Acţiune în constatare. Decizia nr. 354/2013. Tribunalul BIHOR

Completul compus din:

PREȘEDINTE D. S.

Judecător C. C. O.

Judecător O. M. U.

Grefier A. F. S.

Pe rol fiind judecarea recursului comercial formulat de recurenta B. C. R. SA cu sediul în sector 1, București, Șoseaua București-Ploiești, nr. 1 A, bl. . în contradictoriu cu intimații P. M. C. cu dom. în Oradea. ..6, județul Bihor și B. C. R. SA - AGENTIA D. cu sediul în Oradea, ., județul Bihor, împotriva sentinței civile nr. 4330/2013 pronunțată de Judecătoria Oradea, având ca obiect acțiune în constatare.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reprezentantul recurentei, av. M. C. din Baroul București și reprezentanta intimatului P. M., av. A. L. din Baroul Bihor conform împuternicirii avocațiale și chitanței nr. 28 din data de 17.06.2013 depuse la dosar, lipsă fiind restul părților.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că procedura de citare a părților este legal îndeplinită, cauza se află la primul termen de judecată, recursul este motivat, nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care:

Reprezentantul recurentei depune opiniile doctrinale a doi bancheri și practica judiciară concludentă în această materie.

Instanța întreabă părțile dacă mai au de depus înscrisuri, de invocat excepții și de formulat cereri.

Reprezentantul recurentei arată că nu mai are de formulat cereri, de invocat excepții și de depus înscrisuri.

Reprezentanta intimatului arată că nu mai are de formulat cereri sau de ridicat excepții.

Instanța, văzând că nu mai sunt alte cereri de formulat, acordă cuvântul asupra recursului

Reprezentantul recurentei solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată pentru fond și recurs. Arată că prima instanță a reținut în mod greșit comisionul de risc, acesta fiind legal iar intimatul a avut cunoștință de el având în vedere că a fost o clauză negociată direct cu el.

Reprezentanta intimatului, av. A. L. solicită respingerea recursului, menținerea hotărârii primei instanțe ca fiind legală și temeinică, arătând instanței caracterul abuziv al comisionului de risc. Solicită cheltuieli de judecată pentru fond și recurs.

Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.

TRIBUNALUL

DELIBERÂND,

Asupra recursului de față, Tribunalul constată următoarele.

Constată că prin sentința civilă nr. 4330/2011 pronunțată de Judecătoria Oradea s-a admis excepția lipsei capacitatii procesuale de folosinta si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratei B. C. R. SA - AGENTIA D., cu sediul in ORADEA, ., s-a respins exceptia prescriptiei dreptului la actiune invocata de parata prin intampinare și s-a admis acțiunea civilă precizata formulată de reclamantul P. M. C., in contradictoriu cu parata B. C. R. SA și în consecință s-a constatat ca prevederile inscrise la pct. 9 lit. e din parte intitulata “conditii speciale”, precum si la pct. 3.8 din partea intitulata “conditii generale” ale conventiei de credit nr. 3561pf/28.06.2006 constituie clauze abuzive in sensul art. 4 alin 1 din legea nr. 193/2000 ; în in consecinta s-a dispus eliminarea acestor clauze din contractul de credit, cu obligarea paratei sa intocmeasca un nou scadentar de restituire a creditului, prin inlaturarea din acesta a sumei platita cu titlu de comision de urmarire riscuri și să restituie reclamantului sumele achitate cu titlu de comision de urmarire riscuri, redenumit ulterior comision de administrare, in perioada cuprinsa intre data incheierii conventiei de credit si pana la data efectivei incetari a perceperii acestui comision, cu dobanda legala calculate intre data introducerii cererii de chemare in judecata si data platii efective. A fost Respinsă cererea de chemare in judecata formulata de reclamant impotriva paratei B. C. R. SA - AGENTIA D., cu sediul in ORADEA, ., ca fiind formulata impotriva unei persoane lipsita de capacitate procesuala de folosinta. Parata B. C. R. SA a fost obligată sa plateasca reclamantului cheltuieli de judecata in suma de 1.000 lei, reprezentand onorariu avocatial.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a constatat următoarele:

Cu privire la exceptia lipsei capacitatii procesuale de folosinta si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratei B. C. R. SA - AGENTIA D., a reținut ca potrivit art. 43 (3) din legea nr. 31/1990 “..celelalte sedii secindare – agentii, puncte de lucru sau alte asemnea sedii sunt dezmembramite fara personalitate juridica ale societatilor comerciale”, iar Agentia D. a Bancii Comerciale Romane SA fiind un simplu dezmembramant fara personalitate juridica, nu are capacitate procesuala de folosinta neputand sta in judecata in nume propriu.

