Acţiune în constatare. Decizia nr. 204/2013. Tribunalul BIHOR
| Comentarii |
|
Decizia nr. 204/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 22-04-2013 în dosarul nr. 7778/271/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR
SECȚIA A II-A CIVILA, DE C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIA Nr. 204/R/.> Ședința publică de la 22 Aprilie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. D. J.
Judecător I. C. M.
Judecător C. M.
Grefier M. M.
Pe rol judecarea recursului comercial declarat de recurenta . SA, cu sediul în loc.București, ..5, sector 3, în contradictoriu cu intimații P. I., P. I. ambii cu sediul procedural ales la C..Avocațial P. F., loc.Oradea, ..1, etaj 2, ., împotriva sentinței civile nr._ din 18.09.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni.
Procedura legal îndeplinită.
Se constată că, dezbaterea cauzei a avut loc la data de 08 aprilie 2013, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, și când s-a dispus amânarea pronunțării hotărârii pentru data de 15 aprilie 2013, 22 aprilie 2013, după care:
TRIBUNALUL
DELIBERÂND,
Asupra recursului de față Tribunalul constată următoarele;
Prin sentința civilă nr._ din 18.09.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, a respins excepțiile invocate în cauză respectiv, excepția netimbrării cererii; excepția prematurității formulării cererii; excepția prescripției dreptului material la acțiune; excepția lipsei de interes în formularea cererii; excepția lipsei de obiect a cererii; excepția inadmisibilității cererii.
S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P. I., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat P. F.- Oradea, .. 1, ., în contradictoriu cu pârâta B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, cu sediul în București, Bld. Regina E. nr. 5, sector 3.
S-a constatat că pct. 5 referitor la caracterul variabil al dobânzii, pct. 6 referitor la includerea în D. a comisionului de administrare, art. 9 lit. b) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2453PF/28.04.2006, precum și pct. 2 referitor la comisionul de administrare din actul adițional la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2453PF/28.04.2006 constituie clauze abuzive in sensul art. 4 alin 1 din legea nr. 193/2000 si dispune modificarea clauzelor contractuale, in sensul eliminării acestor prevederi din contract, menținând ca valabile restul dispozițiilor convenției de credit.
A obligat parata S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. sa restituie reclamantei suma de 4614,43 lei reprezentând contravaloarea comisionului de administrare încasat în perioada 27.05._12.S-a respins ca nefondate celelalte pretenții.
De asemenea instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecata în cuantum de 1000 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele;
La data de 28.04.2006, s-a încheiat între pârâtă, în calitate de bancă și reclamantă, în calitate de împrumutat, contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2453PF, având ca obiect acordarea unui împrumut de 27.000 Euro, pentru o perioadă de 240 luni.
Pct. 5 din acest contract prevede: La data încheierii prezentului contract, dobânda curentă este de 10,4% pe an și este variabilă. Dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 2,90 p.p.
Pct. 6 prevede: Dobânda anuală efectivă (D.) la data semnării prezentului contract este de 11,78% pe an. În D. sunt incluse: dobânda anuală, comisionul de analiză a documentației, de acordare credit și administrare, cheltuieli efectuate cu încheierea poliței de asigurare a bunului, a poliței de asigurare de viață, comisionul de urmări riscuri, precum și alte costuri (orice alte costuri intervenite ulterior semnării acestui contract).
Pct. 9 lit. b) stabilește că pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane: comision de administrare - 13,5 EUR lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1.
Prin actul adițional la contractul de credit bancar, semnat la 04.10.2010, s-a convenit rescadențarea creditului, prin diminuarea ratei lunare totale de plată în urma negocierii până la valoarea de 154 EUR lunar pe o perioadă de 12 luni.Pct. 2 din acest act adițional prevede: În cadrul perioadei de rescadențare, împrumutatul are obligația să achite comisionul de administrare, comisionul de urmărire riscuri (în cazul în care acesta se percepe potrivit contractului de credit) și dobânda în suma negociată.
Pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu motivarea că în speță suntem în prezența unei nulități relative, iar această nulitate are la bază viciile de consimțământ invocate de clienții băncii, considerate a fi existente în momentul încheierii contractelor de credit sau a actelor adiționale. O astfel de acțiune poate fi inițiată în termen de maxim 3 ani, de la data încheierii contractului - 28.04.2006, care în speță, consideră pârâta, s-a împlinit la 28.04.2010 (în realitate ar fi fost 28.04.2009).
Instanța de fond a constatat însă că reclamanta nu a invocat nici un viciu de consimțământ (eroare, dol, violență sau leziune), ci caracterul abuziv al unor clauze contractuale.
Urmare constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale încheiată între un comerciant și un consumator, sancțiunea este nulitatea absolută a acestei clauze, întrucât legislația referitoare la protecția consumatorilor este adoptată având în vedere protecția unui interes general- al consumatorilor, cu mai puține cunoștințe tehnice, juridice, economice decât comercianții/profesioniști, consumatori care se găsesc într-o poziție de inferioritate față de comercianți din punct de vedere financiar și cu care, în mod evident, nu se află pe poziții de egalitate la semnarea unui contract. Este de domeniul evidenței că o persoană apelează la o bancă atunci când are nevoie de bani, la fel de evident fiind că, la nivel mondial, după cum însăși pârâta recunoaște, toate băncile au contracte pre-formulate, de adeziune, singura posibilitate a consumatorilor fiind de a le accepta în integralitate sau de a nu le semna deloc. Astfel, legea urmărește să protejeze interesele tuturor persoanelor fizice, în calitatea lor de consumatori, ceea ce nu poate constitui decât protejarea unui interes general.
