Verificare măsuri preventive. Art.206 NCPP. Decizia nr. 260/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 260/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 07-11-2014 în dosarul nr. 10007/118/2013/a10
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECTIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE PENALE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr._
DECIZIA PENALĂ NR. 260 /P
Ședința publică de la 07 noiembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. C.
Cu participare Grefier - M. V.
Ministerul Public prin procuror din cadrul D. - S. TERITORIAL C. – C. T.
S-a luat în examinare contestația formulată de inculpatul S. M. - fiul lui C. și T., născut la data de 22.12.1969, în municipiul C., domiciliat în oraș O., ., județul C., C.N.P._, în prezent deținut în P. P. Albă, județul C., trimis în judecată prin rechizitoriul nr.261/D/P/2010 din data de 27.11.2013 al D. S. Teritorial Constanta, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art.7 alin.1 din Legea nr. 39/2003, art.2 alin.1 din Legea nr. 143/2000, art.2 alin. 1 și alin.2 din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art.41 alin.2 Cod penal, toate cu aplic. art.33 lit. a Cod penal, împotriva încheierii de ședință din data de 27 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul penal nr._ 3, având ca obiect verificare măsură preventivă.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 06.11.2014 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar completul de judecată având nevoie de timp pentru a delibera, a stabilit termen de pronunțare la data de 07.11.2014, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra contestației de față:
Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 27.10.2014 în dosarul penal nr._ 3 al Tribunalului C., în baza art.362 alin.2 raportat la art.208 alin.4 Cod procedură penală, s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului S. M..
A fost respinsă, ca nefondată, cererea inculpatului privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul întocmit de către D.I.I.C.O.T. - S. Teritorial C. sub nr.261D/P/2010 din data de 27.11.2013 s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului S. M., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.7 alin.1 din Legea nr.39/2003, art.2 alin.1 din Legea nr.143/2000 și art.2 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, toate cu aplicarea art.33 lit.a Cod penal.
În fapt, s-a reținut că inculpatul S. M., în anul 2009, ar fi constituit, împreună cu inculpații P. D., S. T. și G. G., un grup infracțional organizat, în cadrul căruia, până în luna iunie 2010, ar fi acționat în mod coordonat, în scopul comiterii de infracțiuni grave prevăzute de Legea nr.143/2000 și ar fi cultivat în intervalul 2009 – iunie 2010 plante de cannabis într-o seră amenajată special în acest scop, situată în Năvodari, pe D.J. 226, denumită Ferma nr.3 Mamaia . de operațiuni ilicite cu acest drog.
S-a mai reținut că inculpatul, în perioada 23.02.2013 – 24.02.2013, împreună cu inculpatul P. S., la solicitarea inculpaților P. M. și P. D., ar fi pătruns cu chei potrivite în apartamentul situat în Localitatea EL-MASNOU nr.69-71 din BARCELONA, închiriat anterior de învinuitul G. S., de unde ar fi preluat 12 pachete, conținând aproximativ 12 kilograme cocaină; în perioada 11.04.2013 – 13.04.2013 s-a deplasat în Spania unde, cu sprijinul inculpatului P. M. V., vorbitor de limbă spaniolă, ar fi negociat cu cetățeni spanioli din anturajul numitului C. M. prețul și detaliile vânzării ulterioare în Spania a celor 12 pachete cu cocaină preluate anterior din imobilul situat în localitatea EL-MASNOU nr.69-71, BARCELONA; în perioada 29.04.2013 – 31.05.2013, la solicitarea inculpaților P. M. și P. D., ar fi vândut în Spania, cu ajutorul inculpatului P. M. V., din cele 12 pachete preluate anterior din imobilul menționat, cocaină în valoare de aproximativ 140.000 euro; în perioada 29.04.2013 – 05.06.2013, la solicitarea inculpaților P. M., P. D. și P. S., care i-au pus la dispoziție contractul de închiriere încheiat anterior de G. S., cu scopul preluării ulterioare a altor 28 de pachete cu cocaină, depozitate în imobilul situat în localitatea EL-MASNOU nr.69-71, BARCELONA, ar fi făcut demersuri pentru prelungirea contractului de închiriere, pentru a obține astfel dreptul de acces în acesta.
