Acţiune în constatare. Decizia nr. 138/2013. Tribunalul BIHOR
| Comentarii |
|
Decizia nr. 138/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 29-03-2013 în dosarul nr. 9522/271/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR
SECȚIA A II-A CIVILA, DE C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIA Nr. 138/R/.> Ședința publică de la 29 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. R.
Judecător C. M.
Judecător C. C. O.
Grefier M. M.
Pe rol judecarea recursului comercial declarat de recurenta V. R. SA, cu sediul în loc. București, ..42, etaj 3-8, și 10, în contradictoriu cu intimații S. I. R., S. L. E., ambii cu dom.loc.Valea lui M., ., jud.Bihor, și intimata V. R. SA - SUCURSALA ORADEA, cu sediul în loc. Oradea, ..Bihor, împotriva sentinței civile nr._ din 17.10.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni.
Procedura legal îndeplinită.
Se constată că, dezbaterea cauzei a avut loc la data de 15 martie 2013 când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când s-a dispus amânarea pronunțării hotărârii pentru data de 22 martie 2013, 29 martie 2013, după care:
TRIBUNALUL
DELIBERÂND
Asupra recursului de față, Tribunalul constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._ din 17.10.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.
S-a admis acțiunea civilă precizata formulată de reclamanții S. I. R. si S. L. E., împotriva paratelor V. R. SA si V. R. SA - SUCURSALA ORADEA.
S-a constatat ca clauzele cuprinse in art. 5 lit. a) si pct. 3 lit. d) din “Conditiile Speciale”, precum si art. 3.5 si art. 3.10 din “ Conditiile generale” ale Conventiilor de Credit nr._/22.06.2007 si nr._/24.09.2008 constituie clauze abuzive in sensul art. 4, alin 1 din legea nr. 193/2000 si in consecința s-a dispus eliminarea acestor clauze din contractele de credit.
Au fost obligate paratele in solidar sa restituie reclamanților echivalentul în lei de la data plații efective a sumei de 3855,68 franci elvetieni ( CHF), reprezentând comisionul de risc achitat in perioada cuprinsa intre data semnării celor doua convenții de credit si data eliminării acestui comision ( septembrie 2010).
S-a constatat nulitatea absoluta parțiala a actului adițional la contractul de credit, intervenit in baza OUG nr. 50/2010, în ce privește introducerea comisionului de administrare a creditului.
Au fost obligate paratele in solidar sa restituie reclamanților echivalentul in lei de la data plații efective a sumei de 2231,63 franci elvețieni ( CHF), reprezentând comisionul de administrare achitat in perioada cuprinsa intre data perceperii acestui comision ( septembrie 2010) pana la data introducerii acțiunii, precum si in continuare pana la încetarea efectiva a perceperii acestui comision de administrare.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Între reclamanți si parata s-au încheiat convențiile de credit bancar nr._/22.06.2007 si nr._/24.09.2008, având ca obiect un credit in suma de 85.000 CHF, respectiv un al doilea credit in cuantum de 13.400 CHF.
În partea intitulată “condiții speciale” ale convenției de credit nr._/22.06.2007, la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,1% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției.
De asemenea, în partea intitulată “condiții speciale” ale convenției de credit nr._/24.09.2008, la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției.
Creditele acordate reclamantului urmau a fi rambursate potrivit planului de rambursare anexă la cele doua contracte, în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.
Pentru garantarea restituirii celor doua credite accesate au fost constituire in favoarea băncii parate doua ipoteci de rang I si II asupra imobilelor proprietatea reclamanților situate in loc. Valea lui M., ., constând in casa si curte in intravilanul loc. Valea lui M., respectiv . ( casa si teren intravilan), totodată cesionându-se cu titlu de garanție in favoarea bancii toate drepturile rezultând din autorizația de construire nr. 26/01.09.2006, urmând ca la finalizarea construcției, după intabulare aceasta sa fie ipotecat in favoarea băncii prin constituirea unui act adițional de ipoteca de rang 1.
In acest fel, valoarea garanției acoperă 133 % din valoarea celor doua credite însumate, fiind evaluate in acest sens, după cum rezulta din art. 8, partea Condiții Speciale cuprinsa in cele doua convenții de credit.
