Pretenţii. Decizia nr. 63/2013. Tribunalul ALBA

Tribunalul ALBA - Sentințe și decizii comerciale / 2013

Decizia nr. 63/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 24-01-2013 în dosarul nr. 3381/176/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL A.

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA NR. 63/R/2013

Ședința publică de la 24 Ianuarie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE A. C. - președinte Secția a II-a Civilă P.

Judecător C. C.

Judecător D. C.

Grefier M. P.

Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâta S.C. V. R. SA împotriva sentinței civile nr. 4076/2012 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamantul D. I. N..

Obiectul dosarului - pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat C. M. pentru pârâta recurentă și avocat Tomșit T. pentru reclamant, ambii cu împuternici avocațiale la dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:

Apărătorul reclamantului - avocat Tomșit T. depune la dosar taxa judiciară de timbru în cuantum de 72,88 lei și timbru judiciar de 3 lei. De asemenea, depune la dosar chitanță în cuantum de 600 lei reprezentând onorariu avocat precum și concluzii scrise .

Instanța procedează la comunicarea unui exemplar din concluziile scrise cu mandatarul pârâtei recurente.

Constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța declară închisă probațiunea și acordă cuvântul în dezbateri .

Mandatarul pârâtei recurente S.C. V. R. SA – avocat C. M. solicită în principal în temeiul art. 304 pct. 4 rap. la art. 312 pct. 3 admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecând cauza respingerea acțiunii formulate de reclamant ca fiind inadmisibilă având în vedere că legea instituie o procedură specială pentru constatarea clauzelor abuzive.

În subsidiar, solicită modificarea în tot a sentinței atacate și respingerea acțiunii reclamanților ca fiind neîntemeiată.

Apărătorul pârâtei recurente în susținerea recursului arată că acțiunea la instanță este inadmisibilă în condițiile în care legea instituie o procedură specială pentru constatarea clauzelor abuzive în contracte .

În materia bancară - susține mandatarul pârâtei recurente – există ca reglementare generală dispozițiile OUG 99/2000 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului care reglementează încheierea contractelor de credit precum și Regulamentul BNR

În materia verificării respectării dispozițiilor legale precum și cu privire la protejarea intereselor personale ale contribuabililor, ca lege generală se aplică dispozițiile Codului civil.

În urma controlului procesul verbal se înaintează instanței care potrivit art. 13 după verificare pronunță: aplică amenda contravențională și dispune sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă sau desființarea acelui contract, cu daune - interese.

Mandatarul pârâtei învederează instanței că la art. 14 se prevede că: consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de pr. civilă .

Arată că prezenta lege denumită în continuare Codul are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici și consumatori cu privire la achiziționarea de produse și servicii, inclusiv a serviciilor financiare, apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor împotriva practicii abuzive . Acțiunile de control și supraveghere a pieței sunt efectuate de personal împuternicit al autorității publice locale și teritoriale cu atribuții în domeniul protecției consumatorilor.

De asemenea, mai susține că nu s-a dovedit un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților creat de clauzele contractuale, instanța neîntemeindu-și sentința pe nici un argument care să releve dezechilibru creat prin clauzele defăimate între drepturile și obligațiile părților. Sentința instanței de fond este netemeinică și nelegală câtă vreme nu s-a făcut dovada certă creării dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Solicită pe fond respingerea acțiunii reclamantului deoarece consumatorul este unul avizat, la momentul contractării produsului avea deja în derulare un credit, astfel că în mod evident a încheiat contractul în cunoștință de cauză apreciind că oferta băncii care includea și comisionul de risc la momentul încheierii contractului era mai avantajoasă din punct de vedere financiar, față de cea a pieței - factor determinat în încheierea contractului.

Apărătorul recurentei învederează instanței că banca ca și instituție de credit are obligația de a-și constitui provizioane de risc la nivelul BNR pentru fiecare credit acordat .

Prin contractul încheiat părțile își asumă obligații reciproce, neîndeplinirea lor putând crea pagube patrimoniale fiecăruia din cocotractanți, astfel că banca în situația în care consumatorul nu își îndeplinește obligația contractuală de refacere anuală a poliței de asigurare a bunului adus în garanție, este obligată la imobilizarea unei sume echivalente cu creditul acordat la BNR cu titlu provizion de risc, până ce persoana creditată își îndeplinește obligația de plată.

Față de aspectele învederate mai sus și față de faptul că instanța de fond nu și-a motivat soluția la care a ajuns neexistând nici o probă concludentă care să permită admiterea acțiunii, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate în sensul respingerii ca nefondată a cererii de chemare în judecată formulată de reclamant. Cu cheltuieli de judecată.

