Pretenţii. Decizia nr. 188/2013. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 188/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 14-02-2013 în dosarul nr. 2590/176/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE NR. 188/R/2013
Ședința publică de la 14 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. C.
Judecător D. C.
Judecător A. C. P. - președinte Secția a II-a Civilă
Grefier M. P.
Pe rol se află recursul declarat de pârâta recurentă . împotriva sentinței civile nr. 2830/2012 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanții intimați P. N. și P. M..
Obiectul cauzei: pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă în instanță avocatul pârâtei recurente C. M. și avocat J. R. F. în substituirea avocatului C. C. pentru reclamanți, cu delegație de substituire .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul reclamanților depune la dosar concluzii scrise, din care un exemplar se comunică cu apărătorul pârâtei recurente.
De asemenea, mai depune la dosar chitanță în sumă de 287,50 lei reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar de 7,5 lei precum și un set de acte .
Constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța declară închisă probațiunea și acordă cuvântul în dezbateri.
Mandatarul pârâtei recurente . solicită în principal admiterea recursului, casarea sentinței atacate cu reținere și rejudecând cauza, respingerea acțiunii formulate ca inadmisibilă având în vedere că legea a instituit o procedură specială pentru constatarea clauzelor abuzive .
În subsidiar, în condițiile în care vor fi înlăturate de instanță primele două solicitări, modificarea în tot a sentinței atacate și respingerea acțiunii reclamanților ca fiind neîntemeiată.
Apărătorul pârâtei recurente în susținerea recursului arată că acțiunea directă la instanță este inadmisibilă în condițiile în care Legea nr. 139/2000 reglementează o procedură specială cu privire la constatarea clauzelor abuzive în contracte .
De asemenea, mai susține că în materia bancară există ca reglementare generală dispozițiile OUG 99/2000 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului (lege generală) care reglementează încheierea contractelor de credit precum și regulamentul BNR.
În materia verificării respectării dispozițiilor legale precum și cu privire la protejarea intereselor personale ale contractanților, ca lege generală se aplică dispozițiile Codului civil .
Legea 193/2000 se aplică în mod prioritar între raporturile dintre comerciant și consumator.
Controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor precum și de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competențelor.
Apărătorul pârâtei mai învederează instanței că la art. 14 se prevede că: Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești conform Codului de procedură civilă și Codului Civil .
Mai susține că argumentele prezentate anterior sunt susținute și de dispozițiile Legii nr. 296/2004 din Codul Consumatorilor aplicabile în prezenta cauză, care stabilesc în art. 1 că prezenta lege respectiv Codul are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici și consumatori cu privire la achiziționarea de produse și serviciu, inclusiv a serviciilor financiare, asigurând cadrul necesar accesului la produse și servicii a intereselor legitime ale consumatorilor împotriva unor practici abuzive .
În subsidiar, apărătorul pârâtei solicită respingerea acțiunii pe fond ca fiind neîntemeiată deoarece consumatorul este un consumator avizat, la momentul contractării produsului avea deja în derulare un credit, și consumatorul în mod evident a încheiat contractul în cunoștință de cauză apreciind că oferta băncii care includea și comisionul de risc la momentul încheierii contractului era mai avantajoasă din punct de vedere financiar, față de cea a pieței, factor determinat în încheierea contractului .
În speță, nu se poate aprecia că sentința este temeinic și legală câtă vreme în dosar nu s-a făcut dovada certă a creării dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților .
În ce privește comisionul de risc solicită a se reține că: banca, ca instituție de credit are obligația de a-și constitui provizioane de risc la nivelul BNR pentru fiecare credit acordat. Prin contractul de credit părțile își asumă obligații reciproce, neîndeplinirea lor putând crea pagube în patrimoniul fiecăruia dintre cocontractanți.
De asemenea, mai susține că în derularea contractului de credit, după punerea la dispoziție a sumei creditate riscul total al derulării acestuia este în totalitate în sarcina finanțatorului. În situația în care consumatorul nu își îndeplinește obligația contractuală de refacere a poliței de asigurare a bunului, banca este obligată la imobilizarea unei sume echivalente cu creditul acordat.
Mandatarul pârâtei mai susține că din conținutul contractelor rezultă că recurenta și-a îndeplinit obligațiile legale în sensul menționării acestora în contract, explicit consumatorii la momentul semnării știind și asumându-și condițiile contractului.
Având în vedere aspectele de fapt și de drept invocate precum și faptul că instanța de fond nu își motivează în concret soluția la care a ajuns neexistând nici o probă concludentă care să permită admiterea acțiunii, solicită a se dispune admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate și rejudecând cauza solicită a se proceda la respingerea ca neîntemeiată a acțiunii introductive promovate de reclamanți. Cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar – onorariu avocațial pe cale separată.