De asemenea, reclamanții au cesionat in favoarea băncii polița de asigurare încheiata in vederea acoperirii tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul contractului de garanție imobiliara – conform art. 7 lit. b) din Condițiile speciale ale convenției de credit.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauzã contractualã care nu a fost negociatã direct cu consumatorul va fi consideratã abuzivã dacã, prin ea însãși sau împreunã cu alte prevederi din contract, creeazã, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților. A.. 2 al aceluiași articol prevede că o clauzã contractualã va fi consideratã ca nefiind negociatã direct cu consumatorul dacã aceasta a fost stabilitã fãrã a da posibilitate consumatorului sã influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Instanța de fond a apreciat că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamantul întrucât, așa cum chiar pârâta arată în cuprinsul întâmpinării, contractul încheiat cu acesta a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.
Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare, și anume că reclamantul a avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce-i reveneau și, sub aspectul valorii și sub cel al perioadei și, a fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu era de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000.
A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispoziției de la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit, este însă necesar și ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață; chiar Regulamentul nr. 4/2004 privind organizarea și funcționarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, la art. 2, include acordarea de credite în categoria operațiunilor prin care instituțiile de credit se expun la risc față de debitor.
Instanța de fond nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar învederează că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului etc.
Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I precum si prin cesionarea in favoarea băncii a poliței de asigurare încheiata in vederea acoperirii tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul contractului de garanție imobiliara – conform art. 7 lit. b) din Condițiile speciale ale convenției de credit.
De asemenea, sa avut în vedere și cuantumul lunar al comisionului de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului, anexat contractului, cuantum apropiat de cel al dobânzii lunare datorate de reclamanți.
Nu mai puțin, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.
Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanța de fond a apreciat că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit.
În consecință, apreciind că sunt îndeplinite toate cerințele impuse de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanța de fond a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale celor doua convenții de credit.
Referitor la art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/22.06.2007, instanța de fond a reținut ca, deși la data încheierii contractului s-a stabilit o dobândă fixă de 4,25 % pct. 3, lit. a) Condiții speciale ale convenției, banca a modificat în mod unilateral cuantumul dobânzii stabilite inițial, majorând-o.
Totodată la art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/24.09.2008 s-a stabilit o dobândă fixă de 3,99 % -pct. 3, lit a) Condiții speciale ale convenției.
Instanța de fond a reținut că la art.3 - Dobânda, litera (d) din „Condițiile speciale” se menționează: „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”
Instanța de fond a considerat că art.3 - Dobânda, litera (d) din Condițiile speciale ale convențiilor de credit analizate constituie clauze abuzive, acestea încălcând prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Astfel, în momentul in care a fost încheiat contractul de credit, consumatorul a acționat de pe o poziție inegala, in raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea sa negocieze nici o clauza din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, in forma respectiva, de către banca.
Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii ii revenea obligația de a dovedi ca a negociat in mod direct clauza prevăzută la art.3 - Dobânda, litera (d) din Condițiile speciale cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat in cauza.
Art.3 - ,,Dobânda’’, litera (d) din Condițiile speciale ale convenției pune sub semnul întrebării echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, rata modificată urmând a fi aplicată începând cu data comunicării ei clientului. Or conform art. 1 lit. a din Anexa Legii, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Astfel, clauza care da dreptul Băncii pârâte de a modifica unilateral dobânda nu este raportata la un indicator precis, individualizat, determinabil, fiind indicat în mod generic: ,,în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară’’.
În cazul în care nu se indică în mod concret în contract ce anume se înțelege prin sintagma ,,schimbări semnificative pe piața monetară’’, instanța consideră că această modalitate de exprimare face ca respectiva clauza sa fie interpretata doar in favoarea Băncii, servind doar intereselor acesteia, fara a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca era necesara si proporționala scopului urmărit.
Referitor la actul adițional intervenit in baza OUG nr. 50/2010, prin care s-a introdus comisionul de administrare instanța de fond a reținut ca reclamanții au respins in mod expres introducerea in convenția de creditare a unui astfel de comision.
F. refuzul expres al reclamanților cu privire la introducerea acestui nou comision (de administrare), instanța de fond a reținut ca în speța nu funcționează aprobarea tacita, contractul rămânând neschimbat in lipsa unui acord al consumatorului potrivit art. 41 alin 3 din OUG nr. 50/2010.