Mandatarul reclamantului – avocat Tomșiț T. solicită respingerea recursului formulat de pârâtă și menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond, întrucât Judecătoria A. I. a dat o interpretare corectă a tuturor probelor din dosar precum și a prevederilor legale aplicabile în speță motivând soluția pentru fiecare capăt de cerere cu care a fost investită.

În ce privește primul capăt de recurs, privitor la presupusa procedură specială prev. de Legea 193/2000 se impune a fi respinsă cu următoarea motivare: Potrivit art. 14 se prevede că: consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de pr. civilă.

Legea dă posibilitatea consumatorului să se adreseze atât Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului cât și instanței de judecată, fără a îngrădi accesul liber la justiție. Instanța de judecată este unica autoritate care se va pronunța asupra existenței sau inexistenței clauzelor abuzive dintr-un contract

În ce privește al doilea motiv de recurs se impune a fi respins întrucât critica adusă sentinței atacate vizează netemeinicia și nelegalitatea acesteia . În momentul în care reclamanții au încheiat convenția cu banca reclamanții s-au aflat pe o poziție inegală în raport cu aceasta .Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele sunt prestabilite de bancă respectiv de împrumutător, fără a le da posibilitate reclamanților de modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze .

Din contextul art. 969 cod civil rezultă că legea recunoaște forța deplină doar contractelor legal făcute .

Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse de acesta fiind prestabilite de bancă, transformând tacit contractul de credit într-unul de adeziune., context în care aceste clauze sunt abuzive . Respectivul contract nu a fost negociat, reclamanții neavând posibilitate să negocieze.

Banca a stabilit comisionul de risc aplicat la soldul creditului. Comisionul de risc reprezintă o dobândă ascunsă iar clauzele referitoare la comisionul la acesta sunt abuzive, fiind neclare și echivoce între drepturile și obligațiile părților. De asemenea și comisionul de administrare îl apreciază abuziv întrucât banca a stabilit clauze și obligații noi în sarcina reclamanților acestea nefiind negociate și creează în detrimentul reclamantului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Mandatarul reclamantului susține că numai după ce a solicitat băncii să înlăture din convenție clauzele privind acest comision, banca a explicitat ce reprezintă comisionul de risc arătând că este destinat să acopere costul perceput de bancă în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziția clientului a creditului respectiv: – riscul de credit general de comportamentul contractual al clientului și – riscul de piață generat de fluctuațiile de piață ale prețurilor

Comisionul de risc reprezintă o dobândă ascunsă iar clauzele referitoare la acesta sunt abuzive și nu au fost negociate creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Din conținutul actului adițional rezultă că acest comision are aceeași destinație ca și comisionul de risc, respectiv administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului . În aceste condiții este evident că noul comision nu este altceva decât comisionul de risc din convenția inițială, banca operând doar o schimbare formală a denumirii comisionului pentru a-i da o aparență legală, astfel că instanța în mod corect a dispus înlăturarea lor din convenția de credit .

Față de toate aceste aspecte mandatarul reclamantului solicită respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

INSTANȚA

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub dosar nr._, reclamantul D. I. N. în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. SA SUCURSALA A. I., S.C. V. R. SA a solicitat ca prin hotărârea care se va pronunța:

să se constate nulitatea absolută parțială a convenției de credit nr._/29.05.2007 încheiată între părți în ceea ce privește următoarele clauze:

- pct. 5 lit. a „ Comisionul de risc ” din condițiile speciale ale convenției;

- pct. 3.5 – Comisionul de risc – din condițiile generale ale convenției;

să se dispună desființarea clauzelor contractuale menționate la pct. I;
să fie obligate pârâtele să-i restituie contravaloarea comisionului de risc în sumă de 526,42 CHF, reținut de către acestea din mai 2009 până în septembrie 2010 când creditul a fost rambursat integral.

A mai solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, a arătat în esență că părțile au încheiat convenția de credit nr._/29.05.2007, valoarea creditului obținut fiind de 33 000 CHF, durata creditului de 300 luni de la data încheierii convenției. Ratele creditului au fost achitate la zi până la data de 09.09.2010, când a achitat integral sumele de bani care au făcut obiectul convenției.

A considerat clauzele contractuale menționate în petitul acțiunii ca fiind abuzive, ceea ce face cauza convenției să fie ilicită.

