Abandonul de familie. Art.378 NCP. Decizia nr. 252/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 252/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 14-05-2014 în dosarul nr. 1001/322/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
Secția penală și pentru cauze cu minori
DECIZIA PENALĂ NR. 252/AP Dosar nr._
Ședința publică din data de 14 mai 2014
Instanța constituită din:
Complet de judecată CAJ4:
Președinte: M. Ș. - judecător
Judecător: S. F.
Grefier: D. S.
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public – procuror Lucreția T. – din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B..
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului declarat de P. de pe lângă Judecătoria Târgu S. împotriva sentinței penale nr. 8 din data de 22 ianuarie 2014 pronunțată de Judecătoria Târgu S. în dosarul penal nr._ .
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în conformitate cu dispozițiile art. 369 alin. 1 Cod procedură penală.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Dezbaterile în cauza penală de față au avut loc în ședința publică din data de 17 aprilie 2014, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate prin încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de 24 aprilie 2014, apoi pentru data de 07 mai 2014 și apoi pentru data de 14 mai 2014 când;
CURTEA,
Asupra apelului penal de față:
Prin sentința penală nr. 8/22 ianuarie 2014 pronunțată de Judecătoria Tg. S. s-a dispus:
În baza art. 305 alin.1 lit.”c”Cod penal raportat la art. 37 lit.”a” Cod penal, condamnarea inculpatului A. J. pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie, la pedeapsa principală de 1 (un) an închisoare.
În baza dispozițiilor art. 39 alin.1 și alin.2 Cod penal a contopit pedeapsa de 1 an închisoare cu restul de pedeapsă neexecutat de 1189 zile, echivalent cu 3 ani, 3 luni și 4 zile, din pedeapsa de 8 ani și 5 luni închisoare, plus pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute la art. 64 alin. 1, lit.”a” teza II-a și lit.”b” Cod penal, pe o durată de 5 ani, aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 40 din data de 27 februarie 2008 a Tribunalului Sibiu, pronunțată în dosarul nr._ , definitivă prin decizia penală nr. 51/A din data de 29 mai 2008 a Curții de Apel A. I..
A dispus executarea pedepsei principale de 3 ani 3 luni și 4 zile, plus pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute la art. 64 alin. 1, lit.”a” teza II-a și lit.”b” Cod penal, pe o durată de 5 ani.
În baza art. 71 alin. 1 Cod penal a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 alin. 1 litera „a”, Teza a II-a și lit.”b” Cod penal pe durata executării pedepsei.
A respins, ca inadmisibile, pretențiile părții civile J. K. L., având ca obiect obligarea inculpatului la plata sumei de 3564 lei, cu titlu de pensie de întreținere restantă.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr. 590 din data de 7 mai 2012 a Judecătoriei Tg. S., definitivă prin neapelare, pronunțată în dosarul civil nr._ s-a admis acțiunea civilă formulată de către partea vătămată J. K. L., împotriva inculpatului A. J., care a fost obligat la plata sumelor de câte 108 lei lunar, cu titlu de pensie de întreține, începând cu data de 4 aprilie 2012 în favoarea minorilor A. Barnabas născut la data de 26 iulie 2000, A. Z. născut la data de 18 iunie 2001 și A. T. născută la data de 22 mai 2002.
La primul termen de judecată și înainte de începerea cercetării judecătorești, având în vedere faptul că începând cu data de 14 mai 2013 inculpatul a fost angajat la . din mun. B., conform adeverinței depusă la dosar la fila nr. 48, respectiv având în vedere faptul că la data de 17 iunie 2013, din pensia de întreținere restantă inculpatul a achitat suma de 350 lei, conform cuponului mandat poștal depus în original la fila nr. 47, instanța a acordat un termen, la cererea inculpatului, de 4 luni de zile, în vederea achitării pensiei de întreținere restantă, respectiv în vederea împăcării între părți, partea vătămată condiționând împăcarea de achitarea pensiei de întreținere restantă în sumă de 3214 lei, sens în care s-a acordat termen de judecată la data de 6 noiembrie 2012, termen pentru care inculpatul nu a făcut dovada achitării pensiei de întreținere restantă și nu s-a mai prezentat nici în fața instanței de judecată, deși avea termen în cunoștință, astfel că s-a procedat la declanșarea procedurii de judecată în lipsa inculpatului.
