Sesizare transmisă de comisia prevăzută de HG 836/2013. Decizia nr. 111/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 111/2014 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 17-04-2014 în dosarul nr. 565/120/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR._
DECIZIA NR.111
Ședința publică din data de 17 aprilie 2014
PREȘEDINTE – I. N.
GREFIER – C. M.
Ministerul Public a fost reprezentat de procuror G. S. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T.- S. Teritorial Ploiești.
Pe rol fiind judecarea contestației formulată de condamnatul M. M. fiul lui G. și A., născut la data de 05 februarie 1970 în București, sector 6, C.N.P._, în prezent aflat în Penitenciarul Găești, împotriva sentinței penale nr. 204 din data de 06 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, prin care a fost respinsă sesizarea formulată de către condamnatul M. M. privind aplicarea „mitior lex”.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns contestatorul-condamnat M. M., în stare de deținere și asistat de avocat desemnat din oficiu G. D. din Baroul Prahova.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Conform art. 89 alin. 2 Cod procedură penală și cu permisiunea instanței avocatul desemnat din oficiu G. D. a luat legătura cu contestatorul condamnat M. M., precizând că nu are cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul susține, la rândul său, că nu are cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Curtea ia act că nu sunt cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat și față de actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat G. D. având cuvântul lasă la aprecierea instanței cu privire la decizia ce se va pronunța față de cuantumul pedepsei aplicate condamnatului.
Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul susține că sentința atacată este legală și temeinică sub toate aspectele. S-a făcut corect aplicarea legii mai favorabile. Formulează concluzii de respingerea contestației, ca nefondată.
Contestatorul-condamnat M. M. având ultimul cuvânt lasă la aprecierea instanței cu privire la decizia ce se va pronunța.
CURTEA
Asupra contestației penale de față;
Examinând actele și lucrările cauzei, reține următoarele:
Prin sentința penală nr. 204 din data de 06 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița a fost respinsă sesizarea formulată de către condamnatul M. M., privind aplicarea „ mitior lex ”.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin sesizarea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița sub nr._ la data de 07 februarie 2014, condamnatul M. M., a solicitat aplicarea „ mitior lex” .
După înregistrarea cauzei, în raport de disp. art. 23 alin. 2 din Legea nr. 255/2013 raportat la art. 353 alin. 10 Cod procedură penală, s-a dispus preschimbarea termenului de judecată, solicitându-se Penitenciarului Găești înaintarea la dosarul cauzei a următoarelor înscrisuri: copia mandatului de executare a pedepsei închisorii în executarea căruia se află condamnatul; copia sentinței penale în baza căreia a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii și fișa de evaluare privind situația juridică a condamnatului, remise instanței cu adresa nr._ din 27.02.2014.
De asemenea, a fost încunoștințat condamnatul cu privire la existența dosarului și a posibilității de a formula și înainta la dosar concluzii scrise.
La termenul stabilit, în raport de procedura reglementată în disp. art. 23 alin. 2 din Legea nr. 255/2013, cauza a fost reținută în vederea soluționării, din partea condamnatului fiind înaintate la dosar concluzii scrise.
Analizând actele și lucrările dosarului s-a reținut de către tribunal că prin sentința penală nr. 637 din data de 12 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală în dosarul nr._/3/2012, definitivă prin decizia penală nr.605 din data de 19 februarie 2013 a I.C.C.J., M. M., fiul lui G. și A., născut la data de 05.02.1970 în București, sector 6, CNP_, în prezent aflat în Penitenciarul Găești, județul Dâmbovița, în calitate de inculpat, a fost condamnat în baza art. 26 Cod penal rap. la art.3 alin.1 din Legea nr.143/2000 cu aplic. art.37 lit.b) Cod penal, art.3201 alin.7 Cod procedură penală, la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare.
În baza art.65 alin.2 Cod penal, i-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art.64 lit.a) teza a II-a și b) Cod penal, pe o durată de 2 ani.