A învederat că banca a pus la dispoziție un formular tipizat de contract ale cărui clauze nu au putut fi negociate; comisionul de credit a fost prevăzut fără a se specifica ce reprezintă și fără a fi identificat suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar; s-au adus garanții imobiliare pentru executarea contractului.

În drept: prevederile art. 969, 948 din C. civil, art. 4 din Legea 193/2000.

Pârâta . a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, a invocat excepțiile netimbrării cererii, prescripției dreptului la acțiune, inadmisibilității acțiunii ca acțiune directă.

A apreciat că capătul de cerere privind anularea clauzei din convențiile de credit nr._/01.04.2008 prevăzută la punctul 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției este o clauză evaluabilă în bani, trebuie timbrat la valoarea pretențiilor, în conformitate cu prevederile Legii 146/1997; în raport de motivarea în drept și în fapt a cererii de chemare în judecată, acțiunea reclamanților este o cerere pentru constatarea nulității relative; dispozițiile Legii 193/2000 nu dau posibilitatea instanței de judecată, pe cale directă, să analizeze și să anuleze părți din contract.

În fapt, a arătat în esență că clauza contractuală care reglementează dreptul de a percepe comisionul de risc nu este o clauză abuzivă, riscul se generează prin simpla acordare a unui credit și trebuie în permanență evaluat; comisionul de risc este parte a prețului contractului, nu este echivalent al garanției reale imobiliare – ipoteca; prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să-l ia în calcul atunci când încheie un contract.

În drept: prevederile art. 115-118 din C.p.c., art. 969 din C. civil, dispozițiile Legii 193/2000, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, prevederile Legii 193/2000, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, Decretul 167/1958, Decretul 31/1954.

În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, instanta de fond a considerat-o nefondata deoarece executarea contractului de către reclamantul – împrumutat prin onorarea în întregime a obligației de plată a ratelor lunare nu poate constitui un motiv care să oprească instanța de la a analiza și a constata existența unor clauze abuzive în cuprinsul acestuia, Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 și Legea nr.193/2000 necondiționând în vreun fel judecarea unor acțiuni de natura celei ce este dedusă judecății de existența unui contract în derulare la momentul sesizării instanței.

Pe fondul cauzei, prin sentința civila nr.4212/2012, instanța de fond aconstatat că raporturile juridice dintre părți sunt de natură contractuală, provenind din Convenția de credit nr._/2007 pe care au încheiat-o la data de 29.05.2007, urmare căreia pârâta de ord.1, prin angajații Sucursalei A. I., a acordat reclamantului un credit pentru acoperirea cheltuielilor personale curente și refinanțarea unui alt credit ce a fost acordat de Banca Transilvania în sumă totală de 33.000 CHF pentru o perioadă de 300 luni, iar acesta s-a obligat să-l restituie prin plata unor rate lunare conform unui „Plan de rambursare” – filele 7-17 și 19-23.

Potrivit convenției de credit raporturile contractuale deduse judecății au fost precizate sub forma unor „Condiții speciale ale convenției” și unor „Condiții generale ale convenției”, precum și unui „Plan de rambursare credit”.

Instanța a constatat că în convenția de credit nr._/2007 există următoarele clauze contractuale care sunt contestate:

- la pct.5 lit.a „Comision de risc” din „Condițiile speciale ale convenției”, clauză în conformitate cu care se percepe un comision de risc de: „0,1% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”;

- la pct. 3.5 „Comisionul de risc” din Secțiunea 3 „Costuri” din „Condițiile generale ale convenției”, clauza în conformitate cu care: „Pentru punerea la dispoziție a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale”.

Reclamantulasusținut că a rambursat integral împrumutul ce a făcut obiectul convenției, iar cele două clauze invocate sunt abuzive pentru că fac parte dintr-un contract care nu a fost negociat, conținutul lui fiind prestabilit de către bancă, care în acest fel apare ca fiind un contract de adeziune, precum și pentru că aceste clauze creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Prin întâmpinarea de la filele 39-44 pârâta de ord.1 a susținut, în esență: că invocatul contract este unul consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros și însoțit de garanții, astfel că „pe lângă rambursarea sumelor acordate cu titlu de credit, împrumutații au obligația … la plata unei dobânzi sa a altor cheltuieli legate de această sumă”; cheltuieli aferente creditului constau în comisioanele percepute de instituțiile de credit pentru deschiderea creditului sau alte operațiuni specifice acestuia; clauza din art.5 nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților pentru că un astfel de dezechilibru nu ar existata decât în „lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți”; prevederea privind perceperea comisionului de risc este clară și fără echivoc; clauza reglementată în art.3 lit.d din Condițiile speciale a fost negociată; clauza din art.3 lit.d nu crează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților; clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al contractelor de credit.