Nevalabilitatea prevederilor contractuale, din motivele susținute de reclamantă, ar determina și caracterul ilicit al acestora ( art. 5 vechiul Cod civil, aplicabil potrivit art. 102 din legea nr. 71/2011), sancțiunea fiind deci tot nulitatea absolută, care are caracter imprescriptibil, deci poate fi invocată oricând.
Pentru toate aceste considerente, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru motivele invocate în principal de pârâta.
Pârâta a mai susținut excepția prescripției „cu titlu de argumentare subsidiară” pentru capătul de cerere privind despăgubirile, arătând că ar fi prescrise pretențiile reclamantei pentru sume achitate în perioada 28.04._09.
Referitor la această excepție, instanța constată următoarele:
Acțiunea în restituirea prestațiilor efectuate în baza unui act juridic civil anulat este o acțiune patrimonială, încadrându-se în acțiunile bazate pe îmbogățirea fără just temei, întrucât mărirea patrimoniului pârâtei, în speță, nu mai are temei juridic care să o justifice, fiind aplicabil, cu privire la momentul de început al curgerii termenului de prescripție, art.8 alin 1 din decretul nr. 167/1958 - prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cât si pe cel care răspunde de ea. Or, în speță, doar în momentul pronunțării nulității clauzei (temei al prestației executate) sumele achitate de reclamantă pârâtei ar rămâne fără temei juridic (contract) care să le justifice. De la acest moment se naște dreptul reclamantei la acțiunea în restituire și nu de la momentul încheierii contractului de credit.
Față de aceste considerente, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Excepția lipsei de interes a fost respinsă, pentru următoarele considerente:
Pârâta a susținut că reclamanta nu ar avea interes legitim și juridic protejat, față de prevederile art. 969 Cod civil, fiind ținută de prevederile contractului de credit pe care l-a semnat.
Art. 969 din vechiul cod civil prevede: convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
Reclamanta are evident interesul de a supune analizei instanței legalitatea unor prevederi contractuale, întrucât doar contractele legal făcute au puterea de lege invocată de pârâtă. Este evident interesul reclamantei de a solicita constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, cu consecința restituirii sumelor de bani plătite pârâtei în temeiul acestora.
Față de acestea, instanța de fond a respins excepția lipsei interesului legitim și juridic protejat.
Referitor la excepția „lipsei de obiect, născut și actual, cu privire la petitul privind art. 2 din actul adițional”, instanța o va respinge pentru următoarele considerente:
În cazul cererii de chemare în judecată, prin obiect se înțelege pretenția concretă a reclamantului – în speță constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale și restituirea unei sume de bani. Cererea reclamantei privitoare la art. 2 din actul adițional are obiect, întrucât, în măsura în care instanța ar constata caracterul abuziv al acesteia, ar dispune restituirea sumelor încasate de pârâtă în temeiul acesteia.
Pârâta a mai invocat și excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei cu privire la comisionul de risc, pe care instanța o va respinge, întrucât din analiza obiectului clauzelor indicate de reclamantă - pct. 5, pct. 6, art. 9 lit. b) din contractul de credit și pct. 2 din actul adițional - se constată că în realitate reclamanta a avut în vedere doar comisionul de administrare și situația dobânzii, nu și comisionul de risc, care nici nu există în contract. Faptul că în motivele cererii se face referire la acest comision se datorează probabil unei erori în redactarea cererii, avocatul preluând pasaje din alte cereri de chemare în judecată.
O altă motivare a excepției inadmisibilității invocată de pârâtă privește neaplicarea în speță a dispozițiilor OUG nr. 50/2010. Instanța constată că reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile legii nr. 193/2000, mai precis art. 4, iar menționarea în motivarea cererii reclamantei a OUG nr. 50/2010 (doar cu referire la comisionul de risc ) se datorează probabil tot unei erori în redactarea cererii de către avocatul reclamantei.
Pe fondul cererii, instanța de fond a constatat următoarele:
Reclamanta a solicitat constatarea caracterului abuziv al prevederilor referitoare la respectiv la caracterul variabil al dobânzii (aspect ce rezultă din motivele cererii), însă în petit a solicitat eliminarea integrală a prevederilor referitoare la dobândă.
Evident că o astfel de cerere - eliminarea integrală a prevederilor referitoare la dobândă - nu poate fi admisă, întrucât eliminarea totală a dobânzii ar conduce la ideea că o bancă comercială poate acorda credite în mod gratuit, ceea ce contrazice însăși rațiunea existenței unor astfel de bănci.
Referitor la caracterul abuziv al clauzei de la pct. 5 din contractul de credit, în ceea ce privește caracterul variabil al dobânzii, se rețin următoarele:
Pct. 5 din acest contract prevede: La data încheierii prezentului contract, dobânda curentă este de 10,4% pe an și este variabilă. Dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 2,90 p.p.
În condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar, se arată:
2.5 Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica marja de risc client, fără consimțământul împrumutatului, noul nivel aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent. Modificarea marjei de risc client conduce la recalcularea dobânzii datorate.
2.6 Pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția serviciului unic al datoriei clientului față de bancă.
2.10. Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent.
Modificarea dobânzii curente (%) conduce la recalcularea dobânzii datorate.
