Nulitate act juridic. Hotărâre din 03-02-2014, Tribunalul ILFOV

Tribunalul ILFOV - Sentințe și decizii comerciale / 2014

Hotărâre pronunțată de Tribunalul ILFOV la data de 03-02-2014 în dosarul nr. 6886/94/2012

DOSAR NR._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL ILFOV

SECȚIA CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR.315/R

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 03.02.2014

TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN:

P.: M. C. C.

JUDECĂTOR: N. G.

JUDECĂTOR: A. R.

GREFIER: S. C. E.

Pe rol judecarea recursului formulat de recurenta – reclamantă T. E. - M. împotriva sentinței civile nr.1344/08.03.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – pârâtă . SA având ca obiect „nulitate act juridic - pretenții”.

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 27.01.2014 care au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată și care face parte integrantă din prezenta, când instanța având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise a amânat pronunțarea la data de 03.02.2014 când a hotărât următoarele:

TRIBUNALUL

Asupra recursului de față :

Prin sentința civilă nr.1344/08.03.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta T. E. – M..

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 08.06.2012 sub nr._ reclamanta T. E. M. în contradictoriul pârâtul . SA a solicitat ca prin hotarârea ce se va pronunta sa se constate nulitatea absoluta a clauzei prevazuta la art. V.6 din contractul de închiriere nr. 101/26.06.2009, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 26.790 lei cu titlu de plata nedatorata si dobânda legala calculata de la data punerii în întârziere si până la plata efectivă.

În motivarea actiunii, reclamanta a arătat că, între parti la data de 26.06.2009 a intervenit contractul de închiriere nr. 101 pentru apartamentul situat în Bucuresti, ., nr.56, ., ., sector 6.

La data de 21.10.2011 reclamanta a solicitat pârâtei sa fie de acord cu încetarea contractului de închiriere.

Raspunsul a dat fost dat conform adresei nr. J900/26.10.2011, din continut căreia rezulta ca pârâta a acceptat încetarea contractului, chiar daca nu a menționat expres acest lucru.

Reclamanta a constatat ca desi si-a achitat toate obligațiile, inclusiv cele de reparație și predare a apartamentului în condițiile impuse de pârâtă, aceasta i-a comunicat refuzul de restituire a garanției minime în sumă de_ ron.

Pârâta a semnat procesul verbal de predare-primire a apartamentului, intrând cu data de 01.11.2011 în posesie acestuia, astfel că se prezumă în condițiile art. 1199 Cod civil, acceptarea tacită prin acord a încetării contractului și pe cale de consecintă potrivit Legii 193/2000, avea posibilitatea ignorării acestei clauze.

Existenta unei negocieri ar fi trebuit sa cuprindă justificarea temeiului legal al garantiei mai mari decât cea legală si oricum înscrierea celei de-a doua sume de bani cu aceasta denumire în contractul de închiriere trebuia justificată.

Reclamanta arata ca la momentul încheierii contractului, clauzele acestuia nu au fost negociate direct cu chiriasul.

În atare situație s-a permis inserarea în contractul de închiriere, printre altele și a altei claze abuzive privind reținerea garanției minime în valoare de_ lei, suma care se aseamănă foarte mult cu chiria pe care chiriașul trebuia să o plătească lunar, respectiv, 2679 lei.

Prin atitudinea sa locatorul a creat un dezechilibru efectiv, abuzând de puterea sa economică în defavoarea consumatorului, generând prezumția de rea credință la încheierea contractului, iar sancțiunea aplicabilă este constatarea nulității absolute a acestei clauze.

Mai mult, garantia este definita ca fiind modalitatea de asigurare a recuperării locatorului a unor eventuale prejudicii cauzate, retinerea garantiei în valoare de_ lei, este considerata ca fiind abuziva si nejustificata sub niciun aspect.

În dovedirea actiunii reclamanta a depus la dosarul cauzei, adresa nr.J900/26.10.2011, la care s-a facut referire în considerentele cererii de chemare în judecata, proces verbal de predare-primire a apartamnetului, notificare.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea actiunii.

