Pretenţii. Hotărâre din 23-05-2013, Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 23-05-2013 în dosarul nr. 6780/176/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIE Nr. 622/R/2013
Ședința publică de la 23 Mai 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. L.
Judecător C. M. C.
Judecător M. P.
Grefier D. M.
Pe rol judecarea recursului declarat de recurenta S.C. V. R. SA, împotriva sentinței civile nr.319/2013 pronunțată de Judecătoria A. I. în contradictoriu cu reclamanții-intimați B. F. și B. E. E. și pârâta-intimată S.C. V. R. SA - SUCURSALA A. I., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă în instanță dl. avocat O. C. B. în substituirea d-lui avocat O. C. F. pentru recurentă, lipsind intimații.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează următoarele:
La data de 23 mai 2013 intimații prin avocat au depus la dosar întâmpinare la care au anexat împuternicire avocațială pe numele d-lui avocat Ș. A.. Un exemplar din întâmpinare potrivit dispoz. art. 96 cod procedură civilă se comunică cu avocatul recurentei.
Avocatul recurentei depune la dosar delegație de substituire, Ordinul de Plată nr. 6586/2013 în sumă de 833,04 lei reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar în sumă de 2,5 lei. Nu solicită termen pentru studierea întâmpinării.
Nemaifiind alte cereri de formulat Instanța acordă cuvântul în susținerea recursului.
Avocatul recurentei solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii ca nefondate a cererii de chemare în judecată formulată de intimați pentru argumentele invocate în cuprinsul motivelor de recurs pe care le susține și le dezvoltă. Învederează în esență că, reaua credință a intimaților reiese și din neprezentarea acestora la interogatoriu. Mai susține că, intimații au avut posibilitatea de a citi și studia contractul de credit pe care și l-au însușit prin semnătură, având cunoștință despre costul total al creditului contractat astfel încât nu se poate considera clauza ca fiind una abuzivă. De asemenea, nu poate fi vorba de dezechilibru contractual, reclamanții nedovedind că, în fapt, costul creditului a fost mai mare decât alte credite care erau oferite la momentul respectiv pe piața bancară. Cu cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru și timbru judiciar, urmând ca onorariul avocațial să fie solicitat pe cale separată.
INSTANȚA
Asupra recursului de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la data de 17.10.2012 sub dosar civil nr._, reclamanții B. F. și B. E. au chemat în judecată pârâtele ., și . - Sucursala A. I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța:
1. Să se constate nulitatea absolută parțială a Convenției de credit nr._/18.09.2007, încheiată între reclamanți și pârâte, în ceea ce privește următoarele clauze pe care le considerăm abuzive:
- pct.3 lit.d, privitor la „Data ajustării dobânzii” din „Condiții speciale ale convenției”;
- pct.3.10 privitor la „D. (Dobânda Anuală Efectivă)”, din Secțiunea 3 a „Condițiilor generale a convenției”;
- pct.5, lit.a, privitor la „Comisionul de risc”, din „Condiții speciale ale convenției”;
- pct.3.5, privitor la „Comisionul de risc” din Secțiunea 3 din „Condiții generale ale convenției;
2. Să se dispună anularea clauzelor contractuale menționate la pct.1 din petitul acțiunii ca având o cauză ilicită.
3. Să se dispună anularea „Scadențarului” în ceea ce privește clauzele menționate la pct.1 din petitul acțiunii.
4. Să se dispună înlăturarea din „Convenția de creditare” a clauzelor privind „Comisionul de risc”;
5. Să fie obligate pârâtele să le restituie contravaloarea în lei la cursul BNR din ziua plății a sumei de 7.556,32 CHF, achitată de aceștia cu titlul de „Comisionul de risc” pe o perioadă de 3 ani anterior introducerii acțiunii, începând cu luna septembrie 2009 și până în prezent.
6. Să fie obligate pârâtele să le restituie orice alte sume pe care le vor mai achita cu titlul de „Comisionul de risc” de la data promovării prezentei acțiuni și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești ce se va pronunța.
7. Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept: art.969, 948 și urm. Cod Civ, art.4 și urm., din Legea 193/2000.
A anexat cererii convenția de credit nr._/18.09.2007(fl.6-17), grafic de rambursare (fl.18-22)și invitație la conciliere (fl.23-28).
Pârâta . a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii.
În drept, principiul aplicabilității directe a Directivei nr.93/13/CEE, Legea nr.193/2000 precum și celelalte prevederi legale la care a făcut referire.
În probațiune a fost administrată proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.319/2013 a Judecătoriei Alba Iulia, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți și în consecință:
S-a constatat nulitatea absolută parțială a Convenției de credit nr._/18. 09. 2007, încheiată între reclamanți și pârâte, în ceea ce privește următoarele clauze pe care le considerăm abuzive:
- pct. 3, lit. d, privitor la „Data ajustării dobânzii" din „Condiții speciale ale
convenției";
- pct. 3.10 privitor la „D. (Dobânda Anuală Efectivă)", din Secțiunea 3 a „Condițiilor generale a convenției";
- pct. 5, lit. a, privitor la „Comisionul de risc", din „Condiții speciale ale convenției";
- pct. 3.5, privitor la „Comisionul de risc" din Secțiunea 3 din „Condiții generale ale convenției;
Au fost anulate clauzele contractuale menționate la pct. 1 din petitul acțiunii ca având o cauză ilicită și „Scadențarul" în ceea ce privește clauzele menționate la pct. 1 din petitul acțiunii.
S-a dispus înlăturarea din „Convenția de creditare" a clauzelor privind „Comisionul de risc";
Au fost obligate pârâtele să restituie reclamanților contravaloarea în lei la cursul BNR din ziua plății a sumei de 7.556,32 CHF, achitată de aceștia cu titlul de „Comisionul de risc" pentru perioada 17.10.2009 – 17.10.2012, la care se adăugă suma aferentă perioadei 17.10._13.