2.11 Noul procent de dobândă de referință va fi afișat la sediul băncii la data intrării în vigoare a modificării, iar dobânda rezultată se va aplica la soldul creditului existent la data modificării.
În cazul în care în urma modificării nivelului dobânzii de către bancă, împrumutatul nu va rambursa restul din creditul angajat și dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii.
Potrivit art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000, cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive - sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Pct. 5 din contractul de credit pune sub semnul întrebării echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, pentru diverse motive prevăzute în condițiile generale (modificarea marjei de risc client, evoluția serviciului unic al datoriei clientului, costul resurselor de creditare - toate fără explicații), fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, dobânda modificată urmând a fi aplicată după afișarea la sediul băncii, fără o motivație întemeiată și fără a fi măcar comunicată consumatorului.
Or, conform art. 1 lit. a din Anexa Legii, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Astfel, clauza care da dreptul Băncii pârâte de a modifica unilateral dobânda nu este raportata la un indicator precis, individualizat, determinabil, fiind indicat doar în mod generic.
In art. 2.5, 2.6, 2.10. din condițiile generale de creditare se arată că banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului în funcție de modificarea marjei de risc client, de evoluția serviciului unic al datoriei clientului față de bancă și/sau de costul resurselor de creditare,fără a se explica în nici un mod care sunt aceste noțiuni, în funcție de ce criterii se modifică și cine le evaluează.
Întrucât nu se indică în mod concret în contract ce anume se înțelege prin sintagma ,, dobânda de referință variabila”, instanța consideră că această modalitate de exprimare face ca respectiva clauza sa fie interpretata doar in favoarea băncii, servind doar intereselor acesteia, fara a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca era necesara si proporționala scopului urmărit. În plus, această modificare nici nu trebuia comunicată consumatorului, conform contractului, ci acesta ar fi trebuit să verifice la sediul băncii dacă au apărut modificări în ceea ce privește dobânda creditului.
Art. 1 lit. a din legea nr. 193/2000 permite unui furnizor de servicii financiare să modifice rata dobânzii plătibile de către consumator dacă există o motivație întemeiată, însă contractul de credit nu face nicio referire la o astfel de motivație, lăsând la latitudinea băncii atât momentul la care decide modificarea dobânzii, cât și cuantumul acesteia, fără să explice consumatorului nici de ce a hotărât modificarea dobânzii, nici pe baza căror argumente a stabilit noul cuantum.
Este evident că în aceste condiții pârâta BCR SA nu îndeplinește condiție pozitivă de transparență, impusă de lege și la care ea însăși face referire în întâmpinare.
Având în vedere toate aceste argumente, instanța de fond a admis în parte acest capăt de cerere și va costata că pct. 5 referitor la caracterul variabil al dobânzii din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2453PF/28.04.2006, constituie clauză abuzivă in sensul art. 4 alin 1 din legea nr. 193/2000, dispunând modificarea clauzelor contractuale, in sensul eliminării acestei prevederi din contract, menținând ca valabile restul dispozițiilor convenției de credit și respingând cererea de eliminare completă a clauzei privind dobânda.
Referitor la comisionul de administrare, se rețin următoarele:
Pct. 9 lit. b) din contractul de credit prevede că pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane:
c) comision de administrare de 13,5 Eur lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1.
Pct. 6 din contract prevede că în D. este inclus și comisionul de administrare, iar pct. 2 din actul adițional prevede că și pe perioada în care este în vigoare acest act adițional, reclamanta trebuie să achite lunar comisionul de administrare.
Art. 3.5 din condițiile generale prevede că acest comision „este în sumă fixă lunară și se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută la pct. 1 din contract, procent care rămâne fix pe toată perioada de rambursare. Clientul achită comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile de lună”.
Nici acest comision nu poate fi considerat ca fiind negociat direct cu reclamanta întrucât, așa cum chiar pârâta arată în cuprinsul întâmpinării, contractul încheiat a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.
Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare, și anume că reclamanta a avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce-i reveneau, și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei, și a fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata acestui comision, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu era de acord cu acesta, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive.
În plus, din întreg contractul și condițiile acestuia nu se poate stabili în baza căror elemente a stabilit pârâta cuantumul acestui comision și ce costuri presupune administrarea creditului. Se ajunge astfel ca pentru întreaga perioadă reclamanta să achite suma de 3240 Euro, respectiv 12% din întreaga sumă împrumutată, fără să știe pentru ce achită acest comision.
Se constată că pentru același serviciu (acordarea creditului), banca percepe două costuri - dobânda și comisionul de administrare - fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, astfel cum cer art. 4 alin 2 din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin 6 din legea nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție neîndeplinită în speță.
Însăși pârâta a arătat prin întâmpinare că art. 1 al legii nr. 193/2000 prevede cele două obligații ce incumbă comercianților și implicit pârâtei în contractarea cu consumatorii. Aceste două obligații sunt: obligația pozitivă de transparență și cea negativă de a nu stipula clauze abuzive. Este evident că în stipularea acestei clauze pârâta nu a îndeplinit obligația pozitivă de transparență, întrucât rațiunea înființării acestui comision și stabilirea cuantumului acestuia nu sunt prevăzute nicăieri.
Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de administrare, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamantei-consumator și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit.
