Acţiune în constatare. Decizia nr. 47/2013. Tribunalul BIHOR
| Comentarii |
|
Decizia nr. 47/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 01-02-2013 în dosarul nr. 20801/271/2011
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA NR. 47/R/.> Ședința publică din 01 februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. C.- președintele instanței
Judecător R. D.
Judecător V. I.
Grefier V. E. E.
Pe rol fiind judecarea recursului contencios administrativ înaintat de recurenta ., cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, etaj 3-8 și 10, sector 2 în contradictoriu cu intimata A. N. PENTRU PROTECTIA CONSUMATORILOR - COMISARIATUL JUDETEAN PENTRU PROTECTIA CONSUMATORILOR, cu sediul în Oradea, ., Județul Bihor și intervenienții în nume propriu N. M. I. și N. M. F., ambii domiciliați în comuna Nojorid, .. 4, județul Bihor împotriva sentinței civile nr. 5057/2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință învederându-se instanței că, dezbaterea cauzei a avut loc la data de 18.01.2013, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte din prezenta hotărâre și când s-a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 25.01.2013 și pentru data de 01.02.2013, după care:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința nr._/2011 Judecătoria Oradea a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea amenzii, invocată de pârâta ..
A admis sesizarea formulată de reclamanta A. N. PENTRU PROTECTIA CONSUMATORILOR - COMISARIATUL JUDETEAN PENTRU PROTECTIA CONSUMATORILOR, în contradictoriu cu pârâtele ., și . – Sucursala Oradea,.
A admis în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții N. M. I. și N. M. F., și, în consecință:
A menținut în întregime procesul verbal de constatare a contravenției ._ nr. 304/936 din 14.11.2011 încheiat de reclamantă.
A constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3, lit. d) și art. 5 lit. a) din „Condițiile speciale” și art. 3, pct. 5 din Secțiunea ,,Costuri’’, art. 8.1 lit. b), c) și d) din Secțiunea 8 ,,Scadența anticipată’’ și art. 10.2. din Secțiunea 10 ,,Costuri suplimentare’’ din ,,Condițiile generale’’ ale Convenției de credit nr._/22.04.2008.
A dispus obligarea pârâtelor la înlăturarea din Convenția de credit nr._/22.04.2008 a clauzelor constatate ca fiind abuzive.
A obligat pârâtele să restituie către intervenienți sumele plătite de aceștia în temeiul clauzelor abuzive privind comisionul de risc și de administrare, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data introducerii cererii de intervenție (15.12.2011) pana la data plații efective a sumelor de bani arătate.
A respins ca nefondate, celelalte pretenții formulate de intervenienți.
În baza art. 16, alin. 1 din Legea nr. 193/2000, a aplicat pârâtei . o amendă în cuantum de 500 lei.
A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
În fapt, reclamanta ANPC - COMISARIATUL JUDEȚEAN PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR BIHOR a efectuat un control în cadrul Sucursalei din Oradea a pârâtei ., context în care a încheiat procesul verbal de constatare a contravenției ._ nr. 304/936 din 14.11.2011 (filele 4-6). S-a reținut prin acest proces-verbal că numitul N. M. I., având încheiată cu banca convenția de credit nr._/22.04.2008, a reclamat existența ca și clauză abuzivă a comisionului de risc prevăzut în această convenție. În urma reclamației pe care a depus-o la CJPC Bihor, a fost verificată convenția de credit în cauză din punct de vedere al respectării Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive între comercianți și consumatori și s-au constatat următoarele: la pct. 5 din Condițiile speciale ale Convenției, la secțiunea ,,Comisioane’’, la pct. 5.1. lit. a), s-a stipulat că se percepe un comision de risc aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar pe toată perioada de derulare a convenției. În convenția de credit, banca nu a definit ce înseamnă acest comision de risc, nici în secțiunea 1 – ,,Definiții’’ și nici în Secțiunea 3 – ,,Costuri’’. În secțiunea ,,Definiții’’ din Condițiile generale ale convenției, se definește riscul valutar ca fiind ,,potențialul efect negativ constând în creșterea gradului de îndatorare generat de fluctuația ratelor de schimb valutar și pe care le-ar avea de suportat împrumutatul ca urmare a contractării creditului și a rambursării acestuia într-o monedă, alta decât moneda națională’’. Așadar, riscul este al împrumutatului, nu al băncii și creditul este garantat prin garanție reală imobiliară ipotecă de rang I; respectivele imobile au fost asigurate la societăți de asigurări agreate de bancă și polița de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul care face obiectul garanție este cesionat în favoarea băncii în momentul încheierii convenției. S-a mai reținut că la pct. 8.3. din Condițiile generale se stipulează că, în cazul declarării scadenței anticipate a creditului, banca este exonerată de orice răspundere pentru consecințele pe care această procedură, precum și cea subsecventă de executare silită, în scopul recuperării sumelor datorate în baza convenției, le are asupra împrumutatului. S-a reținut, în concluzie, că potrivit art. 4, alin. 1, 2 și 8 și art. 1, a, b, e din Anexa la Legea nr. 193/2000, este abuzivă clauza din contract prin care s-a perceput acest comision de risc, de la încheierea convenției și până în prezent.