Prin încheierea nr.60/08.06.2013 a Tribunalului C., definitivă prin încheierea nr.48/P/13.06.2013 a Curții de Apel C., s-a dispus luarea măsurii arestării preventive față de inculpatul S. M., măsură preventivă care a fost ulterior menținută, ultima dată prin încheierea de ședință din data de 16.09.2014.
Verificând și la acest moment al cercetării judecătorești măsura arestării preventive, instanța apreciază că sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art.223 alin.2 și art.202 alin.1 și 3 Cod de procedură penală.
În raport de aceste dispoziții legale, se constată că măsura arestării preventive a inculpatului a fost luată și menținută în condiții de legalitate și temeinicie, cu respectarea acestor dispoziții legale incidente în materie.
Tribunalul constată, astfel, că și la acest moment procesual, când în cauză instanța a procedat la audierea inculpaților și a început audierea martorilor din lucrări, cercetarea judecătorească fiind într-un stadiu avansat, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea și menținerea măsurii arestării preventive, temeiuri care justifică în continuare privarea de libertate a inculpatului, în cauză neintervenind nici un element care să justifice punerea sa în libertate.
Din interpretarea dispozițiilor art.223 Cod procedură penală rezultă că o primă condiție esențială pentru a se putea dispune în continuare menținerea arestării preventive a inculpatului este să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune. Referitor la această primă condiție, instanța constată că ea este fundamentată și subzistă și la acest moment, având în vedere că din materialul probator administrat până în prezent în cauză rezultă date, informații care să convingă un observator independent, obiectiv și imparțial că există o suspiciune rezonabilă în sensul că inculpatul ar fi săvârșit fapte grave incriminate de legea penală, sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.
În acest sens, relevante sunt probele administrate în cursul procesului penal, din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul ar fi comis fapte de natură penală.
Și în acest stadiu procesul se constată incidentă ipoteza prevăzută de art.223 alin.2 Cod procedură penală, cu privire la infracțiunile pentru care este cercetat inculpatul și, pe baza evaluării gravității faptelor, a modului și a circumstanțelor de comitere a acestora, a antecedentelor penale și a celorlalte împrejurări privitoare la persoana acestuia, privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea stării de pericol pentru ordinea publică.
Totodată, măsura arestării preventive are caracter necesar și proporțional față de circumstanțele cauzei, de amploarea situației de fapt și posibila implicare a mai multor persoane, pentru asigurarea desfășurării în condiții bune a procedurii judiciare, conform art.202 alin.1 Cod procedură penală. Astfel, pericolul social concret pentru ordinea publică subzistă în continuare și rezidă atât din gravitatea infracțiunilor de care este acuzat inculpatul, dar și din reacția publicului față de săvârșirea lor, cunoscut fiind faptul că anumite infracțiuni pot produce o anumită „tulburare socială”, de natură a justifica o măsură privativă de libertate pentru o anumită perioadă de timp.
Tribunalul analizând argumentele apărării, în referire la că situația familiară a inculpatului, care a devenit împovărătoare, constată și la acest moment al cercetării judecătorești că simplul fapt al scurgerii timpului nu este o condiție automată a considerării arestării preventive ca ajungând la o durată nerezonabilă, ci apreciază termenul rezonabil și justificat al măsurii preventive dispuse față de inculpat în funcție de circumstanțele reale ale cauzei, astfel cum au fost pe larg expuse anterior.
Situația personală a inculpatului nu este suficientă în vederea înlocuirii arestării preventive cu măsura controlului judiciar, iar neajunsurile provocate familiei acestuia de menținerea măsurii arestării preventive sunt riscuri inerente unui demers judiciar penal desfășurat față de inculpat.
La acest moment, interesul personal al inculpatului la libertate nu este preeminent față de interesul general al societății în sensul necesității privării de libertate în mod limitat și justificat de interesele anchetei penale în curs.
De aceea, instanța constată că pericolul concret pentru ordinea publică nu s-a diminuat prin trecerea timpului, întrucât acesta derivă din rezonanța socială puternic negativă a infracțiunilor reținute, încă prezentă, legitimitatea menținerii în detenție a inculpatului apreciindu-se, așadar, în raport cu toate particularitățile speciale ale cauzei, cu gravitatea, modalitatea de săvârșire a infracțiunilor, cantitatea de droguri la care se face referire, scopul urmărit constând în obținerea de venituri în mod ilicit, amploarea acestui fenomen infracțional cu consecințe negative asupra relațiilor sociale ocrotite de legiuitor referitoare la protejarea sănătății persoanei, precum și cu limitele de pedeapsă prevăzute de lege, toate aceste elemente impunând în continuare protejarea interesului public și ordinii publice și, pe cale de consecință, menținerea măsurii arestării preventive.
