cocontractant (fie agent economic specializat, fie consumator) nu poate influenta natura juridica a unui contract, ci doar alege un contract a cărui natura juridica corespunde cat de cat intereselor sale si operațiunii juridice in sens de negotium iuris.
De fapt atat "comisionul de risc" cat si "comisionul de administrare" nu reprezintă altceva decât o dobânda mascata care, pe langa faptul ca lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere si mediului concurential bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobânda sub denumirea de comision. Aceasta disimulare a dobânzii echivalează cu un dol.
In plus, trebuie subliniat faptul ca acest comision este prohibit in mod expres de art. 15 din Legea 190/1999, care indica in mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie sa le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: "In sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente intocmirii documentației de credit si constituirii ipotecii si garanțiilor aferente".
Acest comision, calculat si perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobânda, mărind artificial costul efectiv al creditului si, in plus, creând băncii un avantaj concurential contrar uzanțelor cinstite fata de celelalte banci. In mod evident, o dobânda (aparent) redusa a atras mai mulți clienți si, deci, o cifra de afaceri mai mare raportata la ceea ce ar fi putut obține banca respectiva in condițiile in care ar fi arătat in mod transparent costurile reale ale creditului (asa cum, de altfel, au făcut o mare parte din băncile concurente illo temporis).
Disimularea unei parti a dobânzii sub denumirea de comision este o dovada irefutabila a relei credințe a băncii care percepe un astfel de comision, intrucat, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere in eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase in raport cu ofertele altor banci care acționau pe aceeași piața relevantă cu banca respectiva (dar care, in realitate, datorita adăugării la D. a comisionului de risc/administrare, nu mai erau chiar atat de avantajoase) si, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurential contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.
Considera ca menționarea unui număr excesiv de comisioane incalca dreptul consumatorilor la o informare precisa si corecta, drept reglementat de art.45 din Legea 296/2004 privind Codul Consumului (coroborat si cu calculul greșit al D., care nu includea toate costurile creditului), fiind, totodată, si o practica comerciala incorecta, care are drept scop si ca efect deformarea substanțiala a comportamentului economic al consumatorilor.
Potrivit definiției reglementate la art. 2 lit. "e" din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților in relația cu consumatorii, deformarea substanțiala a comportamentului economic al consumatorilor reprezintă folosirea unei practici comerciale ce afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a luă o decizie in cunoștința de cauza, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o.
Art. 6 lit."d" din același act normativ prevede ca o practica comerciala este incorecta si este considerata o acțiune inșelatoare daca ea conține informații false (precum calculul dobânzii anuale efective fara sa tina seama de toate costurile creditului) sau, in orice situație, induce in eroare sau este susceptibila sa inducă in eroare consumatorul mediu, astfel incat il determina sa ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o, cu privire la pret sau la modul de calcul al acestuia. Prin impiedicarea consumatorului sa aprecieze costurile creditului, clauzele sus menționate se incadreaza in articolele de lege precizate, in consecința, trebuie sancționate ca atare cu nulitatea. Deoarece art. 14 din Legea nr. 193/2000 face trimitere la Codul civil si la Codul de procedura civila, considera ca suntem in prezenta unui caz de nulitate absoluta, care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale, ce se sancționează cu desființarea acelor clauze si restituirea prestațiilor efectuate.
Comisionul de risc, transformat ulterior in comision de administrare, nu face parte din prețul contractului, având in vedere ca banca avea obligația sa-si constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art.l 1 din Regulamnetul BNR nr.5/2002, in vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se refera la crearea acestora si se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Și daca acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prev. de art.4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut in mod clar si inteligibil, deoarece acest comision nu este definit si nu se menționează criteriile in funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.
Nulitatea lipsește de cauza juridica in mod retroactiv, obligația de achitare a sumei reprezentând comisionul de risc. De fapt, sumele achitate cu titlu de comision de risc reprezintă o plata nedatorata, care sta ca temei al restituirii prestațiilor bănești. Contractul incheiat intre parti nu intra in domeniul incidenței excepției de la principiul restitutio in integrum, intrucat contractul de credit nu este un contract cu executare succesiva, ci un contract incheiat uno ictu. Astfel, parata si-a executat obligația de a pune la dispoziția reclamanților suma solicitata, reclamanților revenindu-le obligația corelativa de a achita suma de bani la termenele scadente. Modalitatea convenționala de restituire a sumei împrumutate nu schimba natura juridica a contractului si nici a obligației de restituire, intelegand prin aceasta o plata in accepțiunea art. 1092 Cod civil, ca executare voluntara a unei obligații.
Ca o consecința a constatării caracterului abuziv si nelegal al clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare, apreciază ca se impune înlăturarea lor din convenția de credit. In aceste condiții, sumele pe care reclamanții le-au achitat cu titlu de comision de risc si comision de administrare reprezintă o plata nedatorata, care, potrivit art. 1092 din C.civ. trebuie restituita. Ca urmare solicita obligarea paratelor la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc si comision de administrare începând cu luna noiembrie 2009 pana la data introducerii acțiunii si in continuare pana la restituirea efectiva a acestora, precum si dobânda legala.
Solicita totodată sa obligați parata de ordinul 2 ca in termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabila a hotărârii sa le puna la dispoziție actul adițional al convenției, conform sentinței date si un nou grafic de rambursare a creditului.