S-a reținut că în conformitate cu dispozițiile art.3 par.2 al.3 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii: „În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei”, or în prezenta cauză pârâta nu a făcut o astfel de dovadă.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art.3 par.1 și 2 al.1 și 2 din Directiva nr.93/13 CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și art.4 din Legea nr.193/2000:

Art.3 din Directivă:

„(1) O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

(2) Se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.

Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune”.

Art.4 din Legea nr.193/2000:

„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.

Văzând convenția de credit, răspunsurile la interogatoriul de la filele 52-56 și reținând că pârâtele nu au făcut dovada celor susținute, respectiv că au oferit posibilitatea reală de negociere, instanța a constatat că partea din aceasta privind „Condițiile generale ale convenției” apare în mod evident ca fiind un contract de adeziune în înțelesul art.3 din Directivă.

În privința părții „Condiții speciale ale convenției” s-a constatat de asemenea că pârâtele nu au făcut dovada unor negocieri individuale în înțelesul art.3 din Directivă.

Instanța a ajuns la o astfel de concluzie deoarece împrejurarea că reclamantul a cunoscut întinderea obligațiilor menționate în convenția pe care au semnat-o și că prin plățile pe care le-a făcut și-a onorat aceste obligații, nu înseamnă automat că toate sau parte din clauzele convenției au fost negociate.

Analiza celor două clauze și a susținerilor părților se va face reținând următorul context legislativ comunitar și intern.

În conformitate cu dispozițiile art.3 par.1 și art.5 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii:

Art.3

Art.5

„În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într-un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. Această normă de interpretare nu se aplică în contextul procedurilor prevăzute la articolul 7 alineatul (2)”.

Legea nr.193/2000 conține în cuprinsul art.1 al.1 și art.4 al.1 și 4 dispoziții conform cărora:

Art.1

„(1) Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.

Art.4

…..

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive”.

…..

ANEXA

Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive

(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

…..

b) obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului”.

Prin raportare la contextul legislativ reținut instanța a constatat că ambele clauze sunt abuzive.

În primul rând, atât în condițiile speciale cât și în cele generale ale convenției nu este indicat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupunea perceperea comisionului de risc.

În al doilea rând, comisionul de risc nu se justifica, câtă vreme nu exista vreo dovadă că reclamantul nu a achitat la timp ratele lunare și exista potrivit pct.7 din „Condițiile speciale” o garanție reală imobiliară de rang II asupra unui teren și casă de vacanță înscrise în Cf nr.2N Ciugud.

Cum în dosar nu exista vreo dovadă că prin valorificarea garanțiilor nu s-ar acoperii prejudiciul care ar putea să fie creat prin neplată, comisionul de risc apare ca fiind nejustificat, impus din alte rațiuni care profită doar băncii.

În al treilea rând, analizând „Planul de rambursare” de la filele 19-23 se constată că invocatul comision de risc s-a ridicat la un total de 5.835,21 CHF, ceea ce raportat la suma împrumutată de 33.000 CHF reprezintă o sumă disproporționată și nejustificat de mare față de suma împrumutată.

Susținerile pârâtei de ord.1 că reclamantul „nu poate profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț”, prețul unui contract fiind „principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract”, astfel că „modalitatea de determinare a acesteia (rata dobânzii) nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive” – filele 43-44 - nu au fost reținute.

Pentru a dispune în acest sens, pe de o parte, instanța a constatat că potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid vs. Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc) nr.484/08, Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii nu se opune unui control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art.6 al.1 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 și art.6 și 14 din Legea nr.193/2000 astfel de clauze abuzive nu pot să producă efecte asupra consumatorului, instanțele fiind îndreptățite să le analizeze și să le înlăture potrivit legislației civile.

Reținând cele menționate, în temeiul art.3 par.1 și art.5 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și art.14 din Legea nr.193/2000, instanța a constatat caracterul abuziv la clauzelor privind comisionul de risc consemnate la pct.5 lit.a „Comision de risc” din „Condițiile speciale ale convenției” și la pct.3.5 „Comisionul de risc” din Secțiunea 3 „Costuri” din „Condițiile generale ale convenției”, nulitatea absolută a convenției de credit în privința lor și a dispus desființarea acestora.