Instanța a reținut faptul că prin declarația dată în cursul urmăririi penale, acesta a recunoscut că nu a plătit pensia de întreținere deoarece nu a avut loc de muncă stabil, lucrând doar ocazional, faptul că inculpatul realiza venituri fiind dovedit și prin declarațiile de martor a numitei R. E. - mama inculpatului, date atât în cursul urmăririi penale cât și în fața instanței de judecată (fila nr.60) din cuprinsul cărora instanța reține că, deși inculpatul până la data de 14 mai 2013 nu a realizat venituri de la locul de muncă, acesta a realizat venituri din munci ocazionale.
În acest context, instanța a constatat că acțiunea inculpatului săvârșită cu intenție, de a nu plăti, cu rea-credință, mai mult de două luni, pensia de întreținere stabilită pe cale judecătorească, întrunește toate elementele constitutive ale infracțiunii de abandon de familie, prevăzută de art. 305 alin.1 lit. c Cod penal, cu aplicarea și a dispozițiilor art. 37 lit.”a” Cod penal, primul termen al recidivei constituindu-l pedeapsa de 8 ani și 5 luni închisoare, plus pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute la art. 64 alin. 1, lit.”a” teza II-a și lit.”b” Cod penal, pe o durată de 5 ani, aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 40 din data de 27 februarie 2008 a Tribunalului Sibiu, pronunțată în dosarul nr._ , definitivă prin decizia penală nr. 51/A din data de 29 mai 2008 a Curții de Apel A. I., din care a rămas un rest de pedeapsă neexecutat de 1189 zile, echivalent cu 3 ani 3 luni și 4 zile, pentru săvârșirea căreia îl va condamna la pedeapsa principală de 1 an închisoare.
Totodată, în baza dispozițiilor art. 39 alin. 1 și alin. 2 Cod penal a contopit pedeapsa de 1 an închisoare, aplicată inculpatului cu restul de pedeapsă neexecutat de 1189 zile, echivalent cu 3 ani 3 luni și 4 zile, din pedeapsa de 8 ani și 5 luni închisoare, plus pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute la art. 64 alin.1, lit.”a” teza II-a și lit.”b” Cod penal, pe o durată de 5 ani, aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 40 din data de 27 februarie 2008 a Tribunalului Sibiu, pronunțată în dosarul nr._, definitivă prin decizia penală nr. 51/A din data de 29 mai 2008 a Curții de Apel A. I. și a dispus executarea pedepsei principale de 3 ani 3 luni și 4 zile, plus pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute la art. 64 alin.1, lit.”a” teza II-a și lit.”b” Cod penal, pe o durată de 5 ani.
În baza dispozițiilor art. 71 alin. 1 Cod penal a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 alin. 1 litera „a”, Teza a II-a și lit.”b” Cod penal pe durata executării pedepsei.
La stabilirea și aplicarea acestei pedepse, sub aspectul cuantumului și al modalității de executare, instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 Cod penal, gradul de pericol social concret al faptei săvârșite, circumstanțele reale de săvârșire mai sus arătate, faptul că acesta a săvârșit o infracțiune de pericol, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, instanța apreciind că nu se impune aplicarea unei pedepse cu amenda, iar în urma aplicării dispozițiilor art. 39 alin.1 și alin.2 Cod penal, privind contopirea, instanța a apreciat, că în urma dispunerii executării restului de pedeapsă din pedeapsa aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 40 din data de 27 februarie 2008 a Tribunalului Sibiu, definitivă prin Decizia penală nr.51/A din data de 29 mai 2008 a Curții de Apel A. I., nu se impune și aplicarea vreunui spor, cu atât mai mult, cu cât instanța a acordat trei termene de judecată pentru ca inculpatul să achite pensia de întreținere restantă, însă inculpatul a ales să se sustragă de la judecarea cauzei.