S-a arătat în întâmpinare că, reclamanta susține în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în mod gresit că, încetarea contractului de închiriere ar fi avut loc prin acordul părților, chestiunea ar rezulta din aceea că societatea a acceptat predarea imobilului și că a semnat procesul-verbal de predare primire.

Continut înscrisurilor care materializeaza vointa pârâtei sunt exprese si clare în sensul că, încetarea contractului are loc prin denunțarea unilaterală a acestuia de către reclamantă cu toate consecintele de ordin juridic care decurg din aceasta.

Ca urmare a solicitării transmise de reclamantă prin adresa nr. 7363/21.10.2011, pârâta a raspuns prin adresa nr. J900/26.10.2011 prin care a arătat ca are loc o denuntare unilaterală a contractului de închiriere si sunt incidente dispozitiile contractuale stipulate într-o asemenea situatie, inclusiv cu privire la retinerea sumei garantiei minime conform disp. art. V.2.c. din contract.

În procesul verbal de predare primire încheiat la 01.11.2011, semnat de reclamantă, se consemnează că încetarea contractului are loc ca urmare a solicitării chiriașului. Se mentioneaza expres ca ,,. SA” îsi mentine în continuare pretentiile solicitate prin adresele nr. J900/26.10.2011 si J920/28.10.2011, iar prezentul act nu reprezinta în niciun context o renunțare la pretențiile precizate prin aceste adrese, având ca efect doar transmiterea dreptului de proprietate de folosintă al imobilului BL04B_AP6.

În prezent, a arătat societatea, piata imobiliară este în mod vădit și substanțial favorabilă chiriașilor și cumpărătorilor întrucât oferta este disproportionată mai mare, chiriașul este în postura în care poate alege din mai multe alternative și poate negocia proiectele de contract.

Modalitatea de încetare a contractului a fost una stabilita concret, legal.

S-a stabilit prin înscris datat si asumat de parti că chiriasul datorează locatorului o . sume individualizate prin cuantum si destinatie.

Retinerea sumei care a fost constituita ca ,, garantie minimă” este un act consimtit de cocontractant si în acord cu ipoteza determinată de încetarea contractului din initiativa locatarului.

Retinerea sumei care a fost constituita ca ,,garantie minimă” reprezinta modalitatea în care partile au consacrat în practica acoperirea prejudiciului determinat de imposibilitatea continuarii contractului din culpa locatarului.

Daunele morale produse reclamantei reprezintă, prejudiciul produs prin neîncasarea chiriei pentru o anumită perioadă de timp, ulterior încetării contractului.

Reclamanta si-a precizat cererea de chemare în judecata în sensul ca penalitatile solicitate se ridica la suma de 1573, 11 lei.

Pentru parti s-a încuviințat proba cu acte, fiind depuse contractele încheiate de acestea.

Analizând cererile si materialul probator administrat în cauza, instanta de fond a retinut că, între părti s-a încheiat un contract de închiriere pe o perioadă determinată, respectiv 48 de luni.

Contractul conține o clauză potrivit căreia, chiriașul depune la dispoziția locatorului o sumă se bani, ca garanție.

Din această sumă, locatorul poate retrage, conform art. V2 lit.c din contract, suma garantiei minime si sumele prevăzute la lit. a: în cazul în care prezentul Contract încetează înainte de expirarea termenului, în alt mod decât în baza unui acord.

Contractul de închiriere a fost denunțat de reclamantă în mod unilateral, fiind predat locatorului prin proces verbal.

Față de cele retinute și în baza art. 1169 cod civil a fost respinsă acțiunea.

S-a reținut că contractul încheiat de părti nu cuprinde clauze abuzive fiind vorba de o clauză penală asumată de reclamantă la momentul semnării.

Pârâta nu a făcut altceva decât să-și ia o măsură de siguranță în vederea executării contractului încheiat, contract ale cărei efecte erau cunoscute de reclamantă la momentul încheierii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta T. E. – M. și solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și pronunțarea unei soluții prin care să fie obligată intimata la restituirea sumei de 26.790 lei reprezentând garanția minimă, dobânda legală în valoare de 1573,11 lei, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta – reclamantă apreciază că este abuziva aplicarea simultana a clauzelor, atata timp cat a achitat toate datoriile către intimata, a plătit si renovarea apartamentului și consideră ca nu este justa reținerea garanției minime care este in suma de 26.790 lei.