În privința capătului III de cerere pin care s-a solicitat instanței să dispună restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc începând cu luna mai 2009 până în luna septembrie 2010, s-a constatat că în conformitate cu dispozițiile art.6 par.1, art.7 par.1 și 2 și par.8 din Directiva nr.93/13/CEE:

Art.6

„(1) Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive”.

Art.7

„(1) Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.

(2) Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare”.

Art.8

„Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție”.

S-a mai reținut că potrivit dispozițiilor art.14 din Legea nr.193/2000: „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”.

Pentru considerentul că la pct.A s-a constatat existența unor clauze abuzive, iar potrivit dispozițiilor legale menționate consumatorii au dreptul să fie protejați la nivel maxim, context în care au dreptul la restituirea sumelor pe care le-au plătit fără a fi datorate, instanța a apreciat că și acest capăt de cerere este fondat.

Văzând „Planul de rambursare” de la filele 19-23, precizarea de acțiune de la fila 57 și extrasele de cont de la filele 58-74, precum și adresa pârâtei de ord.2 de la fila 75 din care reiese că la data de 09.09.2010 reclamantul a rambursat integral creditul în sumă de 33.000 CHF, instanța a obligat în solidar pârâtele să restituie reclamantului suma de 515,52 CHF reprezentând comisionul de risc ce a fost plătit începând cu data de 21.05.2009 până la data de 09.09.2010.

S-a dispus în acest sens și pentru considerentul că pârâtele nu au avut obiecțiuni în privința cuantumului sumei de 515,52 CHF care a fost solicitată de către reclamant, mai precis în legătură cu modul de calcul propus de acesta.

Căzând în pretenții, în temeiul art.274 din codul de procedură civilă pârâtele au fost obligate în solidar să plătească reclamanților 1.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei sentințe a formulat S.C V. ROMÂNIA S.A, solicitând ca prin decizia ce o va pronunța sa dispună:

1. In principal, in temeiul art.304 pct.4 rap. la art.312 pct.3, casarea sentinței atacate cu reținere si rejudecând respingerea acțiunii formulate ca inadmisibila având in vedere ca legea instituie o procedura speciala pentru constatarea clauzelor abuzive.

2. In subsidiar, in condițiile înlăturării primelor doua solicitări, in temeiul art.304 pct.9 si 304 ind.l cod procedura civila rap. la art.312 cod procedura civila, modificarea in tot a sentinței atacate si respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiata.

Recurenta a arătat că acțiunea directa la instanța este inadmisibila in condițiile in care legea 193/2000 reglementează o procedura speciala cu privire la constatarea clauzelor abuzive in contracte.

Astfel, in materie bancara avem ca reglementare generala dispozițiile OUG.99/2000 privind instituțiile de credit si adecvarea capitalului (lege generala) care reglementează încheierea contractelor de credit precum si regulamentul BNR. În materia verificării respectării dispozițiilor legale precum si cu privire la protejarea intereselor personale ale cocontractantilor, ca lege generala se aplica dispozițiile codului civil.

Legea nr.193/2000 in raport cu cele doua legi are caracterul de lege speciala axata pe un domeniu strict de aplicare(verificarea clauzelor abuzive) si prin urmare se aplica in mod prioritar in raporturile dintre comerciant si consumator.

Potrivit Art. 8. „ Controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum si de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competentelor. In urma controlului, procesul verbal, in temeiul art.12 se înaintează instanței care potrivit art.13, după verificare pronunța: (1) aplica sancțiunea contravenționala conform art. 16 si dispune, sub sancțiunea daunelor, j modificarea clauzelor contractuale, in măsura in care contractul ramane in ființa, sau (2) desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz. Art. 14 prevede că „ Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești in conformitate cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila.”

Aceste dispoziții se interpretează in sensul deschiderii caii la o acțiune directa îndreptata împotriva comerciantului doar după constatarea încălcării prevederilor Legii nr.193/2000 (fapta prejudiciabila) si doar pentru prejudiciul cauzat, care la momentul promovării acțiunii trebuie sa fie, cert lichid si exigibil, adică o veritabila acțiune in răspundere contractuala, dispozițiile legale(Legea nr.193/2000) nedând posibilitatea instanței de judecata, pe cale directa a analiza si anula parti din contract, sau pe cale incidentala conform dispozițiilor codului de procedura civila, prin intervenție accesorie in cauza in care se verifica legalitatea procesului verbal încheiat de organele abilitate de lege, respectiv ANPC.