În ultimul rând, instanța a reținut faptul că în cursul urmăririi penale, partea vătămată J. K. L. s-a constituit parte civilă cu suma de 3564 lei, cu titlu de pensie de întreținere restantă, însă având în vedere faptul că pensia de întreținere a fost stabilită prin sentința civilă nr. 590 din data de 7 mai 2012 a Judecătoriei Tg.S., definitivă prin neapelare, pronunțată în dosarul civil nr._, titlu executoriu, a respins, ca inadmisibile, pretențiile părții civile.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel (recurs, calificat ca apel în condițiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 255/2013) P. de pe lângă Judecătoria Tg. S. și inculpatul A. J..
Ministerul Public a solicitat ca față de . Noului Cod penal să se aplice legea penală mai favorabilă și față de interesul superior al minorului, ținând seama de faptul că dacă inculpatul ar executa pedeapsa în regim de detenție nu ar fi în măsură să achite pensia de întreținere, a solicitat condamnarea inculpatului la pedeapsa amenzii și menținerea liberării condiționate.
Inculpatul, prin motivele scrise de apel aflate la fila 5 dosar, a solicitat admiterea apelului, precizând că a fost plecat din țară și că va plăti pensia de întreținere.
Verificând hotărârea atacată în raport cu motivele de apel și sub toate aspectele de fapt și de drept, potrivit art. 417 alin. 2 Cod procedură penală, se constată că ambele apeluri sunt fondate pentru următoarele considerente:
Prima instanță a reținut în mod corect starea de fapt, în deplină concordanță cu probele administrate în cauză, a încadrat juridic legal infracțiunea comisă, iar în procesul individualizării judiciare a pedepselor a dat eficiența cuvenită criteriilor instituite de art. 72 Cod penal referitoare la gradul de pericol social al faptelor săvârșite, modalitatea concretă de comitere precum și circumstanțele personale ale inculpatului, în vigoare la data pronunțării hotărârii.
În altă ordine de idei, în cauză se impune aplicarea legi penale mai favorabile față de împrejurarea că la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Noul Cod penal, potrivit art. 5 din acest cod.
Cu referire la infracțiunea de abandon de familie prevăzută de art. 305 Cod penal anterior, aceasta era sancționată cu închisoarea de la 1 la 3 ani sau amendă.
Noul Cod penal incriminează fapta în art. 378 lit. c și prevede ca regim sancționator închisoarea de la 6 luni la 3 ani cu pedeapsa alternativă a amenzii; comparând sancțiunea pentru aceeași faptă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013, se constată că față de reducerea limitei minimului special, legea nouă este mai favorabilă, astfel că potrivit art. 5 Noul Cod penal se impune aplicarea legii penale mai favorabile, respectiv a Noului Cod penal.
Odată determinată legea mai favorabilă, instanța observă că și eventualele circumstanțe agravante sau atenuante și pedepsele accesorii și complementare se aplică tot din legea stabilită ca fiind mai favorabilă, în speță noul Cod penal. De altfel, ar fi absurd a se aplica sub aspectul speciei și limitei de pedeapsă o lege, iar circumstanțele agravante sau atenuante, precum și pedepsele accesorii și complementare din altă lege, deoarece acestea împreună reprezintă o instituție juridică autonomă, și anume pedeapsa și limitele acesteia.
Se constată că inculpatul a comis infracțiunea în stare de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit. a Cod penal anterior, actual art. 41 Cod penal.
Având în vedere că recidiva, ca și alte instituții, cum ar fi concursul de infracțiuni, pluralitatea intermediară, prescripția răspunderii penale sau a executării pedepsei, este o instituție autonomă, Curtea va aplica dispozițiile din Cod penal anterior privind tratamentul penal al recidivei, aceste dispoziții fiind mai favorabile inculpatului, urmare a aplicării teoriei instituțiilor juridice autonome, cu precizarea că la data pronunțării acestei soluții Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 pronunțată de Curtea Constituțională nu a fost motivată și publicată în Monitorul Oficial al României și numai de la data publicării produce efecte.
