Acţiune în constatare. Decizia nr. 495/2013. Tribunalul BIHOR
| Comentarii |
|
Decizia nr. 495/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 18-11-2013 în dosarul nr. 4807/271/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR
SECȚIA A II-A CIVILA, DE C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIA Nr. 495/R/.> Ședința publică de la 18 Noiembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. C. C.
Judecător L. D. J.
Judecător I. C. M.
Grefier M. M.
Pe rol judecarea recursurilor litigii cu profesioniștii declarate de reclamanții-recurenți L. L. I., și L. S. T., cu sediul procesual ales în loc.Oradea, ..6, jud.Bihor, și pârâta-recurentă . cu sediul înloc.București, ..42, etaj 3-8-10, sector 2, împotriva sentinței civile nr._ din 09.10.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni.
Procedura legal îndeplinită.
Se constată că, dezbaterea cauzei a avut loc la data de 11 noiembrie 2013, când partea prezentă a pus concluzii care au fost consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, și când s-a dispus amânarea pronunțării hotărârii pentru data de 18 noiembrie 2013, după care:
TRIBUNALUL
DELIBERÂND;
Asupra recursului de față Tribunalul, constată următoarele;
Prin sentința nr._ din 09.10.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la sumele achitate în perioada 26.10._09.
S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții L. L. I. și L. S. T., ambii cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat C. Ț. - Oradea, .. 6, ., în contradictoriu cu pârâta S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A., cu sediul în București, ., etaj 3 - 8 și 10, sector 2, și, în consecință:
S-a constatat că pct. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/26.10.2007, constituie clauză abuzivă în sensul art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000.
A fost obligată pârâta să restituie reclamanților suma achitată de aceștia cu titlu de comision de risc pentru perioada începând cu data de 15.03.2012 până la efectiva încetare a perceperii acestuia.
S-au respins ca nefondate celelalte cereri.
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Între pârâtă, în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamanți în calitate de împrumutați, s-a încheiat convenția de credit nr._/26.10.2007, în temeiul căreia pârâta a acordat reclamanților un credit în valoare de 76.500 CHF, sumă ce urma să fie rambursată în termen de 300 luni.
În conformitate cu art. 3 lit. a din Condițiile Speciale ale Convenției, rata dobânzii curente este de 4,25% p. a., art. 3 lit. d stipulând că „banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.”
Conform art. 3 lit. d) din contract, D. este de 6,89%, iar reclamanții au arătat că până la acest moment dobânda nu a fost modificată.
Reclamanții au arătat că această clauză ar fi abuzivă, întrucât nu reprezintă un motiv întemeiat prin care să se dea dreptul operatorului economic de a modifica dobânda și nici nu prevede posibilitatea reclamanților de a rezilia imediat contractul.
Din analiza condițiilor speciale ale convenției - secțiunea 6) „Rambursări anticipate” instanța constată că reclamanții, în calitate de împrumutați, au dreptul să efectueze oricând rambursarea integrală/parțială în avans a sumei principale, deci și în situația modificării dobânzii, dacă nu ar fi de acord cu noul cuantum al acesteia.
În plus, se reține că dobânda nu s-a modificat deloc până în prezent (pe parcursul a 5 ani de derulare a contractului), iar cuantumul acesteia - 4,25% p. a. este redus față de dobânda practicată pe piață, atât la momentul acordării creditului, cât și în prezent.
În conformitate cu pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, „Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.”, însă în conformitate cu teza finala a pct. 1 lit. a) din Anexa la Lg. nr. 193/2000: „(…) Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.”
Așadar, prin pct. 1 lit. a) din Anexa la legea nr. 193/2000 nu sunt considerate abuzive clauzele contractuale referitoare la modificarea dobânzii de către furnizorii de servicii financiare (în speță pârâta), în condițiile în care există o motivație întemeiata - în speță schimbări semnificative pe piața monetară.
Legea nr. 193/2000 reprezintă practic o transpunere în legislația națională a Directivei93/13 a Consiliului Comunităților Europene din 05._.
Din analiza Anexei la Directiva 93/13 CEE din 05.04.1993 privind clauzele menționate la art. 3 alineatul 3 la punctul 1 lit. j este considerata clauză abuzivă „autorizarea vânzătorului sau furnizorului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.”
În cuprinsul aceleiași Anexe la Directiva 93/13 CEE/ 1993, la punctul 2 lit. b) și lit. c) sunt inserate prevederile conform cărora nu este considerată abuzivă cea prevăzută la lit. j când: (…) – „b) Litera (j) nu aduce atingere clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator sau datorate acestuia din urmă, sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără notificare, în cazul în care există un motiv întemeiat, cu condiția ca furnizorul să aibă obligația de a informa cealaltă parte contractantă sau celelalte părți contractante în această privință cu prima ocazie și ca aceasta din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul de îndată”.
Consumatorul are posibilitatea de a „rezilia” contractul, prin rambursarea anticipată a creditului, în situația în care consideră că dobânda stabilită de bancă în mod legal (în raport de fluctuațiile financiar bancare la nivel mondial) nu este acceptabilă.
Față de toate cele de mai sus, instanța de fond a respins cererea reclamanților de a constata caracterul abuziv al clauzei prevăzută de art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/26.10.2007.
La pct. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit menționate a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,19% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată durata de derulare a convenției.
Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.