Acesta este un motiv pertinent și suficient pentru a menține arestarea preventivă a inculpatului, măsură impusă, de altfel, și prin lipsa unor garanții suficiente din partea acestuia, în condițiile în care nu se află la primul conflict cu legea penală, inculpatul având, totodată, legături cu persoane bănuite de comiterea unor infracțiuni de același gen, circumstanțele de natură a justifica menținerea stării de detenție constituind un argument solid în favoarea restrângerii libertății persoanei, în acord cu exigențele art.5 din CEDO.
Analizând măsura arestării preventive a inculpatului și din perspectiva dispozițiilor art.5 paragraf 1 litera c din Convenție, se constată că sunt îndeplinite exigențele acestui text de lege, arestarea inculpatului până la acest moment procedural fiind legitimă.
Asupra cererii formulată de inculpat, prin avocat de înlocuire arest preventiv cu măsura controlului judiciar, instanța reține că prin raportare la toate considerentele expuse anterior, nici în acest stadiu procesual înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură preventivă mai ușoară, cum este controlul judiciar, nu este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art.202 alin.1 Cod procedură penală.
Se reține, astfel, cel puțin la acest moment al cercetării judecătorești, că inculpatul nu oferă garanții procesuale suficiente, iar circumstanțele reale în care acesta este bănuit că ar fi comis infracțiunile și nici cele personale nu îl recomandă în sensul înlocuirii arestării preventive cu măsura controlului judiciar care este inoportună și nejustificată. În condițiile în care cerințele prevăzute de art.242 alin.2 Cod procedură penală, privind înlocuirea măsurii arestării preventive nu sunt îndeplinite, măsura cea mai adecvată stadiului procesual actual este aceea a arestării preventive, măsură ce corespunde atât cerințelor art.202 alin.1 din Cod, cât și exigențelor jurisprudenței CEDO în materie.
Împotriva acestei încheieri de ședință inculpatul S. M. a formulat contestație, solicitând înlocuirea măsurii arestării preventive cu o alta mai puțin restrictivă, invocând durata excesivă a detenției, situația familială critică și stadiul avansat al cercetării judecătorești, o altă măsură preventivă, cum este și cea a arestului la domiciliu, ajutând la atingerea scopului inițial avut în vedere.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Potrivit art.208 alin.4 Cod de procedură penală, în tot cursul judecății, instanța, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu, dispuse față de inculpat. Potrivit art.207 alin.4 Cod de procedură penală, când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul dispune prin încheiere menținerea măsurii preventive față de inculpat.
În raport de conținutul acestor dispoziții legale și ținând seama de gravitatea faptelor ce constituie obiect al acuzațiilor penale, în mod corect judecătorul fondului a apreciat că față de inculpat subzistă nemodificate temeiurile care au justificat luarea măsurii arestării preventive, probele administrate în cauză făcând dovada suspiciunii rezonabile de existență a faptelor și necesității de a se asigura buna desfășurare a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la judecată și prevenirea săvârșirii unei noi infracțiuni, așa cum dispozițiile de generală aplicare ale art.202 alin.1 din Codul de procedură penală o prevăd.
Potrivit art.5 paragraful 1 litera c din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa decât dacă există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune.
Referitor la existența „motivelor verosimile” de a se bănui că o persoană a săvârșit o faptă incriminată prin normele interne ale dreptului penal, așa cum a subliniat într-o . cauze, printre care și cauza „V.” împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că acestea presupun existența unor fapte sau a unor informații de natură a convinge un observator obiectiv și neutru că persoana în cauză a putut comite fapta pentru care este cercetată.