Solicită să se constate nulitatea absoluta clauzei prevăzute de art. V.6 din Contractul de închiriere nr. 101 din 26.06.2009 si obligarea intimatei la restituirea sumei de 26.790 lei si a dobânzii legale in suma de 1573,11 lei, cerere respinsa de instanța de fond.

Învederează faptul că garanția a fost in suma de 94.208 lei, suma pe care a pus-o la dispoziția locatorului si pentru care nu a primit nici o dobânda având in vedere faptul ca era o suma consistenta. Iar ulterior, in cuprinsul aceluiași contract la art. V 6 se revine si se mai face o data mențiunea despre garanția minima garantata in cuantum de 26.790 lei, clauza care a fost impusa fiind in prezenta unui contract de adeziune, neexistând nici un fel de negociere.

Recurenta – reclamantă arată că în data de 26.10.2011 a solicitat încetarea contractului întrucât intre au apărut numeroase divergente legate de modul de administrare al imobilului si metoda de calcul al utilitarilor, aceste calcule făcându-se arbitrar si fara a-i fi adus la cunoștința de către persoanele cu atribuții in acest sens.

La data de 07.11.2013 intimata – pârâtă a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Se arată că ipoteza stabilită de recurentă este greșită și că s-a susținut în fața instanței de fond că premisa este aceea a încetării contractului de închiriere "prin acordul părților".

Susținerea recurentei în fața primei instanțe a fost în sensul că acordul părților ar rezulta din aceea că s-a acceptat predarea imobilului și că a semnat procesul-verbal de predare-primire.

Se mai arată că din conținutul înscrisurilor se materializează voința intimatei care sunt exprese și clare în sensul că încetarea contractului are loc prin denunțarea unilaterală a acestuia de către recurentă cu toate consecințele de ordin juridic care decurg din aceasta.

S-a arătat expres și explicit prin adresa nr. J900/26 octombrie 2011 că are loc o denunțare unilaterală a contractului de către chiriaș și sunt incidente dispozițiile contractuale stipulate pentru această situație, inclusiv cu privire la reținerea sumei garanției minime (prevederile art. V.2.c din contract).

Societatea arată că contractul de închiriere încheiat între părți a fost denunțat unilateral de reclamantă.

Intimata – pârâtă mai arată că independent de calitatea părților și indiferent de perioada de timp la care se referă dispoziția din cuprinsul contractului de închiriere privitoare la rezilierea sa "la cererea locatarului" este una de favoare pentru locator. Chestiunea este una care se verifică determinat de aceea că cel care se află în imposibilitatea executării obligațiilor (viitoare) este locatarul, iar nu locatorul, care se vede lipsit de beneficiul viitor, prezumat a fi adus de bunul său (potrivit contractului care încetează la cererea cocontractantului).

Se învederează faptul că reținerea sumei care a fost constituită ca "garanție minimă" este un act consimțit de cocontractant și în acord cu ipoteza determinată de încetarea contractului din inițiativa locatarului (comunicată explicit). Reținerea sumei care a constituit "garanția minimă" reprezintă modalitatea în care părțile au consacrat în practică acoperirea prejudiciului determinat de imposibilitatea continuării contractului din culpa locatarului.

În drept, art.115 și urm. C..

Analizând sentința civilă recurată în raport de motivele invocate, tribunalul reține următoarele:

Analizând cererile si materialul probator administrat în cauza, instanta de fond a respins acțiunea reclamantei și a menținut contractul ca fiind unul legal întocmit.

Analizând sentința atacată și întregul material probator administrat în cauză, prezentul tribunal reține că mod eronat instanța de fond a reținut că acțiunea reclamantei este neîntemeiată.

Pe cale de consecință tribunalul va admite recursul formulat de recurenta – reclamantă T. E. - M. împotriva sentinței civile nr.1344/08.03.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – pârâtă . SA.