Conform art. 7 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit, executarea obligației de rambursare a creditului a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unor ipoteci asupra imobilului apartament cu 3 camere plus dependințe situat în Oradea, ., . CF IND NR 4902 S., nr. topo 1714/19/9.
Părțile nu au depus acest contract de garanție imobiliară autentificat, deși instanța le-a pus în vedere acest lucru, însă pârâta nu a contestat existența acestui contract. În plus, la art. 7 lit. a) se menționează expres că tragerea creditului urmează să se efectueze la data autentificării contractului de garanție reală imobiliară.
De asemenea, conform art. 7 lit. b), reclamanții au cesionat în favoarea băncii, polița de asigurare încheiata în vederea acoperirii tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul contractului de garanție imobiliară.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 (legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii), o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
A.. 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
În cauza C-484/08 – Hotărârea 2010-06-03 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid – C.J.U.E. a dispus că articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.
Articolul 2 CE, articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE și articolul 4 alineatul (1) CE nu se opun unei interpretări a articolului 4 alineatul (2) și a articolului 8 din Directiva 93/13 potrivit căreia statele membre pot adopta o reglementare națională care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.
Instanța de fond a apreciat că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanții întrucât, așa cum chiar pârâta arată în cuprinsul întâmpinării, contractul încheiat cu reclamanții a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.
Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare, și anume că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce-i reveneau, și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei, și au fost de acord, prin semnarea convenției și actului adițional, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu erau de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive.
Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C. civ. (în vigoare la data încheierii convenției de credit) conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai situațiile în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispoziției de la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit, este însă necesar și ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Comisionul de risc a fost aplicat fără să se arate în funcție de ce a fost stabilit, de ce s-a impus aplicarea lui dacă existau garanții reale imobiliare și o poliță de asigurare a imobilului cesionată în favoarea băncii pârâte, cum a fost negociat acest comision, de ce este nerambursabil - nerestituibil la finalul perioadei de credit în situația neproducerii riscului sau dacă se poate restitui în anumite situații.
Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit are în vedere riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând in rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia
Instanța de fond nu a contestat faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar învederează că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului ș.a.
Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci asupra apartamentului reclamanților - conform art. 7 din Condițiile speciale ale convenției de credit și cesiunea în favoarea băncii a poliței de asigurare încheiată în vederea acoperirii tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanției imobiliare - conform art. 7 lit. b) din Condițiile speciale ale convenției de credit.
De asemenea, s-a avut în vedere și cuantumul lunar al comisionului de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului, anexat contractului, cuantum ce reprezintă aproximativ jumătate din dobânda lunară datorată de reclamanți.
În plus, nu este stipulată în contracte posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convențiilor, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.
Nu trebuie ignorate nici dispozițiile pct. 4 din condițiile speciale al convenției, care instituie un comision de penalizare și o rată a dobânzii penalizatoare, în cazul neachitării la scadență a ratelor, deci sancțiuni pecuniare pentru reclamanți, a căror contravaloare ar constitui venit în favoarea pârâtei dacă reclamanții nu ar achita la scadență ratele.
Instanța de fond a constatat că între părți a intervenit o convenție de credit care din punct de vedere juridic reprezintă un contract comutativ, nu unul aleatoriu. În consecință părțile nu urmăresc un câștig eventual, în funcție de un eveniment viitor și incert, ci întinderea obligațiilor este cunoscută încă de la semnarea convenției. În aceste condiții comisionul denumit „de risc” nu are un echivalent într-o contraprestație a pârâtei (nici măcar eventuală), astfel că perceperea sa nu poate fi apreciată drept o plată din punct de vedere juridic, situație în care dezechilibrul creat în detrimentul consumatorului este evident deoarece i s-a perceput lunar echivalentul a 0,19%, lunar, din soldul creditului, fără a primi în schimb un bun sau serviciu și fără a exista nici măcar eventualitatea unei astfel de contraprestații pe parcursul derulării creditului.
S-a constatat că pentru același serviciu (acordarea creditului), banca percepe două costuri - dobânda și comisionul de risc - fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, astfel cum cer art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție neîndeplinită în speță.
Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanța de fond a apreciat că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit.
Pentru aceste considerente, a constatat ca pct. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/26.10.2007 referitor la comisionul de risc, constituie clauză abuzivă în sensul art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000.
Referitor la comisionul de analiză dosar credit, prevăzut de art. 5 lit. b), instanța de fond a constatat că acesta, în cuantum de 60 CHF, a fost achitat integral de reclamanți la data semnării convenției - 26.10.2007. Singurul motiv invocat de reclamanți pentru considerarea acestuia ca și clauză abuzivă este faptul că nu a fost negociat cu consumatorul.
Acest singur fapt nu determină însă caracterul abuziv al unei clauze contractuale, fiind necesar a fi întrunite și celelalte condiții impuse de art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000, respectiv prin introducerea acestui comision să se creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Instanța de fond a constatat că aceste condiții nu sunt îndeplinite, față de faptul că evident banca are anumite costuri legate de analiza unui dosar de credit, pe care împrumutatul trebuie să le achite și față de costul redus al acestui comision, care a fost plătit într-o unică tranșă, așa cum era firesc, la data semnării contractului.
Referitor la comisionul de rambursare în avans prevăzut de art. 5 lit. c) din condițiile speciale ale convenției de credit, se reține că în speță nu putem fi decât în situația prevăzută de teza a II-a - comision de 1%, calculat la valoarea sumei rambursate în avans ulterior primilor 5 ani din durata creditului, plătibil integral la data efectuării rambursării.
