Acţiune în constatare. Decizia nr. 187/2013. Tribunalul BIHOR
| Comentarii |
|
Decizia nr. 187/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 15-04-2013 în dosarul nr. 10428/271/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR
SECȚIA A II-A CIVILA, DE C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIA Nr. 187/R/.> Ședința publică de la 15 Aprilie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. D. J.
Judecător I. C. M.
Judecător C. M.
Grefier M. M.
Pe rol judecarea recursului comercial declarat de recurenta ., cu sediul în loc.București, ., . 2, în contradictoriu cu intimații R. M., și R. L., ambii cu dom.loc.Oradea, ., ., jud.Biohor, împotriva sentinței civile nr._ din 09.10.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni.
Procedura legal îndeplinită.
Se constată că, dezbaterea cauzei a avut loc la data de 08 aprilie 2013, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, și când s-a dispus amânarea pronunțării hotărârii pentru data de 15 aprilie 2013, după care:
TRIBUNALUL
DELIBERÂND:
Asupra recursului de față Tribunalul constată următoarele;
Prin sentința civilă nr._ din 09.10.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, s-a admis excepția lipsei capacității procesuale pasive a pârâtei de rândul 2, respectiv S.C. V. R. S.A. –Sucursala Oradea și în consecință:
S-a anulat cererea formulată de către reclamanții R. M. și R. L. ambii dom.în Oradea, ., ..58,jud.Bihor în contradictoriu cu pârâta de rândul 2, respectiv S.C. V. R. S.A. –Sucursala Oradea cu sediul in Oradea, ./A, jud.Bihor.
S-a admis cererea formulată de către reclamanții R. M. și R. L. în contradictoriu cu pârâta de rândul 1 S.C. V. R. S.A. cu sediul in Bucuresti,.. 171, sector 2.
S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în articolul 5, litera a din partea “condiții speciale” și în art.3.5 din partea “condiții generale” a convențiilor de credit nr._/30.05.2007 și_/24.01.2008, încheiate între părți și anulează aceste clauze contractuale.
S-au repus părțile în situația anterioară inserării clauzelor privind comisionul de risc în cuprinsul convențiilor de credit mai sus enunțate și în consecință obligă pârâta de rândul 1 să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de risc în baza celor două convenții de credit mai sus enunțate.
A obligat pârâta de rândul 1 să plătească reclamanților dobânda legală calculată potrivit art.3, alin.1 din O.G. 9/2000, cu modificările și completările ulterioare, asupra fiecărei sume de bani plătite pârâtei cu titlu de comision de risc, dobândă legală calculată începând cu data plății fiecărei sume de bani în parte și până la data abrogării O.G. 9/2000.
A obligat pârâta de rândul 1 să plătească reclamanților dobânda legală penalizatoare calculată potrivit art.3, alin.2 din O.G. 13/2001, asupra fiecărei sume de bani plătite pârâtei cu titlu de comision de risc, începând de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat și până la restituirea efectivă a acestor sume de bani.
A obligat pârâta de rândul 1 să plătească reclamanților suma de 800 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta V. România S.A. solicitând admiterea lui, modificarea hotărârii și respingerea cererii ca nefondate.
În motivare se arată că instanța de fond în mod greșit a reținut că ar fi abuzivă clauza referitoare la comisionul de risc din moment ce prin simpla acordare a creditului este generat un risc de neplată. Declararea ca abuzivă a unei clauze presupune întrunirea a trei condiții: lipsa negocierii, contrarietatea cu buna-credință și crearea unui dezechilibru semnificativ. Faptul că o clauză nu a fost negociată în mod direct nu poate duce la concluzia că ea este abuzivă, contractul putând fi considerat semnificativ dezechilibrat dacă și-a pierdut utilitatea socială și personală.
Intimații au avut la dispoziție un interval de timp suficient de mare pentru a delibera asupra necesității încheierii contractului, iar evaluarea dezechilibrului se face prin raportare la natura produselor și serviciilor, dobânda fiind parte a prețului contractului. Întrucât banca nu deține depozite suficiente o bancă este nevoită să se împrumute la rândul său, dobânda achitată variind de la o țară la alta. Tocmai de aceea, prevederea referitoare la ajustarea dobânzii nu poate fi considerată abuzivă datorită variațiilor semnificative de pe piață.
Comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte, comisionul de risc fiind stabilit pentru gestionarea altor riscuri decât riscul de neplată, precum riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat de bancă. Riscul se generează prin simpla acordare a creditului și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului.
O clauză ar putea fi considerată abuzivă numai în măsura în care pe parcursul executării contractului s-ar crea un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților. Instituirea unei garanții este de natură să ofere creditorului confortul că în măsura în care nu ar fi respectată obligația asumată se poate trece la executarea ei.
Comisionul de risc este parte a prețului băncii, astfel încât nu intră sub controlul jurisdicțional întrucât este o chestiune ce ține de dreptul concurenței. Din moment ce contractul reprezintă voința părților, se impune respectarea lui întocmai.
În ceea ce privește transpunerea Directivei 93/13/CEE în legislația din România, recurenta susține că s-a realizat o traducere eronată a alineatului 2 al art. 4, situație în care instanța trebuia să dea prioritate textului directivei, potrivit cărora prețul unui serviciu, în speță componența și caracteristicile D., nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.
Aplicabilitatea directă a directivelor în legislația internă impune ca instanța de judecată să procedeze la interpretarea dreptului comunitar în lumina și scopul directivei, pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta din urmă. Implementarea prevederilor directivei nu s-a făcut corespunzător principiului securității juridice.
Recurenta consideră că în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune întrucât contractul de credit este unul cu executare succesivă. În măsura în care hotărârea ar fi păstrată s-ar crea o situație injustă întrucât s-ar aplica o sancțiune retroactiv.
În drept sunt invocate dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, Decretul nr. 31/1954.
Procedând la analizarea recursului prin prisma prevederilor art. 304 1 și 306 alin. 2 C.pr.civ. instanța reține că acesta este nefondat urmând a fi respins. Astfel, în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.
O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ. întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.
Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 C.civ. nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 C.civ., executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor. Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat și interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esența contractului este alcătuită nu numai din voința părților contractante, ci și din interesul contractual al fiecăreia dintre ele. Tocmai de aceea, motivul invocat sub acest aspect de către recurentă nu poate fi primit.
De altfel, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această Directivă Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C – 240/98 ) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a și produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, acest motiv nu poate fi primit.
Pe de altă parte, tribunalul reține că rațiunea avută în vedere la adoptarea acestui act normativ l-a constituit faptul că întregul sistem de protecție preluat în dreptul intern are la bază ideea că un consumator se află într-o poziție de inferioritate în raport cu comerciantul în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare. Această situație îl pune în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul său.
Așa fiind, prin contractul încheiat de cele două părți intimata și-a asumat obligația de a achita un procent de 0, 1 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit. Stabilirea caracterului abuziv al acesteia presupune în primul rând raportarea la prevederile dreptului comunitar astfel cum a fost el conturat în jurisprudența C.J.C.E.
În acest sens, s-a statuat ( hotărârea din 3 iunie 2010 în cauza C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid versus Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios ) că art. 4 alin. 2 și 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 nu se opune unei reglementări naționale care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil. Continuând raționamentul, Curtea a stabilit că acea contraprestație la care este îndrituită o instituție de credit, sub forma cunoscută D., este o informație esențială a contractului, prin urmare este inclusă în noțiunea de obiect principal al convenției de credit, astfel încât instanța de judecată poate proceda la examinarea caracterului clauzei.
Pe de altă parte, riscul în legătură cu care recurenta percepe un comision nu este determinat sau determinabil, contractul de credit având prin natura sa un caracter comutativ. Perceperea lui ar fi impus definirea în mod clar a ipotezelor care au fost avute în vedere de către părți la momentul încheierii contractului, fiind de principiu că plata oricărui comision impune existența unui serviciu prestat de către bancă.