Mandatarul reclamanților - avocat J. R. F. solicită respingerea recursului declarat de recurentă având în vedere că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică. Solicită a se avea în vedere concluziile scrise pe care astăzi le-a depus la dosarul cauzei unde sunt expuse pe larg motivele care conduc la respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de fond cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
INSTANȚA
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia sub dosar nr._, reclamanții P. N. și P. M., în contradictoriu cu pârâtele . și V. R. SA – Sucursala A. I., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța:
I. să constate abuzive clauzele de la pct.5 lit.a din convenția de credit_/20.06.2007, încheiată cu pârâtele și punctul 3.5 din condițiile generale ale convenției, referitoare la comisionul de risc transformat ulterior în comision de administrare, precum și de la pct.3 lit.d) din condițiile speciale ale convenției referitoare la dobânda anuală efectivă (D.);
II. să constate că prin act adițional pârâtele au modificat în mod abuziv și unilateral contractul, în sensul transformării comisionului de risc în comision de administrare;
III. să constate abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare;
IV să dispună înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare;
V. să fie obligate pârâtele să restituie sumele achitate de reclamanți cu titlu de comision de risc și comision de administrare, începând cu luna aprilie 2009, până la data introducerii acțiunii în cuantum de 2127,29 CHF și în continuare, până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală;
VI. să fie obligată pârâta de ordin 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței ce o va pronunța, să pună la dispoziția reclamanților actul adițional al convenției, conform sentinței și un nou grafic de rambursare a creditului.
VII. să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că între părți s-a încheiat un contract de credit, pentru suma de 64.000 CHF, pentru nevoi personale, cu ipotecă constituită pe imobilul proprietate personală, situat administrativ în A. I., ., ., jud. A..
În momentul în care au încheiat convenția, reclamanții au acționat de o poziție inegală în raport cu banca, clauzele cuprinse în acesta fiind prestabilite de bancă, fără posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna dintre acestea.
Au apreciat că, față de disp. Legii 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive, având în vedere că riscul de credit nu poate fi luat în considerare ca destinație a comisionului de risc, pentru că imobilul adus în garanție este asigurat, banca impunând prin convenție ca asigurarea să se încheie cu o societate de asigurări agreată de bancă, iar polița de asigurare să fie cesionată în favoarea băncii. Mai arată că, o altă obligație impusă de pârâtă prin convenție a fost ca imobilul adus în garanție să reprezinte 130% din valoarea creditului.
În ce privește riscul pentru conduita culpabilă a clienților, prin convenție s-au prevăzut penalități de întârziere și, de asemenea, dacă clientul nu își îndeplinește obligațiile de plată, banca este îndreptățită să treacă la executarea silită a garanției imobiliare, pârâta având instituit un drept de ipotecă asupra imobilului proprietatea reclamanților.
Riscul de piață despre care face vorbire pârâta este suportat exclusiv de consumator, creditul fiind acordat într-o monedă străină.
Reclamanții au menționat că, în fapt, comisionul de risc reprezintă o dobândă ascunsă, iar față de disp. art.1 și 4 din Legea nr.193/2000, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive, fiind neclare și echivoce, nefiind negociate și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Mai arată că transformarea comisionului de risc în comision de administrare nu face parte din contractul încheiat de părți.
În drept :Legea 193/2000, art.274 C..
S-a depus la dosar în susținerea cererii: contract de credit (fl.713), plan de rambursare (fl.17-36), act adițional la convenția de credit (fl.37-45), contract de garanție (fl.46-49).
Pârâta a depus întâmpinare (fl.58-63), prin care a solicitat respingerea acțiunii, invocând excepția inadmisibilității acțiunii ca acțiune directă, față de prev. Legii 193/2000, considerând că instanța învestită cu soluționarea cererii este competentă doar să stabilească limitele unui nou cadru contractual, pe care ambele părți au libertatea să îl accepte sau nu, cu consecința posibilității băncii de a solicita ulterior rezilierea contractului și implicit restituirea sumelor acordate ca și credit.
În drept: disp. art.115-118 C., art.969 Cod civil, Legea 193/2000, principiul aplicabilității directe a Directivei nr.93/13/CEE, prevederile Legii 193/2000, art.1 din Protocolul nr.1 CEDO, Decretul 167/1958, Decretul 31/1954.
S-a luat interogatoriul reclamanților, răspunsurile acestora fiind consemnate în chestionarele atașat la dosar (fl.70-79).
În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta . prin întâmpinare, pe care instanța a respins-o reținând că dispozițiile art.14 coroborat cu art.8 din Legea nr.193/2003, nu impun consumatorilor obligativitatea parcurgerii unei etape premergătoare de sesizare a ANPC, actul normativ lăsând posibilitatea consumatorului de a formula această sesizare ori de a se adresa direct instanței de judecată.