A fost respins petitul 6 al acțiunii.
A fost respinsă cererea reclamanților de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că în data de 18.09.2007 între părți s-a încheiat Convenția de credit nr._/18.09.2007, conform căreia creditul obținut de reclamanți este de 149.250 CHF, rambursabil în 288 de luni de la data tragerii creditului.
Conform dispozițiilor de la pct.3 lit.d din condițiile speciale ale convenție, banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii în cazul apariției unei schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii, cu toate că la pct.3 lit.a se face mențiunea că rata dobânzii curente este de „4,25% p.a - dobândă fixă”.
Potrivit pct.3.10 din secțiunea Condiții Generale, D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute de Secțiunea 10 „Costuri suplimentare” sau prin acordul părților.
La pct.5 lit.a) din Condițiile speciale ale convenției și la pct.3.5 din Condițiile generale ale convenției s-a stabilit un comision de risc 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toata perioada de derulare a Convenției de credit.
Având în vedere data încheierii convenției de credit (18.09.2007) și dispozițiile art.3 din Legea nr.71/2011, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului civil din 1864, dispoziții legale la care instanța a făcut referire în hotărâre.
Contractele legal făcute au putere de lege între părți ceea ce înseamnă ca legea recunoaște forță deplină doar contractelor legale făcute (art.969 C.civ.).
Așa cum rezultă din art.948 Cod civil, condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat și o cauză licită.
Conform art.968 din Codul civil cauza este nelicită când este prohibită de legi și când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.
Contractul de credit în speță este un contract sinalagmatic. Cauza unui astfel de contract este formată din două componente și este diferită pentru cele două părți care contractează. Astfel, pentru bancă, cauza proximă sau scopul imediat o reprezintă restituirea împrumutului, iar scopul mediat constă în motivul determinant al încheierii contractului de împrumut, care îl constituie obținerea de profit, așa cum rezultă din însăși întâmpinarea depusă la dosar la filele 66-78.
Pe de altă parte, cauza trebuie să fie licită și morală.Art.966 din Codul civil prevede că obligația nelicită nu poate avea nici un efect, iar art.968 din Codul civil stabilește: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice”.
Conform art.14 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil si Codului de procedură civilă.
Astfel, încheierea unui contract cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 face ca acel contract să aibă o cauză ilicită, iar cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului.
Din analiza clauzelor contractuale invocate în acțiunea introductivă, raportat la cele arătate anterior, instanța a reținut următoarele:
Pe de o parte, din punctul de vedere al băncii, scopul mediat al încheierii contractului de credit în speța de față (motivul determinant al încheierii), este obținerea de profit. Însă banca urmărește în prezenta cauză obținerea de profit chiar și cu încălcarea legii.
Astfel, contractul de credit în cauză a fost transformat în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece a constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.
Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de către comerciant.
Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Însă în cauză nu s-a făcut dovada că respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele părți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.
Referitor la prevederile de la pct.3 lit.d) raportat la pct.3 lit.a) ambele din Condițiile speciale ale Convenție, s-a apreciat de către instanță că această clauză este una abuzivă și trebuie interpretată în favoarea consumatorului, potrivit dispozițiilor art.1 alin.2 din Legea nr.193/2000, în sensul că în caz de dubii asupra unor clauza contractuale acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Prin urmare, din moment ce pct.3 lit.a stabilește rata dobânzii curente ca fiind de „4,25% p.a – dobândă fixă”, iar pct.3 lit.d prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii, aceste clauze, pe lângă faptul că permit băncii să modifice unilateral dobânda fixă, fără a se raporta la niște indici obiectivi de pe piața bancară, trebuie interpretate în favoarea consumatorului, în sensul că dobânda curentă este de „4,25% p.a – dobândă fixă”, ceea ce are ca efect desființarea pct.3 lit.d din Convenție, raportat la pct.3.11 din secțiunea „condiții generale”.
Referitor la comisionul de risc prevăzut la pct.5 din condițiile speciale ale convenției și de pct.3.5 din condițiile generale ale convenției, acesta s-a stabilit la 0,1% aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Instanța a apreciat clauzele privind comisionul de risc ca fiind abuzive, în lumina legii, întrucât în contract nu se identifică suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție. Pârâta înșiră în întâmpinare o . cazuri ce ar putea fi tot atâtea riscuri, însă acest lucru se face doar acum, în fața instanței de judecată și nu cu ocazia încheierii contractului.
Pe de altă parte, întrucât reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului, comisioanele de risc nu se mai justifică. Reclamanții au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, conform pct.7 a-d din condițiile speciale ale Convenției, imobil ce a fost asigurat conform pct.7 lit.d din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
Ca urmare a analizării scadențarului plăților, instanța a constatat că acest comision de risc se ridică la un total 37.814,49 CHF (fl.22). Raportat la suma împrumutată comisionul de risc reprezintă aproape 3,95%. Astfel că se poate reține că plățile cu acest titlu reprezintă o sumă disproporționat de mare față de suma împrumutată, iar în plus, se poate observa că acest comision de risc alături de debitul principal de 149.250 CHF și de dobânda încasată de 90.626,81 CHF îi obligă pe reclamanți să restituie dublul sumei împrumutate, mai exact se împrumută 149.250 CHF și se restituie 277.691,30 CHF, la care se mai adăuga și devalorizarea monedei naționale raportat la suma împrumutată. În acest fel, la final, reclamanți urmează să plătească aproape de două ori suma împrumutată.