VA modifică în tot sentința civilă recurată, în sensul că:

Va admite actiunea privind pe reclamanta T. E. M., cu domiciliul în Bucuresti, sector 1, ., nr.7, ., ., în contradictoriu cu pârâtul . SA, cu sediul în Soseaua P.-Tunari, nr.4, Centrul de Afaceri Construdava, etaj 6-7, județul Ilfov.

Va constata nulitatea absoluta a clauzei prevăzuta la art. V.6 din contractul de închiriere nr. 101/26.06.2009.

Va obligă pârâtă la restituirea sumei de 26.790 lei cu titlu de plata nedatorata si dobânda legala calculata de la data punerii în întârziere si până la plata efectiva.

Va obligă pârâtă la plata către reclamanta a cheltuielilor de judecată în sumă de 841 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Pentru a pronunța această decizie prezentul Tribunal reține următoarele:

În fapt la data de 26.06.2009, părțile au încheiat contractul de închiriere nr 101 având ca obiect apartamentul compus din 2 camere situat în București, . 56, ., etaj 1, .> Contractul a fost încheiat pentru o perioadă de 48 de luni. Chiriașa, reclamanta recurentă din prezenta cauză s-a obligat să plătească suma de 2679 lei /lună.

La semnarea contractului chiriașa, reclamanta recurentă- s-a obligat să plătească o garanție de_ lei.

Tribunalul reține că nu există nicio clauză similară în sarcina locatorului, care să echilibreze această obligație pusă în sarcina chiriașului, în contextul în care cuantumul chiriei la acel moment pentru un apartament cu 2 camere (2679 lei /lună), era peste prețul pieței.

Mai departe, la pagina 2 a contractului, la art V.6 se consemnează că „garanția minimă este de_ RON.

Tot la pagina 2 a contractului se consemnează că Locatorul are dreptul să retragă următoarele sume din garanție „suma garanției minime” în cazul în care contractul încetează în alt mod decât în baza unui acord sau dacă chiriașul este declarat falit sau intră în lichidare sau este dizolvat”.

Cu toate că această obligație este pusă în sarcina chiriasului prezenta instanță reține că pentru un echilibru contractual adecvat nu există o clauză contractuală simetric formulată și în favoarea chiriașului, respectiv în defavoarea locatorului, rezultând astfel un dezechilibru contractual evident.

Această clauză trebuie interpretată și prin prisma disp. art. 86*) din Legea nr. 85 din 5 aprilie 2006 privind procedura insolvenței care stabilește că contractele în derulare se consideră menținute la data deschiderii procedurii. Orice clauze contractuale de desființare a contractelor în derulare pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule. Față de această dispoziție legală planează dubiul și cu privire la legalitatea ultimei teze a celor stabilite prin clauza contractuală se consemnează că Locatorul are dreptul să retragă următoarele sume din garanție „suma garanției minime” în cazul în care contractul încetează dacă chiriașul … intră în lichidare …”.

Pe de altă parte clauza nu distinge o temporizare a modului de evaluare a daunelor interese ce ar trebui reținute. Astfel indiferent dacă contractul ar înceta a doua zi de la încheiere sau cu 2 zile înainte de expirarea termenului de 48 de luni, daunele interese sunt evaluate la aceeași sumă fixă, aspect care nu are în vedere modul efectiv în care părțile au înețeles să –și execute obligațiile și să răspundă proporțional cu încălcarea obligațiilor asumate.

Analizând în mod coroborat și sistemic clauzele anterior evocate, prezenta instantă mai retine ca avandu-se in vedere principiul autonomiei (libertatii) de vointa si limitele sale, contractul nu este doar un acord de vointa, ci vointele si interesele reunite ale partilor, ca acestea se fac pentru utilitatea lor, adica vointa este orientata catre ceva, pentru a satisface un interes, ca in contractele ne-voite nu exista vointa sau aceasta este limitata (contracte fortate sau reglementate, contracte de adeziune, contractele societatilor din grup, intre ele sau cu tertii).