Reclamantul a invocat nulitatea absolută, aceasta fiind imprescriptibilă și a justificat interesul de a solicita restituirea unei sume de bani calculată pe ultimii trei ani anterior datei introducerii acțiunii.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că în data de 20.06.2007 între părți s-a încheiat Convenția de credit nr._/ 20.06.2007, conform căreia creditul obținut de reclamanți este de 64.000 CHF, rambursabil în 300 de luni de la data tragerii creditului.
Conform dispozițiilor de la pct.3 lit.d din condițiile speciale ale convenție, banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii în cazul apariției unei schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii, cu toate că la pct.3 lit.a se face mențiunea că rata dobânzii curente este de „4,25% p.a - dobândă fixă”.
Potrivit pct.3.10 din secțiunea Condiții Generale, D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute de Secțiunea 10 „Costuri suplimentare” sau prin acordul părților.
La pct.5 lit.a din Condițiile speciale ale convenției și la pct.3.5 din Condițiile generale ale convenției s-a stabilit un comision de risc de 0,1% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toata perioada de derulare a Convenției de credit.
Având în vedere data încheierii convenției de credit (20.06.2007) și dispozițiile art.3 din Legea 71/2011, în cauză sunt aplicabile dispozițiile codului civil din 1864, dispoziții legale la care instanța va face referire în prezenta hotărâre.
Contractele legal făcute au putere de lege între părți ceea ce înseamnă ca legea recunoaște forță deplină doar contractelor legale făcute (art.969 C.civ.).
Așa cum rezultă din art.948 Cod civil, condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat și o cauză licită.
Conform art.968 din Codul civil cauza este nelicită când este prohibită de legi și când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.
Contractul de credit în speță este un contract sinalagmatic. Cauza unui astfel de contract este formată din două componente și este diferită pentru cele două părți care contractează. Astfel, pentru bancă, cauza proximă sau scopul imediat o reprezintă restituirea împrumutului, iar scopul mediat constă în motivul determinant al încheierii contractului de împrumut, care îl constituie obținerea de profit, așa cum rezultă din însăși întâmpinarea depusă la dosar la filele 63-68.
Pe de altă parte, cauza trebuie să fie licită și morală.Art.966 din Codul civil prevede că obligația nelicită nu poate avea nici un efect, iar art.968 din Codul civil stabilește: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice”.
Conform art.14 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil si Codului de procedură civilă.
Astfel, încheierea unui contract cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.193/ 2000 face ca acel contract să aibă o cauză ilicită, iar cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului.
Pe de o parte, din punctul de vedere al băncii, scopul mediat al încheierii contractului de credit în speța de față (motivul determinant al încheierii), este obținerea de profit. Însă banca urmărește în prezenta cauză obținerea de profit chiar și cu încălcarea legii.
Astfel, contractul de credit în cauză a fost transformat în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece a constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.
Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de către comerciant.
Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Însă în cauză nu s-a făcut dovada că respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele părți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.
Referitor la prevederile de la pct.3 lit.d raportat la pct.3 lit.a ambele din Condițiile speciale ale Convenție, se apreciază de către instanță că această clauză este una abuzivă și trebuie interpretată în favoarea consumatorului, potrivit dispozițiilor art.1 alin.2 din Legea nr.193/2000, în sensul că în caz de dubii asupra unor clauza contractuale acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Prin urmare, din moment ce pct.3 lit.a stabilește rata dobânzii curente ca fiind de „4,25% p.a – dobândă fixă”, iar pct.3 lit.d prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii, aceste clauze, pe lângă faptul că permit băncii să modifice unilateral dobânda fixă, fără a se raporta la niște indici obiectivi de pe piața bancară, trebuie interpretate în favoarea consumatorului, în sensul că dobânda curentă este de „4,25% p.a – dobândă fixă”, ceea ce are ca efect desființarea pct.3 lit.d din Convenție, raportat la pct.3.10 din secțiunea „condiții generale”.
Referitor la comisionul de risc prevăzut la pct.5 din condițiile speciale ale convenției și de pct.3.5 din condițiile generale ale convenției, acesta s-a stabilit la 0,1% aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
În contract nu se identifică suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție. Pârâta înșiră în întâmpinare o . cazuri ce ar putea fi tot atâtea riscuri, însă acest lucru se face doar acum, în fața instanței de judecată și nu cu ocazia încheierii contractului.