Legea nr.193/2000 prevede la art.6: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Așadar acest articol nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr.193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Art.14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la Codul de procedură civilă, astfel că instanța apreciază că cererea reclamanților este întemeiată, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.
S-a avut în vedere la judecarea cauzei și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunitarii Europene articolului 6 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art.6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98, Curtea a stabilit ca art.6 alin.1 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.
Având în vedere cele arătate anterior, instanța a apreciat că aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută, deoarece scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit, chiar și cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit.
Referitor la susținerea pârâtei cu privire la determinarea economică a ratei dobânzii, instanța a apreciat ca nefiind utile aceste susțineri în soluționarea prezentului litigiu, din moment ce clauzele ce stabilesc rata dobânzii trebuie interpretate în favoarea reclamanților, pentru motivele arătate anterior. Altfel s-ar nesocoti principiul fundamental al previzibilității obligațiilor contractuale asumate de reclamanți.
Nu se contestă în prezenta cauză că pârâta a stabilit unilateral dobânda fixă, ci se contestă doar posibilitatea modificării cuantumului acesteia în mod unilateral de către bancă, fără acordul reclamanților și fără a se stabili măcar criteriile în funcție de care ar putea opera această modificare.
Nu s-a făcut în cauză dovada negocierii, în sensul celor anterior expuse. Pe de altă parte pct.1 a) din Anexa la Legea nr.193/2000 care dă dreptul de a modifica unilateral clauzele contractului (dacă există o motivație întemeiată), nu se poate aplica atunci când este stabilită în cuantum fix, ci doar în situația în care dobânda stipulată ar fi variabilă.
Nu este fondată susținerea potrivit căreia art.4 al Directivei nr.93/13/ CEE (transpusă de Legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului, având în vedere că banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art.11 din Regulamentul BNR nr.5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat.
Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în conformitate cu regulamentul BNR nr.5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art.22, pct.1 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul general ținut de Banca Națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).
Pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, pârâta avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului. Chiar dacă pârâta ar fi avut obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul, aceasta a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamanților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost și asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
Chiar și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, instanța a apreciat că el nu este supus excepției prevăzute de art.4 al Directivei nr.93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.
Sumele achitate cu titlu de comision de risc reprezintă o plată nedatorată, ce stă ca temei al restituirii prestațiilor bănești. Contractul încheiat între părți nu intră în domeniul incidenței excepției de la principiul restitutio in integrum, contractul de credit nefiind un contract cu executare succesivă, ci unul cu executare uno ictu. Astfel, pârâta și-a executat obligația de a pune la dispoziția reclamanților suma solicitată, reclamanților revenindu-le obligația corelativă de a achita suma de bani la termenele scadente. Astfel că modalitatea convențională de restituire a sumei împrumutate nu schimbă natura juridică a contractului și nici a obligației de restituire, înțelegându-se prin aceasta o plată în accepțiunea dispozițiilor art.1092 C.civ., ca executare voluntară a unei obligații.
Instanța a constatat că echivalentul folosinței sumelor acordate prin contract nu este în nici un caz comisionul de risc, ci eventual dobânda care a fost achitată, astfel încât nu se poate vorbi în speța de față de o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților. Art.13 din Legea 193/200 invocat de pârâtă nu este aplicabil în cauză, deoarece reclamanții nu au urmat procedura plângerii la autoritatea pentru protecția consumatorilor, ci au optat pentru acțiune în fața instanței, fiind aplicabile deci dispozițiile art.14 din Legea nr.193/2000. Instanța nu poate să stabilească limitele unui nou cadru contractual, deoarece nu i s-a cerut de reclamanți acest lucru, iar în plus practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
Instanța a constatat că pârâtele, prin acest act adițional, au modificat în mod abuziv și unilateral contractul, în sensul înlocuiri comisionului de risc, prevăzut de pct.5 lit.b din convenția de credit, cu comisionul de administrare credit în cuantum de 0,15%, fără consimțământul reclamanților și profitând de dispozițiile art.95 alin.5 din OUG conform cărora nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin.2 este considerată acceptare tacită.
Conform art.35 al.1 lit.b din OUG 50/2010 cu modificările ulterioare, este interzisă introducerea și perceperea de noi comisioane, tarife sau a oricăror alte speze bancare, cu excepția costurilor specifice unor produse și servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract, ori care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza unor acte adiționale acceptate de consumator. Sunt exceptate costurile impuse prin legislație.
Conform dispozițiilor art.95 alin.4 din OUG 50/2010 se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din această ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de această ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept.
Având în vedere cele arătate anterior, instanța a constatat abuzive și nule clauzele de la pct.5 lit.a din convenția de credit nr._/18.09.2007 încheiat cu pârâtele și pct.3.5 din condițiile generale ale convenției, referitoare la comisionul de risc transformat ulterior în comision de administrare, prin art.3 pct.5.1 din actul adițional, precum și clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare, urmând a dispune înlăturarea acestora.
Față de constatarea unor clauze abuzive, reclamanții au dreptul la restituirea sumelor pe care le-au plătit fără a fi datorate, fiind obligate, în baza art.1092 Cod civil, pârâtele în solidar la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc și comision de administrare în ultimii trei ani anteriori datei introducerii acțiunii (17.10.2012), respectiv începând cu data de 17.10.2009 până la data pronunțării sentinței. Analizând planul de rambursare a creditului depus la filele 18-22 instanța a constatat că la rubrica comision de risc sunt menționate sumele lunare ce trebuiau achitate cu acest titlu, determinate, astfel încât în perioada 17.10.2009 – 17.10.2012 cu titlu de comision de risc s-a achitat suma de 7556,32 CHF la care s-a adăugat suma aferentă perioadei 17.10._13 (data pronunțării sentinței), nu însă și pentru perioada ulterioară acesteia, întrucât sentința este executorie.