Din principalele mijloace de probă redate în conținutul rechizitoriului și amplu enumerate în cuprinsul încheierii penale atacate, rezultă că în cauză există motive plauzibile că inculpatul a săvârșit infracțiunile prevăzute de art.7 alin.1 din Legea nr.39/2003 și art.2 din Legea nr.143/2000, fiind îndeplinite condițiile premisă prevăzute de art.223 alin.1 Cod de procedură penală, alături de cele consacrate în practica CEDO, ce implică existența unor motive bazate pe fapte sincere, obiective și autentice, apte să convingă un observator independent asupra posibilității ca persoana față de care s-a luat măsura plasării în detenție să fi comis respectiva infracțiune.
Dincolo de natura faptelor imputate, ce se circumscriu infracțiunilor prevăzute de art.223 alin.2 Cod de procedură penală, Curtea reține că, prin raportare la probele dosarului, starea de pericol pentru ordinea publică rezidă în continuare din riscul dovedit al comiterii de noi infracțiuni, inculpatul, fără a fi la primul conflict cu legea penală, perseverând în săvârșirea unor fapte de natură penală, cum sunt și cele legate de traficul de droguri, mai înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale, fiind și bănuit că ar fi avut legături cu persoane suspectate de implicarea în derularea unor activități similare, transfrontaliere, întinse ca și durată, cu caracter de îndeletnicire și aducătoare de profituri substanțiale.
Plecând de la principiul general prevăzut de art.202 alin.3 Cod de procedură penală, Curtea constată că raportat la gravitatea acuzației aduse, măsura arestării preventive este proporțională scopului urmărit, fără a dobândi un caracter excesiv și fără a anticipa o eventuală pedeapsă, în aprecierea duratei acesteia putând fi avute în vedere chiar și criteriile consacrate de art.4885 Cod de procedură penală, cauza fiind una complexă, datorită dificultăților de administrare a probelor, conduitei nesincere a participanților și activităților de amploare investigate.
Deși conduita procesuală a altor participanți urmează a fi analizată distinct, totuși în evaluarea situației inculpatului S. M. nu poate fi ignorat rolul major jucat de acesta în ansamblul operațiunilor de trafic de droguri, ce implică un tratament judiciar diferit, situația sa particulară urmând a face, desigur, obiectul unei evaluări separate din partea instanțelor, cu prilejul examinării eventualelor cauze de atenuare a răspunderii penale.
De altfel, deși în abordarea necesității menținerii în continuare a măsurii arestului preventiv situația particulară a individului trebuie disociată de gravitatea faptei, starea de detenție neputând fi justificată în baza unei pericol prezumat și abstract, totuși, în cazul de față, rațiuni de ordine publică pledează pentru privarea în continuare de libertate a inculpatului, regula respectării libertății individuale suferind o excepție în beneficiul interesului precumpănitor al înfăptuirii justiției și ocrotirii interesului general.
Trebuie reamintit că într-o jurisprudență constantă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că existența unui pericol real de tulburare a ordinii publice în cazul eliberării celui în cauză constituie un motiv serios, pertinent și suficient pentru prelungirea stării de detenție, aceleași rațiuni de ordine publică ce au motivat până în prezent măsura arestării preventive menținându-se în continuare, în pofida stadiului avansat al judecății.
Sub acest aspect, este inutil de reamintit că activitatea infracțională de a cărei comitere este bănuit inculpatul prezintă o gravitate deosebită, raportat la perioada lungă de timp în care se presupune că ar fi fost derulată, la natura infracțiunilor ce formează obiectul acesteia, la împrejurările și modalitatea concretă în care se reține că ar fi acționat inculpatul, la numărul persoanelor implicate, la cantitățile mari de droguri traficate și scopul urmărit, constând în obținerea de mijloace financiare într-un mod ilicit.
În acest context, nu poate fi ignorată amploarea unui amplu fenomen infracțional cu consecințe negative asupra relațiilor sociale ocrotite de legiuitor, referitoare la protejarea sănătății persoanei și nici rezonanța socială negativă ori sentimentul de insecuritate ce s-ar crea în rândul colectivității, în cazul în care persoane bănuite de comiterea unor infracțiuni grave ar fi lăsate în libertate, fără ca organele statului să dispună asupra unor măsuri ferme, proporționale combaterii unui fenomen infracțional, cu ramificații și implicații din cele mai nefaste în plan social.
Așa cum s-a arătat încă din faza urmăririi penale, inculpatul nu s-a situat pe o poziție cooperantă la începutul cercetărilor, recunoașterea parțială a faptelor operând pe măsură de probele administrate în cauză au pus în evidență rolul major jucat de acesta în ansamblul activității infracționale.