Pe de altă parte, întrucât reclamantul a adus garanții pentru executarea contractului, comisioanele de risc nu se mai justifică. Reclamantul a constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, conform pct.7 a-b din condițiile speciale ale Convenției, imobil ce a fost asigurat conform pct.7 lit.b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
Ca urmare a analizării scadențarului plăților, instanța a constatat că acest comision de risc se ridică la un total de 2.127,29 CHF.
Legea nr.193/2000 prevede la art.6: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Așadar acest articol nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr.193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Art.14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la Codul de procedură civilă, astfel că instanța apreciază că cererea reclamanților este întemeiată, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.
S-a avut în vedere la judecarea cauzei și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunitarii Europene articolului 6 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art.6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98, Curtea a stabilit ca art.6 alin.1 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.
Având în vedere cele arătate anterior, instanța a apreciat că aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută, deoarece scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit, chiar și cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit.
Referitor la susținerea pârâtei cu privire la determinarea economică a ratei dobânzii, instanța apreciază ca nefiind utile aceste susțineri în soluționarea prezentului litigiu, din moment ce clauzele ce stabilesc rata dobânzii trebuie interpretate în favoarea reclamanților, pentru motivele arătate anterior. Altfel s-ar nesocoti principiul fundamental al previzibilității obligațiilor contractuale asumate de reclamanți.
Nu se contestă în prezenta cauză că pârâta a stabilit unilateral dobânda fixă, ci se contestă doar posibilitatea modificării cuantumului acesteia în mod unilateral de către bancă, fără acordul reclamanților și fără a se stabili măcar criteriile în funcție de care ar putea opera această modificare.
Nu s-a făcut în cauză dovada negocierii, în sensul celor anterior expuse. Pe de altă parte pct.1 a) din Anexa la Legea nr.193/2000 care dă dreptul de a modifica unilateral clauzele contractului (dacă există o motivație întemeiată), nu se poate aplica atunci când este stabilită în cuantum fix, ci doar în situația în care dobânda stipulată ar fi variabilă.
Nu a fost reținută susținerea potrivit căreia art.4 al Directivei nr.93/13/ CEE (transpusă de Legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului, având în vedere că banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art.11 din Regulamentul BNR nr.5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat.
Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în conformitate cu regulamentul BNR nr.5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art.22, pct.1 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul general ținut de Banca Națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).
Pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, pârâta avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului. Chiar dacă pârâta ar fi avut obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul, aceasta a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamanților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost și asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
Chiar și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, instanța a apreciat că el nu este supus excepției prevăzute de art.4 al Directivei nr.93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.
Sumele achitate cu titlu de comision de risc reprezintă o plată nedatorată, ce stă ca temei al restituirii prestațiilor bănești. Contractul încheiat între părți nu intră în domeniul incidenței excepției de la principiul restitutio in integrum, contractul de credit nefiind un contract cu executare succesivă, ci unul cu executare uno ictu. Astfel, pârâta și-a executat obligația de a pune la dispoziția reclamanților suma solicitată, reclamanților revenindu-le obligația corelativă de a achita suma de bani la termenele scadente. Astfel că modalitatea convențională de restituire a sumei împrumutate nu schimbă natura juridică a contractului și nici a obligației de restituire, înțelegându-se prin aceasta o plată în accepțiunea dispozițiilor art.1092 C.civ., ca executare voluntară a unei obligații.
Instanța a constatat că echivalentul folosinței sumelor acordate prin contract nu este în nici un caz comisionul de risc, ci eventual dobânda care a fost achitată, astfel încât nu se poate vorbi în speța de față de o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților. Art.13 din Legea 193/200 invocat de pârâtă nu este aplicabil în cauză, deoarece reclamanții nu au urmat procedura plângerii la autoritatea pentru protecția consumatorilor, ci au optat pentru acțiune în fața instanței, fiind aplicabile deci dispozițiile art.14 din Legea nr.193/2000. Instanța nu poate să stabilească limitele unui nou cadru contractual, deoarece nu i s-a cerut de reclamanți acest lucru, iar în plus practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
Pârâta V. R. SA – Sucursala A. I. (fl.37-44), a comunicat reclamanților un act adițional la contractul de credit, în forma propusă de bancă, neînsușit de reclamanți. Pe tot parcursul derulării contractului de credit banca a stăruit în clauzele inițiale preformulate în convenția de credit.
Instanța a constatat că pârâtele, prin acest actul adițional neîsușit de reclamanți dar considerat de bancă valabil încheiat, au modificat în mod abuziv și unilateral contractul, în sensul înlocuiri comisionului de risc, prevăzut de pct.5 lit.b din convenția de credit, cu comisionul de administrare credit, fără consimțământul reclamantului și profitând de dispozițiile art.95 alin.5 din OUG conform cărora nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin.2 este considerată acceptare tacită.