Cuantumul acestui comision respectă dispozițiile art. 67 alin. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010 și nu creează, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât este firesc ca banca să primească o compensație pentru costurile legate de rambursarea anticipată, precum și de faptul că previziunile sale, legate de modul de rambursare a creditului pe perioada stabilită inițial, nu se mai realizează.
Comisionul de gestiune, prevăzut de art. 5 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit, în cuantum de 531,04 lei, reprezintă costul pentru evaluarea imobilului adus în garanție și a fost achitat integral de reclamanți cel târziu la data semnării convenției de credit - 26.10.2007. Singurul motiv invocat de reclamanți pentru considerarea acestuia ca și clauză abuzivă este faptul că nu a fost negociat cu consumatorul.
Acest singur fapt nu determină însă caracterul abuziv al unei clauze contractuale, fiind necesar a fi întrunite și celelalte condiții impuse de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, respectiv prin introducerea acestui comision să se creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Instanța de fond a constatat că aceste condiții nu sunt îndeplinite nici în cazul acestui comision, față de faptul că evident banca are anumite costuri legate de evaluarea imobilului adus drept garanție, pe care împrumutatul trebuie să le achite și față de costul redus al acestui comision, care a fost plătit într-o unică tranșă, așa cum era firesc, cel târziu la data semnării contractului.
Față de cele de mai sus, instanța de fond a constatat ca pct. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/26.10.2007, constituie clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, respingând ca nefondate celelalte cereri.
Referitor la cererea reclamanților de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de risc, analiză dosar credit, rambursare în avans, comision de gestiune, față de soluția dată primului capăt de cerere, instanța de fond s-a pronunțat doar cu privire la restituirea comisionului de risc, întrucât pentru celelalte comisioane nu s-a constatat caracterul abuziv, neexistând astfel nici obligația corelativă de restituire.
Pârâta a invocat excepția prescripției pentru sumele achitate în perioada 26.10._09, însă reclamanții nu au solicitat nimic pentru această perioadă. Atât în cererea inițială, cât și în precizare, reclamanții au precizat că solicită sumele achitate cu titlu de comision (…) de la data introducerii cererii, care este 15.03.2012.
Față de acestea, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, plățile efectuate de reclamanți către pârâtă, cu titlu de comision de risc, capătă caracter de plăți nedatorate.
În consecință, a obligat pârâta să restituie reclamanților suma achitată de aceștia cu titlu de comision de risc de la data introducerii cererii - 15.03.2012 până la efectiva încetare a perceperii acestuia.
A respins cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumelor achitate ca urmare a aplicării clauzelor abuzive privind dobânda, având în vedere precizarea reclamanților de la termenul de judecată din 09.10.2012, în care au arătat că dobânda nu s-a modificat până în prezent, deci nu există pretenții bănești legate de dobândă.
A respins cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata unor daune de 10 lei pe zi, față de dispozițiile art. 580 ind. 3 alin. 5 Cod proc civ.
A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței menționate, în termen, legal timbrat, a declarat recurs pârâta S.C VOLKSBANK ROMÂNIA S.A., solicitând admiterea acestuia și, pe cale de consecință, modificarea în parte a hotărârii; respingerea ca nefondat a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de pct. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/26.10.2007; respingerea ca nefondat a capătului de cerere privind obligarea pârâtei recurente la restituirea comisionului de risc achitat începând cu data de 15.03.2012; menținerea hotărârii sub celelalte aspecte, pentru următoarele motive:
În fapt recurenta menționează că reclamanții au solicitat: constatarea existenței clauzelor abuzive prevăzute în condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/26.10.2007 la art. 3 lit. d, pct. 5 lit. a, b, c și d; obligarea pârâtei la modificarea cauzelor abuzive sub sancțiunea unor daune cominatorii de 10 lei/zi; restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc, comision de analiză dosar credit, comision de rambursare în avans și comision de gestiune, de la data introducerii cererii și până la data încetării perceperii acestora; restituirea sumelor achitate ca urmare a aplicării clauzei privind dobânda, cu dobânda legală si cheltuieli de judecată.
Prin hotărârea recurată, instanța de fond a admis în parte acțiunea, constatând caracterul abuziv al pct. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/26.10.2007 și obligând pârâta recurentă la restituirea către reclamanții intimați a sumelor achitate cu titlu de comision de risc începând din data de 15.03.2012 până la efectiva încetare a perceperii acestuia.
Consideră că în mod greșit instanța de fond a apreciat caracterul abuziv al pct. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de credit, având în vedere următoarele:
Se arată în cuprinsul acțiunii că nu există riscul pentru bancă de restituire a creditului deoarece există ipotecă asupra unui imobil și polița de asigurare, însă aceasta este doar o afirmație lipsită de suport și prematură, deoarece nimeni nu se poate pronunța cu privire la valoarea imobilului peste 10 - 20 de ani (încât să existe o certitudine 100% că se va acoperi din aceasta valoarea creditului), după cum nu poate exista nici o certitudine că polița de asigurare va fi plătită, în cazul unui eveniment, sau că va fi plătită integral, acestea fiind doar simple speculații și prezumții.