Instanța de fond a reținut ca parata, prin actul adițional propus reclamanților a încercat înlocuirea in mod unilateral a comisionului de risc in „comision de administrare credit”, fapt ce contravine prevederilor art. 35 din OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Art. 35 din OUG 50/2010 prevede ca „(1) F. a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobanzii, pe parcursul derularii contractului de credit: (….) b) se interzic introducerea si perceperea de noi comisioane, tarife sau a oricaror alte speze bancare, cu exceptia costurilor specifice unor produse si servicii suplimentare solicitate in mod expres de consumator, neprevazute in contract ori care nu erau oferite consumatorilor la data incheierii acestuia. Aceste costuri neprevazute vor fi percepute numai pe baza unor acte aditionale acceptate de consumator. Sunt exceptate costurile impuse prin legislatie;”
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la capătul de cerere privind restituirea comisionului de risc aferent perioadei 22.06.2007 – 31.05.2009, instanța de fond a respins-o ca neîntemeiata.
Astfel, instanța de fond a apreciat ca termenul general de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit in speța, deoarece dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut doar in momentul declarării ca abuziva a clauzei privind comisionul de risc si nu de la data semnării convenției de credit.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal recurenta S.C. V. ROMANIA S.A. – SUCURSALA ORADEA, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
Recurenta susține că în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru sumele achitate cu titlu comision de risc, cu depășirea celor trei ani anterior introducerii acțiunii.
Susține că dreptul la acțiune s-a născut în momentul efectuării fiecărei plăți.
Pe fondul litigiului, recurenta a arătat că instanța de fond a reținut eronat că prevederile contractuale analizate nu au fost negociate, inițiativa încheierii convenției aparținând în exclusivitate reclamanților. Opțiunea reclamanților pentru V. a fost rezultatul comparării produsului bancar ofertat cu alte produse bancare concurente. Or, negocierea contractului exclude aplicabilitatea Legii nr. 193/2000.
Recurenta mai susține că dobânda și comisionul de risc sunt parte a prețului contractului, ceea ce are drept consecință faptul că elementele prețului nu pot face obiectul analizei din perspectiva Legii nr. 193/2000, apărare ce nu a fost analizată de instanța de fond. Prin art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, care au transpus prevederile art. 4 alin. 2 ale Directivei nr. 93/12/CEE, s-au exclus clauzele privind prețul contractului de la controlul de excesivitate.
Recurenta mai arată că instanța de fond a apreciat greșit ca fiind abuzivă clauza privind comisionul de risc. Astfel, comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte, comisionul de risc fiind stabilit pentru gestionarea altor riscuri decât riscul de neplată, precum riscul de neexecutare garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat de bancă. Riscul se generează prin simpla acordare a creditului și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului.
Consideră că nu este îndeplinită nici una din cele 3 condiții cumulative ale unei clauze cu caracter abuziv. Astfel, în afara condiției nenegocierii, nici celelalte două condiții nu sunt îndeplinite: clauza să fie contrară bunei credințe și prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Prima instanță nu a analizat conduita recurentei cu privire la îndeplinirea sau nu a condiției bunei credințe, ci s-a limitat să aprecieze asupra unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților. Însă, prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, rezultă cu certitudine buna credință cu care a acționat recurenta. În ceea ce privește condiția echilibrului contractual, partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului, respectiv să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. Astfel administrarea riscului este esențială în contractele de credit, acest efort suplimentar depus de creditor se regăsește într-un cost transparent asumat de consumator sub forma comisionului de risc. În virtutea caracterului real al operațiunii de împrumut, debitorul împrumutat este la adăpost de orice risc al neexecutării contractului de către împrumutător, caracterul real al operațiunii semnificând că împrumutătorul își execută obligația concomitent cu formarea contractului.
Recurenta mai arată că analizarea clauzelor nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor, datorită imposibilității uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă, debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în schimbul clauzei referitoare la comisionul de risc.
Susține că instituția repunerii părților în situația anterioară este aplicabilă numai în situația desființării totale sau parțiale a contractului, doar într-o astfel de situație putându-se dispune retroactiv restituirea prestațiilor.