Cererea de obligare a pârâtelor la restituirea comisionului de risc ce va fi plătit în continuare și după data pronunțării hotărârii a fost respinsă, deoarece hotărârile pronunțate în primă instanță în materie comercială sunt executorii (art.7208 Cod procedură civilă).
În temeiul art.274 C. și având în vedere că reclamanții nu au făcut dovada cheltuielilor efectuate în prezenta cauză (onorariu avocat), a fost respinsă cererea reclamanților de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta V. R. S.A., care a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii ca nefondata a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți.
În motivare, se arată că se impune modificarea hotararii atacate pentru motivele prevăzute la art. 304 alin, 8 si 9 Cod pr.civilă.
In principal, motivarea instanței pentru declararea abuziva a clauzelor indicate in cererea de chemare in judecata se bazează pe dispozițiile art. 1, art. 3 si art. 4 din Legea 193/2000 si anume pe faptul ca, clauzele prevazute in contractul de credit nu au fost negociate cu consumatorul si ca, clauzele invocate creaza in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligațiile părtilor.
Desi intimatii nu s-au prezentat la interogatoriu si a solicitat expres instantei sa faca aplicarea art. 225 Cod procedura civila, in cuprinsul sentintei instanta de fond nu face nici un fel de referire la acest aspect.
Considera ca pct. 3 lit. d din “Condiții speciale”, nu poate constitui o clauza abuziva. Intimatii au avut posibilitatea de a citi si studia contractul de credit pe care si l-au insusit prin semnătură ca urmare a acceptarii tuturor clauzelor existente in cuprinsul acestuia. Sigur ca, contractele de credit sunt contracte preformulate (la toate institutiile bancare), in care, de principiu, este continuta oferta băncii cu care clientul, dupa analiza acesteia, iar decizia sa incheie contractul, data fiind tocmai natura relațiilor contractuale specifice ce implica analize bancare, financiare si economice, insa conventiile și clauzele mentionate nu au fost impuse intimatilor, asa cum susțin aceștia, in condițiile in care banca nu deține un monopol pe piața iar acordarea creditelor, oferta din acest punct de vedere fiind una variata, clientul putandu-se adresa băncii a cărei oferta o considera mai avantajoasa.
Considera ca, in lipsa dovedirii unei eventuale vicieri a consimtamantului intimatilor la data incheierii convenției, trebuie facuta aplicarea principiului conținut de art. 969 cod civil potrivit caruia convențiile legal facute au putere de lege intre părțile contractante si trebuie executate cu buna credința de către acestea.
Potrivit art. 1 lit .a paragraful 2 din Anexa la Legea 193/2000, nu sunt considerate clauze abuzive, acele clauze in temeiul carora un furnizor de servicii financiare isi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii platibile de către,consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fâra o notificare prealabila, daca exista o motivație întemeiata, in condițiile in care comerciantul este obligat sa informeze cat mai curând posibil despre aceasta celeilalte parti contractante si acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul. Prin urmare din moment ce la pct. 3 lit. d din Condițiile speciale se prevede ca rata dobânzii curente-poate fi ajustata de banca in cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetara, cu obligația băncii de a comunica imprumutatului noua rata a dobânzii, care se aplica de la data comunicării, motiv care poate fi unul întemeiat in modificarea dobânzii, rezulta ca aceasta clauza este conforma cu dispozițiile legale.
La art. 3.10 din Condițiile generale se prevede faptul ca, D. (dobanda anuala efectiva) care reprezintă costul format din toate costurile, inclusiv dobanda, comisioanele, taxele si oricice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul, poate fi modificata in condițiile modificării ratei dobânzii precum și în condițiile prevazute de Secțiunea “Costuri suplimentare” sau prin acordul partilor.
Atâta timp cât în contract este prevăzută posibilitatea modificării anumitor costuri in funcție de modificarea anumitor indici independenti de voința băncii, considera ca este normal sa se modifice si D., care la semnarea contractului a fost prevăzută la clauza 3 lit. e din Condițiile speciale, deci intimatii au avut cunostinta despre costul total al creditului contractat. Având in vedere aceste aspecte considera ca aceasta clauza nu se poate considera ca fiind una abuziva si in consecința nula absolut. De asemenea intimatii nu au putut face dovada modificării D. pe parcursul derulării contractului.
In ceea ce privește clauzele prevăzute la pct. 5 lit. a din Condițiile speciale si clauzele prevăzute la pct. 3.5 din Condițiile generale, de asemenea acestea nu sunt clauze abuzive iar intimatii le-au cunoscut si acceptat la încheierea contractului.
In primul rand, comisionul de risc a fost inclus in D., care reprezintă costul total al creditului si este format din toate costurile, inclusiv dobanda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul. Rata anuala a dobânzii, comisionul de risc si toate celelalte taxe si comisioane au fost prevăzute distinct in cuprinsul convenției de credit pentru ca reclamanții in calitate de consumator sa cunoasca din ce este cuprinsa D. (dobanda anuala efectiva).
Clauzele referitoare la comisionul de risc sunt clar precizate si sunt dimensionate in funcție de valori concrete, verificabile si anume la soldul creditului. Considera ca nu se poate susține ca banca si-a asigurat excesiv riscul la care se supune prin perceperea unei sume de bani lunar, desi imprumutul este acordat în CHF și este ipotecar, deoarece orice moneda si orice activ sunt supuse riscului devalorizării într-o perioadă de 288 luni. Nu este necesar ca suma astfel ceruta sa compenseze o pierdere concreta fiind legitim pretinsa si pastrată cu simplul titlu de pret al posibilității de pierdere.