Fără a proceda la aprofundarea teoriei acestor instituții juridice autonome, instanța se mărginește la a menționa că în speță sunt aplicabile aceste instituții și nu legea identificată ca mai favorabilă în întregul ei, deoarece prin aplicarea legii penale mai favorabile s-ar ajunge la situația absurdă ca situația inculpatului să fie îngreunată urmare a aplicării unei legi ce i-ar fi mai favorabile, ceea ce reprezintă o contradicție, nu numai în termeni, dar și o situație aberantă.
Pe de altă parte, se cuvine a fi menționată împrejurarea că niciodată, în istorie, sistemul judiciar nu a fost confruntat cu o reformă atât de profundă a instituțiilor, a conceptelor ce stau la baza celor trei piloni ai dreptul penal, respectiv infracțiune, răspundere penală și pedeapsă, cu o modificare substanțială în ce privește sancționarea pluralității de infracțiuni, încât a respinge teoria instituțiilor juridice autonome s-ar ajunge, pur și simplu, la o agravare nejustificată și neurmărită de legiuitor, a situației juridice a persoanelor în curs de judecată.
Se mai cuvine a fi menționat, că însăși structura noului Cod penal (dar și a Legii nr. 187/2012 de punere în aplicare a dispozițiilor Noului Cod penal) este cea a instituțiilor juridice autonome, fără a mai menționa discuțiile doctrinare ce au avut loc la . Codului penal anterior, dar și la . Codului penal C. al II-lea, când a avut loc o altă reformă, dar nu atât de substanțială ca prezenta reformă.
Exemplificativ, în Cas. II, dec. 2154/1937, instanța supremă a statuat că: „se poate face aplicațiunea cumulativă a două legiuiri în caz de concurs a două infracțiuni, ori de câte ori instanțele de fond găsesc că pedeapsa pentru una din infracțiuni este mai mică după una din legiuiri, iar pentru cealaltă infracțiune pedeapsa este mai mică după cealaltă legiuire”. apud V. Papadopol, I.S., .P., Codul penal al RPR adnotat, 1948, p.23 (n.48); sau în Cas. II, dec.4021/1938, tot instanța supremă a statuat că: „… deși instanța de apel a aplicat împotriva inculpatului, în ceea ce privește calificarea faptului și gradarea pedepsei, textele din vechiul cod penal, ca unele ce conduceau la o pedeapsă mai blândă, ea era îndreptățită să facă în favoarea acestuia, dacă a găsit că merită acest tratament, și aplicațiunea art. 65 din noul cod penal (ref. la suspendarea condiționată, n.ns.) deoarece conținea un principiu de drept menit să ducă la ușurarea situațiunii inculpatului” – în op. cit., p.21, n.40.
Iată că și după . Codului penal C. al II-lea, însăși instanța supremă a vremii a procedat la aplicarea instituțiilor juridice autonome, studiile de doctrină fiind numeroase, marea majoritate a teoreticienilor, dar și a practicienilor fiind partizanii aplicării acestor instituții juridice autonome.
În acest sens, instanța procedează doar la enumerarea câtorva mari autori ce au îmbrățișat această teorie: Gh. D., Aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului penal, în R.R.D. nr. 3/1970, p. 61-62; D. P., Prevederile noului Cod penal cu privire la succesiunea legilor penale, în R.R.D. nr. 6/1968, p. 14-15; Tr. P., D. penal comparat, 1923, p. 121; G. A., Comentariu în Th. V. și colab., Codul penal al RSR comentat și adnotat, 1972, p.66; C. B., B. B., Manual de drept penal, Partea generală, U.J., 2007, p.139; V. P., C. de drept penal, partea generală, vol. I, U.J., 2010, p.89; F. Streteanu, „Aplicarea legii penale mai favorabile” studiu publicat pe www.just.ro.; M. U., „D. penal”, Ed. UJ, București, 2014.