De aceea, întârzierea în lămurirea cauzei sub toate aspectele îi este, deopotrivă, imputabilă inculpatului, deoarece în măsura în care acesta ar fi colaborat de la bun început cu organele de urmărire penală, urmările în planul libertății persoanei ar fi fost altele, cel puțin în ceea ce privește durata stării de detenție și stadiul procesual al cauzei.
Răspunzând criticilor care privesc durata excesivă a stării de arest preventiv, Curtea subliniază că aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se poate face luându-se în considerare circumstanțele particulare ale fiecărui caz, conduita organelor judiciare, comportamentul părților, specificul probațiunii, complexitatea cauzei, pentru a se vedea în ce măsură există indicii cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate.
Dintr-o primă perspectivă, Curtea constată că în demersurile judiciare ale instanțelor de judecată nu se identifică perioade de inactivitate, cu ocazia termenelor de judecată acordate până în prezent fiind audiați inculpații și o parte din martorii din lucrări, ultimele amânări, deși neimputate inculpatului, urmărind asigurarea continuității completului.
În referire la apărarea inculpatului, în sensul de a se constata lipsa de necesitate a menținerii măsurii arestării preventive, prin raportare la situația sa familială, la factorul timp și stadiul avansat al cercetării judecătorești, Curtea constată că elementele ce țin de persoana inculpatului vor fi avute în vedere pe fondul cauzei, iar simplul fapt al scurgerii timpului nu reprezintă un argument îndestulător, fără alte indicii favorabile înlocuirii arestării preventive cu arestul la domiciliu.
De altfel, termenul rezonabil al măsurii preventive dispuse față de inculpat nu se apreciază „in abstracto”, ci în funcție de circumstanțele reale ale cauzei și de persoana inculpatului. De aceea, chiar dacă măsura arestării preventive a fost dispusă începând cu data de 08.06.2013, nu se poate susține că față de inculpat s-au modificat temeiurile primare avute în vedere la luarea măsurii, condițiile prevăzute de art.242 alin.2 din Codul de procedură penală nefiind îndeplinite, pentru ca măsurii arestului preventiv să i se poată substitui măsura arestului la domiciliu.
D. urmare, deși cercetarea judecătorească este în plină desfășurare, durata maximă a măsurii arestării, permisă de lege, este departe de a atinsă, ținând seama de dispozițiile art.239 alin.1 Cod procedură penală, ca și de limitele speciale ale pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru infracțiunile comise.
De asemenea, și din perspectiva circumstanțelor personale, reținem că inculpatul a suferit trei condamnări în anii 1990, 1997 și 1999, iar după o perioadă de relativă întrerupere și-a reluat preocupările de natură penală în perioada 2009-2010, specializându-se, într-o primă fază, în cultivarea unor plante furnizoare de droguri, pentru ca mai apoi să treacă la vânzarea directă de cocaină, activitate ce i-a adus importante beneficii financiare, al căror cuantum a crescut în mod constant.
Așa fiind, față de riscul dovedit și crescut al comiterii unor noi fapte de natură penală, se poate aprecia că scopul măsurii preventive nu ar putea fi atins prin măsura arestului la domiciliu, singura măsură preventivă aptă să asigure buna desfășurare a procesului penal fiind cea a arestării preventive, care prin specificul său asigură aducerea la îndeplinire a scopului urmărit de legiuitor.
În lumina considerentelor mai sus evocate, apreciind drept legală și temeinică încheierea penală atacată, Curtea urmează a respinge ca nefondată contestația, iar în baza art.275 alin.2 Cod de procedură penală va obliga pe inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art.4251 alin.7 pct.1 lit.b, raportat la art.206 Cod de procedură penală, respinge ca nefondată contestația formulată de inculpatul S. M. împotriva încheierii de ședință din data de 27.10.2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul penal nr._ 3.
În baza art.275 alin.2 Cod de procedură penală, obligă inculpatul la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.11.2014.
PREȘEDINTE,GREFIER,
C. C. M. V.
Jud. fond. L.I. B.
Red. dec. jud. C. C.
2 ex. /11.11.2014
| ← Înşelăciunea. Art. 215 C.p.. Decizia nr. 833/2014. Curtea de... | Furtul. Art.208 C.p.. Decizia nr. 47/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