Pentru aceste considerente, instanța de fond a constatat caracterul abuziv al pct. 6 referitor la includerea în D. a comisionului de administrare, art. 9 lit. b) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2453PF/28.04.2006, precum și pct. 2 referitor la comisionul de administrare din actul adițional la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2453PF/28.04.2006 si a dispus modificarea clauzelor contractuale, in sensul eliminării acestor prevederi din contract, menținând ca valabile restul dispozițiilor convenției de credit.
Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, consecința fiind nulitatea acesteia, cu efecte retroactive, plățile efectuate de reclamantă către pârâtă, cu titlu de comision de administrare, capătă caracter de plăți nedatorate.
În consecință, a obligat parata S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. sa restituie reclamantei suma achitată de aceasta cu titlu de comision de administrare pentru perioada 27.05._12, respectiv 4614,43 lei.
În baza art. 274 Cod proc. Civ., reținând admiterea în parte a cererii, faptul că dosarul a fost soluționat la primul termen de judecată, precum și munca efectiv prestată de avocatul reclamantei, a dispus reducerea onorariului avocațial ce urmează a fi acordat cu titlu de cheltuieli de judecată de la 1500 lei la 1000 lei și în consecință a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecata în cuantum de 1000 lei
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurenta . SA, cu sediul în loc. București solicitând instanței admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii în întregime a acțiunii civile formulate de reclamanta P. I., cu obligarea intimatei-reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.
În motivarea recursului, în esență recurenta arată că hotărârea pronunțată de Judecătoria Oradea ca fiind netemeinică și nelegală. în susținerea recursului înțelege să invoce, în raport de dispozițiile art. 304 și 3041 C.proc.civ., următoarele greșeli de judecată în stabilirea corectă a situației de fapt și a aplicării legii.
Recurenta invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ. - critică faptul că prima instanță, constatând caracterul abuziv al comisionului de administrare aduce atingere principiului disponibilității, acordând ceea ce nu s-a cerut (extra petita).În acest sens arată că în sistemul legislației procesuale române, conform principiului disponibilității, instanța de judecată este obligată să statueze în cadrul procesual determinat de părți, iar în privința obiectului litigiului trebuie să se pronunțe asupra și în limitele pretențiilor deduse în justiție, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile imperative ale art. 129 alin. 6 C.proc.civ. ("în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății").
S-a arătat că prin cererea înregistrată sub nr._ pe rolul Judecătoriei Oradea, reclamanta P. I. a investit instanța de judecată, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 193/200, cu o cerere de anulare ca abuzive a clauzelor care reglementează comisionul de risc. în acest sens,arată recurenta, stau mărturie considerentele de ordin faptic și juridic dezvoltate în cuprinsul cererii. În opinia reclamantei comisionul de risc lunar a devenit nul de la data intrării în vigoare a OUG 50/2010, el nemaifiind reglementat de acest nou act normativ.Totodată se apreciază că acest comision contravine dispozițiilor Legii nr. 193/2000, cât timp nu ar asigura nici un risc real al Băncii și nu ar avea nicio legătură cu eventuale pierderi ale Băncii ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur.
S-a arătat că în limitele cadrului procesual fixat de părți, Tribunal va observa faptul că instanța nu a fost nici un moment chemată să verifice legalitatea comisionului de administrare. De asemenea, recurenta arată că în pofida mențiunilor clare din cuprinsul cererii introductive, Judecătoria Oradea constată că „în realitate reclamanta a avut în vedere doar comisionul de administrare", iar „faptul că în motivele cererii se face referire la comisionul de risc se datorează probabil unei erori în redactarea cererii”.
Recurenta arată că inițiativa instanței bazată pe „probabilități" apare ca fiind vădit nelegală, în lipsa unei lămuriri aduse de către parte concretizată într-o cerere modificatoare ea neputând depăși limitele cadrului procesual cu care a fost investită. În aceste condiții, recurenta solicită instanței de control judiciar să modifice sentința recurată, în sensul înlăturării din cuprinsul acesteia a dispozițiilor privind constatarea caracterului abuziv al comisionului de administrare, prima instanță nefiind învestită cu soluționarea unei astfel de cereri.
Recurenta invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ. aspect față de care critică modul greșit în care instanța de fond a interpretat clauzele contractuale analizate, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia.
De asemenea s-a arătat că, sub pretextul interpretării coordonate a clauzelor contractuale, instanța de fond procedează la analiza unor clauze ce nu au fost deduse controlului de legalitate, respectiv a celor prevăzute la art. 2.5, 2.6, 2.10 și 2.11 din Condițiile Generale - anexă la convenția de creditare. Astfel, în urma unei interpretări fără nici un fundament instanța concluzionează că „pct. 5 din contract (...) oferă Băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, (...) fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, dobânda modificată urmând să fie aplicată după afișarea la sediul băncii, fără o motivare întemeiată și fără a fi măcar comunicată consumatorului."
În opinia recurentei, urmând raționamentul eronat al primei instanțe ar trebui constatat de plano caracterul abuziv al oricărei clauze contractuale care normează o dobândă variabilă, indiferent de indicele de referință față de care se determină această variație (Euribor, Libor, Bubor, etc), pentru că o astfel de dobândă presupune modificări succesive ce nu fac obiectul unei „negocieri" cu împrumutatul. Ori, o astfel de interpretare nu poate fi primită, greșeala instanța de fond ajungând la o concluzie străină de ceea ce părțile au înțeles și acceptat la momentul încheierii contractului, ca elemente de cost ale creditului și modalitate de variație a acestora.