În plus, se impune precizarea că potrivit art. 173 noul Cod penal prin „lege penală se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege”.
Sensul acestei definiții derivă din cele statuate de fosta Curte de Casație în Cas. II, dec. 4031/1938: „Termenul ”lege” folosit de legiuitor în art. 3 c.pen. nou nu trebuie interpretat în sensul strict tehnic,ci în acela mai larg de normă de drept; deci nimic nu se opune ca să se combine normele mai blânde, din două sau mai multe legi succesive…” apud Codul penal adnotat, p. 21”.
Nu este de neglijat că voința legiuitorului a fost aceea de aplicare a acestor instituții, ceea ce rezultă și din art. 41 propus a se introduce în legea nr.187/2012 (proiect Legea nr. 158/2014, ce nu a fost adoptată):
„ (1) În aplicarea prevederilor art.5 din Codul penal se stabilesc și se aplică, pentru fiecare instituție de drept penal autonomă, dispozițiile mai favorabile din legile succesive.
(2) Verificarea aplicabilității art.6 din Codul penal se face prin raportare la fiecare instituție de drept penal autonomă incidentă în cauză.
(3) Prevederile art.5 și 6 din Codul penal nu se aplică cu privire la imprescriptibilitatea răspunderii penale sau a executării pedepselor pentru unele infracțiuni.”
Se mai poate susține că aplicarea acestor instituții juridice autonome derivă din însăși previzibilitatea și predictibilitatea legii penale: nu se poate opune unui infractor un alt regim sancționator, de pildă, al concursului de infracțiuni sau recidivei, decât cel pe care acesta l-a cunoscut și acceptat la momentul comiterii faptei; a proceda altfel, înseamnă a nu se mai ține seama de cerința extrem de importantă a previzibilității și predictibilității, dar și a clarității și accesibilității legii penale și a-l sancționa pe infractor într-o manieră pe care acesta nu putut să o prevadă la momentul comiterii faptei, ceea ce ar încălca însuși principiul legalității pedepsei, ca principiu ce stă la temelia sistemului de drept penal.
O lege este accesibilă nu prin publicarea ei, ci prin utilizarea unor exprimări conforme normelor de tehnică a elaborării actelor normative, astfel încât să poată fi ușor înțeleasă de destinatar, care destinatar nu trebuie să fie obligat a apela la profesioniștii în domeniu, ci trebuie să fie clară destinatarului cetățean obișnuit, cu un nivel mediu de pregătire.
În al doilea rând, legea trebuie să fie previzibilă, adică să fie redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane (care la nevoie poate apela la consultanță de specialitate) să-și corecteze conduita. Persoana trebuie să fie capabilă să prevadă într-o măsură rezonabilă consecințele unei acțiuni, în circumstanțele date. Aceste consecințe nu trebuie să fie previzibile cu absolută certitudine. Deși certitudinea este dezirabilă, aceasta poate atrage o rigiditate excesivă, iar legea trebuie să fie capabilă să țină pasul cu circumstanțele în schimbare. Prin urmare, multe legi sunt redactate în mod inevitabil în termeni care sunt vagi într-o mică sau mai mare măsură și a căror interpretare și aplicare sunt chestiuni de practică.
Legea trebuie să fie suficient de clară cu privire la împrejurările sau condițiile care justifică aplicarea ei și să conțină măsuri de protecție a persoanei împotriva ingerințelor arbitrare, în special în materie penală (Curtea EDO, hotărârea din 1 aprilie 2008, în cauza V. contra României, parag. 68; Curtea EDO, hotărârea din 26 martie 1987, în cauza Leander contra Suediei, parag. 52-57.
Curtea Europeană a arătat în cauza R. vs. România că sintagma „prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar și calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei și previzibilă (a se vedea și Hotărârea Amann împotriva Suediei (GC) nr. 27.798/95, parag. 65, CEDO 2000).