In mod traditional, contractele clasice (negociate) inseamna acordul de vointa al partilor. In realitate, contractul este un summum al vointelor si intereselor partilor. Acordul vointelor inseamna consimtamantul, adica vointa exprimata a partilor care au capacitatea juridica de a contracta. Continutul contractului inseamna obiectul acestuia (ce vor partile) si cauza incheierii lui (de ce vor partile), adica interesele partilor contractului.Definitia contractului ca acord de vointe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate. Contractele in care sunt parte profesionistii foarte rar sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte fortate, contracte de adeziune), vointa uneia dintre parti sau a ambelor lipsind in totalitate, fiind limitata sau fiind alterata de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului. . multe contracte ale profesionistilor se incheie nu de voie, ci de nevoie. Cand vointa lipseste sau cand vointa este limitata ori este alterata, ceea ce ramane ca element contractual subiectiv si ceea ce da contractului utilitate este interesul partilor. Ca sa supravietuiasca in lumea globalizata in care traim si ca sa isi mentina calitatea de instrument al optiunii umane, prin care omul isi modifica permanent realitatea si viitorul, contractul trebuie vazut si tratat in utilitatea sa, care inseamna realizarea intereselor partilor.

Interesele partilor trebuie conciliate, prestatiile partilor trebuie sa fie proportionale si coerente iar echilibrul contractual este o cerinta a obligatiilor contractuale implicite de buna credinta si echitate (art. 970 alin.1 si alin.2 din Codul Civil vechi) si al exercitiului util si rezonabil al dreptului (care isi gaseste contrariul in abuzul de drept sau, mai larg, in abuzul de putere economica). Prin leziune plus clauze interzise/abuzive se intelege dezechilibru contractual originar iar prin impreviziune se intelege dezechilibru contractual survenit incheierii contractului. Solidarismul contractual – contractul pe termen lung sau contractul cu prestatii succesive este un parteneriat intre parti in care acestea sunt solidar obligate sa asigure utilitatea contractului, fiecare parte fiind obligata sa puna co-contractantul in postura de a-si realiza interesele (emolumentul contractului) si, in acest fel, se asigura perenitatea contractului .Solidarismul contractual inseamna legatura contractuala intrinseca si profunda pe care contractul o creeaza intre partile contractului, care sunt in solidar obligate sa realizeze continutul contractului, adica interesele fiecareia dintre ele. In contractele pe termen lung sau cu executie succesiva, partile sunt adevarati parteneri la cistig, fiecare dintre parti urmarind un emolument din incheierea si executarea contractului, dar si parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existenta sau executarea contractului. Fiecare dintre parti are obligatia de a-l pune pe celalalt in postura de a-si realiza interesul urmarit prin incheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, in contraprestatie, la aceeasi atitudine din partea celuilalt. Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor partilor, care presupune o justa repartitie intre parti a sarcinilor, riscurilor si profiturilor generate de contract, adica echilibrul contractual. Pentru a concilia interesele partilor, continutul contractului trebuie sa raspunda efectiv exigentelor principiului proportionalitatii si principiului coerentei, iar partile sunt datoare la un comportament de natura a permite celuilalt sa isi atinga scopurile pentru care a incheiat contractul.

Partile au in solidar obligatia de a prezerva utilitatea contractului pentru fiecare dintre ele, iar in acest scop ele sunt datoare sa asigure realizarea continutului contractului si, la nevoie, supravietuirea acestuia.Solidarismul contractual, astfel vazut, nu se confunda cu domeniul bunei-credinte, desi buna-credinta este, in dreptul nostru, un principiu cu consacrare normativa care poate fi un mijloc alternativ, dar eficient de aplicare a acestuia. De altfel, solidarismul contractual nu se confunda nici cu echitatea, cum nu se confunda nici cu abuzul de putere, care sunt fatete ale solidarismului contractual sau mijoace alternative legale si judiciare de aplicare a acestuia in dreptul nostru.La momentul incheierii contractului, solidarismul contractual legitimeaza cerinta construirii raporturilor contractuale pe fundamentul echilibrului prestatiilor reciproce, corectand dezechilibrul contractual originar (leziunea sau clauzele abuzive in contractele cu consumatorii). In perioada executarii contractului, solidarismul contractual fundamenteaza datoriile de cooperare si de coerenta ale partilor, vizand fie executarea contractului, fie terminarea sa. Solidarismul contractul este menit a prezerva si salva contractul, oferind solutii in acest scop atat in cazul dificultatilor in executarea contractului, cat si in cazul ne-executarii contractului (impreviziune, eroare, abuz de putere).Solidarismul contractual se opune doar aparent individualismului. De fapt, s-ar putea spune ca solidarismul contractual este un alt fel de individualism, ridicat de la nivelul partii, la nivelul parteneriatului pe care il creeaza contractul intre parti, adica un individualism bazat nu pe vointa individuala a partilor, ci pe interesele partilor contractuale, pentru realizarea caruia partile sunt solidar obligate. Asadar, nu este vorba de un individualism bazat pe libertatea absoluta de a contracta, pe interesul uneia dintre parti sau pe arbitrariul acesteia, ci de un individualism bazat pe utilitatea contractului pentru parti. In orice caz, solidarismul contractual nu se confunda cu solidarismul social, care tine de alt domeniu alt dreptului si care are, in multe privinte, un pronuntat caracter populist sau de fatada.

Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicatie a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fateta specifica legislatiei protectiei consumatorului a leziunii, care este un dezechilibru contractual orginar si care potrivit art. 6 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt fara efect pentru consumator ( legea avand efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administratia sau sistemul judiciar avand atributia de a constata, chiar si din oficiu, aceasta nulitate).

Intreaga legislatie a protectiei consumatorului este de tip levier (“leverage”)iar efectele nefaste pentru partea slaba in contract ale principiului libertatii de vointa sunt corectate/atenuate de dispozitii legale de ordine publica menite a sprijini consumatorul . inegalitara, construita pe temeiul unei forte economice a comerciantului disproportionat de mare in raport cu consumatorul care, la data incheierii contractului are o libertate redusa de a contracta sau, in orice caz, o vointa alterata de imperativul psihologic sau economic al incheierii contractului. Cum comerciantul isi impune vointa printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 C.civ. vechi nu isi gaseste aplicarea in toate consecintele sale, mai ales ca el trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ (prin conventiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publica si bunele moravuri, fiind evident ca aceste doua elemente limiteaza libertatea de a contracta si circumscriu efectele contractului in spatiu si timp, in functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnarii contractului sau ulterior, in cursul executarii lor).

Inegalitatea economica, tehnica si juridica intre cei doi contractanti este situatia premisă care explică spiritul întregii legislatii privind protectia consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul incheierii contractului sau survenit incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, actionind ca un levier (“leverage”) in favoarea consumatorului si, in acest fel, determinind un dezechilibru juridic în sens contrar. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.

Prin efectul de levier, legea restabileste echilibrul in contract, suprimand sau atenuand vointa contractuala a profesionistului. Aceeasi competenta de re-echilibrare a prestatiilor partilor o au si instantele, adaptand contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternica in contract), dar care îl protejează pe consumator sau clientul insignifiant (partea slaba in contract).

Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98) că protecția conferita consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractual, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, faptul că aceste contract a fost executat ca atare sau partial de consumatori nu echivaleaza cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el contine clauze abuzive . Rațiunea acestui act normativ consta in poziția de inferioritate economica, juridic si tehnica a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.

Legea interzice profesionistilor sa includa in contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislatia chiar stabileste o lista de clauze considerate ab initio abuzive. In cazul in care, totusi, astfel de clauze sunt inscrise in contract, mai ales daca acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fara efect fata de consumator, pe langa faptul ca ele pot fi declarate nule de instanta, la sesizarea autoritatilor in domeniul protectiei consumatorului sau chiar a consumatorilor, actionand individual sau in asociatii.Conform art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fara efect pentru consumator, iar contractul va continua sa fie executat de parti doar daca, prin eliminarea acestor clauze abusive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Art. 4 si art. 13-14 din aceeasi Lege 193/2000 permit judecatorului sa intervina in contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, dupa ce, in prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicind sanctiunea nulitatii absolute a acestor clauze. Daca rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putind fi executat in continuare, judecatorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe pozitii echilibrate ale partilor.

Pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzelor invocate de reclamant, în analiza sa, instanța se va raporta la dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în varianta sa republicată în Monitorul Oficial nr. 1014/20.12.2006, în aplicarea principiului neretroactivității legii civile exprimat prin adagiul tempus regit actum, dat fiind faptul că validitatea actelor juridice și, implicit nulitatea acestora, se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic.

Instanța constată că actul normativ specificat este incident raportului juridic stabilit între părți, având în vedere că reclamantul are calitatea de consumator, în înțelesul disp. art. 2 alin. 1, iar pârâta este comerciant, perfectând contractul de prestări servicii în cadrul unei activități comerciale, potrivit disp. art. 2 alin. 2 din această lege.

În conformitate cu disp. art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, potrivit dispozițiilor alineatului 2 al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

În continuare, potrivit disp. art. 2 alin. 3 din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Statuând asupra aplicării dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în cazul convenției încheiate între părți, instanța constată indiscutabil că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinței părților, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamantul, ci au fost preformulate de către pârâtă. Instanța nu poate considera că actul juridic încheiat între părți este un contract negociat, din moment ce în cazul acestuia părțile discută și negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziție contractuală. Aflat pe poziție diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parțial în întregime numai de către una dintre părțile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

Prin urmare, instanța va înlătura susținerea pârâtei vizând aspectul că actul juridic încheiat a fost negociat cu reclamantul, pe considerentele expuse referitoare la faptul că acestuia i s-au înmânat, în faza precontractuală, și că tipul de contract, și perioada de contractare au fost configurate de comun acord între părți, din moment ce, pe de-o parte, simpla cunoaștere a clauzelor contractuale, în concordanță cu prescripțiile lit. b din anexa legii, fără posibilitatea modificării acestora de către reclamant, nu echivalează cu negocierea lor, acesta având numai dreptul de a le accepta prin semnarea fără a-i acorda reclamantului posibilitatea de modificare a clauzelor vizând cuantumul concret al prețului lunar aferent serviciillor ce se doreau a fi prestate efectiv și de derulare a raporturilor juridice dintre părți.

Procedând la analizarea clauzelor invocate de reclamant ca fiind abuzive, instanța constată că acestea se înscriu în definiția legală stabilită de art. 4 alin. 1 din actul normativ indicat, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit contractului de închiriere nr 101 având ca obiect apartamentul compus din 2 camere situat în București, . 56, ., etaj 1, .-a încheiat pentru o perioadă de 48 de luni, chiria fiind stabilită la suma de 2679 lei /lună, garanția minimă fiind de_ RON, Locatorul având dreptul să retragă „suma garanției minime” în cazul în care contractul încetează în alt mod decât în baza unui acord sau dacă chiriașul este declarat falit sau intră în lichidare sau este dizolvat”.

Față de aceste dispoziții contractuale, Tribunalul reține că sunt abuzive clauzele prin care locatorul are dreptul să retragă „suma garanției minime de_ RON” în cazul în care contractul încetează în alt mod decât în baza unui acord sau dacă chiriașul este declarat falit sau intră în lichidare sau este dizolvat”, atât prin ceea ce se stabilește în mod direct de aceste clauze având in vedere ca se creează un dezechilibru între drepturile si obligațiile pârtilor, neexistând o clauză asemănătoare pentru chiriaș cat si coroborate cu clauzele de la art III, art IV.1, art V 1, art V pnct. 2 lit c,

Prezenta instanță va înlătura apărările companiei ca neîntemeiate, în raport cu argumentele anterior reținute.

Astfel în HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea) din 13 februarie 2014(*)-În cauza C- 18/13, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Administrativen sad S. -grad (Bulgaria), prin decizia din 11 decembrie 2012, primită de Curte la 14 ianuarie 2013, în procedura- Maks P. EOOD împotriva Direktor na Direktsia „Obzhalvane i danachno- osiguritelna praktika” S., fost Direktor na Direktsia „Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto” S.,” se rețin următoarele: “46. Or, trebuie amintit că, potrivit articolului 167 din Directiva 2006/112, dreptul de deducere ia naștere în momentul în care taxa devine exigibilă și că, potrivit articolului 63 din această directivă, TVA -ul devine exigibil atunci când sunt prestate serviciile. În consecință și sub rezerva situațiilor specifice prevăzute la articolele 64 și 65 din directiva menționată, care nu sunt în discuție în cauza principală, momentul în care taxa devine exigibilă și, așadar, deductibilă pentru persoana impozabilă nu poate fi determinat, în general, prin îndeplinirea unor formalități precum înscrierea în contabilitatea furnizorilor a costurilor pe care le- au suportat pentru prestarea serviciilor lor.”