Recurenta invocă motivul de recurs de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. - criticând modul greșit în care instanța de fond a înțeles să soluționeze excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește pretențiile pentru sumele achitate în perioada 28.04._09.
S-a arătat că raționamentul este unul greșit instanța extinzând în mod nepermis efectele imprescriptibilității acțiunii în constatarea nulității absolute asupra unei acțiuni în pretenții, supuse termenului general de prescripție de 3 ani. În fapt,susține recurenta că atât paguba cât și persoana păgubită sunt cunoscute încă de la momentul nașterii dreptului la acțiune în constatarea nulității - momentul presupusei încheieri a contractului cu încălcarea normelor de ordine publică. Din acel moment începe să curgă termenul general de prescripție de 3 ani căruia îi este supusă acțiunea în restituirea sumelor achitate în mod nedatorat. Urmând un raționament contrar instanța de fond ajunge să gireze lipsa de diligentă a creditorului pe care legiuitorul a înțeles să o sancționeze prin instituirea termenului de prescripție. O corectă aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 impuneau admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune în privința pretențiilor anterioare datei de 07.05.2009.
Recurenta invocă motivul de recurs de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. – arătând că procedând la modificarea clauzelor contractuale, instanța de fond a făcut o greșită aplicarea a dispozițiilor art. 6 din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea CJUE din 14.06.2012 în cauza C - 618/10.
S-a arătat sub acest aspect faptul că, sesizată cu o cerere de interpretare a dispozițiilor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive încheiate cu consumatorii, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuează faptul că: „articolul 6 alineatul (1) din Directivă nu poate fi interpretat în sensul că permite instanței naționale, în cazul în care constată existența unei clauze abuzive într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să modifice conținutul respectivei clauze în loc să se limiteze numai la a stabili că aceasta nu se aplică în ceea ce privește consumatorul în cauză." (Hotărârea CJE din 14.06.2012 în cauza C - 618/10 - Banco Espanol de Credito SA vs. Joaquin Calderon Camino) în același timp s-a subliniat faptul că același articol 6 al Directivei 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care ar permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze.
Subliniază totodată faptul că principiul interpretării conforme impune ca, ori de câte ori dreptul național este susceptibil de mai multe interpretări și există neconcordanțe între norma de drept intern și cea de drept comunitar, judecătorul național să interpreteze norma națională în sensul în care această normă este în concordanță cu dreptul comunitar, mergând până la excluderea aplicării normei naționale care intră în conflict cu norma europeană și care afectează realizarea obiectivelor acesteia din urmă.
In aceste condiții,susține recurenta că hotărârea instanței de fond de modificare a clauzelor contractuale apare ca fiind nelegală prin raportare la dispozițiile art. 6 din Directiva 93/13 astfel cum au fost interpretate de CJUE.
În continuare recurenta arată că hotărârea de primă instanță a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1 și 4, din Legea nr. 193/2000 respectiv, art. (1) lit a) alin. 2 și 3 din Anexa la această lege, art. 3 și art. 4 par. 1 din Directiva 93/13/CEE.
Sub acest aspect recurenta arată că Judecătorul fondului a analizat îndeplinirea numai a două condiții din cele 3 impuse a fi îndeplinite în mod cumulativ pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale (clauza să nu fi fost negociată, clauza să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului și clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului agentului economic), sub acest aspect hotărârea pronunțată apărând ca fiind nemotivată.
S-a arătat că analiza oportunității/justeței prețului contractului de credit nu este permisă de legislația specială incidență în materia protecției consumatorilor. Prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract. Legislația referitoare la clauzele abuzive nu este astfel menită să lărgească sfera leziunii, ca sancțiune a dreptului civil, transformând toți consumatorii în incapabili.Totodată s-a arătat că potrivit art. 3 litera g) și i) din Directiva 2008/48, Dobânda anuală efectivă („D.") reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor..”.În același sens, art. 2 lit. d) din Legea 289/2004 (aplicabilă contractului de credit) menționează „costul total al creditului la consumator - toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli".Rezultă că prevederile contractuale pe care instanța de fond le reține ca fiind abuzive vizează elementele constitutive ale prețului contractului.
Recurenta arată că, nici dispozițiile comunitare și nici legislația națională nu permit instanței ingerințe în determinarea prețului contractului, Excluderea se explică prin faptul că, pe de o parte controlul prețului este o chestiune ce ține de dreptul concurenței și de aceea nu ar trebui să-și găsească locul într-o reglementare privind protecția consumatorului, iar pe de altă parte, prețul este elementul cel mai bine înțeles de către consumator. Instanța trebuie să ia în considerare și obligația consumatorului de a manifesta un nivel minim de conștientizare, el neputând profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț.
Variația dobânzii în raport de costurile de creditare este o formulă accesibilă oricărui consumator. Dimpotrivă, o trimitere la termenii tehnici bancari indicați mai jos ar fi determinat o confuzie în înțelegerea clauzei și implicit o încălcare a obligației de informare a consumatorilor. În aceste condiții, în opinia recurentei, instanța este ținută să respecte principiul forței obligatorii a contractului reglementat de art. 969 Cod civil.În același sens-s-a pronunțat și Curtea de Apel București într-o cauză similară și ICCJ.
