Admisibilitatea probei cu martori în materie comercială. Început de dovadă scrisă.
| Comentarii |
|
In materie comercială, în principiu, proba cu martori este admisibilă fără restricţii, justificată de necesitatea facilitării încheierii actelor juridice comerciale şi de rapiditatea desfăşurării acestor operaţiuni.
Obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează cu martori, ori de câte ori instanţa apreciază că este necesar, chiar şi în cazurile prevăzute de art. 1191 vechiul Cod civil.
De la regula prevăzută de articolul 1191 există excepţii, proba testimonială devenind admisibilă indiferent de valoarea obiectului actului juridic în completare sau împotriva prevederilor înscrisului.
Intre excepţiile de la regula prevăzută de art. 1191 vechiul cod civil este şi situaţia în care există un început de dovadă scrisă.
începutul de dovadă scrisă presupune îndeplinirea cumulativă a trei condiţii: să existe o scriere, scrierea să provină de la cel căruia îi este opusă şi scrierea să fie de natură a face credibil faptul pretins.
Prin sentinţa civilă nr. 2099/03.10.2012 Judecătoria Vânju Mare a admis acţiunea reclamantului, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 145.685 lei, echivalentul sumei de 35.000 euro, conform expertizei judiciare contabile efectuate, ce face parte integrantă din hotărâre şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 5.130 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, în speţă, reclamanta a invocat ca şi temei juridic al cererii de chemare în judecată, dispoziţiile art. 1357 şi următoarele Cod civil nou şi dispoziţiile art. 720 indice 1 Cod de procedură civilă 1865.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a noului Cod civil, dispoziţiile sale se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.
Instanţa a reţinut că în speţă este vorba despre acte sau fapte săvârşite înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil, astfel că legea aplicabilă este vechiul cod civil. În ce priveşte temeiul juridic al acţiunii, instanţa a constatat că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe răspunderea civilă delictuală.
În aplicarea principiului disponibilităţii, instanţa nu poate depăşi limitele obiectului fixate de reclamant, în sensul că nu poate acorda mai mult sau mai puţin decât s-a solicitat. Dacă formulările reclamantului sunt improprii, ambigui şi nu se poate determina exact obiectul cererii, instanţa are obligaţia, în baza rolului activ, să ceară părţii să facă precizările necesare.
În exercitarea rolului activ, instanţa a apreciat că nu este ţinută de temeiul juridic al cererii, având posibilitatea de a schimba calificarea juridică dată de reclamant, în funcţie de conţinutul cererii, iar nu de denumirea dată de parte (în acest sens art. 84 Cod procedură civilă). Instanţa are obligaţia de a cere părţilor să prezinte explicaţii şi să pună în discuţie orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cererea de chemare în judecată (art. 129 alin 4 Cod procedură civilă), fără să facă o aplicare restrictivă a dispoziţiilor art. 129 alin 6 Cod procedură civilă, deoarece investirea este făcută cu situaţia de fapt în întregul său.
În acest sens, a reţinut că între părţi a avut loc o convenţie, înţelegere, materializată printr-un înscris denumit „acord”, prin care reclamantul şi GF, unul dintre asociaţii firmei pârâte, au convenit, la data de 03.03.2010, ca să se stabilească o nouă ordine societară, în sensul că dl. GF va deţine o pondere de 40 %, reclamantul FA 30 %, fratele său FM 30 % , urmând ca administrator al societăţii să fie tatăl reclamantului dl. FS. Prin acelaşi înscris s-a stabilit şi preţul cesiunii părţilor sociale în sumă de 140.000 euro, câte 70.000 euro pentru fiecare, urmând ca suma de bani să fie adusă în societate, fie prin transferuri bancare, fie prin lucrări executate de societatea acestora, RS.A.S pentru S.CMS.R.L, fie prin aprovizionarea cu materiale.
Astfel, pentru respectarea înţelegerii şi pentru perfectarea înscrisurilor necesare în vederea înscrierii menţiunii privind stabilirea noi ordini societare, reclamantul a virat în contul societăţii pârâte suma de 35.000 euro după cum urmează: la data de 29.12.2009 - 12.000 euro, la data de 08.01.2010 - 6.000 euro, la data de 27.01.2010 - 6.000 euro, la data de 08.04.2010 - 6.000 euro şi la data de 26.04.2010 - 5.000 euro, efectuând totodată şi lucrări agricole necesare cultivării suprafeţei de peste 500 ha deţinută de S.CMS.R.L.
Aceste aspecte au fost confirmate şi de martorii C.V. şi F.M, prezenţi la încheierea acelei înţelegeri şi întocmirea înscrisului respectiv.