Argumentele anterioare sunt susținute si de dispozițiile Legii nr.296/2004 Codul consumului, aplicabile in prezenta cauza, care stabilesc in art. 1 „Prezenta lege, denumită în continuare Codul, are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici și consumatori, cu privire la achiziționarea de produse și servicii, inclusiv a serviciilor financiare, asigurând cadrul necesar accesului la produse și servicii, informării lor complete și corecte despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea și luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori”.

Iar art.85 stabilește in concret că „Acțiunile de control și supraveghere a pieței sunt efectuate de personalul împuternicit al autorităților publice centrale și teritoriale cu atribuții în domeniul protecției consumatorilor, conform competențelor specifice. (2) Personalul prevăzut la alin. (1) este autorizat să facă copii de pe materialele și documentele care i au legătură cu obiectul controlului și care se află în posesia celor inspectați și să solicite referințe despre acestea, numai dacă s-a constatat o abatere de la lege.”

In ceea ce privește solicitarea subsidiara de la pct. 2 din petitul recursului, se arată ca nu ne aflam in prezenta unui contract de credit/act adițional, care sa conțină clauze abuzive.

Art.1 alin.1 din Legea nr.193/2000 prevede ca :" Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate." Prin acest text legal, legiuitorul a stabilit întinderea, sfera si persoanele cărora li se adresează legea, de la bun început făcând o diferențiere intre persoanele care au respectiv nu au cunoștințe de specialitate . De asemenea nu se poate afirma ca consumatorii cu antecedente in creditare intra in categoria consumatorilor care nu beneficiază de cunoștințe de specialitate, aceștia având experiența creditelor anterioare atât in ceea ce privește modul de negociere cu banca cat si cu privire la înțelegerea contractului de credit .

In sensul celor de mai sus, acțiunea pe fond este netemeinica deoarece a.) consumatorul este un consumator avizat, la momentul contractării produsului avea deja in derulare un credit, si b.) consumatorul in mod evident a încheiat contractul in cunoștința de cauza apreciind ca oferta bancii(care includea si comisionul de risc) la momentul încheierii contractului era mai avantajoasa din punct de vedere financiar, fata de cea a pieței, factor determinant in încheierea contractului art.4 alin.5 lit.b din L. 193/2000), împrumutul corespunzând satisfacerii dorinței(acoperirea unor cheltuieli personale), nevoii(de a obține banii in scopul satisfacerii dorinței) si necesitații( de a plați o rata mai mica decât era pe piața) consumatorului, la momentul perfectării, astfel ca in prezent nu poate invoca prevederile L.193/2000.

Se menționează că nu s-a dovedit dezechilibrul semnificativ dintre drepturile si obligațiile partilor, creat de clauzele contractuale. Astfel, conform art.4 din Legea nr.193/2000, reclamantul nu a dovedit, iar instanta nu si-a întemeiat sentința, pe nici un argument care sa releve dezechilibrul semnificativ creat prin clauzele defăimate intre drepturile si obligațiile pârtilor, astfel: "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct (cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-f credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."

Interpretând contractul in litera si spiritul legii, se observa ca de la bun început legiuitorul a reglementat doar situațiile in care se creează un dezechilibru, in alte condiții, clauzele chiar si nenegociate nu pot fi declarate abuzive. In atare condiții, este evident ca in prezentele cauze, sarcina probei dezechilibrului creat revenea reclamantului, care nu a administrat nicio proba in acest sens, la dosar neexistând nici un document care sa ateste dezechilibrul si care sa poată fi apreciat de instant atunci când evaluează contractul. De altfel, nici instanța de judecata nu poate face trimitere la vreo proba certa in acest sens, motivarea rezumându-se la o reluare automata din alte sentințe a argumentelor, la nivel teoretic. Nu se poate accepta ca . sa se considere ca sentința este temeinica si legala, câta vreme in dosar nu s-a făcut dovada certa a creări dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.

In ceea ce privește comisionul de risc este a se retine, ca banca, ca si instituție de credit, are obligația de a-si constitui provizioane de risc la nivelul BNR, pentru fiecare credit acordat. de asemenea prin contractul de credit părțile isi asuma obligații reciproce, neîndeplinirea lor putând crea pagube in patrimoniul fiecăruia dintre cocontractanți.