Despre netemeinicia comisionului de risc se va putea vorbi la finele contractului, atunci când împrumutatul a restituit integral creditul acordat sau când într-adevăr prin executarea ipotecii sau încasarea poliței de asigurare se acoperă integral datoria titularului de credit.
De altfel, se ridică întrebarea, dacă orice contract cu clauzele prestabilite de furnizor devine abuziv prin simpla lui existență, deoarece exemplele practice pot fi nenumărate: serviciile de telefonie mobilă, fixă, internet, cablu TV, serviciile de furnizare apă, energie electrică, termică, ș. a.
Consacrat prin dispozițiile art. 969 din Codul civil, principiul „pacta sunt servanda” își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.
Interesul acestora a fost de a obține anumite sume de bani, sume de bani pe care societatea pârâtă le-a pus acestora la dispoziție și de care s-au folosit până în prezent. Legislația protecției consumatorilor nu are ca scop încurajarea unei atitudini pasive a consumatorilor, aceștia având obligația de a-și forma un bagaj minim de cunoștințe referitoare la contractele pe care doresc să le încheie.
În acest sens doctrina a reținut faptul că dispozițiile contractuale trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importantei lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate, și să fie lizibile.
Clauza privitoare la comisionul de risc nu este o clauză abuzivă.
Riscul se generează prin simpla acordare a unui credit și trebuie în permanență evaluat.
Creditul bancar este definit în doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziție sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenței unei datorii, în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unor dobânzi sau altor cheltuieli legate de această sumă precum comisioanele de angajament, de neutralizare a creditului, de urmărire sau de gestionare a respectării dispozițiilor contractuale, sau orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță. Riscul bancar este o noțiune inerentă activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune. Prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul.
Recurenta invocă reglementarea contractuală a comisionul de risc în lumina Legii nr. 193/2000, înțelesul noțiunii de clauză abuzivă.
Astfel, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000: (…) „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (…) (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (…) (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
Prin textul de lege mai sus citat au fost implementate dispozițiile Directivei 93/13/CEE fiind o copie fidelă a dispozițiilor art. 3 din Directivă, identificându-se cu ușurință condițiile cumulative pe care o clauză trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi apreciată in concret de la caz la caz de către judecător ca fiind abuzivă: (…) 1. să nu fi fost negociată; și 2. să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului; 3. să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru prestarea serviciului.
Prin urmare, pentru ca instanța să poată sancționa conform dispozițiilor legale o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie pe de o parte să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune, și pe de altă parte, să fie excesivă, ținând cont că nici clauzele abuzive la rândul lor nu reprezintă instituții inovatoare, ci pot fi circumscrise noțiunii de clauze excesive amintite și descrise anterior.
Clauza cuprinsă în contractele de credit încheiate între pârâta recurentă și reclamanți reglementând perceperea comisionului de risc nu îndeplinește niciuna din cele trei condiții cumulative, după cum urmează:
a) În mod greșit a reținut instant de fond faptul că pârâta recurentă a arătat în întâmpinare că actul încheiat cu reclamanții intimați a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.
Dimpotrivă, în mod constant poziția pârâtei recurente a fost în sensul că aceste convenții au fost negociate cu fiecare client în parte, excluzându-se în acest fel caracterul abuziv al acestora.
Arată că, negocierea comercială este o formă particulară de negociere, centrată pe existența unui produs sau a unui serviciu, pe de o parte, și a unei nevoi de satisfăcut prin acesta, pe de altă parte. Acordul are un caracter comercial și se poate concretiza într-un act de comerț, o convenție, o comandă, un contract de vânzare-cumpărare, un parteneriat, un leasing, sau doar în modificarea unor clauze, a unor niveluri de preț, a unor condiții de calitate, de livrare sau de transport.
Arată recurenta că reclamanții intimați s-au adresat acesteia și nu banca i-a „forțat pe aceștia să acceseze creditul”. Or, prezentându-le oferta Băncii (variată de altfel) aceștia nu și-au manifestat vreo nemulțumire. Negocierea presupune un dialog între doi sau mai mulți parteneri în scopul atingerii unui punct de vedere comun asupra unei probleme aflate în discuție.
Inițierea unei negocieri aparține părții care reclamă o nemulțumire, și care are interesul a-și satisface o nevoie. Reclamanții nu au pus în discuție vreo nemulțumire la acel moment (ante semnare contract de credit).
Recurenta menționează că nu deține un monopol pe piață la acordarea creditelor, oferta din acest punct de vedere era și este foarte generoasă și variată, reclamanții intimați s-au adresat băncii a cărei oferta au considerat-o mai avantajoasă. Ofertele pârâtei recurente au fost și sunt publice, accesibile publicului larg la oricare din sediile din rețeaua Volksbank, postate pe web.
În aceeași ordine de idei, la momentul abordării reprezentanților pârâtei recurente, reclamanții au fost cei care au exprimat nevoile lor referitor la: suma creditului, moneda creditului, destinația creditului, garanțiile propuse, veniturile realizate, capacitatea de plată a acestora.
În scopul de a-și satisface această nevoie reclamanții au prezentat băncii numeroase documente care să ateste faptul că se încadrează în condițiile de creditare oferite de societatea pârâtă recurentă: adeverințe de venit, dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor asupra cărora intenționau a institui garanții reale imobiliare, declarații ș. a.
Invocă faptul că, de la primul contact și până la semnarea convențiilor de credit petenții au avut un interval generos de deliberare.