Susține nelegalitatea hotărârii primei instanțe și din perspectiva faptului că deși între părți s-au încheiat două convenții de credit și două acte adiționale, instanța a dispus anularea unui act adițional, fără a preciza care anume. Aceeași critică se referă la faptul că a fost obligată banca să restituie sumele achitate cu titlu comision de administrare, fără a se indica în baza cărei convenții au fost plătite.
În drept sunt invocate dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, Decretul nr. 31/1954.
Intimații, prin întâmpinare au solicitat respingerea recursului.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Procedând la analizarea recursului prin prisma prevederilor art. 304 ind. 1 și 306 alin. 2 C.pr.civ. instanța reține că acesta este nefondat, urmând a fi respins.
Analizând cu prioritate excepția lipsei de interes a reclamanților în promovarea acțiunii, în temeiul art. 137 C.p.c., tribunalul apreciază ca neîntemeiată excepția. Motivat de faptul că părțile au încheiat Convenția de credit nr._ în data de 22.06.2007 și convenția nr._ în data de 24.09.2008, iar actele adiționale la aceste convenții au fost emise de către recurentă în luna septembrie 2010, în intervalul cuprins între încheierea convențiilor și emiterea actelor adiționale, contractele părților au produs efectele juridice corespunzătoare. Prin urmare, reclamantul justifică un interes în promovarea prezentei acțiuni, prin folosul obținut ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale și, implicit, anularea acestora, cu efect retroactiv.
Nu este întemeiată nici excepția lipsei de obiect a acțiunii. Obiectul acțiunii este reprezentat de pretențiile reclamantului, or din lecturarea acțiunii reiese fără dubiu că acestea au fost indicate.
Analizând excepția prescripției acțiunii pentru sumele de bani reprezentând comision de risc, tribunalul constată că soluția de respingere a excepției, pronunțată de instanța de fond este justificată. D. din momentul constatării nulității clauzei se naște dreptul la acțiune în restituirea prestațiilor.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul apreciază recursul ca fiind neîntemeiat din următoarele considerente:
Cu titlu preliminar trebuie precizat că în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.
O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ. întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.
Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 C.civ. nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 C.civ., executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor.
Tot cu titlu preliminar, trebuie menționat că, prin Legea nr.157/2005 R. a ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și României la Uniunea Europeană.
Potrivit art.148 alin.2 și 4 din Constituția României, prevederile Tratatelor Constitutive ale U.E și ale celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Prin urmare, dispozițiile Directivei 93/13/CEE au aplicabilitate directă, precum și prioritate față de dispozițiile naționale.
Prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 care a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această Directivă Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C– 240/98) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.
În ceea ce privește motivul de recurs prin care se invocă negocierea Convențiilor de credit nr._/22.06.2007 și nr._/24.09.2008 și implicit, inaplicabilitatea Legii nr. 193/2000, tribunalul reține că potrivit jurisprudenței constante a CJUE, sistemul pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (pct. 37 din Ordonanța Curții în cauza C-76/10).
De altfel, negocierea indicată de recurentă a constat în posibilitatea reclamanților intimați de a alege între ofertele mai multor instituții bancare, însă recurenta nu a probat negocierea efectivă a clauzelor contractuale. Astfel, potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, însă recurenta nu a prezentat nici un fel de probe.
Un alt motiv de recurs vizează problema dacă, în speță, contraprestația la care o instituție de credit este îndreptățită, respectiv D. – în speță dobânda și comisionul de risc, intră în domeniul de aplicare al art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, respectiv dacă intră în noțiunile autonome de „obiect principal al contractului” sau de „preț”, acestea fiind excluse de la controlul judecătoresc al caracterului abuziv al clauzei contractuale.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-76/10, Pohotovost’ s.r.o. c. Iveta Korckovska, prin Ordonanța din 16.11.2010, cu privire la problema dacă menționarea D. în contractul de credit de consum constituie o informație esențială acestui contract și, în consecință, lipsa unei asemenea mențiuni permite să se considere că, în sensul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, clauzele acestui contract nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, astfel încât clauza privind costul acestui credit va putea să facă obiectul unei aprecieri din partea instanței naționale cu privire la caracterul abuziv în sensul art. 3 din aceeași directivă.
Este o problemă similară cu cea ridicată de către recurentă în prezenta cauză.