La judecarea cauzei trebuie avută in vedere si interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunității Europene articolului 6 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art.6 din Legea nr. 193/2000. Astfel, in cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. si cauza Murciano Quintero, C - 240/98, Curtea a stabilit ca art.6 alin. 1 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat in sensul ca o clauza contractuala abuziva nu creează obligații pentru consumator si nu este necesar in acest sens ca respectivul consumator sa fi contestat in prealabil cu succes o astfel de clauza. De asemenea, s-a mai dispus ca instanța naționala are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de indata ce dispune de elemente de drept si de fapt necesare in acest sens, iar atunci cand considera ca o astfel de clauza este abuziva nu o aplica.
Nu consideră ca trimiterea pe care o face instanța fondului la o decizie de speța (Decizia 4685/2012 a ICCJ) este de natura a inlatura arbitrarul, abuzul, fărădelegea, spolierea subsemnaților recurenti-reclamanti de către banca, acea decizie de speța fiind aplicabila spetei respective, condiționata de situația concreta, specifica a acelei spete. Dupa cum nu consideră ca aceasta spoliere a consumatorului, acest abuz al băncii, prin "umflarea" teribila a creditului datorata comisionului de risc si dobânzii, ca si componenta a prețului creditorului sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, potrivit art.4 alin.6 din Legea 193/2000, cum susține instanța fondului in sentința recurata. Pentru ca, in contradicție cu prima instanța, nu consideră ca termeni precum "comision de risc", "comision de administrare", sau "D." sunt "pe deplin inteligibili, clari si limpezi", pentru niște persoane cu o pregătire școlara medie, deloc familiarizați cu acești termeni, atâta vreme cat noțiunea de "comision de risc" de exemplu, nici chiar banca nu a putut-o explica la timp si ușor, si nici nu o poate explica, aceasta fiind o forma mascata de extorcare a clienților.
În aceste condiții, fata de cele expuse anterior, deoarece scopul determinant urmărit de banca la incheierea contractului a fost obținerea unui profit chiar si cu riscul incalcarii Legii 193/2000, prin includerea unor clauze abuzive in contractul de credit, considera ca instanța de fond trebuia sa constate ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absoluta.
In drept: art.304 pct.9, art.304 ind.1, art.274, art.242 alin.2 din C.proc.civ., Legea 193/2000, Legea 363/2007, Legea 190/1999
Prin recursul formulat, pârâta Volksbank R. SA a solicitat:
-în principal, in temeiul art.304 pct.4 rap.la art.312 pct.3, casarea sentinței atacate cu reținere si rejudecand sa se dispună respingerea acțiunii formulate ca inadmisibila având in vedere ca legea instituie o procedura speciala pentru constatarea clauzelor abuzive.
-în subsidiar, in condițiile înlăturării primelor doua solicitări, in temeiul art.304 pct.9 si 304 ind.l cod procedura civila rap.la art.312 cod procedura civila, modificarea in tot a sentinței atacate si rejudecand sa se dispună respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiata.
În motivare, se arată în esență că acțiunea directa la instanța este inadmisibila, iar cu privire la solicitarea subsidiară, se arată că nu sunt îndeplinite condițiile art.4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
Prin întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea recursului pârâtei.
Cu privire la solicitarea de a se constatata inadmisibilitatea acțiunii formulate, apreciază ca pe buna dreptate instanța fondului a decis ca Legea nr.193/2000 creează pentru consumator un drept de a se adresa Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, dar imprejurarea ca nu s-a prevalat de acest drept si s-a adresat direct instanței de judecata nu face din acțiunea introdusa o acțiune inadmisibila. Astfel procedura sesizării autorității publice nu constituie un fine de neprimire a cererii, intrucat Legea nr.193/2000 nu instituie o procedura prealabila obligatorie pentru consumatori.
Cu privire la solicitarea de modificare in tot a sentinței atacate si respingerea acțiunii ca neintemeiată, învederează că se solicita respingerea ca neintemeiata a unei acțiuni care tocmai a fost respinsa ca neintemeiata de către instanța fondului.
In drept: art.l15 din C.proc.civilă.
La termenul din 17.10.2013, instanța a invocat din oficiu excepția netimbrării recursului declarat de pârâtă.
Analizând cu prioritate recursul pârâtei, sub aspectul excepției invocate, se rețin următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 1 și 3 din Legea 146/1997 privind taxele judiciare de timbru (în vigoare la data declarării recursului), taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar neîndeplinirea de către petent a obligației de plată stabilită de instanță se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii. Aceleași prevederi legale se regăsesc și în art. 35 alin. 1, 2 și 5 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.146/1997 conform cărora „Taxele judiciare de timbru se datorează și se plătesc anticipat ... instanțele judecătorești, cu totul excepțional, pentru motivele menționate în rezoluție pot reține cereri sau acțiuni netimbrate ... obligând partea să plătească taxele până la primul termen de judecată ... Neîndeplinirea obligației de plată până la primul termen stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.
Având în vedere aceste dispoziții legale, instanța de judecată nu poate păși la judecarea cauzei și nu poate îndeplini nici un act de procedură în condițiile în care actul de sesizare a instanței nu este însoțit de plata taxelor judiciare de timbru.
În cauza dedusă judecății, deși pârâta recurentă a fost citată cu mențiunea să indice cuantumul sumelor de restituit potrivit sentinței atacate și să achite taxă de timbru și timbru judiciar la jumătate din valoare (f.34), aceasta nu s-a conformat dispozițiilor instanței.
Față de această împrejurare, în baza dispozițiilor legale mai sus menționate, se va admite excepția invocată și în consecință, se va anula ca netimbrat recursul declarat de către pârâta recurentă Volksbank R. S.A.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamanții recurenți și din oficiu conform disp. art. 3041 din Codul de procedură civilă, tribunalul constată că acesta este întemeiat pentru considerentele ce vor fi mai jos expuse.