În urma celor reținute, reclamanta a propus ca măsuri: înlăturarea clauzei contractuale abuzive inserată în convenția de credit, în condițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, convenția urmând să se deruleze în continuare; restituirea către petent a sumelor care au rezultat din aceste clauze.
În baza art. 137, alin. 1 Cod procedură civilă, instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepției prescripției dreptului de a sancționa contravenția, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
În acest sens, instanța a avut în vedere art. 13, alin. 1 din OG nr. 2/2001, care statuează că ,,aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșii faptei’’. Astfel, art. 13 prevede un termen de prescripție general pentru aplicarea oricărei sancțiuni contravenționale, de 6 luni de la data săvârșirii faptei. Însă, alineatul 2 al aceluiași art. 13 stabilește o excepție, și anume în cazul contravențiilor continui, acest termen începe să curgă de la data constatării faptei. De menționat că o contravenție este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp, ceea ce este cazul și în speța de față. Pentru aceste considerente, în contextul în care în speță este vorba despre o contravenție continuă, termenul de prescripție curge de la data constatării faptei, motiv pentru care instanța a respins excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea amenzii contravenționale, excepție invocată de pârâtă.
Cu privire la procesul-verbal de contravenție, instanța a constatat că acesta nu este lovit de nulitate, contrar celor susținute de pârâtă, în contextul în care reclamanta ANPC nu a aplicat în mod efectiv vreo sancțiune contravențională și nici nu a obligat efectiv pârâta la modificarea clauzelor contractuale sau la desființarea convenției de credit, ci s-a adresat instanței de judecată pentru efectuarea acestor demersuri, cu respectarea art. 13 din Legea nr. 193/2000.
Verificând și celelalte mențiuni ale procesului verbal atacat,instanța a constatat că acesta cuprinde toate elementele prevăzute, sub sancțiunea nulității absolute, de art. 17 din OG nr. 2/2001. De asemenea, nu au existat nici alte motive de nelegalitate ce puteau fi luate în considerare din oficiu.
Pe fond, instanța a reținut că, între numiții N. M. I. și N. M. F., în calitate de împrumutați, și pârâta V. R. S.A., prin Sucursala Oradea, s-a încheiat Convenția de Credit nr._/22.04.2008, având ca obiect acordarea de către Bancă a unui credit în cuantum de 81.000 CHF (franci elvețieni) (filele 14-22).
Executarea obligației de rambursare a creditelor, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea de către împrumutați, în favoarea băncii pârâte, a unei garanții reale imobiliare constând în ipotecă de rangul I asupra imobilului proprietatea împrumutaților situat în Nojorid,_, nr. cad. 818, conform art. 7 din Condițiile speciale ale convenției de credit. De asemenea, împrumutații au cesionat in favoarea băncii polița de asigurare încheiată in vederea acoperirii tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul contractului, conform art. 7 lit. b) din Condițiile speciale ale convenției de credit.
În conformitate cu art. 5 lit. a) din partea Condiții Speciale, Banca a prevăzut plata unui comision de risc în cuantum de 0,22%, aplicată asupra soldului creditului, plătibil lunar la scadența ratei de rambursare, pe toată durata de derulare a Convenției.
În drept, instanța a avut în vedere în speța de față prevederile art. 1 al. 3, art. 4 al. 1, 2 din Legea nr. 193/2000, art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000.
Instanța a apreciat că înainte de a analiza fondul cauzei este necesară în prealabil stabilirea cadrului procesual și a limitelor sesizării instanței. Acest lucru s-a impus deoarece în procesul verbal de contravenție contestat s-a făcut referire doar la caracterul abuziv al comisionului de risc, menționându-se totuși și clauza cuprinsă la art. 8.3 din condițiile generale ale convenției, însă reclamanta, prin precizarea la acțiune și prin răspunsul la întâmpinare, a făcut vorbire și despre caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de rezervă și modificarea unilaterală a dobânzii.
A fost necesar, astfel, a se stabili care este actul de sesizare a instanței și dacă instanța s-ar putea pronunța în temeiul unei cereri formulate de către organul constatator și asupra caracterului abuziv al altor clauze contractuale decât cele la care se face referire în procesul verbal de contravenție.
În lumina prevederilor art. 13 din Legea 193/2000, instanța a reținut că a fost sesizată doar cu privire la faptele constatate și descrise în procesul verbal, astfel încât clauzele care nu formează obiectul acestui proces verbal nu pot forma obiectul analizei instanței.
Prin urmare, instanța nu a fost sesizată și nu s-a pronunțat, raportat la sesizarea formulată de ANPC, asupra caracterului abuziv sau nu al clauzelor privind comisionul de rezervă și caracterul variabil al dobânzii. De asemenea, instanța a constatat că în procesul verbal întocmit de către petentă, aceasta a apreciat că este clauză abuzivă doar clauza privind comisionul de risc. Astfel, în procesul verbal s-a menționat: „în concluzie, considerăm clauză abuzivă clauza contractuală prin care s-a perceput acest comision de risc de la încheierea convențiilor de credit până în prezent”. Instanța a apreciat că, deși în partea în care este descrisă fapta s-a făcut referire și la clauza cuprinsă la pct. 8.3 din condițiile generale, această referire este făcută în contextul motivării caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc și nu ca o apreciere a caracterului abuziv al clauzei de la pct. 8.3 din condițiile generale.