Prin urmare,susține recurenta că Judecătoria Oradea, în mod greșit a pășit la analizarea și la stabilirea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă și comisioane
Recurenta arată în continuare că, dacă totuși instanță va aprecia că în cauză, își găsesc aplicabilitatea dispozițiile Legii 193/2000, solicită a se va avea în vedere următoarele argumente de nelegalitate și netemeinicie arătând că toate aceste clauze contractuale mai sus evocate nu îndeplinesc condițiile cumulative cerute de Legea 193/2000 pentru a putea fi considerate abuzive, sub acest aspect, cererea de chemare în judecată fiind total neîntemeiată.
În acest sens s-a arătat că atât dobânda cât și comisionul de administrare fac parte, în mod esențial, din prețul contractului de credit, contraprestația consumatorilor neputând face obiectul analizei eventualului caracter abuziv. Totodată, instanța va observa că aceste clauze au fost negociate și nu creează un dezechilibru semnificativ contrar bunei-credințe.
Inițiativa încheierii convenției de creditare a aparținut intimatei P. I. și coplătitorului P. L.. In urma negocierilor/discuțiilor purtate și a acceptării condițiilor de creditare ale Băncii asupra cărora au fost expres informați în faza precontractuală, s-a format acordul de voință al părților. Acordul clienților cu privire la caracteristicile produsului „achiziționat" este de natură a da naștere unor obligații contractuale în sarcina acestora pe care trebuie să le respecte, astfel cum și recurenta la rândul său a respectat obligațiile sale contractuale.
De asemenea s-a mai arătat că în cauza pendinte,Convențiile de credit supuse analizei instanței fac referire în privința modului de determinare a dobânzii contractuale la dobânda de referință variabilă a BCR, care se afișează la sediile BCR. Totodată, clauzele din Condițiile Generale de Creditare - Anexa la contract vin să expliciteze mecanismul de determinare al diferitelor tipuri de dobânzi percepute de BCR pentru diferitele tipuri de produse bancare, dând îndeajuns de multe informații clienților, pentru ca aceștia să aibă reprezentarea modului în care va funcționa mecanismul de stabilire a dobânzii curente.
Dobânda de referință internă a BCR reprezintă o dobândă standardizată, unică pentru toată plaja de produse financiare destinate persoanelor fizice. Ea este afișată în permanență la sediile BCR, alături de ceilalți indici de referință în raport de a căror fluctuație sunt determinate dobânzile percepute de către Bancă pentru creditele acordate. Structural, dobânda de referință apare ca fiind o reflecție a costului resurselor de creditare pe care B. este nevoită a-1 plăti în scopul obținerii lichidităților necesare în vederea acordării de credite către populație, toate aceste costuri stabilindu-se și având la bază Reglementări ale BNR. Fiind determinate pe baza unor indicatori obiectivi și a unor formule de calcul,
trimiterea contractuală la evoluția dobânzii de referință este deopotrivă de
surprinzătoare pentru ambele părți ale convenției de creditare. În același timp arată că variația dobânzii în funcție de dobânda de referință internă a furnizorului de servicii financiare este permisă de normele dreptului consumerist.
Recurenta arată de asemenea, că prevederile contractuale nu îngrădesc în nici un mod posibilitatea Clientului de a solicita rezilierea Contractului, conform dispozițiilor prevăzute în art. 1020 și 1021 din Codul Civil, cu toate consecințele ce decurg din exercitarea acestei opțiuni. În acest sens, Condițiile generale anexă la contractul de credit, prevăd faptul că"în cazul în care, în urma modificării nivelului dobânzii de către BANCĂ, ÎMPRUMUTATUL nu va rambursa restul din creditul angajat și dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii". Totodată s-a arătat că stabilirea în mod clar a coordonatelor de variație a dobânzii alături de prevederea în termeni neechivoci a posibilității împrumutaților de denunțare unilaterală a convenției vin tocmai să preîntâmpine un dezechilibru în sensul dispozițiilor Legii nr. 193/2000.
Acest raționament susține recurenta a fost confirmat jurisprudențial chiar de către Instanța Supremă care, printr-o decizie de speță similară a statuat faptul că:„Dreptul de rambursare anticipată integrală, stipulat prin clauzele generale ale contractelor de credit este menit să mențină echilibrul contractual, fiind prevăzut în favoarea clientului"(înalta Curte de Casație și Justiție - decizia nr. 1423/2011).
În ce privește clauzele privind comisionul de administrare, recurenta arată că nu sunt nici ele de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Așa cum a subliniat mai sus creditul bancar este definit în doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziție sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadentei unei datorii in schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum si plata unor dobânzi sau altor cheltuieli legate de aceasta suma. Debitorul băncii suportând prețul creditului este dator in realitate sa suporte cele doua componente ale acestuia, respectiv dobânda comisioanele. Prin contractul de credit încheiat de BCR cu împrumutații P. s-au prevăzut comisioanele percepute de bancă pentru creditul pus la dispoziție, ca parte a costului creditului „prețul contractului". Aceste comisioane se plăteau lunar, . clar determinat în contract.
Rațiunea economică care justifică solicitarea acestui comision, în opinia recurentei este existența riscului de credit care este un element de care B. este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere. Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii Naționale Române ( BNR) nr. 17 din 18 decembrie 2003, riscul de credit este definit ca fiind „riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia".