Referitor la exceptia prescriptiei dreptului la actiune in ceea ce priveste capatul de cerere privind restituirea comisionului de risc a apreciat ca termenul general de prescriptie de 3 ani nu s-a împlinit in speta, deoarece dreptul la actiune al reclamantului s-a nascut doar in momentul declararii ca abuziva a clauzei privind comisionul de risc si nu de la data semnarii conventiei de credit.

Pe fondul cauzei, instanta a retinut ca intre pârâtă, în calitate de bancă împumutătoare, și reclamant, în calitate de împrumutat, s-a încheiat convenția de credit nr. nr. 3561pf/28.06.2006 cu parata . SA-Suc. Oradea, pentru suma de 10.000 Euro, pe o perioada de 120 luni.

La art. pct. 9 lit. edin contractul de credit bancar nr. 3561pf/28.06.2006 ( 8 -15) s-a stipulat ca “pentru creditul pus la dispozitie banca percepe urmatoarele comisioane: (…) e) comision de urmarire riscuri de 20 EURO lunar, reprezentand un procent de 0,20 % din valoarea creditului contractat prevazuta la pct. 1.”

La art. 3.8 din Conditiile generale ale conventiei de credit s-a stipulate ca “comisionul de urmarire riscuri se calculeaza flat, prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat de la pct. 1 din contract, procent care ramane fix pe toata perioada de rambursare. Clientul achita comisionul de urmarire riscuri luar, odata cu rata de credit si dobanda. Comisionul de urmarire riscuri se percepe integral inclusive pentru fractiunile din luna”

Totodata prin actul aditional incheiat la contractul de credit bancar nr. 3561pf/28.06.2006 ( f. 16 -23 dosar) parata a redenumit comisionul de risc in comision de administrare.

A apreciat instanța de fond ca aceste clauze sunt abuzive, in sensul art. 4 alin 1 din legea nr. 193/2000 pentru urmatoarele considerente.

Creditul acordat reclamanului urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de urmarire risc la care face referire pct. 9 lit. e din convenție.

Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin inscrierea creantei in Arhiva Electronica a Garantiilor Reale Mobiliare, dupa cum rezulta din art. 5.2 din Conditiile generale de creditare – Anexa la contractul de credit bancar.

De asemenea, reclamantul, in conformitate cu obligatia inscrisa la pct. 6.1 din Conditiile generale de creditare – Anexa la contractul de credit bancar a incheiat o polita de asigurare risc, pe care a cesionat-o in favoarea bancii conform art. 6.4 din aceleasi conditii generale.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauzã contractualã care nu a fost negociatã direct cu consumatorul va fi consideratã abuzivã dacã, prin ea însãși sau împreunã cu alte prevederi din contract, creeazã, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților. A.. 2 al aceluiași articol prevede că o clauzã contractualã va fi consideratã ca nefiind negociatã direct cu consumatorul dacã aceasta a fost stabilitã fãrã a da posibilitate consumatorului sã influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

A apreciat că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamantii întrucât, așa cum rezulta din probele administrate in cauza, contractul încheiat cu reclamantul a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.

Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare, și anume că reclamantul a avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce-i reveneau, și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei, și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu erau de acord cu acest comision, s-a apreciat că nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000 și că a valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive. Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispoziției de la pct. 9 lit. e din „condițiile speciale” ale convenției de credit, este însă necesar și ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților.

Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct. 9 lit. e din „condițiile speciale” ale convenției de credit reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață.

Instanța de fond nu a contestat faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar învederează că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului etc.

Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin inscrierea creantei in Arhiva Electronica a Garantiilor Reale Mobiliare, dupa cum rezulta din art. 5.2 din Conditiile generale de creditare – Anexa la contractul de credit bancar.

Totodata reclamantul, in conformitate cu obligatia inscrisa la pct. 6.1 din Conditiile generale de creditare – Anexa la contractul de credit bancar a incheiat o polita de asigurare, pe care a cesionat-o in favoarea bancii conform art. 6.4 din aceleasi conditii generale.

De asemenea, a fost avut în vedere și cuantumul lunar al comisionului de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului, anexat contractului, cuantum apropiat de cel al dobânzii lunare datorate de reclamanți.

Nu mai puțin, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanța a apreciat că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamantei și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților semnatare ale convenției de credit.