Prin urmare, instanța nu s-a pronunțat nici asupra caracterului abuziv sau legal al clauzei de la pct. 8.3 din condițiile generale, raportat la sesizarea formulată de ANPC.
Analizând temeinicia procesului verbal contestat instanța a constatat că este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre împrumutații N. și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba despre raporturi decurgând dintr-un contract încheiat între un profesionist (pârâta) și consumatori (împrumutații N.), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din Legea nr. 193/2000, republicată, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți si consumatori.
Instanța a reținut că niciuna dintre prevederile contractuale ce au fost analizate nu au fost negociate direct cu împrumutații de către bancă, în sensul dispozițiilor legale arătate, având în vedere că aceste contracte sunt preformulate, standard, așa cum a recunoscut inclusiv Banca și, deși legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, pentru a nu fi abuzive clauzele nenegociate, acestea trebuie să nu creeze, în detrimentul împrumutaților consumatori și contrar cerințelor bunei–credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Prin urmare, aceste din urmă aspecte au fost avute în vedere de instanță.
Codul civil vechi, aplicabil în speță în temeiul art. 223 din Legea 71/2011, consacra principiul libertății contractuale, dar art. 969 C.civ. conferea putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind abuzive. Prin urmare, clauzele atacate îndeplinesc prima dintre condițiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, fiind, fără îndoială, clauze standard cuprinse într-un contract de adeziune.
Analizând clauza prevăzută la pct. 5 din ,,Condițiile speciale’’ ale Convenției, Secțiunea ,,Comisioane’’, la pct. 5.1. lit. a), instanța a constatat că este stipulat faptul că se percepe un comision de risc în cuantum de 0,22% aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar pe toată perioada de derulare a convenției. Instanța a constatat că, în convenția de credit, banca nu a definit ce înseamnă acest comision de risc, nici în secțiunea 1 – ,,Definiții’’ și nici în Secțiunea 3 – ,,Costuri’’, pct. 3.5. În secțiunea ,,Definiții’’ din ,,Condițiile generale’’ ale convenției, s-a definit doar riscul valutar ca fiind ,,potențialul efect negativ constând în creșterea gradului de îndatorare generat de fluctuația ratelor de schimb valutar și pe care le-ar avea de suportat împrumutatul ca urmare a contractării creditului și a rambursării acestuia într-o monedă, alta decât moneda națională’’.
Potrivit art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată cu consumatorul a fost considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard, preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanța a constatat că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu putea fi considerată ca fiind negociată direct cu împrumutații, întrucât convenția de credit este un contract tip, preformulat cu clauze nenegociabile.
Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare și anume că împrumutații au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, și sub aspectul valorii si cel al perioadei, și au fost de acord prin semnare cu plata comisionului de risc, având posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu erau de acord cu acest comision, nu putea determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, în timp ce Legea nr. 193/2000 reglementează tocmai situațiile în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Pentru a fi incidente prevederile art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispozițiilor de la pct. 5 lit. a din Convenția de credit, este necesar și ca această clauză să fi creat în detrimentul consumatorilor și contrar bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit pârâtei, comisionul de risc, prevăzut de pct. 5 lit. a din condiții speciale și art. 3.5 din condiții generale reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață; chiar Regulamentul nr. 4/2004 privind organizarea și funcționarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, la art. 2, include acordarea de credite în categoria operațiunilor prin care instituțiile de credit se expun la risc față de debitor.
Instanța nu a contestat faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere mai mulți factori ca: insolvabilitatea probabilă, viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului etc.
Or în speța de față, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor a fost garantată prin constituirea de către împrumutați, în favoarea băncii pârâte, a unei garanții reale imobiliare, și anume a unei ipoteci de rangul I asupra imobilului proprietatea împrumutaților situat în Nojorid,_, nr. cad. 818, conform art. 7 din Condițiile speciale ale convenției de credit.
Mai mult, împrumutații N. au încheiat și o poliță de asigurare a acestui imobil, in vederea acoperirii tuturor riscurilor, poliță ce a fost cesionată în favoarea băncii – conform art. 7 lit. b) din ,,Condițiile speciale’’ ale convenției de credit.
Verificând convenția de credit, instanța a constatat că, din planul de rambursare a creditului depus la dosar (filele 20-22), a rezultat că valoarea comisionului de risc reprezintă mai bine de o pătrime din valoarea dobânzii percepute pentru acordarea creditului. Astfel, pentru creditul acordat împrumutatului în cuantum de 81.000 franci elvețieni, pe o perioadă de 300 luni, acesta s-a obligat să plătească o dobândă în cuantum de 128.623,80 franci elvețieni și un comision de risc în cuantum de 31.176,60 franci elvețieni.
Instanța a apreciat că simpla prevedere a unui astfel de comision într-un contract de adeziune nu poate atrage caracterul abuziv al unei astfel de clauze în mod automat, fiind necesar a se analiza proporționalitatea cuantumului comisionului cu riscul implicat de acordarea creditului, avându-se în vedere și cuantumul dobânzii percepute pentru acordarea împrumutului.