În ceea ce privește cerința previzibilității legii, Curtea a arătat că o normă este „previzibilă” numai atunci când este „redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita. S-a mai arătat că sintagma „prevăzută de lege” nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează și calitatea „legii”; prin această expresie se înțelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenței dreptului, menționat explicit în preambulul convenției (...)”.
Inculpații, în general, nu sunt persoane care activează ca profesioniști în anumite domenii, astfel că nu s-a putut aprecia că aceștia ar fi avut o obligație de prevedere a unei norme penale mai importantă decât o persoană particulară obișnuită (Curtea EDO, secția II, decizia Eurofinacom versus Franța, 7 septembrie 2004).
Art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților sale fundamentale reglementează principiul „nici o pedeapsă fără lege”, ceea ce presupune ca legea penală să fie suficient de precisă pentru a asigura previzibilitatea faptului că un anumit act constituie infracțiune. Același principiu impune neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și sancțiunile care le pedepsesc (cauza Achour împotriva Franței [MC], nr. 67.335/01, § 41, 29 martie 2006).
Noțiunea “drept” (“law”) folosită la art. 7 corespunde noțiunii “lege” ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității (cauza Cantoni împotriva Franței, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, parag. 29, cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, parag. 145, Curtea EDO 2000-VII, și E.K. împotriva Turciei, parag. 51, 7 februarie 2002).
Curtea Europeană a arătat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului de care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (cauza Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, 28 martie 1990, . nr. 173, p. 26, paragraful 68).
Urmând linia acestui raționament, se impune precizarea că dreptul penal are la bază principii fundamentale ce călăuzesc elaborarea și realizarea normelor de drept penal, fiind prezente în întreaga reglementare juridico-penală și exprimă o anumită concepție de politică penală.
Alături de principiile fundamentale, dreptul penal mai cuprinde principii generale și principii instituționale.
Principiile fundamentale sunt reguli de drept cu incidență generală și absolută, ce nu pot fi nesocotite de alte principi, pe când principiile generale sunt reguli derivate din cele dintâi și subordonate acestora, având și ele incidență generală, dar restrânsă la anumite laturi ale reglementării juridico-penale.
Principiile instituționale sunt subordonate atât principiilor fundamentale, cât și celor generale, fiind aplicabile numai în cadrul instituțiilor la care se referă.
Principiile fundamentale includ nu numai principiile comune întregului sistem de drept, ci și acelea proprii dreptului penal, ca ramură a sistemului de drept.
În acest sens, principiul legalității incriminării este înscris în art. 1 noul Cod penal (fost art. 2 vechiul Cod penal) care prevede că: „Legea prevede care fapte constituie infracțiuni”.
Dispozițiile art. 2 noul Cod penal consacră principiul legalității sancțiunilor de drept penal și prevede că: „(1)Legea penală prevede pedepsele aplicabile și măsurile educative ce se pot lua față de persoanele care au săvârșit infracțiuni, precum și măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. (2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită.”
Acest principiu exprimă regula că întreaga activitate de apărare împotriva criminalității trebuie să se desfășoare pe baza legii și în strictă conformitate cu legea, adică atât conduita pretinsă membrilor societății (fapta interzisă sau, dimpotrivă, ordonată) cât și sancțiunea la care aceștia se expun în caz de nerespectare a legii penale trebuie să fie prevăzute de lege, iar realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal să fie efectuată în deplină conformitate cu legea și în plus față de reglementarea anterioară, adaugă și prevederea că nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită, ceea ce înseamnă că nu se poate opune unui inculpat o altă modalitate de aplicare a pedepsei pentru o pluralitate de infracțiuni decât cea prevăzută de legea în vigoare la data comiterii faptei, împrejurare ce confirmă intenția legiuitorului de a se aplica teoria instituțiilor juridice autonome.
Principiul legalității în domeniul dreptului penal se exprimă în regulile nullum crimen sine lege și nulla poena sine lege.
În virtutea acestor reguli, o faptă, oricât de periculoasă ar fi, nu poate constitui infracțiune dacă nu este prevăzută ca atare de lege, iar o constrângere aplicată unei persoane nu constituie pedeapsă, ci o manifestare de violență arbitrară, dacă nu este prevăzută de lege.