Raporturile juridice existente între părți nu au fost contestate, acestea luând naștere ca urmare a încheierii unui contract de credit, așa încât sub acest aspect, nu se impun precizări suplimentare.
Potrivit art.1 alin.1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Instanța de judecată a fost sesizată pentru aplicarea dispozițiilor Legii 193/2000, cu privire la mai multe clauze din contractul de credit bancar încheiat între reclamanți și pârâtă. Raportat la legislația națională cât și la cea comunitară, se constată că prima instanță a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în cauză.
Astfel, instanța de control judiciar reține că în speță sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de legislația națională cât și de cea comunitară pentru ca acele clauze cu privire la data ajustării dobânzii, D., comisionul de risc și de administrare să fie considerate abuzive, și anume: să nu fi fost negociate direct cu consumatorul; să fie contrare bunei credinte și prin ele însele, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.
Mai întâi, trebuie reținut că și în situația în care reclamanții aveau în derulare un credit, aceștia nu-și pierd calitatea de consumatori și nici nu se pune problema inaplicabilității Legii 193/2000, doar pentru că aceleași persoane au mai încheiat anterior un alt contract de credit cu o altă bancă.
Potrivit art. 2 litera b din Directiva 93/13, notiunea de consumator cuprinde acele persoane fizice, care actioneaza in scopuri care se afla in afara activitatii sale profesionale.
Ca atare, încheierea anterioară de contracte de credit, nu reprezinta imprejurari de natura a justifica excluderea acestora din sfera consumatorilor; faptul ca reclamanții au fost părți în alte contracte încheiate cu băncile nu îi plasează pe aceștia în categoria consumatorilor care au cunoștințe de specialitate, intrucat categoria si notiunea de consumator trebuie stabilita in raport cu banca si cu sfera de activitate a bancii si nicidecum in raport cu antecedentele în creditare ale cocontractantului acesteia. O situatie in care un cocontractant, ar putea fi exclus din sfera consumatorilor in raporturile cu banca, ar fi aceea in care, spre exemplu, consumatorul respectiv ar profesa in domeniul bancar, (un ofiter de credite), si deci nu ar fi strain de asemenea contracte a caror incheiere se afla practic in sfera activitatii sale profesionale.
În ce privește împrejurarea că reclamanții au încheiat contractul de împrumut, pentru refinanțarea unui alt credit (în condiții mai avantajoase), această împrejurare nu poate fi un argument solid pentru a se ajunge la concluzia că, în fapt, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Mai mult, în relațiile contractuale nu poate fi avut în vedere doar principiul libertății contractuale ci și principiul loialității contractuale, în condițiile în care, în cauză este vorba de un contract cu clauze standard preformulate.
În acest context, se constată că terminologia folosită de către pârâta Volksbank este foarte ambiguă, iar clientul nu are posibilitatea de a-și da seama ce anume acoperă comisionul de risc și care este motivul pentru care trebuie să-l plătească.
În speța de față, riscul de credit nu poate fi luat în considerare ca destinație a comisionului de risc, pentru că imobilul adus în garanție este asigurat, banca impunând prin convenție ca asigurarea să se încheie cu o societate de asigurări agreată de bancă, iar polița de asigurare să fie cesionată în favoarea băncii. O altă obligație impusă de bancă prin convenție a fost ca imobilul adus garanție să reprezinte 125% din valoarea creditului. Obligațiile de mai sus au fost instituite în sarcina reclamanților prin convenție, contractul fiind evident unul de adeziune, clauzele cuprinse în acesta fiind prestabilite de bancă, neexistând vreo negociere cu clientul.
În condițiile în care comisionul de risc ar acoperi riscul pieirii bunului cu care a fost garantat creditul, banca ar beneficia de o dublă garanție, creând, în detrimentul reclamanților, și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ceea ce contravine art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Dacă s-ar considera că acest comision de risc anticipează o posibilă conduită culpabilă a clienților, se constată că prin același contract a fost prevăzut că în caz de achitare cu întârziere a obligațiilor de plată, banca va percepe penalități de întârziere, iar dacă clientul nu-și îndeplinește obligațiile de plată, banca ar putea trece la executarea silită a garanției imobiliare, fiind instituit un drept de ipotecă asupra imobilului.
Prin urmare și în acest caz riscul unei conduite culpabile a reclamanților este acoperit prin stabilirea penalităților de întârziere și a garanției imobiliare, iar banca ar beneficia din nou de o dublă garanție, astfel că din nou clauza privind comisionul de risc este abuzivă, fiind contrară art. 4 din Legea nr. 193/2000.
În condițiile în care comisionul de risc ar acoperi riscul de piață generat de fluctuațiile de piață ale prețurilor sau ale cursului valutar, se constată că împrumutul luat de către reclamantă a fost în franci elvețieni, iar leul s-a devalorizat semnificativ în raport cu această monedă, risc care a fost, oricum, suportat de către reclamantă, rata acesteia crescând semnificativ, astfel că nu se justifică existența comisionului de risc.
Faptul că reclamanții au cunoscut că banca și-a rezervat dreptul de modifica în mod unilateral rata dobânzii curente și că vor plăti un comision de risc și cuantumul acestuia, nu duce la concluzia că acele clauze care le reglementează sunt legale și că nu îi pot fi aplicabile dispozițiile Legii 193/2000.