Banca nu poate fi sancționată că a prezentat o ofertă și aceștia au acceptat-o fără rezerve. Chiar dacă se dorește în orice chip a nu se mai achita acest cost contractual, banca nu poate impune nimic nimănui, ea poate cel mult propune pe piața creditelor.
Apoi, societatea pârâtă recurentă nu a propus/propune pe piață un singur produs, într-o singură monedă, cu o singură destinație. De la primul contact și până la semnarea contractului de credit, consideră ca aceștia puteau renunța a da curs ofertei pârâtei recurente, se puteau adresa unei alte instituții cu o ofertă mai avantajoasă și nu în ultimul rând, puteau refuza semnarea convențiilor de credit, ori puteau solicita opiniile unor specialiști.
Comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte. Astfel, comisionul de risc este perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată, și anume: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valoni asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat de pârâta recurentă; în ceea ce privește soliditatea garanției, aceasta nu este în măsură să asigure recuperarea sumelor acordatele către Bancă. „în procesul de analiză, trebuie avut în vedere că garanțiile reprezintă ultima sursă de rambursare a unui credit”, băncile neavând ca obiectiv acumularea unor proprietăți imobiliare în contul creanțelor.
C. pieței imobiliare din aceste zile este cel mai grăitor exemplu, în acest sens, deoarece garanțiile oferite în urmă cu doi ani nu mai sunt în măsură să acopere în acest moment creditele acordate în acea perioadă. Acest fapt trebuie coroborat și cu perioada îndelungată pentru care se acordă de obicei un astfel de credit, între 20 și 30 de ani.
Prin urmare, riscurile care ar putea apărea de-a lungul derulării contractului de credit trebuie administrate de către Bancă din momentul acordării creditului, și până la rambursarea ultimei rate aferente acestuia, distanța dintre cele două momente fiind foarte îndelungată.
Apoi, prin analiza specificității contractelor încheiate de către Bancă cu Petentii, instanța va constata că aceștia din urmă nu se află într-o poziție de inferioritate, ci, din contră, dețin un avantaj considerabil constând în libertatea de a alege în deplină cunoștință de cauză a solvabilității și întinderii obligațiilor celeilalte părți.
Posibilitatea consumatorilor de a cunoaște o gamă variată de oferte și de a accesa informații cu privire la persoana ofertantului și, mai ales, aceea de a primi dreptul contractual, de cele mai multe ori, o dată cu semnarea contractului (neexistând nici un risc de neexecutare din partea Băncii), reprezintă un avantaj al acestuia fața de Bancă, care nu poate cunoaște la data încheierii contractului niciuna dintre aceste date și care își asumă riscul nerecuperării sumelor împrumutate și al câștigurilor preconizate.
În realitate, nu se înlătură libertatea de a angaja raporturi comerciale, după bunul plac al consumatorului și nu atrag abuzul presupusei superiorități a Băncii.
Faptul că un consumator nu cunoaște toate detaliile tehnice ale serviciilor pe care le achiziționează nu este de natură să influențeze cunoașterea de către consumator a așteptărilor pe care le are de la produsul sau serviciul respectiv.
Forța economică a profesioniștilor este irelevantă în fața libertății și autonomiei de voință a consumatorilor. Libertatea de a contractă nu este și nu poate fi influențată de aceasta. Un profesionist nu își poate impune produsele pe o piață, atâta timp cât nu deține un monopol al acelei piețe.
Prevederea perceperii comisionului de risc este clară si fără echivoc și a fost însușită de reclamanți prin semnarea Convențiilor de credit, devenind astfel lege între părțile contractante. Pe de altă parte, comisionul de risc a fost avut în vedere de pârâta recurentă la data acordării creditelor, constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta.
În consecință, perceperea comisionului de risc (I) a fost reglementată și consimțită contractual de către părțile Convențiilor de credit, fără existenta vreunei constrângeri, și (II) se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 C. civ., conform căruia „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”.
b) Clauza privitoare la comisionul de risc nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Dezechilibru între drepturile și obligațiile părților poate exista, doar în situația în care o clauză, care se consideră a fi abuzivă, determină modificări ale obligațiilor părților pe parcursul executării contractului, ori în speța de față nu se produc nici un fel de modificări, prețul contractual a rămas neschimbat, ca atare pentru consumator nu s-a produs un dezechilibru față de ceea ce a cunoscut încă de la semnarea convenției de credit.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. În situația dedusă judecații, se invocă tocmai lipsa unei obligații/prestații corelative a pârâtei recurente față de obligația acestora de a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părți.
Astfel cum s-a precizat în doctrină, de obicei dezechilibrul trebuie să fie „in rem”. Legea dispune asupra unui dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu profitul obținut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul - „finis mercatorum est lucrum”.
Nu se pot reține afirmațiile conform cărora toate riscurile pârâtei recurente sunt acoperite de garanția reală imobiliară, deoarece noțiunea de risc în înțelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit este atât de complexă și cu incidențe atât de diverse încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfășurarea de către pârâta recurentă a unei activități aflate sub auspiciile hazardului („alea”) și nicidecum o activitate menită a produce profit, precum ar fi în dezacord și cu Normele B.N.R. ce reglementează desfășurarea activității de bancă. Singura modalitate de asigurare a unor riscuri de neplată este polița de risc financiar. Or, acest produs nu are ca și garanție o astfel de poliță. Garanția imobiliară nu acoperă riscuri, ci dă confort creditorului în sensul că, în caz de neplată, are o prioritate față de ceilalți creditori în cazul executării silite a imobilului ipotecat.
Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanței principale. Riscul de credit se află totodată în strânsă corelație cu riscul de diminuare a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozițiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.
Având în vedere că aceste dispoziții care reglementează activitatea bancară, impun practic, gestionarea acestor riscuri, gestionare care se regăsește transparent ulterior în prețul creditului, pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, Banca percepe un comision de risc. În context bancar, administrarea riscului este vitală, astfel că acest efort suplimentar depus de creditor prin departamentele sale a făcut ca el să se regăsească într-un cost transparent si asumat de catre consumator sub forma comisionului de risc.
c) Comisionul de risc - parte a prețului contractului. Consecințe
Este de notorietate în doctrină faptul că debitorul băncii, suportând costul creditului este dator în realitate să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv Dobânda și Comisionul, la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului și a plăților dobânzii.
Ca și alte comisioane, și comisionul de risc este un element al prețului Băncii. Astfel, riscul bancar este un element de care Banca este obligată să țină cont. Costurile aferente gestionarii riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de Client. Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului.
Tocmai de aceea, preluându-se într-un mod ciuntit dispozițiile art. 4 par. 1 al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind prețului contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6), după cum urmează: evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil.
Solicită a se avea în vedere și prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE: (2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în nod clar și inteligibil.”
Prin această dispoziție se urmărește evitarea ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat.
Excluderea se explică prin faptul că, pe de o parte controlul prețului este o chestiune ce ține de dreptul concurenței și de aceea nu ar trebui să-și găsească locul într-o reglementare privind protecția consumatorului, iar pe de altă parte, prețul este elementul cel mai bine înțeles de catre consumator.
Clauza contractuală privind dreptul pârâtei recurente de a percepe comisionul de risc reprezentând parte integrantă a prețului contractului de credit nu poate fi, prin urmare, anulată de către instanța de judecată ca fiind clauză abuzivă în lipsa unui temei legal care să-i confere instanței de judecată autoritatea de a interveni în această sferă.
În plus recurenta evidențiază faptul că: contractul - convenția de credit - încheiat între părți nu are caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părți, iar asumarea riscului de către bancă a șanselor unui câștig sau pierderi contravine chiar esenței unui astfel de contract de împrumut, care este un contract comutativ (așa cum de altfel reține și instanța de fond). Astfel, ambele părți cunosc de la data încheierii Convenției întinderea obligațiilor acestora, chiar dacă obligația împrumutatului este una cu executare succesivă.
Prevederea perceperii comisionului de risc este clară și fără echivoc și a fost însușită de consumator, ca urmare a semnării convenției/convențiilor, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 C. civ., și comisionul de risc a fost avut în vedere de recurenta pârâtă la data acordării creditelor, constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta.
Concluzionând, perceperea acestui comision de risc a fost reglementată și consimțită contractual de către ambele părți, fără existenta vreunei constrângeri, și (II) se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 cod civil conform căruia „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”. De asemenea, Banca a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul acesteia (acționând în baza principiilor aplicabile, potrivit Decretului-lege nr. 31/1954, persoanelor juridice) cât și solvabilitatea acesteia. Comisionul de risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului în calculul dobânzii anuale efective („D.”).
Invocă faptul că, nu se motivează în fapt nici una din cele 3 condiții prevăzute de Legea 193/2000, rezumându-se doar să afirme că această clauză creează un dezechilibru și că banca are posibilitatea să își recupereze creanțele prin înființări de popriri asupra veniturilor cât și prin executare silită imobiliară/mobiliară. Cu alte cuvinte, în mod greșit se afirmă că „nu există niciun risc pentru bancă”.
Învederează instantei că acest comision de risc a fost cunoscut de la început de către semnatarii convențiilor de credit supuse analizei și a fost inclus în dobânda anuală efectivă.
Reclamanții susțin că aceste clauze ar putea fi considerate abuzive în temeiul Legii 193/2000 care prevede condițiile și criteriile după care se apreciază caracterul abuziv al unei clauze. Legea 193/2000, astfel cum a fost aceasta republicată în M. Of. nr. 305 din 18 Aprilie 2008, reprezintă transpunerea în dreptul pozitiv român a Directivei 93/13/CEE, astfel cum reiese din art. 17 al legii.
Învederează instanței că, pe lângă alte considerente care sunt de natură a conduce la respingerea argumentelor reclamanților, faptul că printre condițiile pe care Legea 193/2000 le prevede pentru ca o clauză să poată fi analizată ca fiind abuzivă sau nu, este și aceea potrivit căreia clauza nu trebuie să se refere la conținutul obiectului propriu-zis al contractului.
În încercarea de a transpune Directiva în legislația din România s-a realizat o traducere nefericită a alineatului 2 al articolului 4 al Directivei 93/13/CEE. În această situație, instanța ar trebui să se prevaleze de textul Directivei Europene și să o aplice în consecință.
Art. 4 alin (2) din Directiva 93/13/CEE prevede că: „(…) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
Potrivit art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, „(…) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
Din analiza celor două prevederi normative rezultă că prețul unui serviciu, respectiv costul total aplicabil unui credit, așa cum sunt dobânda și comisioanele percepute de către Bancă nu pot face obiectul analizei din perspectiva carterului abuziv.