Conform art.35 alin.1 lit.b) din OUG nr.50/2010 cu modificările ulterioare, este interzisă introducerea și perceperea de noi comisioane, tarife sau a oricăror alte speze bancare, cu excepția costurilor specifice unor produse și servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract, ori care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza unor acte adiționale acceptate de consumator. Sunt exceptate costurile impuse prin legislație.
Conform dispozițiilor art.95 alin.4 din OUG 50/2010 se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din această ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de această ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept.
Având în vedere cele arătate anterior, prin sentința civilă nr.2830/2012 ,instanța a constatat abuzive și nule clauzele de la pct.3 lit.d) din condițiile speciale ale convenției și pct.3.10 din Condițiile generale ale Convenției de credit nr._/12.09.2007 încheiat cu pârâtele și pct.5 lit.a) din condițiile speciale ale convenției și pct.3.5 din condițiile generale ale convenției antemenționate.
Față de constatarea unor clauze abuzive, reclamanții au dreptul la restituirea sumelor pe care le-au plătit fără a fi datorate, astfel că, în baza art.1092 Cod civil,au fost obligate pârâtele în solidar la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc și comision de administrare în ultimii trei ani anteriori datei introducerii acțiunii (09.04.2012), respectiv începând cu data de 09.04.2009 în cuantum de 2127,29 CHF și în continuare până la data pronunțării sentinței, hotărârile pronunțate în primă instanță în materie comercială sunt executorii (art.7208 Cod procedură civilă).
Instanța a obligat pârâta . – Sucursala A. I. ca în termen de 30 de zile de la data la care sentința civilă va rămâne irevocabilă să pună la dispoziția reclamantului un proiect de act adițional la convenția de credit și un nou grafic de rambursare a creditului care să fie conforme cu cele dispuse. Prin refacerea graficului de rambursare se vor reface toate coloanele.
În temeiul art.274 coroborat cu art.277 Cod procedură civilă, pârâtele au fost obligate în solidar la plata către reclamanți a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare reprezentând onorariu de avocat conform chitanței depuse la fila 82 din dosarul cauzei.
Împotriva acestei sentințe a formulat S.C V. ROMÂNIA S.A, solicitând ca prin decizia ce se va pronunța sa se dispună:
1. In principal, in temeiul art.304 pct.4 rap. la art.312 pct.3, casarea sentinței atacate cu reținere si rejudecând respingerea acțiunii formulate ca inadmisibila având in vedere ca legea instituie o procedura speciala pentru constatarea clauzelor abuzive.
2. In subsidiar, in condițiile înlăturării primelor doua solicitări, in temeiul art.304 pct.9 si 304 ind. 1 cod procedura civila rap. la art.312 cod procedura civila, modificarea in tot a sentinței atacate si respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiata.
Recurenta a arătat că acțiunea directa la instanța este inadmisibila in condițiile in care legea 193/2000 reglementează o procedura speciala cu privire la constatarea clauzelor abuzive in contracte.
Astfel, in materie bancara avem ca reglementare generala dispozițiile OUG.99/2000 privind instituțiile de credit si adecvarea capitalului (lege generala) care reglementează încheierea contractelor de credit precum si regulamentul BNR. În materia verificării respectării dispozițiilor legale precum si cu privire la protejarea intereselor personale ale cocontractantilor, ca lege generala se aplica dispozițiile codului civil.
Legea nr.193/2000 in raport cu cele doua legi are caracterul de lege speciala axata pe un domeniu strict de aplicare(verificarea clauzelor abuzive) si prin urmare se aplica in mod prioritar in raporturile dintre comerciant si consumator.
Potrivit Art. 8. „Controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum si de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competentelor. In urma controlului, procesul verbal, in temeiul art.12 se înaintează instanței care potrivit art.13, după verificare pronunța: (1) aplica sancțiunea contravenționala conform art. 16 si dispune, sub sancțiunea daunelor, j modificarea clauzelor contractuale, in măsura in care contractul rămâne in ființa, sau (2) desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz. Art. 14 prevede că „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești in conformitate cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila „.
Aceste dispoziții se interpretează in sensul deschiderii caii la o acțiune directa îndreptata împotriva comerciantului doar după constatarea încălcării prevederilor Legii nr.193/2000 (fapta prejudiciabila) si doar pentru prejudiciul cauzat, care la momentul promovării acțiunii trebuie sa fie, cert lichid si exigibil, adică o veritabila acțiune in răspundere contractuala, dispozițiile legale(Legea nr.193/2000) nedând posibilitatea instanței de judecata, pe cale directa a analiza si anula parti din contract, sau pe cale incidentala conform dispozițiilor codului de procedura civila, prin intervenție accesorie in cauza in care se verifica legalitatea procesului verbal încheiat de organele abilitate de lege, respectiv ANPC.