Definirea lui de către recurentă în cadrul prezentului litigiu nu poate acoperi obligația pe care aceasta o avea ab initio de a stabili împrejurările pentru care este datorat comisionul respectiv. Chiar acceptând că el vizează situația personală a intimatei, nu trebuie omis că procentul calculat reprezintă o parte considerabilă din costul final al creditului suportat de către intimați. În condițiile în care valoarea totală a comisionului de risc este de aproximativ o treime din valoarea dobânzii, tribunalul consideră că plata lui creează un dezechilibru semnificativ între prestațiile celor două părți, fiind de neconceput ca un comision să fie aproape egal cu dobânda datorată de împrumutat.
În plus, în mod corect instanța de fond a reținut că riscul de neplată este acoperit prin instituirea unor garanții reale imobiliare în favoarea recurentei, astfel încât perceperea unei sume de bani la nivelul amintit nu poate fi calificată decât ca abuzivă. În acest sens pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000 stabilește în mod expres că sunt considerate clauze abuzive acele clauze care permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant. Or, intimata nu poate fi obligată să suporte încă din timpul derulării contractului costurile unei eventuale urmăriri silite împotriva sa.
În ceea ce privește transpunerea incorectă a Directivei, tribunalul reține că art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 a preluat integral dispozițiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, chiar dacă termenii folosiți în Legea nr. 193/2000 nu sunt aceiași cu cei din traducerea oficială a Directivei nr. 93/13, respectiv sunt folosiți termenii de „calitatea de a satisface cerințe de preț și plată”, iar în traducerea oficială termenii de „caracter adecvat al prețului și remunerației”, astfel încât nici acest motiv nu poate fi primit.
Referitor la încălcarea regulilor stabilite de Decretul nr. 167/1958 tribunalul reține că pentru calificarea convenției de credit ca fiind un contract cu executare uno ictu sau succesivă trebuie avută în vedere modalitatea de executare a prestațiilor ambelor părți. În ipoteza unui contract sinalagmatic, calificarea lui ca fiind unul cu executare succesivă ar impune ca ambele prestații să aibă un asemenea caracter, executarea lor durând în timp, nefiind suficient ca numai una dintre prestații să aibă caracterul vizat.
În ipoteza contractului unilateral, când singura prestație este cu executare succesivă, acesta se impune a fi calificat în acest fel. Or, din moment ce recurenta și-a executat obligația dintr-o dată, convenția de credit nu poate fi calificată ca fiind una cu executare succesivă, astfel încât argumentul invocat de aceasta nu poate fi primit.
În plus, tribunalul reține că prescripția dreptului la acțiune intervine în ipoteza în care partea, având posibilitatea de a acționa în vederea protejării dreptului său, lasă să treacă termenul de trei ani prescris de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În măsura în care partea nu a avut posibilitatea de a acționa, nici sancțiunea impusă de lege nu este incidentă, fiind de principiu că acolo unde încetează rațiunea legii, trebuie să înceteze și aplicarea ei (cessant ratione legis, cessat ejus dispositio ).
Față de toate acestea în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ. va respinge recursul ca nefondat.
Referitor la cheltuielile de judecată solicitate, ele constau în onorariu avocațial. Ținând seama că recursul a fost respins consideră că se află în culpă procesuală recurenta, astfel încât o va obliga la plata sumei de 500 lei cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul introdus de recurenta ., cu sediul în loc.București, ., . 2, în contradictoriu cu intimații R. M., și R. L., ambii cu dom.loc.Oradea, ., ., jud.Bihor, împotriva sentinței civile nr._ din 09.10.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care o păstrează în totalitate.
Obligă recurentul la cheltuieli de judecată în cuantum de 500 lei în favoarea intimaților.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 15 aprilie 2013.
Președinte, L. D. J. | Judecător, I. C. M. | Judecător, C. M. |
Grefier, M. M. |
Red.jud.fond.A.D.B.
Red.jud.recurs M.I.C./ 15 mai 2013
Tehn.red.M.M. 2 ex.
| ← Alte cereri. Sentința nr. 236/2013. Tribunalul BIHOR | Acţiune în constatare. Decizia nr. 204/2013. Tribunalul BIHOR → |
|---|