Articolul nr. 4 al Directivei 1993/13 CEE a fost detaliat in Considerentul 19, astfel: „(…) în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; (…) acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze (…).”
Or, în conformitate cu art. 2 pct. 24 din O.G. 21/1992 costul total al creditului pentru consumator este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor.”
Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului și din perspectiva Directivei 93/13/CEE acesta nu va putea face obiectul evaluării clauzelor abuzive.
Astfel, chiar dacă traducerea aliniatului 2 al articolului 4 al Directivei 93/13/CEE în legislația românească prin art. 4 alin. 5 din Legea nr. 193/2000 este una nefericită, ar trebui să prevaleze textul Directivei Europene.
Art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE prevede: „(…) (2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, - pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
Art. 4 alin. (5) din Legea 193/2000: „(…) (5) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
Din analiza celor două prevederi normative rezultă că prețul unui serviciu așa cum este și comisionul perceput de către Bancă nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv. Clauzele ce pot fi analizate sunt cele de detaliu, cele care ar „scăpa” unui consumator mediu și nu cele esențiale, cele care stabilesc contraprestația pe care trebuie s-o plătească fiecare consumator.
Este de notorietate faptul că într-un contract de credit prețul este constituit din dobândă și comisioane, toate incluse in cuantumul dobânzii anuale efective - D..
Prin decizia nr. 577/25.04.1996, Curtea Suprema de Justiție, Secția Comercială, a decis că prețul legal datorat este cel stabilit de părți prin contract și nu cel reținut de instanța de apel din cauza respectivă, instanță „care nu putea conduce la modificarea de drept a înțelegerii intervenite între părți sub acest aspect”. În consecință, cât timp contractul dintre părți nu a fost modificat, prețul legal datorat de pârâți este cel stabilit inițial prin consensul părților.
Mai mult, prin decizia I.C.C.J. nr. 753/17.02.2011 instanța supremă a României a decis un recurs, statuând că în sfera de aplicare a art. 304 pct. 9 din Codul de proc. civilă (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii) este inclusă și interpretarea clauzelor contractuale constituite ca probe la dosar, deoarece art. 969 din Codul civil le califica drept „legea părților”.
Pentru toate motivele susmenționate, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de fond potrivit petitului.
În drept, s-au invocat prevederile art. 969 C. civ., Directiva 93/13/CEE, dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 304 pct. 8, 9 Cod proc. civ.
Împotriva aceleiași sentințe, în termen, scutit de plata taxe judiciare de timbru, au declarat recurs și reclamanții L. L. I. și L. S. T., solicitând instanței de recurs ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în întregime a acțiunii astfel cum aceasta a fost precizată; fără cheltuieli de judecată; pentru următoarele motive:
În fapt, prin sentința recurată instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamanților recurenți, care consideră hotărârea atacată ca fiind nelegală și netemeinică. Astfel, între părți s-a încheiat Convenția de credit bancar nr._/26.10.2007, având ca obiect un credit în cuantum de 76,500 CHF pentru o perioadă de 300 luni de la data semnării convenției. Creditul a fost garantat cu o garanție reala - ipotecă de prim rang, constituită asupra imobilului compus din ap. 9 din . 3 camere și dependințe, situat în Oradea, ., înscris în CF IND 4902 S., topo 1714/19/9, valoarea creditului fiind de maxim 75% din aceasta garanție.
Este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamantă și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000 fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamanții), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din Legea nr. 193/2000.
Clauza privind datorarea comisionului de risc prev. în art. 5 lit. a) din Convenție, are un caracter abuziv deoarece contractul părților nu prevede motivația perceperii acestui comision. Pe de altă parte riscul de nerambursare a creditului este acoperit de garanția reală imobiliară constituită în favoarea băncii tocmai cu acest scop, mai mult, s-a cedat în favoarea pârâtei și polița de asigurare a imobilului cu care garantează.
Așadar, această clauză nu poate fi considerată negociată direct cu recurenții reclamanți având în vedere tipul de contract al convenției de credit, respectiv un contract tip, preformulat cu clauze nenegociabile.
Menționează că dispozițiile de la pct. 5 lit. a) din Convenția de credit încalcă prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât creează în detrimentul recurenților reclamanți, și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Precizează că în Convenția încheiată nu se precizează nici măcar posibilitatea recurenților reclamanți de a solicita restituirea comisionului de risc dacă pe perioada de rambursare nu s-au înregistrat riscurile care au fost avute în vedere la stabilirea lui.
Mai mult, pentru punerea la dispoziție a creditului, banca a mai perceput D. de 6,89%, comision de analiză dosar de 60 CHF, comision de rambursare în avans de 2% sau 1% din suma rambursată, comision de gestiune de 531.04 RON, alte comisioane, asigurări ș. a.
Subliniază că în cazul existenței unor dubii cu privire la conținutul unor clauze contractuale, atât legiuitorul român, cât și cel comunitar stabilesc faptul că acestea se interpretează în favoarea consumatorului.
De asemenea, la încheierea contractului, recurenții reclamanți nu au avut posibilitatea de a negocia nicio clauză, conținutul contractului fiindu-le impus de Bancă și având un caracter prestabilit, standard, cu precizarea că eventualele diferențe dintre ele nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularităților fiecărui client în parte. Chiar daca art. 5 din Legea nr. 193/2000 nu interzice utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul său, fără a se crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel, este limpede că situația prezentata încalcă dispozițiile art. 4 al. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000.