Astfel, in derularea contractului de credit, după punerea la dispoziție a sumei creditate riscul total al derulării acestuia este in totalitate in sarcina finanțatorului după cum urmează: în situația in care consumatorul nu isi îndeplinește obligația contractuala de refacere anuala a poliței de asigurare a bunului adus in garanție, banca este obligata la imobilizarea unei sume echivalente cu creditul acordat, la BNR, cu titlu provizion de risc, pana ce persoana creditata isi îndeplinește obligația de plata,

Valoarea bunului adus in garanție se devalorizează prin exploatare, acesta este un risc de expunere al băncii .Astfel, prin HG nr.2139/2004 pct.1.6.1 se stabilește ca perioada normal de funcționare a unui imobil cu destinația locuința 40-60 ani. Creditul acordat este pe o perioada de 25 ani( in unele cazuri peste aceasta perioada) ceea ce înseamnă ca numai din deprecierea legala, bunul luat in garanție la ajungerea la termen are o valoare diminuata in medie cu 40% procent ce nu este, acoperit de comisionul de risc pentru a putea aprecia in concret ca acesta produce un dezechilibru contractual major. D. luând spre analiza cele doua aspecte certe invocate putem trage concluzia justei includeri pe costuri a comisionului de risc care din punct de vedere al unității bancare reprezintă un cost justificat si care in contextul obligațiilor reciproce asumate de parti, a timpului îndelungat de rambursare, a bunului finanțat nu produce un dezechilibru semnificativ in contract cu atat mai mult cu cat rata contractului este mai mica decat rata contractului refinantat.

Conform definițiilor date in OG nr. 21/1992 prin "costul total al creditului" respectiv "valoarea totala platibila de consumator " se intelege : 24. costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, in special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, in cazul in care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor si condițiilor prezentate este condiționata de încheierea unui contract de servicii; 25. valoarea totala platibila de consumator - suma dintre valoarea totala a creditului si costul total al creditului pentru consumator; iar la art.9 indice 3 litera b din același act normative se prevede ca: "b) dobânzile, precum si toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice pite costuri aferente acordării si derulării contractului, respectiv aferente unor servicii in privința carora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate in contract, fara a se face trimiteri la condiții generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife si comisioane sau orice alt înscris;"

Or, din conținutul contractelor rezulta ca banca si-a îndeplinit obligațiile legale in sensul menționării acestora in contract, explicit, consumatorii la momentul semnării știind si asumandu-si condițiile contractului.

Intimatul reclamant a depus concluzii scrise solicitând respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate.

Verificând legalitatea si temeinicia hotărârii atacate, prin prisma motivelor formulate si din oficiu, sub toate aspectele, Tribunalul reține următoarele:

În ce privește solicitarea recurentei de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, se constata ca potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Actul normativ permite consumatorilor să urmeze procedura sesizării Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care efectuează verificări și încheie procese verbale prin care consemnează faptele constatate sau să se adreseze organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

În prima variantă, textul de lege stabilește prin art. 12 că procesul verbal se transmite la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială, contravenientul își are sediul.

Potrivit art. 13, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.

În a doua variantă, art. 14 prevede că acei consumatori prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000 au dreptul de a se adresa organelor judecătorești.

Interpretarea sistematică și logică a textului de lege impune concluzia că rămâne la latitudinea consumatorului dacă optează pentru sesizarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori se adresează direct instanței de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât practica Curții Europene de Justiție este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

De altfel, dacă voința legiuitorului ar fi fost aceea de a se parcurge în mod obligatoriu procedura prealabilă a sesizării ANPC, anterior sesizării instanței de judecată, cu siguranță actul normativ ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.

Cu privire la cererea recurentei pârâte de respingere a acțiunii reclamantei ca nefondată, se reține că intre părți s-a încheiat Convenția de credit nr._/29.05.2007, conform căreia reclamantul a obținut un credit de 33.000 CHF, rambursabil în 300 de luni de la data încheierii convenției.

La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc de 0,1%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a Convenției de credit. De asemenea, s-a stabilit o rată a dobânzii de 4,25% pe an dobândă fixă.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul al doilea al art. 4 din legea nr. 193/200 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Cea de a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul dintre contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.

De esența raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv faptul că o parte este obligată să dea, să facă sau să se abțină să facă de la ceva știind că și cealaltă parte va efectua o contraprestație. Dacă uneia dintre părți îi incumbă numai obligații, fără a beneficia în schimb de drepturi, există un dezechilibru contractual, părțile nemaifiind în situație de egalitate, ceea ce este injust.

Dată fiind impunerea acestei condiții, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, astfel cum este leziunea reglementată în Codul civil la art. 1157, dar și dezvoltată în doctrină

Leziunea este un viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de valoare între două prestații. Structura leziunii, în concepția obiectivă care stă la baza reglementării ei, este disproporția de valoare între contraprestații.