În cauza C-76/10, Curtea arată că art. 4 din Directiva 87/102 (abrogată la data de 12.05.2010 prin Directiva 2008/48, ulterior încheierii contractului de credit din cauză) prevede că contractul de credit trebuie întocmit în scris și că acest document trebuie să cuprindă mențiunea D., precum și condițiile potrivit cărora aceasta din urmă poate fi aplicată. Art. 1a din această directivă prevede modalitățile de calcul D. și precizează că trebuie calculată la momentul încheierii contractului.
Se precizează de către CJUE că această informare a consumatorului asupra costului global al creditării, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, are o importanță esențială. Pe de o parte, această informație, care trebuie comunicată din etapa publicității, contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare. Pe de altă parte, ea permite consumatorului să aprecieze întinderea obligației sale (pct. 70 din cauza C-76/10).
În consecință, Curtea stabilește că acea contraprestație la care este îndrituită o instituție de credit, sub forma cunoscută D., este o informație esențială a contractului, prin urmare este inclusă în noțiunea de obiect principal al convenției de credit.
Pe de altă parte, o instanță națională este competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze în sensul art. 3 din Directiva 93/13.
„Astfel, chiar dacă clauza privind D. poate fi analizată ca fiind sub incidența excluderii prevăzute la articolul menționat, trebuie amintit că, deși clauzele prevăzute la art. 4 alin. 2 din Directiva 87/102 intră în domeniul reglementat de Directiva 93/13, nu sunt scutite totuși de aprecierea caracterului lor abuziv decât în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil ( Hotărârea din 03.06.2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, nepublicată, punctul 32).”
Prin urmare, chiar dacă dobânda și comisionul de risc se includ în noțiunea de preț al contractului, ele pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, dacă nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.
Referitor la motivul de recurs ce vizează condițiile de ajustare ale dobânzii, tribunalul consideră că, față de cele menționate mai sus, caracterul abuziv al clauzelor privind modificarea dobânzii, poate fi analizat în condițiile în care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Așa fiind, trebuie remarcat că la art. 3 pct. d ) din condițiile speciale s-a prevăzut că banca își rezervă dreptul de a revizui structura dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii. Stabilirea unei asemenea clauze de revizuire poate fi justificată în ipoteza contractelor de credit a căror derulare este stabilită pe o perioadă mare de timp, art. 1 lit. a alineatul 2 din anexa la Legea nr. 193/2000 făcând trimitere la o atare posibilitate.
Motivul care generează fluctuația dobânzii trebuie să fie însă circumscris unor ipoteze clare și să poată fi verificat de către consumator. Formularea aleasă în cuprinsul contractului nu satisface însă o atare cerință datorită caracterului său de generalitate și a neraportării la elemente de ordin obiectiv. Numai în măsura în care s-ar fi circumscris prin adăugarea unor asemenea elemente clauza respectivă s-ar putea reține că ea este în concordanță cu dispozițiile art. 1 lit. a alineatul 2 din anexa la Legea nr. 193/2000.
Însăși recurenta arată că prin schimbări semnificative pe piața monetară, potrivit definiției din Condițiile generale ale convenției de credit, se înțelege orice variație cu o cotă de 0,20% p.a. sau mai mare a valorii indicilor de referință ai pieței monetare față de valoarea avută la momentul contractării; orice modificări ale costurilor de refinanțare ale băncii ce ar genera o depășire a nivelului maxim acceptabil în vederea continuării desfășurării activității, orice modificări legislative ce ar supune Banca la suportarea unor costuri noi/suplimentare/majorate față de cele avute în vedere la data de referință. Recurenta recunoaște că nici ea nu poate să determine, la momentul încheierii contractului, împrejurările în care va interveni modificarea dobânzii.
Se poate observa cât de vast este domeniul în care pot interveni modificări ale dobânzii, orice schimbare din piața monetară putând determina modificarea dobânzii, aprecierea aparținând exclusiv Băncii.
Aprecierea făcută din acest punct de vedere de către instanța de fond concordă cu prevederile legale amintite. De altfel, în mod just s-a remarcat că prin contract nu s-a dat posibilitatea consumatorului de a-l rezilia imediat în cazul în care s-ar majora nivelul ei. Or, derogarea permisă de legiuitor este incidentă numai dacă s-a stabilit o atare opțiune, raportarea la celelalte prevederi contractuale nefiind de natură să înlăture această concluzie.