Buna credința a băncii rezulta si din faptut ea intimatii nu au putut face dovada ca acest cornision de risc ar fi suferit modificări pe perioada de derulare a contractului, asa incat acesta are valoarea avuta in vedere de catre intimati la semnarea contractului, atunci cand au-fost de acord cu o dobanda anuala efectiva.
Art.4 al directivei europene nr. 93/13/CEE exclude prețul contractului de la caracterul controlului abuziv. Comisionul de risc este parte integranta a D. care reprezintă costul total al creditului si este o notiune acceptate de toate băncile si tarile europene. In aceasta situatie consideră că instanta de judecata nu poate constata caracterul abuziv al unei clauze care privește o componenta a prețului.
Contractele de credit sunt contracte preformulate (la toate institutiile bancare), insa convențiile si clauzete mentionate in contract nu au fost impuse intimaților, banca nedetinand un monopol pe piața la acordarea creditelor, clienții putandu-se adresa oricărei banei a cărei oferta o consideră mai avantajoasă.
Potrivit art.1 alin.6 din Legea 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea contractului și nici cu calitatea de a satisface cerințele de pret si de plata, pe de omparte, nici cu produsele și serviciile, oferite in schimb pe de alta parte, in masura in care
aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Prin urmare atât comisionul de risc cat si dobanda, ca si componenta a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului sunt exceptate, in speța, de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000, inrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al contractului de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fara echivoc, in mod clar, in asa fel incat sa conducă la concluzia ca, la momentul acordului de voința, consumatorilor nu le-a fost ascunsa inserarea lor in cuprinsul convenției, iar termenii utilizati pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili si apti de a fi intelesi cu ajutorul gândirii logice.
În lipsa dovedirii unei eventuale vicieri a consimtamantului intimatilor la data încheierii convenției, trebuie facuta aplicare principiului continut de art. 969 Cod civil potrivit caruia convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante si trebuie executate cu buna credința de către acestea.
Mai mult, intimatii nu au făcut dovada dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor, pe care il produc clauzele referitoare la comisionul de risc, mai ales ca acest comision face parte din prețul contractului si a fost acceptat la încheierea acestuia.
Desi in cuprinsul motivării sentintei, instanta de fond face referire la actul adițional prin care a fost eliminat comisionul de risc si introdus comisionul de administrare, in dispozitiv nu se face nici un fel de referire la acest aspect.
Instanta de fond nu putea sa dispună restituirea comisionului de risc achitat de intimati in perioada 17.10._13, deoarece din anul 2010, dupa implementarea actului adițional de modificare a convenției, a fost perceput un alt comision si anume de administrare.
În drept, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, art. 299 și urm. C.proc.civ., precum și celelalte prevederi legale la care s-a făcut referire în recurs.
Probe: înscrisuri.
Prin întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de pârâta recurentă și din oficiu conform disp. art. 3041 din Codul de procedură civilă, tribunalul constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi mai jos expuse.
Potrivit art.1 alin.1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Instanța de judecată a fost sesizată pentru aplicarea dispozițiilor Legii 193/2000, cu privire la mai multe clauze din contractul de credit bancar încheiat între reclamanți și pârâtă, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a legii. Astfel, toate criticile formulate urmează a fi respinse.
Prima instanță a motivat amplu hotărârea, argumentând judicios soluția dată, arătând în concret motivele de fapt și de drept pentru care a considerat abuzive aceste clauze contractuale atât raportat la legislația națională cât și la cea comunitară.
În speță sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de legislația națională cât și de cea comunitară pentru ca acele clauze să fie considerate abuzive, și anume: să nu fi fost negociate direct cu consumatorul; să fie contrare bunei credinte și prin ele însele, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.
Faptul că reclamanții au cunoscut că banca și-a rezervat dreptul de modifica în mod unilateral rata dobânzii curente și că vor plăti un comision de risc și cuantumul acestuia, nu duce la concluzia că acele clauze care le reglementează sunt legale și că nu îi pot fi aplicabile dispozițiile Legii 193/2000.
Este adevărat că dobânda bancara reprezintă prețul produsului financiar (creditul) si că include în componenta sa, atât costuri cât și profitul băncii.
Obținerea profitului de către bancă, prin perceperea dobânzii nu se poate realiza însă cu încălcarea legii și în detrimentul intereselor consumatorului ca beneficiar al creditului.
Perceperea dobânzii nu reprezintă un abuz în sine, însă în măsura în care prin clauzele stipulate în contract, banca creditoare își arogă în mod unilateral dreptul de a o modifica în absența unor criterii obiective și transparente care să fi fost stabilite de comun acord cu împrumutatul încă de la momentul încheierii contractului, se creează un dezechilibru nejustificat între drepturile și obligațiile părților contractante, în sensul că dobânda devine o sarcină exorbitantă pentru împrumutat, fiind de natură să aducă atingere însuși scopului pentru care acesta a contractat creditul respectiv.
Evoluția pieței monetar financiare reprezintă într-adevăr o cauza independentă de voința băncii. Însă, atâta timp cât nu au fost prevăzute în concret criterii obiective și transparente precis individualizate care să permită băncii modificarea unilaterala a dobânzii curente contractuale, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, aceasta clauza încalcă prevederile legale incidente in materie, fiind de natura sa îl prejudicieze pe consumator, cu atâta mai mult cu cât potrivit clauzei prevăzute la pct. 3 lit. d) din condițiile speciale, rata dobânzii astfel modificată se va aplica în mod automat de la data comunicării, fără a oferi consumatorului vreo alternativă.
O astfel de modalitate de exprimare face ca respectiva clauza sa fie interpretata doar in favoarea băncii, servind doar intereselor acesteia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca era necesara si proporționala scopului urmărit. Piața financiară evoluează diferit în funcție de indici la care se raportează iar banca va putea invoca de fiecare dată că s-a raportat la alt indicator, favorabil intereselor sale dar care nu este cunoscut de consumator.