În speță, instanța a constatat că perceperea unui comision de risc poate fi justificată de riscurile implicate de scăderea valorii proprietăților imobiliare în contextul economic actual și de posibilitatea existenței unor dificultăți în executarea silită a garanției reale imobiliare instituite în favoarea intimatei.
Cu toate acestea, prevederea unui cuantum al comisionului de risc de circa o treime din cuantumul dobânzii, care reprezintă practic prețul împrumutului acordat, apare ca fiind disproporționată cu scopul urmărit, având în vedere și faptul că intimata este o instituție bancară al cărui obiect de activitate îl constituie tocmai acordarea de credite. Un astfel de cuantum ridicat al comisionului de risc perceput de pârâtă este rezultatul calculării acestuia ca procent din soldul creditului.
Pe de altă parte, instanța a constatat că nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.
Instanța a apreciat astfel, că perceperea unui comision de risc al cărui cuantum se ridică la circa o treime din cuantumul dobânzii percepute pentru acordarea creditului este de natură să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile intimatei și cele ale consumatorilor.
Susținerile intimatei privind claritatea clauzei contractuale, deși sunt adevărate, nu presupun înlăturarea caracterului abuziv al unei clauze pentru simplul motiv că aceasta este clară. Astfel, o clauză contractuală poate fi clară și abuzivă în același timp.
Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanța a apreciat că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit.
În consecință, apreciind că sunt îndeplinite toate cerințele impuse de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanța a constatatat că starea de fapt menționată în procesul verbal contestat este reală.
Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanța a apreciat că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat în detrimentul împrumutaților N. M. I. și N. M. F. și contrar bunei–credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale Convenției de credit nr._/22.04.2008.
Apreciind că sunt îndeplinite toate cerințele impuse de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanța urmează a constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute la pct. 5 lit. a din „Condițiile speciale” și art. 3, pct. 5 din ,,Condițiile generale’’ ale Convenției de credit nr._/22.04.2008. În consecință, instanța a dispus obligarea pârâtei la înlăturarea din Convenția de credit nr._/22.04.2008 a clauzelor constatate ca fiind abuzive.
Art. 15 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 statuează ca încălcarea interdictiei stipulate la art. 1 alin. 3 -,,Se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii’’- constituie contraventie si se sanctioneaza cu amenda de la 200 lei la 1.000 lei.
Prin derogare de la dispozitiile de drept comun in materie contraventionala, nu organul constatator este in drept sa aplice sanctiunea, ci, potrivit art. 13 alin.1 din lege, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.
În contextul în care în cauza sunt întrunite elementele constitutive ale contravenției reglementate de art. 15 alin.1 din Legea nr. 193/2000, având in vedere caracterul continuu al acestei contravenții potrivit art. 13 din OG nr. 2/2001, clauza abuziva producându-si efectele si in prezent, in ceea ce privește sancțiunea ce urmează a fi aplicata, fata de limitele fixate de legiuitor, instanța a aplicat pârâtei o amenda contravenționala in cuantum de 500 lei.
Raportat la cererea de intervenție în interes propriu formulată de intevenienții N. M. I. și N. M. F., instanța a admis-o în parte. Astfel, instanța a constatat că intervenienții au calitatea de împrumutați în convenția de credit menționată mai sus, prin urmare au un interes propriu și actual în a formula cerere de intervenție în interes propriu în prezenta cauză, pentru a preîntâmpina o acțiune separată în instanță.
Raportat la obiectul cererii de intervenție, instanța a constatat că intervenienții au solicitat, pe lângă constatarea caracterul abuziv al clauzei prevăzute la pct. 5 lit. a din „Condițiile speciale” ale Convenției de credit, și constatarea caracterului abuziv al art. 8.1. lit. b), c) și d) din Secțiunea 8 ,,Scadența anticipată’’ și art. 10.2. din Secțiunea 10 ,,Costuri Suplimentare’’ din Condițiile generale ale Convenției, cu consecința înlăturării acestor clauze.
Cu privire la caracterul abuziv al clauzei prevăzute la pct. 5 lit. a) din „Condițiile speciale” ale Convenției, instanța s-a pronunțat mai sus, constatând caracterul abuziv al acestei clauze.
Raportat la caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3, lit. d) din „Condițiile speciale” ale Convenției, instanța constată că la art. 3, lit. a) este stipulat: ,,Rata dobânzii curente: 3,99 % p.a.’’. Ulterior, la art.3 - ,,Dobânda’’, litera (d) se menționează: „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”
Instanța a considerat că art. 3 - Dobânda, litera (d) din Condițiile speciale ale convenției constituie o clauza abuziva, aceasta incalcand prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Astfel, în momentul in care a fost încheiat contractul de credit, consumatorii au acționat de pe o poziție inegala, in raport cu banca. Contractul incheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fara a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea sa negocieze nicio clauza din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, in forma respectiva, de către banca. Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, bancii ii revenea obligația de a dovedi ca a negociat in mod direct clauza prevăzută la art.3 - Dobânda, litera (d) din Condițiile speciale cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat in cauza.