Este adevărat că dobânda bancara reprezintă prețul produsului financiar (creditul) si că include în componenta sa, atât costuri cât și profitul băncii.
Obținerea profitului de către bancă, prin perceperea dobânzii nu se poate realiza însă cu încălcarea legii și în detrimentul intereselor consumatorului ca beneficiar al creditului.
Perceperea dobânzii nu reprezintă un abuz în sine, însă în măsura în care prin clauzele stipulate în contract, banca creditoare își arogă în mod unilateral dreptul de a o modifica în absența unor criterii obiective și transparente care să fi fost stabilite de comun acord cu împrumutatul încă de la momentul încheierii contractului, se creează un dezechilibru nejustificat între drepturile și obligațiile părților contractante, în sensul că dobânda devine o sarcină exorbitantă pentru împrumutat, fiind de natură să aducă atingere însuși scopului pentru care acesta a contractat creditul respectiv.
Evoluția pieței monetar financiare reprezintă într-adevăr o cauza independentă de voința băncii. Însă, atâta timp cât nu au fost prevăzute în concret criterii obiective și transparente precis individualizate care să permită băncii modificarea unilaterala a dobânzii curente contractuale, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, aceasta clauza încalcă prevederile legale incidente in materie, fiind de natura sa îl prejudicieze pe consumator, cu atâta mai mult cu cât potrivit clauzei prevăzute la pct. 3 lit. d) din condițiile speciale, rata dobânzii astfel modificată se va aplica în mod automat de la data comunicării, fără a oferi consumatorului vreo alternativă.
O astfel de modalitate de exprimare face ca respectiva clauza sa fie interpretata doar in favoarea băncii, servind doar intereselor acesteia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca era necesara si proporționala scopului urmărit. Piața financiară evoluează diferit în funcție de indici la care se raportează iar banca va putea invoca de fiecare dată că s-a raportat la alt indicator, favorabil intereselor sale dar care nu este cunoscut de consumator.
Buna credință a băncii este exclusă, în condițiile prin clauza prevăzută la pct. 3.5 din condițiile speciale ale convenției de credit, aceasta a stabilit pur și simplu că împrumutatul datorează băncii un comision de risc aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului, însă fără a preciza în concret ce reprezintă acest comision, respectiv care este riscul ce se tinde a fi asigurat prin perceperea lui, și fără a menționa criteriile in funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.
Legislația română nu interzice existența contractelor de adeziune, însă acest lucru nu presupune în mod obligatoriu că aceste contracte conțin întotdeauna clauze care nu pot atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 193/2000. Astfel, cei care își desfășoară activitatea în temeiul acestui gen de contracte, trebuie să se asigure că toate clauzele inserate sunt legale si respecta principiile executării obligațiilor cu buna credința, in sensul reglementat de art. 970 alin. 2 din Codul civil, potrivit căruia, convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar si la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea, dă obligației după natura sa.
Potrivit doctrinei in materie, teoria impreviziunii își are aplicabilitate în cazul contractelor pecuniare cu executare succesivă sau afectate de un termen suspensiv de executare, atunci când apar împrejurări aleatorii ale căror origini se află în conjunctura economică, mai ales în fluctuațiile monetare. În cazul apariției acestor fenomene economice, în caz de impreviziune este posibilă refacerea echilibrului prestațiilor la care părțile s-au obligat, adică adaptarea clauzelor contractului la noua situație economică și monetară din societate. Această adaptare se poate face pe cale legală prin norme imperative sau convențional, părțile pot face anticipat acest lucru, ca măsură de prevedere, prin clauzele stipulate în cuprinsul contractului.
În speța, nu se contesta faptul ca parata a stabilit unilateral dobânda fixă, ci, posibilitatea modificării cuantumului acesteia in mod unilateral, de către banca, fara acordul reclamantului si fara se stabili criteriile funcție de care ar putea opera aceasta modificare. Situația este similara si in cazul comisionului de risc, care nu este prevăzut in mod clar si inteligibil, deoarece acesta nu este definit si nici nu se menționează criteriile in funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.
Așa fiind clauzele contractuale în discuție, privind dobânda legala si respectiv comisionul de risc, nu pot fi considerate ca fiind clauze de impreviziune sau de indexare, ele neprevăzând refacerea echilibrului prestațiilor, adică adaptarea clauzelor contractului la nouă situație economică și monetară din societate, ce nu putea fi prevăzută de părți, ci, așa cum s-a arătat deja, conțin doar formularea echivocă a posibilității băncii de a modifica dobânda, respectiv posibilitatea băncii de a percepe comision de risc. Nu se arată nici care ar fi fenomenul economic sau financiar de impreviziune, nici care este modalitatea de refacere a echilibrului prestațiilor. De altfel, de esența unei astfel de clauze de indexare sau impreviziune este chiar prevederea unui etalon, agreat de părți, care să facă aplicarea automată a contractului, funcție de respectivul etalon, aspect de care clauzele contractuale în discuție nu fac vorbire, tocmai lipsa unui astfel de etalon fiind de esența reproșului consumatorului, pus în situația de a se afla la dispoziția completă a băncii, care pe de o parte poate modifica rata dobânzii fără a ține seama de indicii de piață bancară, precum și de interpreta orice situație în favoarea sa, în lipsa unor elemente contractuale obiective și care să nu depindă deloc de voința părților, iar pe de alta parte beneficiază si de comisionul de risc.
Chiar daca scopul pârâtei este obținerea de profit, finalitatea si scopul in vederea realizarii caruia fiinteaza un subiect de drept nu pot fi avute in vedere in detrimentul garantarii efective a drepturilor altui subiect de drept si cu atat mai mult nu pot justifica mentinerea unor clauze abuzive, intrucat, obtinerea profitului trebuie sa fie fundamentata pe raporturi juridice obligationale licite.