Practic clauzele cuprinse la art. 3 pct. d din Condițiile speciale ale convenției de credit obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului, ceea ce constituie o clauză abuzivă în sensul pct. 1 lit.. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000. De altfel nici Banca nu a avut posibilitatea cunoașterii acestor condiții în care intervine modificarea contractului. Nu are relevanță sub aspectul aprecierii caracterului abuziv al clauzei faptul că ulterior, în cadrul unui litigiu, consumatorul ar putea solicita efectuarea unei expertize, întrucât momentul la care consumatorul trebuie să cunoască toate condițiile contractuale este momentul semnării contractului, și nu unul ulterior.
Pentru argumentele arătate, tribunalul apreciază ca fiind abuzivă clauza contractuală cuprinsă la art. 3 pct. d din Convențiile de credit nr. nr._/22.06.2007 și nr._/24.09.2008.
Aceeași concluzie se impune și în privința dispozițiilor art. 3.5 din condițiile generale privind comisionul de risc.
Astfel, comisionul de risc, conform susținerilor recurentei, nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte, comisionul de risc fiind stabilit pentru gestionarea altor riscuri decât riscul de neplată, precum: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat de bancă. Riscul se generează prin simpla acordare a creditului și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului. Sumele percepute drept comision de risc se constituie într-o garanție a neexecutării contractului.
Se constată că acest comision de risc, astfel cum este el explicat de către recurentă, constituie un comision perceput pentru a acoperi eventuale costuri de urmărire silită a debitorului, în cazul imposibilității executării garanției sau a încasării asigurării, în situația în care debitorul nu execută/nu finalizează contractul de credit și a imposibilității executării contractului de garanție imobiliară.
Or, potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele clauze care permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.
Intimații nu pot fi obligați să suporte încă din timpul derulării contractului costurile unei eventuale urmăriri silite împotriva lor.
Este evidentă reaua credință a recurentei în introducerea unei asemenea clauze contractuale prin care urmărește în mod nejustificat, încasarea unor sume de bani ce vor fi necesare urmăririi debitorului, în cazul în care acesta nu-și execută obligațiile asumate atât prin contractul de credit cât și prin contractul de garanție imobiliară. Recurenta pleacă însă de la premisa executării corespunzătoare de către Bancă a contractului, pe toată perioada derulării lui, tribunalul constatând că nu se prevăd compensații similare pentru consumatori în cazul neexecutării corespunzătoare a obligațiilor contractuale din partea Băncii, în convenția de credit dedusă judecății.
Orice contract implică pentru un contractant și riscul de neexecutare din partea celuilalt contractant, risc care dacă se produce, determină consecințele rezilierii contractului cu executare succesivă. Orice cheltuieli de urmărire sau daune interese produse în patrimoniul recurentei prin neexecutare trebuie să fie dovedite, în ceea ce privește cuantumul lor. Nu se poate justifica perceperea unor sume de bani lunar pentru plata unor cheltuieli ce nu au fost făcute.
Comisionul de risc nu constituie nici o clauză penală, potrivit art. 1066 C.civ., prin care părțile să determine anticipat echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării contractului de credit și a convenției de garanție imobiliară, atât timp cât încasarea sumelor respective se face în cursul executării contractului, și nu în cazul neîndeplinirii obligațiilor de către debitor.
Este evident și dezechilibrul produs, consumatorul plătind o sumă de bani ce nu reprezintă contraprestația sa față de prestația recurentei de a-i pune la dispoziție suma împrumutată, ci reprezintă plata prejudiciului viitor pe care recurenta l-ar suferi în cazul neexecutării contractului de către consumator.
În plus, comisionul de risc nu poate fi interpretat ca o garanție a contractului de credit sau a convenției de garanție imobiliară, deoarece chiar în cazul executării exemplare a contractului, acesta nu se restituie. Or, o garanție se constituie într-un mijloc juridic care garantează încasarea creanței de către creditor, în cazul în care debitorul nu-și execută obligația. O garanție înseamnă o indisponibilizare la dispoziția creditorului, a unui bun, mobil sau imobil, fungibil sau nu. Or, în cauză, sumele sunt percepute de creditor, sunt încasate ca și contravaloare a creditului acordat, și nu sunt doar indisponibilizate, pentru a putea fi considerate garanții.