Cu privire la comisionul de risc, buna credință a băncii este exclusă în condițiile prin clauza prevăzută la pct. 3.5 din condițiile speciale ale convenției de credit, aceasta a stabilit pur și simplu că împrumutatul datorează băncii un comision de risc aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului, însă fără a preciza în concret ce reprezintă acest comision, respectiv care este riscul ce se tinde a fi asigurat prin perceperea lui, și fără a menționa criteriile in funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.
Legislația română nu interzice existența contractelor de adeziune, însă acest lucru nu presupune în mod obligatoriu că aceste contracte conțin întotdeauna clauze care nu pot atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 193/2000. Astfel, cei care își desfășoară activitatea în temeiul acestui gen de contracte, trebuie să se asigure că toate clauzele inserate sunt legale si respecta principiile executării obligațiilor cu buna credința, in sensul reglementat de art. 970 alin. 2 din Codul civil, potrivit căruia, convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar si la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea, dă obligației după natura sa.
Potrivit doctrinei in materie, teoria impreviziunii își are aplicabilitate în cazul contractelor pecuniare cu executare succesivă sau afectate de un termen suspensiv de executare, atunci când apar împrejurări aleatorii ale căror origini se află în conjunctura economică, mai ales în fluctuațiile monetare. În cazul apariției acestor fenomene economice, în caz de impreviziune este posibilă refacerea echilibrului prestațiilor la care părțile s-au obligat, adică adaptarea clauzelor contractului la noua situație economică și monetară din societate. Această adaptare se poate face pe cale legală prin norme imperative sau convențional, părțile pot face anticipat acest lucru, ca măsură de prevedere, prin clauzele stipulate în cuprinsul contractului.
În speța, nu se contesta faptul ca parata a stabilit unilateral dobânda fixă, ci, posibilitatea modificării cuantumului acesteia in mod unilateral, de către banca, fara acordul reclamantului si fara se stabili criteriile funcție de care ar putea opera aceasta modificare. Situația este similara si in cazul comisionului de risc, care nu este prevăzut in mod clar si inteligibil, deoarece acesta nu este definit si nici nu se menționează criteriile in funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.
Așa fiind clauzele contractuale în discuție, privind dobânda legala si respectiv comisionul de risc, nu pot fi considerate ca fiind clauze de impreviziune sau de indexare, ele neprevăzând refacerea echilibrului prestațiilor, adică adaptarea clauzelor contractului la nouă situație economică și monetară din societate, ce nu putea fi prevăzută de părți, ci, așa cum s-a arătat deja, conțin doar formularea echivocă a posibilității băncii de a modifica dobânda, respectiv posibilitatea băncii de a percepe comision de risc. Nu se arată nici care ar fi fenomenul economic sau financiar de impreviziune, nici care este modalitatea de refacere a echilibrului prestațiilor. De altfel, de esența unei astfel de clauze de indexare sau impreviziune este chiar prevederea unui etalon, agreat de părți, care să facă aplicarea automată a contractului, funcție de respectivul etalon, aspect de care clauzele contractuale în discuție nu fac vorbire, tocmai lipsa unui astfel de etalon fiind de esența reproșului consumatorului, pus în situația de a se afla la dispoziția completă a băncii, care pe de o parte poate modifica rata dobânzii fără a ține seama de indicii de piață bancară, precum și de interpreta orice situație în favoarea sa, în lipsa unor elemente contractuale obiective și care să nu depindă deloc de voința părților, iar pe de alta parte beneficiază si de comisionul de risc.
Chiar daca scopul pârâtei este obținerea de profit, finalitatea si scopul in vederea realizarii caruia fiinteaza un subiect de drept nu pot fi avute in vedere in detrimentul garantarii efective a drepturilor altui subiect de drept si cu atat mai mult nu pot justifica mentinerea unor clauze abuzive, intrucat, obtinerea profitului trebuie sa fie fundamentata pe raporturi juridice obligationale licite.
Este adevărat că în cauză nu s-a făcut dovada că pe parcursul derulării contractului D. ori cuantumul comisionului de risc au suferit modificări, însă acest aspect este lipsit de orice relevanță raportat la incidența dispozițiilor Legii 193/2000.
Pârâta recurentă nu a facut dovada negocierii clauzelor contractuale considerate abuzive, desi sarcina probatiunii îi revenea, potrivit art. 1169 din Codul civil, cu atat mai mult cu cat obligatia de a negocia clauzele respective este una de rezultat si nu de mijloace.
Este de natura evidentei ca structura de baza a clauzelor contractuale nu se schimba functie de preferintele reclamantilor, cata vreme modalitatea de acordare si conditiile generale de acordare a unui anumit tip de credit, sunt parte componenta a politicii bancii, dovada in acest sens fiind existenta acelor Conditii Generale ale Conventiei.
Or, daca negocierea Contractului de credit cu fiecare cocontractant imprumutat in parte, si ca atare si cu reclamantii ar fi o chestiune efectiva, atunci, in mod logic nu s-ar mai justifica existenta acelor Conditii generale, la care se face trimitere in contractul de credit si, care, de fapt, sunt impuse de banca consumatorilor, ca parte integranta a contractului de credit, fara distinctie, dupa ce negociaza cu acestia, Conditiile speciale.
Or, negocierea efectiva si nu iluzorie, de aparenta si de circumstanta a unui contract, implica negocierea nu numai a Conditiilor speciale ci a intregului contract, astfel ca, ., nici macar nu s-ar mai justifica existenta unor Conditii Generale, ale caror clauze pun la adapost practic banca de orice dezechilibre de natura a-i afecta profitul scontat prin incheierea contractului cu consumatorul.