Argumentele anterioare sunt susținute si de dispozițiile Legii nr.296/2004 Codul consumului, aplicabile in prezenta cauza, care stabilesc in art. 1 „Prezenta lege, denumită în continuare Codul, are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici și consumatori, cu privire la achiziționarea de produse și servicii, inclusiv a serviciilor financiare, asigurând cadrul necesar accesului la produse și servicii, informării lor complete și corecte despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea și luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.”
Iar art.85 stabilește in concret că „Acțiunile de control și supraveghere a pieței sunt efectuate de personalul împuternicit al autorităților publice centrale și teritoriale cu atribuții în domeniul protecției consumatorilor, conform competențelor specifice. (2) Personalul prevăzut la alin. (1) este autorizat să facă copii de pe materialele și documentele care i au legătură cu obiectul controlului și care se află în posesia celor inspectați și să solicite referințe despre acestea, numai dacă s-a constatat o abatere de la lege”.
In ceea ce privește solicitarea subsidiara de la pct. 2 din petitul recursului, se arată ca nu ne aflam in prezenta unui contract de credit/act adițional, care sa conțină clauze abuzive.
Art.1 alin.1 din Legea nr.193/2000 prevede ca :" Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate." Prin acest text legal, legiuitorul a stabilit întinderea, sfera si persoanele cărora li se adresează legea, de la bun început făcând o diferențiere intre persoanele care au respectiv nu au cunoștințe de specialitate . De asemenea nu se poate afirma ca consumatorii cu antecedente in creditare intra in categoria consumatorilor care nu beneficiază de cunoștințe de specialitate, aceștia având experiența creditelor anterioare atât in ceea ce privește modul de negociere cu banca cat si cu privire la înțelegerea contractului de credit .
In sensul celor de mai sus, acțiunea pe fond este netemeinica deoarece a.) consumatorul este un consumator avizat, la momentul contractării produsului avea deja in derulare un credit, si b.) consumatorul in mod evident a încheiat contractul in cunoștința de cauza apreciind ca oferta băncii(care includea si comisionul de risc) la momentul încheierii contractului era mai avantajoasa din punct de vedere financiar, fata de cea a pieței, factor determinant in încheierea contractului art.4 alin.5 lit.b din L. 193/2000), împrumutul corespunzând satisfacerii dorinței(acoperirea unor cheltuieli personale), nevoii(de a obține banii in scopul satisfacerii dorinței) si necesitații( de a plați o rata mai mica decât era pe piața) consumatorului, la momentul perfectării, astfel ca in prezent nu poate invoca prevederile Legii nr.193/2000.
Se menționează că nu s-a dovedit dezechilibrul semnificativ dintre drepturile si obligațiile partilor, creat de clauzele contractuale. Astfel, conform art.4 din Legea nr.193/2000, reclamantul nu a dovedit, iar instanta nu si-a întemeiat sentința, pe nici un argument care sa releve dezechilibrul semnificativ creat prin clauzele defăimate intre drepturile si obligațiile pârtilor, astfel: "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct (cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-f credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."
Interpretând contractul in litera si spiritul legii, se observa ca de la bun început legiuitorul a reglementat doar situațiile in care se creează un dezechilibru, in alte condiții, clauzele chiar si nenegociate nu pot fi declarate abuzive. In atare condiții, este evident ca in prezentele cauze, sarcina probei dezechilibrului creat revenea reclamantului, care nu a administrat nicio proba in acest sens, la dosar neexistând nici un document care sa ateste dezechilibrul si care sa poată fi apreciat de instant atunci când evaluează contractul. De altfel, nici instanța de judecata nu poate face trimitere la vreo proba certa in acest sens, motivarea rezumându-se la o reluare automata din alte sentințe a argumentelor, la nivel teoretic. Nu se poate accepta ca . sa se considere ca sentința este temeinica si legala, câta vreme in dosar nu s-a făcut dovada certa a creări dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.
In ceea ce privește comisionul de risc este a se retine, ca banca, ca si instituție de credit, are obligația de a-si constitui provizioane de risc la nivelul BNR, pentru fiecare credit acordat. de asemenea prin contractul de credit părțile isi asuma obligații reciproce, neîndeplinirea lor putând crea pagube in patrimoniul fiecăruia dintre cocontractanți.