În concluzie, comisionul de risc nu are un temei legal pentru perceperea sa, fiind o clauză abuzivă potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000.
În ce privește lipsa efectelor retroactive ale nulității în cazul contractului cu executare succesivă, în acest caz înlăturarea retroactivității se explică prin imposibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare. Or, în speță, convenția de credit nu este anulată în întregime, ci doar clauzele abuzive, respectiv clauza de modificare a dobânzii și cea prin care este stabilit comisionul de risc, astfel că părțile nu sunt puse în situația anterioară.
În ce privește comisionul de administrare stabilit prin Actul adițional, tribunalul constată că în mod corect a reținut prima instanță că acest comision este în fapt tot un comision de risc, Banca schimbând doar denumirea lui în comision de administrare, astfel că pentru motivele ce preced, nici acest motiv de recurs nu este întemeiat.
Referitor la critica în care se arată că instanța de fond a dispus anularea unui singur act adițional, fără a preciza care anume, deși între părți s-au încheiat două convenții de credit și două acte adiționale, tribunalul reține că acest aspect nu poate constitui motiv de recurs.
Aspectele relevate de recurentă pot fi lămurite prin procedura reglementată de dispozițiile 281 ind. 1 c. pr. civ, a lămuririi dispozitivului hotărârii.
Cât privește critica referitoare la dispoziția cuprinsă în sentința atacată, de obligare a băncii la restituirea sumelor achitate cu titlu comision de administrare, fără indicarea convenției în baza căreia au fost plătite, tribunalul constată că este neîntemeiată.
Instanța de fond a acordat prin dispoziții distincte cuprinse în sentință comisionul de risc și comisionul de administrare. A obligat banca să plătească reclamanților intimați suma de 3.855, 68 franci elvețieni ce reprezintă comisionul de risc achitat pe perioada cuprinsă între data semnării ambelor convenții de credit și data eliminării acestui comision și suma de 2.231,63 franci elvețieni, reprezentând comisionul de administrare achitat pe perioada cuprinsă între data perceperii acestui comision și data introducerii acțiunii.
Din formularea dispoziției menționate, al. 6 din dispozitivul sentinței este evident că se referă la ambele convenții.
Față de toate acestea, tribunalul consideră că sentința a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, astfel încât în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ. va respinge recursul ca nefondat.
Cât privește cheltuielile de judecată solicitate de intimați, tribunalul va admite doar în parte cererea și va obliga recurenta să le achite suma de 149,15 lei, cu titlu cheltuieli de judecată. Reclamantul intimat a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 600 lei cu titlu cheltuieli de judecată, arătând că reprezintă costul transporturilor efectuate de la localitatea de domiciliu la Oradea pentru: înregistrarea acțiunii, prezentarea la cele două termene in fata instanței de fond și prezentarea la termenul din recurs. De asemenea arată că a făcut două drumuri la Oradea pentru a investi cu formulă executorie acțiunea și pentru a depune solicitarea de executare a sentinței la sediul .>
Cu toate acestea a depus un singur bon de benzină, în valoare de 149,15 lei. Aceasta fiind singura cheltuială dovedită, tribunalul în temeiul art. 274 c. pr. civ., va obliga recurenta să achite intimaților doar această sumă cu titlu cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul introdus de recurenta V. R. SA, cu sediul în loc.București, ..42, etaj 3-8, și 10, în contradictoriu cu intimații S. I. R., S. L. E., ambii cu dom.loc.Valea lui M., ., jud.Bihor, și intimata V. R. SA - SUCURSALA ORADEA, cu sediul în loc. Oradea, ..Bihor, împotriva sentinței civile nr._ din 17.10.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care o păstrează în totalitate.
Obligă recurentul la cheltuieli de judecată în cuantum de 149,15 lei în favoarea intimatului.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 29 Martie 2013
Președinte, D. R. | Judecător, C. M. | Judecător, C. C. O. |
Grefier, M. M. |
Red.jud.recurs R.D./29.04.2013
Red.jud.fond.F.B.
Tehn.red.M.M. 2 ex.
| ← Nulitate act juridic. Sentința nr. 2013/2013. Tribunalul BIHOR | Pretenţii. Decizia nr. 474/2013. Tribunalul BIHOR → |
|---|