Contraprestație pentru punerea la dispoziție a creditului, comisionul nu poate fi, în
raport de rațiunea sa economică, calificat ca un factor generator al unui dezechilibru
contractual. Totodată, comisionul de administrare nu poate primi nici un moment calificarea adusă de instanța de fond atâta timp cât el vine să acopere costurile unei activități conexe a Băncii - de administrare a riscurilor mai sus enumerate.Analizând superficial probele administrate, instanța de fond a dat altă valență acestei perceperi a comisionului văzând echivocul și lipsa de transparență acolo unde acestea nu există.
Prin concluziile scrise intimata P. I. a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu consecința menținerii în totalitate a sentinței instanței de fond ca temeinică și legală și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei reprezentând onorar avocat în conformitate cu chitanța anexată prezentelor concluzii.
În motivare se arată că în ceea ce privește comisioanele percepute de bancă acestea sunt nejustificate neprestându-se de către aceasta nici o activitate reală care să impună taxarea clienților, fapt ce le transpune în sfera clauzelor abuzive.
Examinând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune instanța reține că excepția este neîntemeiată având în vedere următoarele:
Potrivit art. 1, și 3 din D.167/1958,, Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, daca nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Termenul prescripției este de 3 ani.
Conform art 7 și 8 din același act normativ ,,prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silita,,.
În speță, instanța reține că primul capăt de cerere vizează în principal constatarea caracterului abuziv al clauzelor, capăt de cerere cu caracter nepatrimonial, iar cel de al doilea capăt de cerere are caracter patrimonial, dar pentru care termenul de prescripție nu a început. Termenul de prescripție urmând să înceapă pentru acest din urmă capăt de cerere după declararea nulității clauzelor contractule, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul apreciază recursul ca fiind întemeiat din următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată pe rolul judecătoriei Oradea reclamanta P. I. a solicitat instanței să constate că pct. 9 lit.b și pct. 5 și 6 din contractul de credit bancar nr. 2453/28.04.2006 precum și pct. 2 din actul adițional constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000;
să dispună modificarea clauzelor contractuale în sensul eliminării acestor prevederi din contract menținând ca valabile restul dispozițiilor convenției de credit;
să dispună obligarea pârâtei la despăgubiri, constând in suma plătită cu titlu de comision de administrare pentru perioada de la data de 27.05.2006 pana la zi;
să dispună obligarea pârâtei la modificarea ratei lunare prin înlăturarea din aceasta a sumei plătite cu titlu de comision de administrare.
Prin sentința pronunțată, instanța de fond s-a pronunțat asupra cererilor cu care a fost investită, respectând astfel principiul disponibilității consacrat de art art. 129 alin. 6 C.proc.civ. Aspect necontestat de reclamanta intimată.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul apreciază recursul ca fiind întemeiat din următoarele considerente:
Părțile au încheiat Contractul de credit bancar nr. 2453/28.04.2006 pentru suma de 27.000 euro pe o perioadă de 240 de luni, dată reclamantei în calitate de împrumutat, de către pârâtă în calitate de bancă împrumutătoare, iar Actul adițional a fost emis de către intimată în cursul anului 2010 intervenit în baza OUG nr. 50/2010.
Prin art 5 și 6 din contract s-a prevăzut că ,, La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 10,4% pe an și este variabilă. Dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediul BCR, la care se adaugă 2,90 puncte procentuale. Art 6 prevede că ,, Dobânda anuală efectivă(DAE9, la data semnării contractului, este de 11,78% pe an. În D. sunt incluse: dobânda anuală, comisionul de analiză a documentației, de acordare credit și de administrare,cheltuieli efectuate cu încheierea poliței de asigurare de viață, comisionul de urmărire riscuri, precum și alte costuri(orice alte costuri intervenite ulterior semnării contractului)”.
De asemenea art. 9 lit. b din contractul de credit menționat, s-a prevăzut că pentru creditul pus la dispoziție de bancă se percepe un comision administrare de 13,5 euro/lună, ce reprezintă un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat”.
Prin actul adițional nr 1 la contractul de credit încheiat între părți la data de 14.10.2010 s-a prevăzut la art 2 că ,, În cadrul perioadei de rescadențare, împrumutatul are obligația să achite comision de administrare, comisionul de urmărire riscuri(în cazul în care acesta se percepe potrivit contractului de credit) și dobânda în suma negociată”.
În ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art 5, din contractul de credit, instanța constată că acestea nu respectă dispozițiile Legeii nr. 193/2000, astfel: în ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 5 din contractele încheiate instanța de recurs reține că la data încheierii contractului dobânda curentă a fost stabilită de 10,4% pe an și fiind variabilă, cea curentă fiind formată din dobânda de referință valabilă, care se afișează la sediile bănci la care se adaugă 2,90 p.p., iar la punctul 2.10.a din condițiile generale de creditare s-a prevăzut că banca poate modifica dobânda, fără consimțământul consumatorului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia la soldul creditului existent.
Stabilirea unei asemenea clauze de modificare poate fi justificată în ipoteza contractelor de credit a căror derulare este stabilită pe o perioadă mare de timp conform art. 1 lit. a alin. 2 din Legea nr. 193/2000, motivul care generează modificarea dobânzilor trebuie să fie circumscris unor ipoteze clare și să poată fi verificate de consumator.
În speță, având în vedere formularea aleasă în cuprinsul contractului, acesta nu satisface cerința posibilității verificării de către consumator a dobânzii prin neraportatea acesteia la elemente de ordin obiectiv, precum și faptul că de la data acordării creditului dobânda a scăzut, și nu a fost afectat în vreun fel intimata, se impune a se constată abuzivă clauza înserată la pct.5 din contractul de credit bancar nr.2453 PF 28.04.2006 doar în ceea ce privește sintagma ,,dobânda de referință variabilă”.