În consecință, apreciind că sunt îndeplinite toate cerințele impuse de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanța a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la pct. 9 lit. e din parte intitulata “conditii speciale”, precum si la pct. 3.8 din partea intitulata “conditii generale” ale conventiei de credit nr. 3561pf/28.06.2006.

In ceea ce privește actul adițional intervenit in baza OUG nr. 50/2010, prin care s-a introdus comisionul de administrare instanța fondului a retinut ca parata a încercat înlocuirea in mod unilateral a comisionului de risc in „comision de administrare credit”, fapt ce contravine prevederilor art. 35 din OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Art. 35 din OUG 50/2010 prevede ca „(1) F. a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobanzii, pe parcursul derularii contractului de credit: (….) b) se interzic introducerea si perceperea de noi comisioane, tarife sau a oricaror alte speze bancare, cu exceptia costurilor specifice unor produse si servicii suplimentare solicitate in mod expres de consumator, neprevazute in contract ori care nu erau oferite consumatorilor la data incheierii acestuia. Aceste costuri neprevazute vor fi percepute numai pe baza unor acte aditionale acceptate de consumator. Sunt exceptate costurile impuse prin legislatie;”

Împotriva sentinței a declarat recurs, în termen legal recurenta B. Comercială Română, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate în sensul respingerii cererii introductive, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr. 193/2000, invocând ca motiv de recurs prevederile art. 304 pct. 9 c.pr.civ.

În detalierea motivelor de recurs s-a arătat că în mod greși instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, apreciind în mod greșit că termenul ar începe să curgă doar din momentul declarării ca abuzive a clauzei contestate privind comisionul de risc.

Pe fond a susținut în esență că în baza unui raționament greșit instanța de fond a anulat clauza de la art. 9 lit. e din condițiile speciale, respectiv clauza de la art. 3.8 din condițiile generale referitoare la comisionul de risc, clauza specială fiind particularizată și negociată în funcție de situația economică a consumatorului, iar perceperea comisionului este legală, prin Legea nr. 288/2010 s-a menținut valabilitatea clauzelor contractuale percep comisioane inserate în contractele încheiate anterior intrării în vigoare la legii.

A mai invocat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 193 /2000 pentru declararea ca abuzivă a perceperii comisionului de risc, fiind ignorate apărările sale referitoare la art. 4 al. 6, clauzele contestate vizând obiectul contractului, dobânda și comisioanele, făcând parte din prețul contractului, sunt excluse de la controlul judiciar, clauzele care vizează comisionul de risc și de administrare sunt exprimate într-un limbaj clar și ușor inteligibil.

A invocat cu titlu de practică Decizia ICCJ nr. 4685 care a statuat că „ Comisionul de risc constituie un element al prețului” și că „ consumatorii n-au fost obligați să se supună unor condiții contractuale pe care nu le știau de la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestora.

Mai susține că, clauzele contestat au fost negociate, iar prin acestea nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților .

Nu s-au administrat probe noi în recurs.

Analizând actele dosarului, sentința recurată, prin prisma prevederilor art. 3041 C.p.c., precum și a susținerilor părților, tribunalul constată următoarele:

intre recurentă în calitate de bancă împumutătoare, și intimat, în calitate de împrumutat, s-a încheiat convenția de credit nr. nr. 3561pf/28.06.2006 cu parata . SA-Suc. Oradea, pentru suma de 10.000 Euro, pe o perioada de 120 luni.

La art. pct. 9 lit. edin contractul de credit bancar nr. 3561pf/28.06.2006 ( 8 -15) s-a stipulat ca “pentru creditul pus la dispozitie banca percepe urmatoarele comisioane: (…) e) comision de urmarire riscuri de 20 EURO lunar, reprezentand un procent de 0,20 % din valoarea creditului contractat prevazuta la pct. 1.”

La art. 3.8 din Conditiile generale ale conventiei de credit s-a stipulate ca “comisionul de urmarire riscuri se calculeaza flat, prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat de la pct. 1 din contract, procent care ramane fix pe toata perioada de rambursare. Clientul achita comisionul de urmarire riscuri luar, odata cu rata de credit si dobanda. Comisionul de urmarire riscuri se percepe integral inclusive pentru fractiunile din luna”

Totodată prin actul aditional încheiat la contractul de credit bancar nr. 3561pf/28.06.2006 ( f. 16 -23 dosar) parata a redenumit comisionul de risc in comision de administrare.

Cu referire la excepția prescripția dreptului material la acțiune, tribunalul reține că în mod temeinica și legala a fost aceasta respinsă de instanța de fond, sancțiunea care intervine în ceste nulitatea absolută și nu nulitatea relativă .