Art.3 - ,,Dobânda’’, litera (d) din Condițiile speciale ale convenției pune sub semnul întrebării echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, rata modificată urmând a fi aplicată începând cu data comunicării ei clientului. Or conform art. 1 lit. a din Anexa Legii, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Astfel, clauza care da dreptul Băncii pârâte de a modifica unilateral dobânda nu este raportata la un indicator precis, individualizat, determinabil, fiind indicat în mod generic: ,,în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară’’. În cazul în care nu se indică în mod concret în contract ce anume se înțelege prin sintagma ,,schimbări semnificative pe piața monetară’’, instanța a considerat că această modalitate de exprimare face ca respectiva clauza sa fie interpretata doar in favoarea Băncii, servind doar intereselor acesteia, fara a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca era necesara si proporțională scopului urmărit.
Având în vedere toate aceste argumente, instanța a considerat ca având caracter abuziv clauza prevăzută la art. 3 - ,,Dobânda’’, litera (d) din Condițiile speciale ale Convenției de credit, urmând să o înlăture din convenție.
Instanța a respins, însă, cel de-al patrulea petit formulat de intervenienți, având ca obiect constatarea caracterului fix al ratei dobânzii, respectiv de 3,99% /an pentru toata perioada de creditare aferenta convenției de credit nr. _/22.04.2008 si a obligat pârâta la păstrarea aceluiași procent fix si in viitor. Astfel, instanța a avut în vedere că, la data pronunțării prezentei hotărâri, prin constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 3 - ,,Dobânda’’, litera (d) din Condițiile speciale ale Convenției de credit și înlăturarea acestei clauze din convenție, rămâne în vigoare doar art. 3, lit. a) din ,,Condițiile speciale’’, care prevede o rată fixă a dobânzii curente de 3,99% p.a. Astfel, instanța a înlăturat posibilitatea băncii de a revizui unilateral rata dobânzii curente, însă nu putea trece peste o eventuală voință viitoare a părților de a modifica de comun acord rata dobânzii, motiv pentru care a respins acest petit.
Raportat la caracterul abuziv al art. 8.1 lit. b), c) și d) din Secțiunea 8 ,,Scadența anticipată’’ din Condițiile generale ale Convenției, instanța a constatat că aceste clauze prevăd că, în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate, respectiv în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător, Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise Împrumutatului, Codebitorului și Garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției. Aceste clauze, pentru a nu fi abuzive, ar trebui, de asemenea, să descrie un motiv întemeiat, în sensul arătat anterior.
Formulările cuprinse în clauzele analizate, respectiv „situație neprevăzută”, „în opinia Băncii”, „să devină improbabil”, „garantat corespunzător”, sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. În realitate, aceste clauze oferă Băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanța învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să se poată pronunța într-un sens sau altul. Prin urmare, clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.
Pe de altă parte, art. 10.2 din Condițiile generale arată că, în oricare din cazurile în care, din diferite motive, arătate în art. 10.1, costurile Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit cresc, Împrumutatul va plăti acesteia, în termen de 15 zile de la data de la care a fost notificat în scris, sumele suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creșterea costurilor sau altor rambursări.
Cu alte cuvinte, conform acestei clauze, în situațiile în care, din diferite motive, arătate, de această dată, într-un mod ceva mai clar, costurile Băncii (în general, nu doar cele legate de împrumutul ce face obiectul contractului analizat) cresc, această creștere este suportată exclusiv de client.
O astfel de clauză creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000. Practic, în loc ca eventuala creștere a costurilor băncii cu creditul acordat să fie suportată de aceasta sau, cel mult, riscul să fie împărțit între bancă și client, acesta din urmă este obligat să acopere toată suma.
În consecință, instanța a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 8.1. lit. b), c) și d) din Secțiunea 8 ,,Scadența anticipată’’ și art. 10.2. din Secțiunea 10 ,,Costuri suplimentare’’ din ,,Condițiile generale’’ ale Convenției de credit nr._/22.04.2008 și a dispus obligarea pârâtei la înlăturarea din Convenție a clauzelor constatate ca fiind abuzive.
Raportat la dispozițiile din actul adițional la convenția de credit (filele 23-34) în ceea ce privește introducerea comisionului de administrare credit, instanța a constatat că și acestea au caracter abuziv. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 al. 1 lit. b din OUG nr. 50/2010, modificată de Legea nr. 288/2010 „se interzice introducerea și perceperea de noi comisioane, tarife și a oricăror alte speze bancare, cu excepția costurilor specifice unor produse și servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract ori care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza de acte adiționale acceptate de consumator”, ori în speța de față intervenienții au arătat în mod expres că nu acceptă actul adițional și au solicitat băncii eliminarea acestui comision. Or în atare situație introducerea și perceperea fără acordul consumatorului a acestui comision este ilicită și, în consecință, instanța a constatat și caracterul abuziv al clauzelor din Actului adițional intervenit în baza OUG nr. 50/2010, în ceea ce privește introducerea comisionului de administrare a creditului.
Pe cale de consecința, instanța a dispus anularea tuturor acestor clauze, ca urmare a caracterului lor abuziv. Sancțiunea nulității produce efecte retroactive, platile efectuate de către intervenienți către parata . titlu de comision de risc iar apoi cu titlu de comision de administrare capata caracterul de plati nedatorate, iar ca urmare, instanța a dispus restituirea catre intervenineți a sumelor încasate cu acest titlu. Însă, deși intervenienții au solicitat instanței obligarea pârâtei la restituirea unei sume în cuantum total de 7.318,89 CHF, instanța nu l-a obligat pe pârâta la restituirea unei sume în acest cuantum, în contextul în care intervenienții nu au depus la dosar înscrisuri din care să reiasă că au achitat în mod efectiv pârâtei sume de bani totalizând acest cuantum, reprezentând comision de risc și de administrare.