Pârâta nu a facut dovada negocierii clauzelor contractuale considerate abuzive, desi sarcina probatiunii îi revenea, potrivit art. 1169 din Codul civil, cu atat mai mult cu cat obligatia de a negocia clauzele respective este una de rezultat si nu de mijloace.
Este de natura evidentei ca structura de baza a clauzelor contractuale nu se schimba functie de preferintele reclamantilor, cata vreme modalitatea de acordare si conditiile generale de acordare a unui anumit tip de credit, sunt parte componenta a politicii bancii, dovada in acest sens fiind existenta acelor Conditii Generale ale Conventiei.
Or, daca negocierea Contractului de credit cu fiecare cocontractant imprumutat in parte, si ca atare si cu reclamantii ar fi o chestiune efectiva, atunci, in mod logic nu s-ar mai justifica existenta acelor Conditii generale, la care se face trimitere in contractul de credit si, care, de fapt, sunt impuse de banca consumatorilor, ca parte integranta a contractului de credit, fara distinctie, dupa ce negociaza cu acestia, Conditiile speciale.
Or, negocierea efectiva si nu iluzorie, de aparenta si de circumstanta a unui contract, implica negocierea nu numai a Conditiilor speciale ci a intregului contract, astfel ca, ., nici macar nu s-ar mai justifica existenta unor Conditii Generale, ale caror clauze pun la adapost practic banca de orice dezechilibre de natura a-i afecta profitul scontat prin incheierea contractului cu consumatorul.
In esenta, insasi existenta celor doua categorii de Conditii, cele Speciale, despre care se sustine ca sunt negociate si cele Generale, despre care insasi recurenta invedereaza ca li se comunica clientilor, ceea ce nu echivaleaza negociere, denota ca nu toate clauzele contractului se negociaza, ci, odată agreate Conditiile Speciale, consumatorii, (clientii), practic adera la Conditiile Generale.
Or, notiunile de negociere si respectiv aderare se exclud reciproc.
Faptul că pârâta si-a indeplinit obligatia de a pune de indata la dispozitia consumatorilor reclamanti o suma importanta ce urmeaza a fi achitata ., nu inseamna automat ca, riscul contractual apare ca fiind transferat consumatorului, de vreme ce banca, in aprecierea performantei creditului acordat, si-a instituit garantiile impuse de ea insasi si apreciate ca necesare si suficiente, tocmai in ideea asigurarii indestularii creantei pe care o detine asupra patrimoniului reclamantilor debitori.
Ca atare, intervenirea unor situatii neprevazute, trebuie suportate in egala masura de catre partile contractante ale unui contract sinalagmatic si nu poate constitui un motiv care sa transforme obligatiile uneia din partile contractante, in speta reclamantii, . si aceasta tocmai datorita faptului ca in situatia contractelor sinalagmatice, obligatiile corelativ asumate de parti se caracterizeaza prin interdependenta, ceea ce inseamna ca obligatiile uneia din parti, reprezinta cauza juridica a obligatiilor celeilalte parti. A accepta contrariul, in sensul ca riscurile care ar putea aparea pe parcursul derularii contractului de credit, sunt in mod natural transferate consumatorilor, iar banca se ocupa de administrarea lor, inca din momentul acordarii creditului si pana la rambursarea integrala, ceea ce i-ar permite perceperea comisionului de risc, ar insemna ca o situatie imprevizibila sa produca efecte si sa destabilizeze doar patrimoniul uneia din partile contractante, in conditiile in care nu suntem in prezenta unui contract aleatoriu. Cata vreme suntem in prezenta unui contract sinalagmatic, cum este cel de credit, riscul de credit, nu poate fi privit si ca atare nici nu poate produce efectele unui factor alea, contractul de credit nefiind unul aleatoriu. Aceasta cu atat mai mult cu cat, potrivit art. 983 din Codul Civil, aplicabil si in materie contractuala, cand este indoiala, conventia se interpreteaza in favoarea celui care se obliga, in speta in favoarea reclamantilor ca titulari ai obligatiei de restituire a imprumutului acordat lor de parata.
Împrejurarea că reclamanții și-au asumat contractul prin semnătură, contract în care era reglementat comisionul de risc, nu înseamnă automat că raportat la acel contract nu poate fi vorba de un dezechilibru semnificativ, iar acest dezechilibru se raportează la valoarea comisionului și prin urmare este dovedit.
În speta, pentru a se putea concluziona că o clauză este abuzivă, trebuie analizat obligatoriu și riscul contractului, în condițiile în care, chiar pârâta prin întâmpinarea depusă la fond a susținut că riscul este al finanțatorului, câtă vreme riscul se generează prin simpla acordare a creditului și trebuie în permanență evaluat.
Or, nu poate fi ignorat faptul ca, raportat la garanțiile aduse de reclamantii împrumutați, acestia au suportat inca de la incheierea contractului riscul de credit, prin aducerea drept garantie a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat in favoarea bancii.
Potrivit art. 969 din Codul Civil, au putere de lege conventiile legal facute, deci nu cele care contin clauze abuzive, sau, contrarii bunelor moravuri, (art. 968 Cod Civil), ori, care nu sunt executate cu buna credinta (art.970 Cod Civil), iar din interpretarea prevederilor art. 970 alin.2 din Codul Civil, instanta de control judiciar retine ca partile - in speta reclamanta nu poate fi tinută sa execute mai mult decat echitatea impune raportat la conventia incheiata si natura obligatiilor asumate. Așa cum s-a arătat anterior, raportat la legislația aplicabilă în cauză cu privire la clauzele abuzive, pârâta nu se poate apăra în sensul că părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză.