Este greșită susținerea recurentei-pârâte, în sensul că regimul juridic aplicabil nulității clauzelor de împrumut bancar ar fi unul specific nulității relative, și nu celei absolute.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.

Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispozițiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acțiune al reclamanților neputând fi apreciat ca prescris.

În acest sens s-a pronunțat și ICCJ prin Decizia 686 din 21 februarie 2013 .

Cu privire la fondul cauzei:

Trebuie precizat, cu titlu preliminar, că în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului „pacta sunt servanda” dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.

O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ. întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.

Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 C.civ. nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 C.civ., executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor.

Tot cu titlu preliminar, instanța mai arată că, prin Legea nr.157/2005 România a ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și României la Uniunea Europeană.

Potrivit art.148 alin.2 și 4 din Constituția României, prevederile Tratatelor Constitutive ale U.E și ale celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Prin urmare, dispozițiile Directivei 93/13/CEE au aplicabilitate directă, precum și prioritate față de dispozițiile naționale.

Prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 care a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această Directivă Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C– 240/98) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național posibilitatea de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

În ceea ce privește motivul de recurs formulat de recurenta B. Comercială Română prin care se invocă negocierea Convențiilor de credit bancar pentru persoane fizice , și implicit, inaplicabilitatea Legii nr. 193/2000, tribunalul reține că potrivit jurisprudenței constante a CJUE, sistemul pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (pct. 37 din Ordonanța Curții în cauza C-76/10).

De altfel, negocierea indicată de recurentă a constat în posibilitatea reclamantului de a alege între ofertele mai multor instituții bancare, însă recurenta nu a probat negocierea efectivă a clauzelor contractuale.

Astfel, potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, însă recurenta nu a prezentat nici un fel de probe. Invocarea pregătirii profesionale a reclamanților nu este suficientă pentru a se presupune existența unei negocieri a clauzelor contractuale.

Un alt motiv de recurs vizează problema dacă, în speță, contraprestația la care o instituție de credit este îndreptățită, respectiv D. – în speță dobânda și comisionul de risc, intră în domeniul de aplicare al art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, respectiv dacă intră în noțiunile autonome de „obiect principal al contractului” sau de „preț”, acestea fiind excluse de la controlul judecătoresc al caracterului abuziv al clauzei contractuale.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-76/10, Pohotovost’ s.r.o. c. Iveta Korckovska, prin Ordonanța din 16.11.2010, cu privire la problema dacă menționarea D. în contractul de credit de consum constituie o informație esențială acestui contract și, în consecință, lipsa unei asemenea mențiuni permite să se considere că, în sensul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, clauzele acestui contract nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, astfel încât clauza privind costul acestui credit va putea să facă obiectul unei aprecieri din partea instanței naționale cu privire la caracterul abuziv în sensul art. 3 din aceeași directivă.

Este o problemă similară cu cea ridicată de către recurenta BCR în prezenta cauză.

În cauza C-76/10, Curtea arată că art. 4 din Directiva 87/102 (abrogată la data de 12.05.2010 prin Directiva 2008/48, ulterior încheierii contractului de credit din cauză) prevede că contractul de credit trebuie întocmit în scris și că acest document trebuie să cuprindă mențiunea D., precum și condițiile potrivit cărora aceasta din urmă poate fi aplicată. Art. 1a din această directivă prevede modalitățile de calcul D. și precizează că trebuie calculată la momentul încheierii contractului.

Se precizează de către CJUE că această informare a consumatorului asupra costului global al creditării, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, are o importanță esențială. Pe de o parte, această informație, care trebuie comunicată din etapa publicității, contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare. Pe de altă parte, ea permite consumatorului să aprecieze întinderea obligației sale (pct. 70 din cauza C-76/10).

În consecință, Curtea stabilește că acea contraprestație la care este îndrituită o instituție de credit, sub forma cunoscută D., este o informație esențială a contractului, prin urmare este inclusă în noțiunea de obiect principal al convenției de credit.

Pe de altă parte, o instanță națională este competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze în sensul art. 3 din Directiva 93/13.

„Astfel, chiar dacă clauza privind D. poate fi analizată ca fiind sub incidența excluderii prevăzute la articolul menționat, trebuie amintit că, deși clauzele prevăzute la art. 4 alin. 2 din Directiva 87/102 intră în domeniul reglementat de Directiva 93/13, nu sunt scutite totuși de aprecierea caracterului lor abuziv decât în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil ( Hotărârea din 03.06.2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, nepublicată, punctul 32).”