Raportat la capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea paratei la plata dobânzii legale, instanța a retinut ca potrivit art. 1535-1536 C.civ. se stabilește o evaluare legala a prejudiciului încercat de creditor in cazul executării cu întârziere a obligației de a plăti o suma de bani, parata a fost obligata la plata către intervenienți și a dobânzii legale aferente sumelor încasate de parata cu titlu de comision de risc și administrare, de la data introducerii cererii pana la data plații efective a acestei sume.
Plata sumelor de bani reprezentând comisionul de risc și de administrare fiind nedatorata, parata apare ca un accipiens de buna-credința pana la data introducerii acțiunii, devenit accipiens de rea-credința după aceasta data și a fost obligată, in consecința, la plata dobânzii aferente, calculate de la data introducerii cererii de intervenție (15.12.2011) pana la data plații efective a sumelor de bani arătate mai sus.
Instanța a respins cel de-al cincilea petit formulat de intervenienți, și anume acela privind declararea de instanță ca eronat a modului de calcul a dobânzii curente si a anuității, așa cum este prevăzut la art. 3 lit. c) din condițiile speciale si art. 3.1.2. din condițiile generale, si obligarea paratei la modificarea acestuia. Astfel, instanța a avut în vedere că art. 3 lit. c) din ,,Condițiile speciale’’ ale Convenției prevede că perioada de calcul a dobânzii se calculează conform următoarei formule: ,,numărul actual de zile raportat la un an de 360 zile’’. Art. 3.1.2., lit. a) din ,,Condițiile generale’’ prevede că ,,în scopul calculării dobânzii, se consideră un an de 360 zile; dobânda se determină astfel: în cazul rambursării creditului în rate, dobânda lunară se calculează utilizând următoarea formulă: (soldul creditului x rata dobânzii curente x numărul efectiv de zile între scadențe)/360.
Instanța a constatat că art. 38, alin. 1 din OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori statuează: ,,(1) Calculul ratei lunare a dobânzii/comisioanelor se va face: a) fie pe baza anului calendaristic de 365 sau 366 de zile în cazul anului bisect, luând în calcul la numărătorul fracției formulei, numărul efectiv de zile cuprins între scadențe, iar la numitorul aceleiași fracții, 365 sau 366 de zile, după caz; b) fie luând în calcul la numărătorul fracției numărul 30 zile, iar la numitorul fracției numărul 360’’.
Însă, potrivit art. 95 din același act normativ, ,,prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37^1, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71’’.
În consecință, art. 38, alin. 1 din OUG nr. 50/2010 nu este aplicabil convenției de credit nr._/22.04.2008 analizate în prezenta cauză, motiv pentru care instanța a respins acest petit formulat de intervenienți.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal recurenta S.C. V. R. S.A. – SUCURSALA ORADEA, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii sesizării CJPC Bihor și respingerea cererii de intervenție în interes propriu, cu cheltuieli de judecată.
Recurenta arată că în mod eronat instanța a admis cererea de intervenție în interes propriu în condițiile în care operează prescripția dreptului la acțiune a intervenienților pentru sumele plătite în perioada 22.04.2008 - 15.12.2008.
Pe fondul litigiului, recurenta a arătat că instanța de fond a reținut eronat că prevederile contractuale analizate nu au fost negociate, inițiativa încheierii convenției aparținând în exclusivitate consumatorilor. Opțiunea acestora pentru V. a fost rezultatul comparării produsului bancar ofertat cu alte produse bancare concurente. Or, negocierea contractului exclude aplicabilitatea Legii nr. 193/2000.
Recurenta mai susține că dobânda și comisionul de risc sunt parte a prețului contractului, ceea ce are drept consecință faptul că elementele prețului nu pot face obiectul analizei din perspectiva Legii nr. 193/2000, apărare ce nu a fost analizată de instanța de fond. Prin art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, care au transpus prevederile art. 4 alin. 2 ale Directivei nr. 93/12/CEE, s-au exclus clauzele privind prețul contractului de la controlul de excesivitate.
În ceea ce privește transpunerea Directivei 93/13/CEE în legislația din România, recurenta susține că s-a realizat o traducere eronată a alineatului 2 al art. 4, situație în care instanța trebuia să dea prioritate textului directivei, potrivit cărora prețul unui serviciu, în speță componența și caracteristicile D., nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.
Recurenta mai arată că instanța de fond a apreciat greșit ca fiind abuzivă clauza privind comisionul de risc. Astfel, comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte, comisionul de risc fiind stabilit pentru gestionarea altor riscuri decât riscul de neplată, precum riscul de neexecutare garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat de bancă. Riscul se generează prin simpla acordare a creditului și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului.