Este incontestabil că legislatia referitoare la clauzele abuzive este o consacrare legala a principiului solidarismului contractual si in acelasi timp, o aplicatie speciala a leziunii in contractele comerciale (actualmente profesionale). Un contract care contine clauze abuzive este un contract lezionar, prestatiile partilor fiind dezechilibrate, in favoarea comerciantului (profesionistului) si in prejudiciul consumatorului.
Cu toate acestea, în sprijinul ideii ca sanctiunea clauzelor abuzive este nulitatea absoluta, in afara de dispozitiile exprese din art. 13-14 din Legea nr.193/2000 mai poate fi retinut si ca stipularea de clauze abuzive in contractele de consum se asociaza ideii de rea-credinta, care poate fi calificata drept cauza ilicita, sanctionata cu nulitatea absoluta; legislatia protectiei consumatorilor, in ansamblu si, deci, si Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive, ocroteste interesul general al tuturor consumatorilor, adica un interes public si, in baza art.5 Cod civil în vigoare la data nașterii raporturilor juridice, judecatorul poate pronunta sanctiunea nulitatii absolute.
În ce privește posibilitatea reclamanților de a nu semna convenția și deci de a se orienta către altă ofertă a altor bănci de pe piața bancară, această împrejurare nu poate fi un argument solid pentru a se ajunge la concluzia că, în fapt, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Mai mult, așa cum s-a arătat anterior, în relațiile contractuale nu poate fi avut în vedere doar principiul libertății contractuale ci și principiul loialității contractuale, în condițiile în care, în cauză este vorba de un contract cu clauze standard preformulate.
În plus, se retine ca art.5 litera a din Conditiile speciale, respectiv art. 3.5 din Conditiile generale, nu ofera o definitie si criterii inteligibile, functie de care se stabileste procentul comisionului. De pilda, art.3.5, inscris in Sectiunea nr.3, intitulata Costuri, din Conditiile generale ale conventiei, face trimitere la Conditiile speciale in ceea ce priveste modul de calcul si scadenta comisionului de risc, care nici macar nu este definit, banca limitandu-se sa mentioneze ca acesta este datorat pentru punerea la dispozitie a creditului si ca se aplica la soldul creditului. In ceea ce priveste Conditiile Speciale, referitor la comisionul de risc, acestea stipuleaza doar ca, este un comision in legatura cu acordarea si utilizarea creditului, stabilit procentual, fiind aplicat la soldul creditului, platibil lunar, la scadenta, pe toata perioada de derulare a conventiei de credit. Deci nimic nou sau edificator raportat la informatiile furnizate cu privire la comisionul de risc in Conditiile Generale. Or, potrivit art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CE, interdictia de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor, se refera exclusiv la cele care sunt redactate in mod clar si inteligibil.
Libertatea de exprimare a consimtamantului la incheierea unui contract, nu exclude posibilitatea pentru partea cu privire la care acesta se dovedeste a deveni pagubos, functie de factori independenti de vointa ei, de a cere si obtine constatarea si anularea clauzelor abuzive.
In ceea ce priveste obiectul conventiei, instanta de control judiciar retine ca, in Conditiile speciale, acesta este definit prin prisma: destinatiei creditului, valorii creditului, monedei creditului, perioadei si modului de utilizare a creditului, pentru ca, in Conditiile Generale, creditul sa fie definit ca reprezentand suma principala, (imprumutul), pusa de banca la dispozitia imprumutatului, . multe transe, costul total al creditului primind o definitie distincta (in sensul ca reprezinta toate costurile pe care imprumutatul trebuie sa le plateasca pentru credit, inclusiv dobanda si celelalte cheltuieli) pentru ca, apoi, la Sectiunea nr.3 din Conditiile Generale, intitulata Costuri, sa fie enumerate si definite dobanzile si comisioanele, inclusiv D., comisionul de risc si comisionul de administrare.
Din cele ce preced, o singura concluzie se degaja, aceea ca, cel putin in modalitatea in care a fost redactat si asumat de banca si parti, contractul de credit in discutie, consacra doua notiuni distincte, aceea de obiect al contractului de credit si aceea de costuri ale contractului, cea de costuri nefiind inclusa in acceptiunea de obiect al contractului, astfel ca, in conditiile in care clauzele contractuale asumate de parti nu fac vorbire si despre notiunea de pret al contractului si cu atat mai mult nu o definesc, parata recurenta nu se poate prevala de existenta unor clauze contractuale exprimate clar si inteligibil, in ceea ce priveste pretul contractului de credit si, ca atare nu poate pretinde nici excluderea clauzelor contractuale referitoare la D., comisionul de risc si comisionul de administrare, de la controlul de excesivitate.
In opinia instantei, consecvent cu cele mai sus expuse, comisionul de risc nu face parte din prețul contractului, având în vedere că banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art.11 din Regulamentul BNR nr.5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în cf. cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite de instituțiile financiare nebancare înscrise în Registrul general ținut de Banca Națională a României, de instituțiile de plată persoane juridice române care acordă credite legate de serviciile de plată, de instituțiile emitente de monedă electronică, persoane juridice române, care acordă credite legate de serviciile de plată, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice, potrivit legilor de organizare și funcționare. Mai mult pârâta recurenta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, a avut posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului. Chiar dacă pârâta avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul, aceasta a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamanților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
De altfel, și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.
