Contract de antrepriză. Reziliere. Culpa
| Comentarii |
|
Dacă reclamanta a pus la dispoziţia antreprenorului o serie de materiale (la care s-a obligat prin contract) mult după epuizarea termenului până la care lucrarea trebuia executată, culpa în neexecutare la termen a lucrării îi aparţine.
(Secţia comercială, decizia nr. 21/1994)
Judecătoria Urziceni a admis la 23.10.1992, prin sentinţa civilă nr.
1.827, acţiunea formulată de reclamanta S.C. “1.” - S.R.L., constatând reziliate contractele încheiate de părţi, din vina pârâtei S.C. “C.” - SA., aceasta din urmă fiind obligată la plata sumei de 10.000.000 lei, penalităţi de întârziere, daune moratorii şi producţii nerealizate şi la 1.022.940 lei, cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut, din coroborarea materialului probator, că părţile au încheiat două contracte tipice de antrepriză, termenul limită de predare a seriei fiind la 28.09.1991, că prin ambele contracte reclamanta şi-a asumat şi obligata de a aproviziona ritmic pârâta cu materialele necesare construcţiei, obligaţii pe care le-a executat, culpa fiind numai a pârâtei, care nu a executat la termen construcţia, pentru o mare parte a lucrărilor execuţia fiind necorespunzătoare calitativ.
Astfel, făcând aplicaţia dispoziţiilor art. 1020 şi 1021 din Codul civil, capătul de cerere referitor la rezilierea celor două contracte a fost admis.
Având în vedere dispoziţiile art. 16 din contract şi art. 7 din clauzele speciale ale contractului, s-au acordat penalităţi, daune moratorii şi contravaloare producţie nerealizată reclamantei pentru neexecutarea în termen de către pârâtă a obligaţiei de predare, în cuantumul arătat mai sus, deşi prejudiciul dovedit prin expertiză era de 13.673.387 lei, reclamanta timbrând doar pentru suma acordată de instanţă.
împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta.
Prin decizia civilă nr. 32/13.07.1993, Tribunalul Călăraşi a respins recursul, apreciind ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată, criticile referitoare la necompetenţa materială, netimbrajul la pretenţiile solicitate de reclamantă, la aprecierea greşită a termenului la care trebuia executată lucrarea, la aprecierea greşită a sumei acordată pentru acoperirea prejudiciului, fiind considerate ca nefondate.
Prevalându-se de dispoziţiile art. V alin. 6 din Legea nr. 59/1993, pârâta a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 11 Cod procedură civilă, arătând că instanţa de fond, printr-o greşită apreciere a probelor, reţinând culpa pârâtei în neexecutarea contractelor la termen şi corespunzător calitativ, a acordat despăgubiri, prin încălcarea legii şi fără a analiza cu atenţie prevederile art. 16 din contractul de antrepriză şi art. 7 din anexa la acesta, în litigiu fiind întrunite condiţiile clauzei penale.
Examinând motivele de casare invocate, curtea a constatat că, în mod corect, instanţele au stabilit că, cele două contracte sinalagmatice, cu execuţie succesivă, a căror reziliere s-a solicitat, sunt contracte de antrepriză, prin care pârâta, în calitate de antreprenor, s-a obligat să execute pe riscul său o anumită lucrare pentru clientul său - cealaltă parte a contractului.
Curtea a mai reţinut că în cauză lucrarea urma să se execute de antreprenor până la 28.09.1991, cu materiale procurate de la client, conform obligaţiei asumată de acesta prin contractele încheiate.
Probele administrate în cauză, cu referire specială la expertiza the-nică, demonstrează că reclamanta a pus la dispoziţia antreprenorului o serie de materiale mult după expirarea termenului până la care lucrarea trebuia executată, astfel că, culpa în neexecutarea la termen a lucrării aparţine însăşi reclamantei.
S-a mai reţinut că părţile au încheiat şi semnat o minută privind recepţia obiectivului S.M., conform căreia lucrările antreprenorului au fost apreciate de client ca fiind corespunzătoare calitativ şi integral executate.
Acesta a fost motivul pentru care antreprenorul şi-a asumat răspunderea sistării lucrărilor următoare până la soluţionarea judecătorească a litigiului, faţă de refuzul nejustificat al clientului de a achita preţurile scadente.
Deci, s-a considerat că printr-o apreciere eronată a probelor, instanţele au reţinut o culpă în sarcina pârâtei, de natură a determina rezilierea celor două contracte, din vina sa.
S-a mai reţinut că, deşi reclamantei i s-au acordat daune în cuantum de 10.000.000 lei, aceasta a propus pârâtei să achite doar 4.000.000 lei, în vederea stingerii litigiului, această manifestare de voinţă putând duce la concluzia abuzului de drept al reclamantei.
Faţă de toate cele arătate, potrivit dispoziţiilor art. 316 cu referire la art. 296 Cod procedură civilă, recursul a fost admis, sentinţa şi decizia au fost casate, iar, pe fond, acţiunea a fost respinsă.
| ← Contract de asociere. Dobânzi legale. Acţiune separată | Contestaţie în anulare. Inadmisibilitate. Hotărâre rămasă... → |
|---|