Solicită a se avea în vedere făptul că celelalte comisioane și taxe percepute de bancă în afara comisionului de risc rezultă din înscrisurile depuse la dosar, astfel că se impunea admiterea acțiunii și sub acest aspect.
Totodată solicită a se avea în vedere faptul că recurenții reclamanți au solicitat în capătul 2 de cerere obligarea pârâtei la modificarea clauzelor contractuale abuzive sub sancțiunea daunelor în cuantum de 10 lei pe zi.
Instanța de fond, cu toate că a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale inserate în pct. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/26.10.2007 nu s-a pronunțat și în sensul celor solicitate reclamanții recurenți și mai sus arătate.
Pentru toate aceste motive solicită admiterea recursului.
In drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9, art. 304 ind. 1 C. pr. civ.
Prin Notele de ședință înregistrate la data de 18.11.2013 recurenta pârâtă S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.
Pe fondul cauzei, solicită a se avea in vedere aspectele invocate prin memoriul din dosarul cauzei.
Procedând la analizarea recursurilor formulate prin prisma prevederilor art. 304 ind. 1 și 306 alin. 2 C. pr. civ. instanța reține că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul apreciază recursurile ca fiind neîntemeiat din următoarele considerente:
Astfel, analizând cu precădere excepția prescripției dreptului la acțiunea în sens material, invocată de pârâta recurentă S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A., tribunalul reține că în mod justificat această excepție a fost respinsă de către instanța de fond, având în vedere că obiectul acesteia îl reprezintă sumele achitate în perioada 26.10._09, însă obiectul pretenției reclamanților recurenți îl constituie suma achitată cu titlu de comision de risc de la data introducerii cererii - 15.03.2012 până la efectiva încetare a perceperi acestuia, deci aceste pretenții nu se încadrează în perioada de referință, vizată de excepția procesuală
Tot cu titlu preliminar, trebuie precizat că în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului „pacta sunt servanda”, dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.
O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C. civ. întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.
Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 C. civ. nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin. 1 C. civ., executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor.
Tot cu titlu preliminar, instanța mai arată că, prin Legea nr. 157/2005 România a ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și României la Uniunea Europeană.
Potrivit art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României, prevederile Tratatelor Constitutive ale U.E și ale celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Prin urmare, dispozițiile Directivei 93/13/CEE au aplicabilitate directă, precum și prioritate față de dispozițiile naționale.
Prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 care a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această Directivă Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C– 240/98) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.
În ceea ce privește motivul de recurs prin care se invocă negocierea Convenției de credit nr._ din 26.10.2007, și implicit, inaplicabilitatea Legii nr. 193/2000, tribunalul reține că potrivit jurisprudenței constante a C.J.U.E., sistemul pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (pct. 37 din Ordonanța Curții în cauza C-76/10).
În ceea ce privește recursul formulat de reclamanții recurenți L. L. I. și L. S. T., privind modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii integrale a cererii acestora, referitoare la comisionul de analiză dosar credit prevăzut de art. 5 lit. b) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/26.10.2007, în cuantum de 60 CHF, achitat integral la data semnării convenției, 26.10.2007; comisionul de rambursare în avans prevăzut de art. 5 lit. c) din condițiile speciale ale convenției de credit, în cuantum de 1 %, calculat la valoarea sumei rambursate în avans ulterior primilor 5 ani din durata creditului, plătibil integral la data efectuării rambursării, și respectiv, comisionul de gestiune, prevăzut de art. 5 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit în cauză, în cuantum de 531,04 lei, achitat integral de reclamanți cel mai târziu la data semnării convenției de credit, 26.10.2007, invocându-se caracterul abuziv al acestora, pe unicul considerent că aceste clauze nu au fost negociate cu consumatorul, în mod corect instanța de fond a reținut că în cazul acestor clauze contractuale nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 alin. 1 din legea nr. 193/2004, respectiv condiția ca, prin inserarea acelor clauze să se creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În conformitate cu prevederile art. 4 din Legea 193/2000 „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (…) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (…). Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”
Din economia reglementării anterior enunțate rezultă că principalele condiții pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă sunt: clauza să nu fie rezultatul unei negocieri și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe, în detrimentul consumatorului.
Pentru toate considerentele de fapt și de drept anterior expuse, în cauză nefiind alte motive de modificare sau casare, în temeiul art. 312 Cod pr. civ., instanța va respinge ca nefondate recursurile introduse de reclamanții-recurenți L. L. I. și L. S. T., și pârâta-recurentă S.C. V. ROMÂNIA S.A. București, menținând în totul sentința recurată.
Față de culpa procesuală a recurenților intimați, având în vedere și dispozițiile art. 274 Cod pr. civ., instanța va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile introduse de reclamanții-recurenți L. L. I., și L. S. T., cu sediul procesual ales în loc.Oradea, ..6, jud.Bihor, și pârâta-recurentă . cu sediul înloc.București, ..42, etaj 3-8-10, sector 2, împotriva sentinței civile nr._ din 09.10.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care o menține în totul.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 18 noiembrie 2013.
Președinte, A. C. C. | Judecător, L. D. J. | Judecător, I. C. M. |
Grefier, M. M. |
Red.jud.J.L.D./01.04.2014
Red.jud.fond.F.I.
Tehn.red.M.M./2 ex.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 418/2013. Tribunalul BIHOR | Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art.... → |
|---|