In esenta, insasi existenta celor doua categorii de Conditii, cele Speciale, despre care se sustine ca sunt negociate si cele Generale, despre care insasi recurenta invedereaza ca li se comunica clientilor, ceea ce nu echivaleaza negociere, denota ca nu toate clauzele contractului se negociaza, ci, odată agreate Conditiile Speciale, consumatorii, (clientii), practic adera la Conditiile Generale.
Or, notiunile de negociere si respectiv aderare se exclud reciproc.
Faptul că pârâta si-a indeplinit obligatia de a pune de indata la dispozitia consumatorilor reclamanti o suma importanta ce urmeaza a fi achitata ., nu inseamna automat ca, riscul contractual apare ca fiind transferat consumatorului, de vreme ce banca, in aprecierea performantei creditului acordat, si-a instituit garantiile impuse de ea insasi si apreciate ca necesare si suficiente, tocmai in ideea asigurarii indestularii creantei pe care o detine asupra patrimoniului reclamantilor debitori.
Ca atare, intervenirea unor situatii neprevazute, trebuie suportată in egala masura de catre partile contractante ale unui contract sinalagmatic si nu poate constitui un motiv care sa transforme obligatiile uneia din partile contractante, in speta reclamantii, . si aceasta tocmai datorita faptului ca in situatia contractelor sinalagmatice, obligatiile corelativ asumate de parti se caracterizeaza prin interdependenta, ceea ce inseamna ca obligatiile uneia din parti, reprezinta cauza juridica a obligatiilor celeilalte parti. A accepta contrariul, in sensul ca riscurile care ar putea aparea pe parcursul derularii contractului de credit, sunt in mod natural transferate consumatorilor, iar banca se ocupa de administrarea lor, inca din momentul acordarii creditului si pana la rambursarea integrala, ceea ce i-ar permite perceperea comisionului de risc, ar insemna ca o situatie imprevizibila sa produca efecte si sa destabilizeze doar patrimoniul uneia din partile contractante, in conditiile in care nu suntem in prezenta unui contract aleatoriu. Cata vreme suntem in prezenta unui contract sinalagmatic, cum este cel de credit, riscul de credit, nu poate fi privit si ca atare nici nu poate produce efectele unui factor alea, contractul de credit nefiind unul aleatoriu. Aceasta cu atat mai mult cu cat, potrivit art. 983 din Codul Civil, aplicabil si in materie contractuala, cand este indoiala, conventia se interpreteaza in favoarea celui care se obliga, in speta in favoarea reclamantilor ca titulari ai obligatiei de restituire a imprumutului acordat lor de parata recurenta.
Împrejurarea că reclamanții și-au asumat contractul prin semnătură, contract în care era reglementat comisionul de risc, nu înseamnă automat că raportat la acel contract nu poate fi vorba de un dezechilibru semnificativ, iar acest dezechilibru s-a raportat la valoarea comisionului și prin urmare este dovedit.
În speta, pentru a se putea concluziona că o clauză este abuzivă, trebuie analizat obligatoriu și riscul contractului, în condițiile în care, chiar pârâta prin motivele de recurs a susținut că deși împrumutul este acordat în CHF și este ipotecar, orice monedă și orice activ sunt supuse riscului devalorizării într-o perioadă de 288 luni.
Or, nu poate fi ignorat faptul ca, raportat la garanțiile aduse de reclamantii împrumutați, acestia au suportat inca de la incheierea contractului riscul de credit, prin aducerea drept garantie a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat in favoarea bancii.
Potrivit art. 969 din Codul Civil, au putere de lege conventiile legal facute, deci nu cele care contin clauze abuzive, sau, contrarii bunelor moravuri, (art. 968 Cod Civil), ori, care nu sunt executate cu buna credinta (art.970 Cod Civil), iar din interpretarea prevederilor art. 970 alin.2 din Codul Civil, instanta de control judiciar retine ca partile - in speta reclamantii nu pot fi tinuti sa execute mai mult decat echitatea impune raportat la conventia incheiata si natura obligatiilor asumate. Așa cum s-a arătat anterior, raportat la legislația aplicabilă în cauză cu privire la clauzele abuzive, pârâta recurenta nu se poate apăra în sensul că părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză.
În ce privește posibilitatea reclamanților de a nu semna convenția și deci de a se orienta către altă ofertă a altor bănci de pe piața bancară, această împrejurare nu poate fi un argument solid pentru a se ajunge la concluzia că, în fapt, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Mai mult, în relațiile contractuale nu poate fi avut în vedere doar principiul libertății contractuale ci și principiul loialității contractuale, în condițiile în care, în cauză este vorba de un contract cu clauze standard preformulate.
În speta, prima instanta a facut o corecta aplicare a legii, cata vreme, a argumentat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, prin aceea ca, acest comision nu este indicat suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.
Si în recurs se retine ca art.5 litera a din Conditiile speciale, respectiv art. 3.5 din Conditiile generale, nu ofera o definitie si criterii inteligibile, functie de care se stabileste procentul comisionului. De pilda, art.3.5, inscris in Sectiunea nr.3, intitulata Costuri, din Conditiile generale ale conventiei, face trimitere la Conditiile speciale in ceea ce priveste modul de calcul si scadenta comisionului de risc, care nici macar nu este definit, banca limitandu-se sa mentioneze ca acesta este datorat pentru punerea la dispozitie a creditului si ca se aplica la soldul creditului. In ceea ce priveste Conditiile Speciale, referitor la comisionul de risc, acestea stipuleaza doar ca, este un comision in legatura cu acordarea si utilizarea creditului, stabilit procentual, fiind aplicat la soldul creditului, platibil lunar, la scadenta, pe toata perioada de derulare a conventiei de credit. Deci nimic nou sau edificator raportat la informatiile furnizate cu privire la comisionul de risc in Conditiile Generale. Or, potrivit art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CE, interdictia de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor, se refera exclusiv la cele care sunt redactate in mod clar si inteligibil.