Din interpretarea sistematică a celor reținute de Curte, rezultă că atâta timp cât serviciile nu s-au prestat, nici TVA ul nu poate fi dedus și pe cale de consecință nici colectat. Cu atât mai mult, nu pot fi, în lipsa TVA, emise facturi către beneficiarii consumatori, și pe cale de consecință obligați la plata unor facturi emise cu încălcarea acestor norme.

Este nerezonabilă astfel obligarea consumatorului la continuarea unei relații nedorite, mai ales în condițiile în care, putem lua chiar ipoteza în care acesta din cauze străine de voința sa, în actuala economie de piață, în care locul de muncă nu mai reprezintă o garanție, în care multe companii private se confruntă cu insolvența proprie sau chiar a unor clienți importanți, cu consecința nerecuperării unor creanțe înscrise la masa credală, cu consecința diminuării activității și implicit a personalului angajat, iar siguranța locului de muncă din cadrul sistemului de stat este până și ea afectată de reduceri de scheme și personal și reduceri de salarii- consumatorul obișnuit- mediu- așadar nu poate fi prezumat că mai poate susține achitarea contravalorii chiriei contractate la nesfârșit, cu atât mai mult să fie obligată. Acest consumator este astfel obligat împotriva voinței sale să continue o relație contractuală pe care efectiv e posibil să nu o mai poate susține financiar, fiind lipsit de resursele financiare necesare.

Prestatorul are la îndemână oricând posibilitatea acționării în instanță a consumatorului debitor, în procedura cererilor de valoare redusă putând obține sentințe rapide și executorii cu costuri minime, nefiind deci justificată forțarea consumatorului să mai rămână captiv într-o relație contractuală pe care evident nu dorește să o mai continue.

Tribunalul consideră astfel abuzivă această caluză care stabilește o taxă de reziliere fara justificare economica, impuse de operatorul economic pentru a tine consumatorul captiv.

Pentru aceste motive, in temeiul art. 312 C. proc. civ., va fi admis recursul declarat, și va fi modificata sentința recurata.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul formulat de recurenta – reclamantă T. E. - M. împotriva sentinței civile nr.1344/08.03.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – pârâtă . SA.

Modifică în tot sentința civilă recurată, în sensul că:

Admite actiunea privind pe reclamanta T. E. M., cu domiciliul în Bucuresti, sector 1, ., nr.7, ., ., sector 1, în contradictoriu cu pârâtul . SA, cu sediul în Soseaua P.-Tunari, nr.4, Centrul de Afaceri Construdava, etaj 6-7, județul Ilfov.

Constată nulitatea absoluta a clauzei prevăzuta la art. V.6 din contractul de închiriere nr. 101/26.06.2009.

Obligă pârâtă la restituirea sumei de 26.790 lei cu titlu de plata nedatorata si dobânda legala calculata de la data punerii în întârziere si până la plata efectiva.

Obligă pârâtă la plata către reclamanta a cheltuielilor de judecată în sumă de 841 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Irevocabilă .

Pronunțata în ședință publica, azi, 03.02.2014.

Președinte Judecător Judecător M. C. C. N. G. A. R.

Grefier

S. C. E.

Concept red. gref.C.S.10.02.2014

Red. Jud: MC/2exemplare

Jud.fond C. A. - Jud.B.

← Încuviinţarea executării silite. Decizia nr. 959/2014....		Rezoluţiune contract. Decizia nr. 110/2014. Tribunalul ILFOV →

Nulitate act juridic. Hotărâre din 03-02-2014, Tribunalul ILFOV

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Nulitate act juridic. Hotărâre din 03-02-2014, Tribunalul ILFOV