În ceea ce privește motivul invocat de intimată prin care se invocă negocierea Convenției de credit și implicit, inaplicabilitatea Legii nr. 193/2000, tribunalul reține că potrivit jurisprudenței constante a CJUE, sistemul pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (pct. 37 din Ordonanța Curții în cauza C-76/10).
De altfel, negocierea indicată de intimată a constat în posibilitatea reclamantului de a alege între ofertele mai multor instituții bancare, însă intimata nu a probat negocierea efectivă a clauzelor contractuale. Astfel, potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, însă recurentele nu au prezentat nici un fel de probe.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-76/10, Pohotovost’ s.r.o. c. Iveta Korckovska, prin Ordonanța din 16.11.2010, cu privire la problema dacă menționarea D. în contractul de credit de consum constituie o informație esențială acestui contract și, în consecință, lipsa unei asemenea mențiuni permite să se considere că, în sensul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, clauzele acestui contract nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, astfel încât clauza privind costul acestui credit va putea să facă obiectul unei aprecieri din partea instanței naționale cu privire la caracterul abuziv în sensul art. 3 din aceeași directivă.
Cu privire la clauza prev de art 6 din contract instanța reține că în cauza C-76/10, Curtea arată că art. 4 din Directiva 87/102 (abrogată la data de 12.05.2010 prin Directiva 2008/48, ulterior încheierii contractului de credit din cauză) prevede că contractul de credit trebuie întocmit în scris și că acest document trebuie să cuprindă mențiunea D., precum și condițiile potrivit cărora aceasta din urmă poate fi aplicată. Prin această directivă se prevede modalitățile de calcul D. și precizează că trebuie calculată la momentul încheierii contractului.
Se precizează de către CJUE că această informare a consumatorului asupra costului global al creditării, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, are o importanță esențială. Pe de o parte, această informație, care trebuie comunicată din etapa publicității, contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare. Pe de altă parte, ea permite consumatorului să aprecieze întinderea obligației sale (pct. 70 din cauza C-76/10).
În consecință, Curtea stabilește că acea contraprestație la care este îndrituită o instituție de credit, sub forma cunoscută D., este o informație esențială a contractului, prin urmare este inclusă în noțiunea de obiect principal al convenției de credit.
Pe de altă parte, o instanță națională este competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze în sensul art. 3 din Directiva 93/13.
„Astfel, chiar dacă clauza privind D. poate fi analizată ca fiind sub incidența excluderii prevăzute la articolul menționat, trebuie amintit că, deși clauzele prevăzute la art. 4 alin. 2 din Directiva 87/102 intră în domeniul reglementat de Directiva 93/13, nu sunt scutite totuși de aprecierea caracterului lor abuziv decât în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil ( Hotărârea din 03.06.2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, nepublicată, punctul 32).”
Prin urmare, chiar dacă dobânda și comisionul de risc se includ în noțiunea de preț al contractului, ele pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, dacă nu sunt redactate în mod clar și inteligibil. Ori în speță, clauza privind D. respectă cerințele impuse de dispozițiile L 193/2000.
Aceeași concluzie se poate trage și cu privire la comisionul prevăzut de art 2 din actul adițional, fiind stabilite practic prin această clauză condițiile de derulare a contractului rescadențat.
Față de cele reținute, în urma reaprecierii probelor, instanța de recurs în temeiul art 312 raportat la art 304 pct 9 C.pr.civ va admite ca fondat recursul formulat împotriva împotriva sentinței civile nr._ din 18.09.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care o modifică, în sensul că admite în parte cererea formulată de reclamanta P. I. în contradictoriu cu intimata B.C.R și în consecință, va constată abuzivă clauza înserată la pct.5 din contractul de credit bancar nr.2453 PF 28.04.2006 în ceea ce privește sintagma ,,dobânda de referință variabilă” și va respinge ca nefondate celelalte pretenții.
În ce privește cheltuielile de judecată efectuate de părți în cele două instanței, conform art 274 C.pr.civ, instanța de recurs le va compensa având în vedere că pretențiile reclamantei au fost admise doar în parte.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite ca fondat recursul introdus de recurenta . SA, cu sediul în loc.București, ..5, sector 3, în contradictoriu cu intimata P. I. cu domiciliul procedural ales la C..Avocațial P. F., loc.Oradea, ..1, etaj 2, ., împotriva sentinței civile nr._ din 18.09.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care o modifică, în sensul că admite în parte cererea formulată de reclamanta P. I. în contradictoriu cu intimata B.C.R.
Constată abuzivă clauza înserată la pct.5 din contractul de credit bancar nr.2453 PF 28.04.2006 în ceea ce privește sintagma ,,dobânda de referință variabilă”.
Respinge ca nefondate celelalte pretenții.
Compensează în întregime cheltuielile de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 22 aprilie 2013
Președinte, L. D. J. | Judecător, I. C. M. | Judecător, C. M. |
Grefier, M. M. |
Red.jud.fond.F.I.
Red.jud.recurs M.C. /14.06.2013
Tehn.red.M.M. 2 ex.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 187/2013. Tribunalul BIHOR | Pretenţii. Decizia nr. 130/2013. Tribunalul BIHOR → |
|---|