Singura diferențiere constă, în cazul clauzei abuzive, care este o aplicație particulară a leziunii, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000, sancțiunea clauzei abuzive, potrivit doctrinei, sancțiunea nulității absolute, iar nu cea a nulității relative, ca în cazul leziunii în dreptul comun.

În ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale pentru a justifica respectiva clauză.

În fine, cea de a treia cerință pentru a declara o clauză abuzivă se referă la caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.

De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că potrivit art. 4 alin. 5 și 6 din Legea nr. 193/2000: "(5) (…) natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

În concluzie, ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract datorită încălcării prevederilor Legii nr. 193/2000, el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului Civil și Codului de procedură civilă.

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Contractul de credit în cauză a fost transformat în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece a constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.

În cauză nu s-a făcut dovada că respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele parți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.

În privința obligațiilor reclamantului raportat art. 1312 Codul civil, nu se poate pune problema diligenței, pe care teoretic, ar fi trebuit să o manifeste reclamanții la încheierea contractului, întrucât aceasta în mod obiectiv nu a avut posibilitatea de a modifica în vreun fel conținutul clauzelor contractuale, Tribunalul reținând că raportat la nevoile acesteia din urmă la momentul încheierii contractului nu avea altă alternativă, deoarece condițiile de credit pe piață erau în linii generale aceleași, iar la momentul respectiv orice consumator nu putea să modifice clauzele contractuale indiferent de denumirea băncii.

Astfel, se poate concluziona că respectiva clauză nu a fost negociată individual cu consumatorul în cauză, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia.

Apoi, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceea că pentru un credit de 33.000 CHF acordat pe o durată de 300 luni, clientul băncii achită, pe lângă dobânda de 20.954,12 CHF și comision în valoare de 5.835,21 CHF.

Așa cum s-a arătat mai sus, în ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.

În ceea ce privește comisionul de risc prevăzut la pct. 5 din condițiile speciale ale convenției și de pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, s-a stabilit un comision de risc procentual aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Aceste clauze privind comisionul de risc apar în lumina legii ca fiind abuzive întrucât, în contract nu este identificat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.

Reclamantul a adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens reclamanții au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, imobil care a fost asigurat conform pct. 7 lit. b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în conformitate cu Regulamentul BNR nr. 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).

Mai mult, pârâta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.

Chiar dacă pârâta bancă avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul.

Banca a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamantului, cu toate că acesta din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Sub acest aspect, nu există o explicație rezonabilă a comerciantului, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.

Și, de asemenea, pentru că a transferat întregul risc contractual pe seama clientului, se poate deduce și reaua credință a băncii la momentul încheierii contractului.

Așadar, se concluzionează că sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a considera clauza contractuală în discuție, cuprinsă în contractul inițial de împrumut, ca fiind abuzivă.

Scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit, chiar cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, tribunalul apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

Susținerea că art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (transpusă de legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, nu este fondată, întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede următoarele: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Acest art. 6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr. 193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Deoarece art. 14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la Codul de procedură civilă cererea reclamanților este apreciată întemeiată cu privire la contractul de împrumut inițial încheiat între părți, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.

La judecarea cauzei trebuie să se aibă în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunității Europene articolului 6 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art. 6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98, Curtea a stabilit că art. 6 alin.1 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.

Și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului. Dealtfel, practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Având în vedere cele mai sus expuse, Tribunalul, în baza disp. art. 312 alin.1 Cod pr. civilă va respinge recursul formulat de . împotriva sentinței civile nr.4212/2012 pronunțată de Judecătoria S. în dosar nr._ și, in baza disp. art.274 cod pr. civ., va obliga recurenta la plata sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată – onorariu avocat în favoarea intimatului D. I. N..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta . împotriva sentinței civile nr. 4212/2012 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ .

Obligă recurenta să plătească intimatului D. I. N. suma de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 24 Ianuarie 2013

Președinte,

A. C. P. - președinte Secția a II-a Civilă

Judecător,

C. C.

Judecător,

D. C.

Grefier,

M. P.

Red./Tehnored. CC/2 ex./22.02.2013

Jud. fond C. S. F.

← Obligatia de a face. Sentința nr. 2013/2013. Tribunalul ALBA		Contestaţie la executare. Decizia nr. 279/2013. Tribunalul ALBA →

Pretenţii. Decizia nr. 63/2013. Tribunalul ALBA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 63/2013. Tribunalul ALBA