Consideră că nu este îndeplinită nici una din cele 3 condiții cumulative ale unei clauze cu caracter abuziv. Astfel, în afara condiției nenegocierii, nici celelalte două condiții nu sunt îndeplinite: clauza să fie contrară bunei credințe și prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Prima instanță nu a analizat conduita recurentei cu privire la îndeplinirea sau nu a condiției bunei credințe, ci s-a limitat să aprecieze asupra unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților. Însă, prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, rezultă cu certitudine buna credință cu care a acționat recurenta. În ceea ce privește condiția echilibrului contractual, partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului, respectiv să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. Astfel administrarea riscului este esențială în contractele de credit, acest efort suplimentar depus de creditor se regăsește într-un cost transparent asumat de consumator sub forma comisionului de risc. În virtutea caracterului real al operațiunii de împrumut, debitorul împrumutat este la adăpost de orice risc al neexecutării contractului de către împrumutător, caracterul real al operațiunii semnificând că împrumutătorul își execută obligația concomitent cu formarea contractului.
În drept sunt invocate dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, Decretul nr. 31/1954.
Intimații prin întâmpinare au solicitat respingerea recursului.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Procedând la analizarea recursului prin prisma prevederilor art. 304 1 și 306 alin. 2 C.pr.civ. instanța reține că acesta este nefondat, urmând a fi respins.
Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune a intervenienților pentru sumele plătite în perioada 22.04._08, instanța constată că este neântemeiată. Dreptul la acțiune al acestora s-a născut în momentul constatării caracterul abuziv al clauzelor în temeiul cărora au făcut plățile, neexistând anterior.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul apreciază recursul ca fiind neîntemeiat din următoarele considerente:
Cu titlu preliminar trebuie precizat că în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.
O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ. întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.
Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 C.civ. nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 C.civ., executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor.
Tot cu titlu preliminar, trebuie menționat că, prin Legea nr.157/2005 România a ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și României la Uniunea Europeană.
Potrivit art. 148 alin.2 și 4 din Constituția României, prevederile Tratatelor Constitutive ale U.E și ale celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Prin urmare, dispozițiile Directivei 93/13/CEE au aplicabilitate directă, precum și prioritate față de dispozițiile naționale.
Prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 care a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această Directivă Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C– 240/98) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.
În ceea ce privește motivul de recurs prin care se invocă negocierea convențiilor de credit, și implicit, inaplicabilitatea Legii nr. 193/2000, tribunalul reține că potrivit jurisprudenței constante a CJUE, sistemul pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (pct. 37 din Ordonanța Curții în cauza C-76/10).
De altfel, negocierea indicată de recurentă a constat în posibilitatea consumatorilor de a alege între ofertele mai multor instituții bancare, însă recurenta nu a probat negocierea efectivă a clauzelor contractuale. Astfel, potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, însă recurenta nu a prezentat nici un fel de probe.
Un alt motiv de recurs vizează problema dacă, în speță, contraprestația la care o instituție de credit este îndreptățită – în speță dobânda și comisionul de risc, intră în domeniul de aplicare al art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, respectiv dacă intră în noțiunile autonome de „obiect principal al contractului” sau de „preț”, acestea fiind excluse de la controlul judecătoresc al caracterului abuziv al clauzei contractuale.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-76/10, Pohotovost’ s.r.o. c. Iveta Korckovska, prin Ordonanța din 16.11.2010, cu privire la problema dacă menționarea D. în contractul de credit de consum constituie o informație esențială acestui contract și, în consecință, lipsa unei asemenea mențiuni permite să se considere că, în sensul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, clauzele acestui contract nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, astfel încât clauza privind costul acestui credit va putea să facă obiectul unei aprecieri din partea instanței naționale cu privire la caracterul abuziv în sensul art. 3 din aceeași directivă.
Este o problemă similară cu cea ridicată de către recurentă în prezenta cauză.
În cauza C-76/10, Curtea arată că art. 4 din Directiva 87/102 (abrogată la data de 12.05.2010 prin Directiva 2008/48, ulterior încheierii contractului de credit din cauză) prevede că contractul de credit trebuie întocmit în scris și că acest document trebuie să cuprindă mențiunea D., precum și condițiile potrivit cărora aceasta din urmă poate fi aplicată. Art. 1a din această directivă prevede modalitățile de calcul D. și precizează că trebuie calculată la momentul încheierii contractului.
Se precizează de către CJUE că această informare a consumatorului asupra costului global al creditării, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, are o importanță esențială. Pe de o parte, această informație, care trebuie comunicată din etapa publicității, contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare. Pe de altă parte, ea permite consumatorului să aprecieze întinderea obligației sale (pct. 70 din cauza C-76/10).
În consecință, Curtea stabilește că acea contraprestație la care este îndrituită o instituție de credit, sub forma cunoscută D., este o informație esențială a contractului, prin urmare este inclusă în noțiunea de obiect principal al convenției de credit.
Pe de altă parte, o instanță națională este competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze în sensul art. 3 din Directiva 93/13.
„Astfel, chiar dacă clauza privind D. poate fi analizată ca fiind sub incidența excluderii prevăzute la articolul menționat, trebuie amintit că, deși clauzele prevăzute la art. 4 alin. 2 din Directiva 87/102 intră în domeniul reglementat de Directiva 93/13, nu sunt scutite totuși de aprecierea caracterului lor abuziv decât în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil ( Hotărârea din 03.06.2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, nepublicată, punctul 32).”