Deşi reclamantul şi-a îndeplinit obligaţia asumată conform înţelegerii din data de 03.03.2010, aspect dovedit cu facturile existente la dosarul cauzei, pârâta nu a înţeles să înregistreze aceste menţiuni privind schimbarea structurii acţionariatului, refuzând în mod constant acest lucru, deşi a fost notificată de către reclamant.
Conform art. 969 Cod civil, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, iar potrivit art. 1073 Cod civil, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, în caz contrar având dreptul la despăgubiri. De asemenea, conf. art. 1082 Cod civil, debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor ori de câte ori nu va dovedi existenţa unei cauze străine, care să nu-i fie imputabilă. In materie contractuală, vina debitorului este prezumată. In ceea ce priveşte dovada neexecutării, instanţa a considerat că reclamantul a făcut această dovadă prin dovedirea existenţei creanţei, care este de 145.685 lei, echivalentul sumei de 35000 euro, conform expertizei judiciare contabile efectuate, cu facturile care atestă depunerea de către reclamantul FA pe perioada 29.12.2009-27.04.2010 la Banca dela Marca Credito Cooperativa din Italia în contul S.CMS.R.L nr. RO23WBAN2511022026500984 deschis la Banca Comercială Intensa Sanpaolo Sucursala Drobeta Turnu Severin, suma de 35.000 euro.
Odată făcută această dovadă, neexecutarea obligaţiei se prezumă, cât timp debitorul nu dovedeşte executarea ei. Instanţa reţine în acest sens refuzul pârâtei de a restitui suma de bani, dar şi faptul că aceasta nu-şi poate aduce la îndeplinire obligaţia asumată prin convenţie, neexistând acordul tuturor asociaţilor societăţii pârâte.
Impotriva acestei sentinţe a formulat apel, pârâtul SCMSRL, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei cu consecinţa respingerii acţiunii.
Prin decizia nr. 4 din data de 26.02.2013, Tribunalul Mehedinţi - Secţia a II- a Civilă, de contencios Administrativ şi Fiscal a respins apelul formulat de apelantul-pârât SCMSRL.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că în speţă este vorba despre acte sau fapte săvârşite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, astfel că legea aplicabilă este vechiul Cod civil.
In ce priveşte temeiul juridic al acţiunii, într-adevăr reclamanta a indicat ca şi temei juridic art.1357 şi urm. Noul Cod civil, dispoziţii care reglementează răspunderea civilă delictuală, iar instanţa de fond a analizat cauza prin prisma dispoziţiilor art.969 Cod civil privind răspunderea contractuală.
Cu toate acestea nu s-a putut reţine încălcarea principiului disponibilităţii şi al rolului activ de către instanţa de fond, având în vedere că instanţa nu a depăşit limitele obiectului fixat de reclamant şi că, în exercitarea rolului activ, instanţa nu este ţinută de temeiul juridic al cererii, având posibilitatea de a schimba calificarea juridică dată de reclamant, în funcţie de conţinutul cererii, deoarece investirea este făcută cu situaţia de fapt în întregul său.
Mai mult decât atât nici în cererea de chemare în judecată şi nici în întâmpinare nu se face nicio referire la îndeplinirea, respectiv neîndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, ci la existenţa, respectiv inexistenţa unui contract între părţi.
De altfel răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală sunt forme ale răspunderii civile, între care nu există deosebiri de esenţă, dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită şi culpabilă a unei anumite persoane.
Cu privire la înscrisul încheiat la data de 03.03.2010, prin care reclamantul, fratele şi tatăl său pe de o parte şi societatea pârâtă reprezentată de asociatul GF care deţinea un procent de 40,2% din capitalul social, chiar dacă nu poate fi considerat ca un contract de cesiune de părţi sociale, acesta este un contract în sensul art.942 Cod civil, fiind îndeplinite condiţiile generale de validitate prevăzute de art.948 Cod civil şi pentru care nu este necesară forma autentică.
Art.942 Cod civil defineşte contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane pentru a constitui sau stinge între dânşii raporturi juridice, hotărâtor fiind acordul de voinţă care dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii.
Înscrisul aflat la fila 14 dosar fond atestă că SCMSRL reprezentat de asociatul G.F. (procent de 40,02% din capitalul social) se obliga să facă demersurile necesare pentru ca reclamantul să devină asociat cu un procent de 30% din capitalul social, iar reclamantul se obliga să aducă în societate suma de 70.000 euro.
Potrivit acestei înscris reclamantul şi fratele său, FM, urmau să devină asociaţi la SCM, fiecare cu o cotă de 30% din capitalul social, iar tatăl lor, FS, să devină administrator al societăţii, preţul fiind de 70.000 euro fiecare, în total 140.000 euro, sumă care urma să fie adusă în societate, fie prin transferuri bancare, fie prin lucrări executate.