Practica Curții Europene de Justiție ( C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
Cu o minima diligenta si prudenta, care trebuie sa o caracterizeze ca si comerciant, (actualmente profesionist), Banca trebuia să se asigure că toate clauzele standard preformulate și nesupuse negocierii cu clienții sunt legale, iar în momentul în care a inserat în contracte anumite clauze și-a asumat riscul ca unele dintre acestea să fie declarate abuzive, risc care, in mod evident, nu poate fi transferat consumatorilor, intrucat nemo auditur propriam turpitudimen allegans, (nimeni nu se poate prevala de propria culpa pentru a obtine un folos material).
În ce privește corecta implementare de catre parata a dispozitiilor OUG nr.50/2010, in ceea ce priveste comisionul de risc, in virtutea practicii constante exprimate in aceasta privinta, instanta de control judiciar retine, că este lovită de nulitate absolută și clauza prin care, prin act aditional paratele au transformat comisionul de risc in comision de administrare.
Astfel, art.95 alin.4 din OUG nr.50/2010, interzice introducerea in actele aditionale, a altor prevederi, decat cele din ordonanta de urgenta, iar OUG 50/2010, impune eliminarea comisionului de risc, care reprezinta astfel cum s-a arătat anterior, o clauza abuziva in contractele de credit, or, transformarea comisionului de risc in comision de administrare - prin redenumire, reprezinta in esenta tot o clauza abuziva, nu schimba cu nimic situatia si mai mult, echivaleaza cu eludarea dispozitiilor OUG nr.50/2010.
In sensul celor de mai sus sunt dispozitiile art 36 si 40 din Oug nr. 50/2010, potrivit carora:
Art.36
(1)Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.
(2)Comisionul de analiză dosar și cel unic vor fi stabilite în sumă fixă, aceeași sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu același tip de credit în cadrul aceleiași instituții de credit.
(3)Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.
Art.40
(1)Sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul creditorului să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adițional, acceptat de consumator.
(2)Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale.
(3)În cazul modificărilor impuse prin legislație, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (1) este considerată acceptare tacită. În acest caz se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele impuse prin legislație. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept.
Din aceste dispoziții legale rezulta ca, nefiind enumerat printre comisioanele ce pot fi percepute pentru creditul acordat, vointa legiuitorului a fost sa prohibeasca comisionul de risc, iar orice clauza contractuala ce are ca efect perceperea unui astfel de comision chiar si sub o alta denumire, inserata . este nula de drept. Imprejurarea ca un astfel de act aditional a fost semnat de consumator sau considerat acceptat tacit, este lipsita de relevanta cata vreme vointa legiuitorului a fost sa prohibeasca orice clauze cu efect echivalent celor privind perceperea comisionului de risc. Asumarea efectiva sau tacita a unui asemenea act aditional nu valideaza clauzele a caror inserare s-a dorit a fi prohibita de legiuitor.
Din cuprinsul actului aditional rezulta ca, acest comision are aceeasi destinatie cu comisionul de risc, respectiv administrarea riscurilor asumate de banca, prin punerea la dispozitie a creditului. Astfel, banca defineste comisionul de administrare credit, ca fiind perceput de catre aceasta, pentru administrarea creditului, din perspectiva riscurilor asumate de catre aceasta prin punerea sumei principale la dispozitia imprumutatului. Mai departe se stipuleaza ca, acest comision de administrare credit, vizeaza administrarea riscului de credit, implicat de situatii precum: comportamentul contractual al imprumutatului/ codebitorilor/garantilor pe toata durata conventiei, modul de indeplinire de catre acesteia intocmai si la timp a tuturor obligatiilor asumate, riscul de urmarire, degradare si uzura a tuturor bunurilor aduse garantie, riscul neincasarii valorii asigurate, riscul de piata, etc.
Ca atare, in conditiile in care, pentru a evita includerea - chiar si prin acordul partilor, a unor comisioane cu efect echivalent celui de risc, chiar daca sub o alta denumire, prin art.36 alin.3 din OUG nr.50/2010, legiuitorul a definit comisionul de administrare ca fiind acela ce se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului, iar in cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului,
Rezulta ca orice alta acceptiune data comisionului de administrare credit prin Actul aditional excede limitelor impuse de legiuitor prin definitia data in art.36 alin.3 din OUG nr.50/2010 si se circumscrie in esenta tot ideii de asigurare din perspectiva bancii a riscului de credit, ceea ce inseamna ca practic, comisionul de risc, a fost mentinut in continuare, insa sub o alta denumire, aceea de comision de administrare.
Asa fiind, intrucat orice acceptiune contrara celei permise de legiuitor este prohibita, rezulta ca asumarea efectiva sau tacita a unui asemenea act aditional nu valideaza clauzele a caror inserare s-a dorit a fi prohibita de legiuitor, iar in contextul tuturor celor mai sus expuse, acesta atitudine a bancii, care a mentinut comisionul de risc, insa sub denumirea de comision de administrare, echivaleaza tot cu o modificare abuziva și unilaterala a contractului, intrucat nici macar semnarea de catre reclamantii imprumutati, a unui asemenea act aditional, nu i-ar fi putut conferi acestuia valente licite si consensuale, cata vreme ceea ce s-a dorit atat de catre consumatori cat si de legiuitor a fost prohibirea perceperii comisionului de risc, in contractele de credit.
De altfel, dispozitiile art.40 alin.3 teza finala din OUG 50/2010, sunt lipsite de echivoc in sensul ca, introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept.