Prin urmare, chiar dacă dobânda și comisionul de risc se includ în noțiunea de preț al contractului, ele pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, dacă nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

În ceea ce privește transpunerea incorectă a Directivei, instanța constată că art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 a preluat integral dispozițiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, chiar dacă termenii folosiți în Legea nr. 193/2000 nu sunt aceiași cu cei din traducerea oficială a Directivei nr. 93/13, respectiv sunt folosiți termenii de „calitatea de a satisface cerințe de preț și plată”, iar în traducerea oficială termenii de „caracter adecvat al prețului și remunerației”.

Comisionul de risc prevăzut de pct.9 lit. f din condițiile speciale și pct. 3.8 din condițiile generale,, astfel cum este el explicat de către recurentă, este destinat acoperirii rsicurilor constituie un comision perceput pentru a acoperi eventuale costuri de urmărire silită a debitorului, în cazul imposibilității executării garanției sau a încasării asigurării, în situația în care debitorul nu execută/nu finalizează contractul de credit și a imposibilității executării contractului de garanție imobiliară.

Or, potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele clauze care permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.

Prin introducerea unei asemenea clauze contractuale se urmărește, în mod nejustificat, încasarea unor sume de bani, ce vor fi necesare urmăririi debitorului, în cazul în care acesta nu-și execută obligațiile asumate atât prin contractul de credit cât și prin contractul de garanție imobiliară. Recurenta BCR pleacă însă de la premisa executării corespunzătoare de către Bancă a contractului, pe toată perioada derulării lui, tribunalul constatând că nu se prevăd compensații similare pentru consumatori în cazul neexecutării corespunzătoare a obligațiilor contractuale din partea Băncii, în convenția de credit dedusă judecății.

Orice contract implică pentru un contractant și riscul de neexecutare din partea celuilalt contractant, risc care dacă se produce, determină consecințele rezilierii contractului cu executare succesivă. Orice cheltuieli de urmărire sau daune interese produse în patrimoniul recurentei prin neexecutare trebuie să fie dovedite, în ceea ce privește cuantumul lor. Nu se poate justifica perceperea unor sume de bani lunar pentru plata unor cheltuieli ce nu au fost făcute.

Comisionul de risc nu constituie nici o clauză penală, potrivit art. 1066 C.civ., prin care părțile să determine anticipat echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării contractului de credit și a convenției de garanție imobiliară, atât timp cât încasarea sumelor respective se face în cursul executării contractului, și nu în cazul neîndeplinirii obligațiilor de către debitor.

Este evident și dezechilibrul produs, consumatorul plătind o sumă de bani ce nu reprezintă contraprestația sa față de prestația recurentei de a-i pune la dispoziție suma împrumutată, ci reprezintă plata prejudiciului viitor pe care recurenta l-ar suferi în cazul neexecutării contractului de către consumator.

În plus, comisionul de risc nu poate fi interpretat ca o garanție a contractului de credit sau a convenției de garanție imobiliară, deoarece chiar în cazul executării exemplare a contractului, acesta nu se restituie. Or, o garanție se constituie într-un mijloc juridic care garantează încasarea creanței de către creditor, în cazul în care debitorul nu-și execută obligația. O garanție înseamnă o indisponibilizare la dispoziția creditorului, a unui bun, mobil sau imobil, fungibil sau nu. Or, în cauză, sumele sunt percepute de creditor, sunt încasate ca și contravaloare a creditului acordat, și nu sunt doar indisponibilizate, pentru a putea fi considerate garanții.

În concluzie, comisionul de risc nu are un temei legal pentru perceperea sa, fiind o clauză abuzivă potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Față de toate acestea, în temeiul art. 312 C.pc.., tribunalul va respinge recursul declarat de recurenta pârâtă BCR

În temeiul art. 274 C.p.c., constatând că recurenta BCR a căzut în pretenții, va respinge cererea acesteia privind obligarea recurenților - reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul introdus de recurenta B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ cu sediul în sector 1, București, Șoseaua București-Ploiești, nr. 1 A, bl. . în contradictoriu cu intimații P. M. C. cu dom. în Oradea. ..6, județul Bihor și B. C. R. SA - AGENTIA D. cu sediul în Oradea, ., județul Bihor, împotriva sentinței civile nr. 4330 din 27.03.2013 pronunțată de Judecătoria Oradea pe care o menține în totul.

IREVOCABILĂ.

Fără cheltuieli de judecată.

Pronunțată în ședința publică din 17.06.2013.

Red.Jud.U.O.M.16.07.2013

Red.jud.fond. F.B.

Tehn.red. A.S./2 ex/16.07 .2013.