Astfel conceput și formulat, principiul legalității a fost și este destinat să servească drept garanție a libertății persoanei împotriva arbitrariului în activitatea judiciară, ca și împotriva unei legi care ar incrimina ex novoo o faptă care, în momentul în care a fost săvârșită nu era prevăzută de lege ca infracțiune.
Principiul se opune ca o persoană care a săvârșit o faptă ce nu era prevăzută ca infracțiune, să fie surprinsă prin apariția unei legi care ar incrimina acea faptă și care s-ar aplica retroactiv, ceea ce înseamnă că infracțiunea și pedeapsa trebuie să fie prevăzute printr-o lege anterioară comiterii faptei, pe considerentul că legea avertizează înainte de a pedepsi – lex moneat prius quam feriat.
Argumentele anterior menționate se impun a fi coroborate și cu principiul neretroactivității legii penale, cuprins în art. 2 și 3 noul Cod penal (fost art. 11 vechiul Cod penal).
Toate acestea sunt pe deplin valabile și în cazul aplicării dispozițiilor privind recidiva, pentru a ne limita doar la instituțiile juridice autonome aplicabile în speță (sunt valabile în cazul tuturor instituțiilor juridice autonome, nu numai celor enunțate).
De altfel, în același sens a statuat și instanța supremă prin Decizia nr. 2 din 2014 pronunțată în cadrul unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În consecință, instanța de control judiciar stabilește aplicarea instituțiilor juridice autonome, în sensul Deciziei nr. 2/2014 precitată, și va proceda la aplicarea dispozițiilor din vechiul Cod penal în ceea ce privește regimul sancționator al recidivei în care se află inculpatul apelant.
Așa fiind, stabilind că legea penală mai favorabilă în speță este Legea nr. 255/2013 și pe cale de consecință Noul Cod penal, instanța va proceda la o nouă individualizare judiciară a pedepsei, raportat la criteriile instituite de art. 74 noul Cod penal, cu reținerea acelorași împrejurări ce au fost reținute corect de prima instanță, valorificând starea de recidivă mare postcondamnatorie potrivit art. 37 lit. a vechiul Cod penal și pentru aplicarea art. 61 Cod penal anterior.
Astfel se constată că inculpatul a comis infracțiunea de abandon de familie, de împrejurarea că acesta a fost plecat să lucreze în străinătate și de faptul că a precizat că va achita pensia de întreținere restantă, instanța de control judiciar are a constata că o pedeapsă cu amenda este suficientă.
Față de împrejurarea că noua reglementare prevede alternativ și pedeapsa amenzii, în procesul individualizării judiciare a pedepsei, acordând eficiența cuvenită dispozițiilor art. 74 Cod penal, dar și față de împrejurarea că a recunoscut săvârșirea faptelor în cursul urmăririi penale, deși nu s-a prevalat de dispozițiile fostului art. 320/1 Cod procedură penală, deoarece nu s-a prezentat în fața instanței de judecată, instanța apreciază că pedeapsa amenzii este suficientă și de natură să conducă la reeducarea inculpatului și la realizarea scopului de prevenție generală pe care îl are sancțiunea penală.
Toate aceste aspecte, pornind de la premisa că scopul sancțiunii este de corijare a conduitei subiectului care a încălcat norma juridică astfel încât pe viitor să fie prevenite fapte similare, determină Curtea să considere că scopul pedepsei poate fi atins prin pedeapsa cu amenda ce va fi aplicată inculpatului.
Astfel, potrivit art. 61 lit. c Cod penal se constată că 180 zile amendă și 10 lei pe zi de amendă, respectiv amenda de 1.800 lei este suficientă pentru reintegrarea socială a inculpatului și realizarea scopului general al prevenției penale.