În fine, referitor la modalitatea de soluționare a excepțiilor invocate de pârâtă, se reține că acestea au fost respinse de instanță, iar recursul pârâtei a fost anulat ca netimbrat, astfel cum s-a arătat anterior; așa fiind, nu se pune problema reanalizării în recurs a acestor excepții.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art.312 alin.3 raportat la art.304 pct.9 din codul de procedură civilă recursul declarat de reclamantă va fi admis, iar sentința recurată va fi modificată în tot (sub aspectul fondului cauzei) în sensul că se va admite acțiunea reclamanților, așa cum a fost formulată.
Astfel, va constata nulitatea absolută parțială a Convenției de credit nr._ încheiată la data de 25.02.2008 și va dispune anularea următoarelor clauze abuzive:
- clauza contractuală de la punctul 3 litera d (data ajustării dobânzii) din Condițiile speciale ale convenției de credit, precum și a clauzei de la punctul 3.11 D. (dobânda anuală efectiva) din Secțiunea 3 Costuri, a Condițiilor generale ale Convenției;
- clauza contractuală de la punctul 5 litera a (comisionul de risc) din Condițiile speciale ale convenției, precum și a celor de la punctul 3.5 (comisionul de risc) din Condițiile generale ale Convenției.
Va constata că prin act adițional pârâtele au modificat în mod abuziv și unilateral convenția de credit în sensul transformării comisionului de risc prevăzut la pct.5 lit. a din Convenție în comision de administrare credit.
În condițiile în care nulitatea unor clauze contractuale afectează voința juridica din momentul asumării lor si încheierii contractului, potrivit principiului qoud nullum est nullum producit effectum, va dispune desființarea planului de rambursare (scadențar) referitor la clauzele anterior menționate și înlăturarea din Convenția de credit a clauzelor privind comisionul de risc și administrare.
În aceste condiții, sumele pe care reclamanții le-au achitat cu titlu de comision de risc (transformat ulterior în comision de administrare), începând cu luna noiembrie 2009, reprezintă o plată nedatorată, care, potrivit art. 1092 C.civ., trebuie restituită, această sumă urmând a fi actualizată cu dobânda legală în temeiul art.1081, art.1084 și art.1088 din Codul civil de la 1864, corob.cu dispozițiile art.2 și 3 din OG nr.13/2011.
De asemenea, se impune obligarea pârâtelor să restituie reclamanților orice alte sume pe care le-au achitat cu titlu de comision de risc (transformat ulterior în comision de administrare), de la data promovării acțiunii și până la data pronunțării prezentei decizii.
Întrucât recursul reclamanților a fost admis, iar recursul pârâtei a fost anulat, pârâta fiind în culpă procesuală, potrivit disp. art. 274 alin. 1 cod procedură civilă va fi obligată să achite reclamanților suma de 3000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu pentru avocat conform chitanțelor depuse la dosar, atât la fond cât și în recurs.
În același context, se reține că pârâta Volksbank R. SA nu a solicitat cheltuieli de judecată, susținându-se de către mandatar că vor fi solicitate pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepția netimbrării recursului declarat de pârâta Volksbank R. S.A.
Anulează recursul declarat de pârâta Volksbank R. S.A. împotriva sentinței civile nr.473/2013 a Judecătoriei S., în contradictoriu cu reclamanții M. C. și M. I. și pârâta Volksbank R. SA – Sucursala S..
Admite recursul declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în tot sentința recurată în sensul că:
Admite acțiunea formulată de reclamanți și în consecință:
Constată nulitatea absolută parțială a Convenției de credit nr._ încheiată la data de 25.02.2008, în ceea ce privește următoarele clauze abuzive:
- clauza contractuală de la punctul 3 litera d (data ajustării dobânzii) din Condițiile speciale ale convenției de credit, precum și a clauzei de la punctul 3.11 D. (dobânda anuală efectiva) din Secțiunea 3 Costuri, a Condițiilor generale ale Convenției;
- clauza contractuală de la punctul 5 litera a (comisionul de risc) din Condițiile speciale ale convenției, precum și a celor de la punctul 3.5 (comisionul de risc) din Condițiile generale ale Convenției.
Dispune anularea clauzelor contractuale mai sus identificate.
Constată că prin act adițional pârâtele au modificat în mod abuziv și unilateral convenția de credit în sensul transformării comisionului de risc prevăzut la pct.5 lit. a din Convenție în comision de administrare credit.
Dispune desființarea planului de rambursare (scadențar) referitor la clauzele anterior menționate și înlăturarea din Convenția de credit a clauzelor privind comisionul de risc și administrare.
Obligă pârâtele să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de comision de risc (transformat ulterior în comision de administrare), actualizate cu dobânda legală, începând cu luna noiembrie 2009 și până la data efectuării plații.
Obligă pârâtele să restituie reclamanților orice alte sume pe care le-au achitat cu titlu de comision de risc (transformat ulterior în comision de administrare), de la data promovării acțiunii și până la data pronunțării prezentei decizii.
Obligă pârâtele la plata în favoarea reclamanților a sumei de 3.000 lei cu titlu cheltuieli de judecată la fond și în recurs.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 31.10.2013.
Președinte, B. A. A. | Judecător, M. P. | Judecător, L. D. |
Grefier, G. M. P. |
Red./Tehnored.P.M.
11.11.2013/2ex.
Jud.fond-L.R.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 155/2013. Tribunalul ALBA | Pretenţii. Decizia nr. 803/2013. Tribunalul ALBA → |
|---|