Prin urmare, chiar dacă dobânda și comisionul de risc se includ în noțiunea de preț al contractului, ele pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, dacă nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.
În ceea ce privește transpunerea incorectă a Directivei, instanța constată că art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 a preluat integral dispozițiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, chiar dacă termenii folosiți în Legea nr. 193/2000 nu sunt aceiași cu cei din traducerea oficială a Directivei nr. 93/13, respectiv sunt folosiți termenii de „calitatea de a satisface cerințe de preț și plată”, iar în traducerea oficială termenii de „caracter adecvat al prețului și remunerației”.
Tribunalul apreciază ca fiind abuzivă clauza contractuală cuprinsă la art. 3.5 din condițiile generale privind comisionul de risc.
Astfel, comisionul de risc, conform susținerilor recurentei, nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte, comisionul de risc fiind stabilit pentru gestionarea altor riscuri decât riscul de neplată, precum: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat de bancă. Riscul se generează prin simpla acordare a creditului și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului. Sumele percepute drept comision de risc se constituie într-o garanție a neexecutării contractului.
Se constată că acest comision de risc, astfel cum este el explicat de către recurentă, constituie un comision perceput pentru a acoperi eventuale costuri de urmărire silită a debitorului, în cazul imposibilității executării garanției sau a încasării asigurării, în situația în care debitorul nu execută/nu finalizează contractul de credit și a imposibilității executării contractului de garanție imobiliară.
Or, potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele clauze care permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.
Consumatorii nu pot fi obligați să suporte încă din timpul derulării contractului costurile unei eventuale urmăriri silite împotriva lor.
Este evidentă reaua credință a recurentei în introducerea unei asemenea clauze contractuale prin care urmărește în mod nejustificat, încasarea unor sume de bani ce vor fi necesare urmăririi debitorului, în cazul în care acesta nu-și execută obligațiile asumate atât prin contractul de credit cât și prin contractul de garanție imobiliară. Recurenta pleacă însă de la premisa executării corespunzătoare de către Bancă a contractului, pe toată perioada derulării lui, tribunalul constatând că nu se prevăd compensații similare pentru consumatori în cazul neexecutării corespunzătoare a obligațiilor contractuale din partea Băncii, în convenția de credit dedusă judecății.
Orice contract implică pentru un contractant și riscul de neexecutare din partea celuilalt contractant, risc care dacă se produce, determină consecințele rezilierii contractului cu executare succesivă. Orice cheltuieli de urmărire sau daune interese produse în patrimoniul recurentei prin neexecutare trebuie să fie dovedite, în ceea ce privește cuantumul lor. Nu se poate justifica perceperea unor sume de bani lunar pentru plata unor cheltuieli ce nu au fost făcute.
Comisionul de risc nu constituie nici o clauză penală, potrivit art. 1066 C.civ., prin care părțile să determine anticipat echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării contractului de credit și a convenției de garanție imobiliară, atât timp cât încasarea sumelor respective se face în cursul executării contractului, și nu în cazul neîndeplinirii obligațiilor de către debitor.
Este evident și dezechilibrul produs, consumatorul plătind o sumă de bani ce nu reprezintă contraprestația sa față de prestația recurentei de a-i pune la dispoziție suma împrumutată, ci reprezintă plata prejudiciului viitor pe care recurenta l-ar suferi în cazul neexecutării contractului de către consumator.
În plus, comisionul de risc nu poate fi interpretat ca o garanție a contractului de credit sau a convenției de garanție imobiliară, deoarece chiar în cazul executării exemplare a contractului, acesta nu se restituie. Or, o garanție se constituie într-un mijloc juridic care garantează încasarea creanței de către creditor, în cazul în care debitorul nu-și execută obligația. O garanție înseamnă o indisponibilizare la dispoziția creditorului, a unui bun, mobil sau imobil, fungibil sau nu. Or, în cauză, sumele sunt percepute de creditor, sunt încasate ca și contravaloare a creditului acordat, și nu sunt doar indisponibilizate, pentru a putea fi considerate garanții.
În concluzie, comisionul de risc nu are un temei legal pentru perceperea sa, fiind o clauză abuzivă potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000.
Față de toate acestea, tribunalul consideră că sentința a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, astfel încât în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul introdus de recurenta ., cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, etaj 3-8 și 10, sector 2 în contradictoriu cu intimații A. N. PENTRU PROTECTIA CONSUMATORILOR - COMISARIATUL JUDETEAN PENTRU PROTECTIA CONSUMATORILOR, cu sediul în Oradea, ., Județul Bihor, N. M. I. și N. M. F., ambii domiciliați în comuna Nojorid, .. 4, județul Bihor împotriva sentinței civile nr. 5057 din 29.03. 2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care o păstrează în totalitate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 01.02.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. C. R. D. V. I.
președintele instanței
Grefier,
V. E. E.
Red.jud. R.D.
Jud.fond. M.V.
Tehnored.V.E.
Nr. ex. – 2 ex./28.02.2013
| ← Pretenţii. Decizia nr. 468/2013. Tribunalul BIHOR | Contestaţie la executare. Decizia nr. 518/2013. Tribunalul BIHOR → |
|---|