Că aceasta a fost înţelegerea părţilor rezultă şi din hotărârea adunării generale a asociaţilor SCMSRL (fila 64 dosar) prin care TGM (31,5% din capitalul social), respectiv GA (28,3% din capitalul social) se retrăgeau din societate şi cedau părţile sociale către reclamant şi fratele acestuia, hotărâre care nu a fost semnată însă de asociatul GA şi nici înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului.
Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar şi din raportul de expertiză
contabilă efectuat în cauză de către expert DN, reclamantul a virat în contul societăţii pârâte suma de 35.000 euro după cum urmează: la data de 29.12.2009 - 12.000 euro, la data de 08.01.2010 - 6.000 euro, la data de 27.01.2010 - 6.000 euro, la data de 08.04.2010 - 6.000 euro şi la data de 26.04.2010 - 5.000 euro, de la Banca dela Marca Credito Cooperativa din Italia în contul S.CMS.R.L nr. RO23WBAN2511022026500984 deschis la Banca Comercială Intensa Sanpaolo Sucursala Drobeta Turnu Severin, iar pârâta SCMS.R.L în perioada 29.12.2009-27.04.2010, a înregistrat suma de 35.000 euro echivalentul a 145.685 lei în contul bilanţier 455 - sume datorate asociaţilor.
Chiar dacă reclamantul şi-a îndeplinit parţial obligaţia asumată prin contract şi a virat în contul societăţii pârâte suma de 35.000 euro, cu privire la care nu s-a dovedit că ar fi fost virată pentru stingerea altor obligaţii ale reclamantului, societatea pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contract (contractul de cesiune de părţi sociale nu a fost încheiat, nu a fost modificat actul constitutiv al societăţii) şi prin urmare reclamantul nu a devenit asociat cu o cotă de 30% din capitalul social al societăţii pârâte, situaţie în care, conform art.969 şi art. 1082 Cod civil, reclamantul este îndreptăţit la restituirea sumei de bani.
Având în vedere că instanţa de fond a stabilit corect situaţia de fapt şi legea aplicabilă, conform art.296 Cod procedură civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs, pârâta SCMSRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta a criticat decizia instanţei de apel, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct.9, pronunţarea hotărârii cu încălcarea legii.
A susţinut recurenta că potrivit dispoziţiilor art. 942 contractul este acordul între două sau mai multe persoane cu scopul de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic, dând naştere unei obligaţii sau constituind un drept real şi că, deşi consensualismul este un principiu de bază al încheierii contractelor, există excepţii în care necesitatea formei scrise este determinată de dispoziţiile legale referitoare la proba actelor juridice, astfel încât voinţa prin ea însăşi este lipsită de puterea de a da naştere la drepturi şi obligaţii.
Interpretarea contractului de către instanţa de judecată este posibilă în opinia recurentei doar dacă contractul există, iar în lipsa contractului operaţia interpretării este lipsită de obiect.
Recurenta a invocat dispoziţiile art. 1191 vechiul Cod civil în conformitate cu care dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei chiar pentru depozit voluntar nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată, neputându-se primi dovada cu martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, în timpul sau în urma confecţionării actului, iar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei.
A mai susţinut recurenta că instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, a soluţionat cererea reclamantului pe răspundere contractuală, deşi reclamantul şi-a întemeiat-o pe răspunderea delictuală.
Totodată recurentul a susţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1357 din noul Cod civil, întrucât actele şi faptele juridice din litigiu s-au produs sub imperiul vechiului Cod Civil, astfel încât litigiului i se aplică Codul civil de la 1864.
Precizează recurenta că, dacă pentru o anumită situaţie juridică au vocaţie concomitentă mai multe norme juridice succesive, conflictul de legi se soluţionează potrivit reglementărilor tranzitorii, fiind consacrată regula neretroactivităţii legii civile din art. 15 alin.2 din Constituţie.
Recurenta a invocat dispoziţiile art. 942,943,948 şi următoarele Codul civil de la 1864.
Nu s-a depus întâmpinare.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea a constatat că acesta este nefondat.
Înţelegerea părţilor, rezultă din interpretarea coroborată a înscrisurilor constând în hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor (fila 66-67 dosar fond), certificatelor constatatoare emise de registrul comerţului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi cu informaţii referitoare la SCMSRL şi virările de sume în contul societăţii SCMSRL a sumei de 35.000 Euro (expertiza întocmită de expert contabil N.D.).
Astfel, prin hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor SCMSRL s-a stabilit că din societatea SCMSRL se retrag asociaţii TGM şi GA, capitalul social rămânând neschimbat şi urmând a se împărţi între GF, FA şi FM, astfel GF va deţine 40% din capitalul social al SCMSRL, FA şi FM câte 30% din capitalul social al aceleiaşi societăţi.
Aşa cum am arătat, înţelegerea rezultă din coroborarea unor înscrisuri.