De asemenea, așa cum a precizat și Ministerul Public, având în vedere interesul superior al minorului, în condițiile în care inculpatul ar executa pedeapsa în regim privativ de libertate s-ar afla în imposibilitate de a achita pensia de întreținere, or, interesul social, pe lângă cel al minorilor, este ca inculpatul să desfășoare activități lucrative pentru a se întreține și pe sine, dar și pentru a plăti pensia de întreținere datorată minorilor, astfel că instanța apreciază că se impune menținerea liberării condiționate din executarea pedepsei de 8 ani și 5 luni închisoare, plus pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute la art. 64 alin. 1, lit.”a” teza II-a și lit.”b” Cod penal, pe o durată de 5 ani, aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 40 din data de 27 februarie 2008 a Tribunalului Sibiu, pronunțată în dosarul nr._, definitivă prin decizia penală nr. 51/A din data de 29 mai 2008 a Curții de Apel A. I..
Așa fiind, se constată că sentința primei instanțe este criticabilă sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, dar urmare a intrării în vigoare a Noului Cod penal după pronunțarea soluției, și potrivit art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală se vor admite apelurile declarate de Ministerul Public și inculpat, se va desființa hotărârea atacată în ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, urmare a aplicării legii penale mai favorabile și rejudecând în aceste limite:
În baza art. 378 alin. 1 lit. c Noul Cod de procedură penală, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal anterior și art. 5 Noul Cod penal, pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie (fost art. 305 lit. a, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal anterior) se va aplica inculpatului A. J. pedeapsa de 1.800 lei, reprezentând 180 de zile amendă și 10 lei pe zi amendă.
Se va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63 Noul Cod penal privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii în cazul neexecutării, cu rea credință, a pedepsei amenzii, în tot sau în parte, precum și asupra dispozițiilor art. 64 Noul Cod penal privind posibilitatea înlocuirii acestei pedepse cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității.
În baza art. 61 Cod penal anterior se va menține liberarea condiționată a inculpatului din executarea pedepsei de 8 ani și 5 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 40/2008 a Tribunalului Sibiu.
Se vor menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.
Cu aplicarea art. 275 alin. 3 Cod procedură penală.
Pentru aceste considerente,
În numele legii,
DECIDE:
Admite apelurile declarate de P. de pe lângă Judecătoria Tg. S. și inculpatul A. J. împotriva sentinței penale nr. 8/22 ianuarie 2014 a Judecătoriei Tg. S., pe care o desființează în ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, urmare a aplicării legii penale mai favorabile și rejudecând în aceste limite:
În baza art. 378 alin. 1 lit. c Noul Cod de procedură penală, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal anterior și art. 5 Noul Cod penal, pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie (fost art. 305 lit. a, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal anterior) aplică inculpatului A. J. – fiul lui I. și E., născut la data de 02.02.1976 în mun. Tg.S., județul C., domiciliat în mun. Tg.S., ., ., ., CNP –_, cetățean român, studii liceale, fără ocupație și loc de muncă, recidivist, pedeapsa de 1.800 lei, reprezentând 180 de zile amendă și 10 lei pe zi amendă.
Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63 Noul Cod penal privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii în cazul neexecutării, cu rea credință, a pedepsei amenzii, în tot sau în parte, precum și asupra dispozițiilor art. 64 Noul Cod penal privind posibilitatea înlocuirii acestei pedepse cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității.
În baza art. 61 Cod penal anterior menține liberarea condiționată a inculpatului din executarea pedepsei de 8 ani și 5 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 40/2008 a Tribunalului Sibiu.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14 mai 2014.
Președinte Judecător
pentru M. Ș. aflată în S. F.
concediu de odihnă semnează
PREȘEDINTE INSTANȚĂ
N. Țînț
Grefier
D. S.
Red.SF/22.08.2014
Tehnoredact.DS/25.08.2014/2 ex.
Jud.fond. R. L.
- pentru conformitate -
| ← Trafic de droguri. Legea 143/2000 art. 2. Decizia nr. 86/2014.... | Abandonul de familie. Art.378 NCP. Decizia nr. 58/2014. Curtea... → |
|---|