Astfel, in derularea contractului de credit, după punerea la dispoziție a sumei creditate riscul total al derulării acestuia este in totalitate in sarcina finanțatorului după cum urmează: în situația in care consumatorul nu isi îndeplinește obligația contractuala de refacere anuala a poliței de asigurare a bunului adus in garanție, banca este obligata la imobilizarea unei sume echivalente cu creditul acordat, la BNR, cu titlu provizion de risc, pana ce persoana creditata isi îndeplinește obligația de plata,
Valoarea bunului adus in garanție se devalorizează prin exploatare, acesta este un risc de expunere al băncii .Astfel, prin HG nr.2139/2004 pct.1.6.1 se stabilește ca perioada normal de funcționare a unui imobil cu destinația locuința 40-60 ani. Creditul acordat este pe o perioada de 25 ani( in unele cazuri peste aceasta perioada) ceea ce înseamnă ca numai din deprecierea legala, bunul luat in garanție la ajungerea la termen are o valoare diminuata in medie cu 40% procent ce nu este, acoperit de comisionul de risc pentru a putea aprecia in concret ca acesta produce un dezechilibru contractual major. D. luând spre analiza cele doua aspecte certe invocate putem trage concluzia justei includeri pe costuri a comisionului de risc care din punct de vedere al unității bancare reprezintă un cost justificat si care in contextul obligațiilor reciproce asumate de parti, a timpului îndelungat de rambursare, a bunului finanțat nu produce un dezechilibru semnificativ in contract cu atât mai mult cu cat rata contractului este mai mica decat rata contractului refinantat.
Conform definițiilor date in OG nr. 21/1992 prin "costul total al creditului" respectiv "valoarea totala plătibila de consumator " se înțelege : 24. costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, in special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, in cazul in care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor si condițiilor prezentate este condiționata de încheierea unui contract de servicii; 25. valoarea totala plătibila de consumator - suma dintre valoarea totala a creditului si costul total al creditului pentru consumator; iar la art.9 indice 3 litera b din același act normative se prevede ca: "b) dobânzile, precum si toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice pite costuri aferente acordării si derulării contractului, respectiv aferente unor servicii in privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate in contract, fara a se face trimiteri la condiții generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife si comisioane sau orice alt înscris;"
Or, din conținutul contractelor rezulta ca banca si-a îndeplinit obligațiile legale in sensul menționării acestora in contract, explicit, consumatorii la momentul semnării știind si asumându-si condițiile contractului.
Intimații reclamanți au depus concluzii scrise solicitând respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate.
Verificând legalitatea si temeinicia hotărârii atacate, prin prisma motivelor formulate si din oficiu, sub toate aspectele, Tribunalul reține următoarele:
În cea ce privește solicitarea recurentei de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, se constata ca potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Actul normativ permite consumatorilor să urmeze procedura sesizării Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care efectuează verificări și încheie procese verbale prin care consemnează faptele constatate sau să se adreseze organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
În prima variantă, textul de lege stabilește prin art. 12 că procesul verbal se transmite la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială, contravenientul își are sediul.
Potrivit art. 13, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.
În a doua variantă, art. 14 prevede că acei consumatori prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000 au dreptul de a se adresa organelor judecătorești.
Interpretarea sistematică și logică a textului de lege impune concluzia că rămâne la latitudinea consumatorului dacă optează pentru sesizarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori se adresează direct instanței de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât practica Curții Europene de Justiție este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
De altfel, dacă voința legiuitorului ar fi fost aceea de a se parcurge în mod obligatoriu procedura prealabilă a sesizării ANPC, anterior sesizării instanței de judecată, cu siguranță actul normativ ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.
Cu privire la cererea recurentei pârâte de respingere a acțiunii reclamanților ca nefondată, se reține că intre părți s-a încheiat Convenția de credit nr._/20.06.2007, conform căreia reclamanții au obținut un credit de 64.000 CHF, rambursabil în 300 de luni de la data încheierii convenției.
La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc de 0,1%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a Convenției de credit. De asemenea, s-a stabilit o rată a dobânzii de 4,25% pe an dobândă fixă.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul al doilea al art. 4 din legea nr. 193/200 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Cea de a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul dintre contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.
De esența raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv faptul că o parte este obligată să dea, să facă sau să se abțină să facă de la ceva știind că și cealaltă parte va efectua o contraprestație. Dacă uneia dintre părți îi incumbă numai obligații, fără a beneficia în schimb de drepturi, există un dezechilibru contractual, părțile nemaifiind în situație de egalitate, ceea ce este injust.
Dată fiind impunerea acestei condiții, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, astfel cum este leziunea reglementată în Codul civil la art. 1157, dar și dezvoltată în doctrină .
Leziunea este un viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de valoare între două prestații. Structura leziunii, în concepția obiectivă care stă la baza reglementării ei, este disproporția de valoare între contraprestații.
Singura diferențiere constă, în cazul clauzei abuzive, care este o aplicație particulară a leziunii, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000, sancțiunea clauzei abuzive, potrivit doctrinei, sancțiunea nulității absolute, iar nu cea a nulității relative, ca în cazul leziunii în dreptul comun.
În ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale pentru a justifica respectiva clauză.
În fine, cea de a treia cerință pentru a declara o clauză abuzivă se referă la caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.
De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că potrivit art. 4 alin. 5 și 6 din Legea nr. 193/2000: "(5) (…) natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."
În concluzie, ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract datorită încălcării prevederilor Legii nr. 193/2000, el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului Civil și Codului de procedură civilă.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.
Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Contractul de credit în cauză a fost transformat în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece a constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.
În cauză nu s-a făcut dovada că respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele parți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.
În privința obligațiilor reclamanților raportat art. 1312 Codul civil, nu se poate pune problema diligenței, pe care teoretic, ar fi trebuit să o manifeste reclamanții la încheierea contractului, întrucât aceasta în mod obiectiv nu a avut posibilitatea de a modifica în vreun fel conținutul clauzelor contractuale, Tribunalul reținând că raportat la nevoile acesteia din urmă la momentul încheierii contractului nu avea altă alternativă, deoarece condițiile de credit pe piață erau în linii generale aceleași, iar la momentul respectiv orice consumator nu putea să modifice clauzele contractuale indiferent de denumirea băncii.
Astfel, se poate concluziona că respectiva clauză nu a fost negociată individual cu consumatorul în cauză, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia.
Apoi, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceea că pentru un credit de 64.000 CHF acordat pe o durată de 300 luni, clientul băncii achită, pe lângă dobânda de 40.718,67 CHF și comision în valoare de 11.325,56 CHF.
Așa cum s-a arătat mai sus, în ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.
În ceea ce privește comisionul de risc prevăzut la pct. 5 din condițiile speciale ale convenției și de pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, s-a stabilit un comision de risc procentual aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Aceste clauze privind comisionul de risc apar în lumina legii ca fiind abuzive întrucât, în contract nu este identificat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.
Reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens reclamanții au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, imobil care a fost asigurat conform pct. 7 lit. b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
Banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în conformitate cu Regulamentul BNR nr. 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).
Mai mult, pârâta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.
Chiar dacă pârâta bancă avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul.
Banca a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamantei, cu toate că aceasta din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
Sub acest aspect, nu există o explicație rezonabilă a comerciantului, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.
Și, de asemenea, pentru că a transferat întregul risc contractual pe seama clientului, se poate deduce și reaua credință a băncii la momentul încheierii contractului.
Așadar, se concluzionează că sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a considera clauza contractuală în discuție, cuprinsă în contractul inițial de împrumut, ca fiind abuzivă.
Scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit, chiar cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, tribunalul apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.
Susținerea că art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (transpusă de legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, nu este fondată, întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului.
Art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede următoarele: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Acest art. 6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr. 193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Deoarece art. 14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la codul de procedură civilă cererea reclamanților este apreciată întemeiată cu privire la contractul de împrumut inițial încheiat între părți, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.
La judecarea cauzei trebuie să se aibă în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunității Europene articolului 6 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art. 6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98, Curtea a stabilit că art. 6 alin.1 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.
Și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului. Dealtfel, practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
Având în vedere cele mai sus expuse, Tribunalul, în baza disp. art. 312 alin.1 Cod pr. civilă va respinge recursul formulat de . împotriva sentinței civile nr. 2830/2012 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ și, in baza disp. art.274 cod pr. civ., va obliga recurenta la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată – onorariu avocat în favoarea intimaților. Onorariul avocatului intimaților va fi redus la această sumă rezonabilă, față de faptul că s-a conturat o practică judiciară unitară in materie, astfel că activitatea avocatului nu este complexă, iar onorariul solicitat este nejustificat de mare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta S.C. V. R. SA împotriva sentinței civile nr. 2830/2012 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ .
Obligă recurenta să plătească intimaților P. N. și P. M. suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 14.02.2013
Președinte, C. C. | Judecător, D. C. | Judecător, A. C. P. - președinte Secția a II-a Civilă |
Grefier, M. P. |
Red./Tehnored. CC/ 2 ex./ 26.03.2013
Jud. fond B. L.
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
COPIA MINUTEI DECIZIEI NR. 188/R/2013
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta S.C. V. R. SA împotriva sentinței civile nr. 2830/2012 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ .
Obligă recurenta să plătească intimaților P. N. și P. M. suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 14.02.2013.
Președinte, S. indescifrabil | Judecător, S. indescifrabil | Judecător, S. indescifrabil |
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1465/2013. Tribunalul ALBA | Reziliere contract. Decizia nr. 303/2013. Tribunalul ALBA → |
|---|