Faţă de acest aspect, Curtea reţine ca neîntemeiate criticile recurentei vizând imposibilitatea dovedirii convenţiei părţilor în lipsa unui act autentic sau a unui înscris sub semnătură privată.
Articolul 1191 Cod civil invocat de recurentă cuprinde două restricţii, anume că nu se poate face dovada cu martori împotriva unui înscris şi că nu se poate dovedi cu martori peste cuprinsul unui înscris.
Cu alte cuvinte proba testimonială nu este admisibilă pentru a se stabili că înscrisul cuprinde menţiuni inexacte şi pentru a se stabili că părţile ar fi adus modificări înscrisului, indiferent dacă se pretinde că modificările ar fi intervenit înainte sau ulterior redactării înscrisului.
De la regula prevăzută de articolul 1191 există excepţii, proba testimonială devenind admisibilă indiferent de valoarea obiectului actului juridic în completare sau împotriva prevederilor înscrisului.
În materie comercială, în principiu, proba cu martori este admisibilă fără restricţii.
Codul comercial, în vigoare la data încheierii înţelegerii dintre părţi, stabilea în articolul 46 că obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează cu martori, ori de câte ori instanţa apreciază că este necesar, chiar şi în cazurile prevăzute de art. 1191 vechiul Cod civil.
Această dispoziţie legală era justificată de necesitatea facilitării încheierii actelor juridice comerciale şi de rapiditatea desfăşurării acestor operaţiuni.
Între excepţiile de la regula prevăzută de art. 1191 vechiul Cod civil este şi situaţia în care există un început de dovadă scrisă.
Potrivit art. 1197 alin.2 Cod civil începutul de dovadă presupune orice scriere a aceluia împotriva căruia s-a formulat cererea de chemare în judecată şi care face credibil faptul pretins.
Ca urmare, începutul de dovadă scrisă presupune îndeplinirea cumulativă a trei condiţii: să existe o scriere, scrierea să provină de la cel căruia îi este opusă şi scrierea să fie de natură a face credibil faptul pretins.
Or, hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor SCMSRL şi înscrisurile care dovedesc intrarea în conturile SCMSRL a sumei de 35.000 Euro sunt scrieri care provin de la SCMSRL şi care coroborate sunt de natură să conducă la concluzia că în urma retragerii a doi dintre asociaţii SCMSRL, reclamantul urma să intre asociat în această societate cu 30% din capitalul social în schimbul sumei de 35.000 Euro.
In contextul în care înscrisurile menţionate reprezintă început de dovadă scrisă, proba cu martori este admisibilă.
Or, din declaraţiile martorilor rezultă că aceştia confirmă înţelegerea potrivit căreia pentru intrarea în SCMSRL şi dobândirea a 30% din capitalul social al acestei societăţi, reclamantul s-a obligat să plătească suma de 35.000 Euro şi că, deşi reclamantul şi-a îndeplinit obligaţia asumată, înţelegerea privind intrarea în societate a acestuia nu s-a materializat.
Condiţiile de validitate ale contractului capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor contractante, obiect determinat sau determinabil, licit, posibil şi moral, cauză reală, licită şi morală, sunt întrunite în speţă.
Condiţia formei scrise nu reprezintă o condiţie de validitate, ci una privind proba, probă ce a fost făcută conform celor expuse anterior.
In cauză, nu se pune problema neîndeplinirii condiţiei de formă, forma autentică pentru validitate fiind expres prevăzută de legiuitor.
Susţinerea că instanţa de apel a soluţionat cauza aplicând prevederile referitoare la răspunderea contractuală şi nu prevederile indicate de parte în cererea de chemare în judecată privind răspunderea delictuală nu poate fi reţinută, întrucât instanţa de fond, în considerarea rolului activ, a calificat cererea de chemare în judecată făcând încadrarea corespunzătoare în raport de situaţia de fapt din cuprinsul cererii, iar instanţa de apel a apreciat corectă această calificare.
Motivele de recurs ce se referă la inaplicabilitatea dispoziţiile art. 1357 din noul Cod civil, conflictul de legi, normele tranzitorii şi incidenţa dispoziţiilor Codului civil de la 1864 sunt străine, întrucât instanţa de apel ca şi instanţa de fond au aplicat dispoziţiile Codului civil de la 1864, motivând că nu sunt aplicabile dispoziţiile noului Cod civil.
Pentru considerentele expuse, având în vedere dispoziţiile art.304 şi 312 vechiul Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
(Decizia nr. 1102 din data de 26 iunie 2013 - Secţia a II-a Civilă, rezumat judecător Lotus Gherghină)
| ← Cerere de recuzare. Suspendarea şedinţei pt soluţionarea... | Inadmisibilitatea cererii de reexaminare a cauţiunii. → |
|---|