Libertatea de exprimare a consimtamantului la incheierea unui contract, nu exclude posibilitatea pentru partea cu privire la care acesta se dovedeste a deveni pagubos, functie de factori independenti de vointa ei, de a cere si obtine constatarea si anularea clauzelor abuzive.
In ceea ce priveste obiectul conventiei, instanta de control judiciar retine ca, in Conditiile speciale, acesta este definit prin prisma: destinatiei creditului, valorii creditului, monedei creditului, perioadei si modului de utilizare a creditului, pentru ca, in Conditiile Generale, creditul sa fie definit ca reprezentand suma principala, (imprumutul), pusa de banca la dispozitia imprumutatului, . multe transe, costul total al creditului primind o definitie distincta (in sensul ca reprezinta toate costurile pe care imprumutatul trebuie sa le plateasca pentru credit, inclusiv dobanda si celelalte cheltuieli) pentru ca, apoi, la Sectiunea nr.3 din Conditiile Generale, intitulata Costuri, sa fie enumerate si definite dobanzile si comisioanele, inclusiv D., comisionul de risc si comisionul de administrare.
Din cele ce preced, o singura concluzie se degaja, aceea ca, cel putin in modalitatea in care a fost redactat si asumat de banca si parti, contractul de credit in discutie, consacra doua notiuni distincte, aceea de obiect al contractului de credit si aceea de costuri ale contractului, cea de costuri nefiind inclusa in acceptiunea de obiect al contractului, astfel ca, in conditiile in care clauzele contractuale asumate de parti nu fac vorbire si despre notiunea de pret al contractului si cu atat mai mult nu o definesc, parata recurenta nu se poate prevala de existenta unor clauze contractuale exprimate clar si inteligibil, in ceea ce priveste pretul contractului de credit si, ca atare nu poate pretinde nici excluderea clauzelor contractuale referitoare la D., comisionul de risc si comisionul de administrare, de la controlul de excesivitate.
Asa fiind, nu poate fi primita nici critica recurentei privind omisiunea instanței de a face aplicarea art.225 Cod pr.civilă.
In opinia instantei, consecvent cu cele mai sus expuse, comisionul de risc nu face parte din prețul contractului, având în vedere că banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art.11 din Regulamentul BNR nr.5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în cf. cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite de instituțiile financiare nebancare înscrise în Registrul general ținut de Banca Națională a României, de instituțiile de plată persoane juridice române care acordă credite legate de serviciile de plată, de instituțiile emitente de monedă electronică, persoane juridice române, care acordă credite legate de serviciile de plată, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice, potrivit legilor de organizare și funcționare. Mai mult pârâta recurenta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, a avut posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului. Chiar dacă pârâta avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul, aceasta a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamanților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
De altfel, și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.
Practica Curții Europene de Justiție ( C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
Cu o minima diligenta si prudenta, care trebuie sa o caracterizeze ca si comerciant, (actualmente profesionist), Banca trebuia să se asigure că toate clauzele standard preformulate și nesupuse negocierii cu clienții sunt legale, iar în momentul în care a inserat în contracte anumite clauze și-a asumat riscul ca unele dintre acestea să fie declarate abuzive, risc care, in mod evident, nu poate fi transferat consumatorilor, intrucat nemo auditur propriam turpitudimen allegans, (nimeni nu se poate prevala de propria culpa pentru a obtine un folos material).
În ce privește împrejurarea că în motivarea sentinței atacate se face vorbire despre actul adițional prin care a fost eliminat comisionul de risc și introdus comisionul de administrare, fără a se dispune nimic cu privire la acesta, se reține că instanța de fond nu avea vreo obligație în acest sens, în condițiile în care nu a fost sesizată de reclamanți cu un petit de anulare a clauzelor prin care pârâtele ar fi introdus în convenție comisionul de administrare.
În acest context, aspectele referitoare la faptul că instanta de fond a dispus restituirea comisionului de risc achitat de intimati in perioada 17.10._13, în condițiile în care din anul 2010, dupa implementarea actului adițional de modificare a convenției, potrivit susținerilor recurentei a fost perceput un alt comision si anume de administrare, nu pot fi analizate în recurs raportat la dispozițiile art.281 ind.2a Cod pr.civilă, ele putând face obiectul unei cereri de îndreptare a erorii materiale, respectiv de lămurire a titlului/înlăturare a dispozițiilor potrivnice, cereri care sunt de competența instanței care a pronunțat hotărârea.
Având în vedere considerentele expuse, în baza disp. art. 312 alin.1 din codul de procedură civilă prezentul recurs va fi respins ca nefondat, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică.
Deși recursul a fost respins și în consecință, pârâta este în culpă procesuală, în cauză nu se poate face aplicarea art. 274 Cod procedură civilă, în condițiile în care reclamanții nu au făcut dovada avansării cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta V. R. S.A. împotriva sentinței civile nr.319/2013 a Judecătoriei Alba Iulia, în contradictoriu cu reclamanții B. F. și B. E. E. și pârâta V. R. SA – Sucursala A. I..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.05.2013.
Președinte, C. L. | Judecător, C. M. C. | Judecător, M. P. |
Grefier, D. M. |
Red./Tehnored.M.P.
29.05.2013/2ex.
Jud.fond-L.B.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 2013/2013. Tribunalul ALBA | Actiune în daune contractuale. Sentința nr. 33/2013.... → |
|---|