În temeiul art. 7 alin.1, 3 din Legea nr.39/2003 rap. la art.2 lit.b) pct.11 din aceeași lege, cu aplic. art.37 lit.b) Cod penal și art.3201 alin.7 Cod procedură penală, a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare.
În baza art. 65 alin.2 Cod procedură penală i-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art.64 lit.a) teza a II-a și b) Cod penal, pe o durată de 2 ani.
Conform art.33 lit. a) - 34 lit. b) și 35 alin.1 Cod penal, au fost contopite pedepsele stabilite, dispunându-se executarea pedepsei celei mai grele, anume 3 ani și 6 luni închisoare alături de care a fost aplicată și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art.64 lit.a) teza a II-a și b) Cod penal, pe o durată de 2 ani.
S-a reținut că în baza acestei sentințe s-a emis la data de 20.02.2013 mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1241/20.02.2013, condamnatul executând pedeapsa în Penitenciarul Găești, astfel încât din punct de vedere al competenței în soluționarea sesizării, reglementată în disp. art. 23 alin. 2 din Legea nr. 255/2013, instanța s-a declarat competentă din punct de vedere material și teritorial.
S-a motivat că în conformitate cu disp. art. 6 alin. 1 Cod penal „ când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim”.
De asemenea, potrivit art. 4 din Legea nr. 187/2012, ,, pedeapsa aplicată pentru o infracțiune ce a rămas definitivă sub imperiul Codului Penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul Penal - nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi”.
Potrivit disp. art. 43 alin.5 Cod penal, „ dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzută de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate”.
În conformitate cu disp. art. 79 alin. 3 Cod penal, „ când în cazul aceleiași infracțiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei și una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele speciale ale pedepsei speciale prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la circumstanțe atenuante și cazuri speciale de reducere a pedepsei, după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează prin aplicarea dispozițiilor privitoare la recidivă.”
Fiind în prezența unei pedepse pentru un concurs de infracțiuni aplicată printr-o hotărâre definitivă sub legea veche, verificarea incidenței legii penale mai favorabile a presupus o analiză în două etape: într-o primă etapă s-a procedat la analizarea fiecăreia dintre pedepsele stabilite pentru infracțiunile concurente, verificându-se dacă acestea nu depășesc limita maximă prevăzută de legea nouă, iar în cea de a doua etapă, s-a verificat dacă pedeapsa rezultantă nu depășește limita maximă la care se poate ajunge potrivit art. 39 din Noul Cod penal.
Aplicând prima etapă la situația existentă în speță, s-a constatat următoarele:
În prezent, infracțiunea de constituire grup infracțional organizat, cea prevăzută de art. 7 alin. 1, 3 din Legea nr. 39/2003 este incriminată în disp. art. 367 alin. 1 Cod penal și este pedepsită cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
Or, așa cum a rezultat din sentința de condamnare, pedeapsa ce i-a fost stabilită condamnatului pentru o astfel de infracțiune a fost cea de 2 ani închisoare și care este mai mică chiar decât maximul la care se poate ajunge prin reducerea cu 1/3 urmare reținerii disp. art. 3201 Cod procedură penală (art. 396 alin. 10 NCPP).
Fiind reținută și starea de recidivă postcondamnatorie limitele de pedeapsă reduse se majorează cu jumătate, așa încât pentru o astfel de infracțiune pedeapsa este de la 1 an la 5 ani.
Prin urmare, s-a conchis că nu se impune aplicarea disp. art. 6 alin. 1 Cod penal întrucât pedeapsa stabilită nu a depășit limita maximă prevăzută de legea nouă.
În ceea ce privește complicitatea la infracțiunea de trafic de droguri, potrivit noilor reglementări, se regăsește incriminată în disp. art. 48 Cod penal rap. la art. 3 alin. 1 din Legea nr. 143/2000 și este pedepsită cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.
În cauză, pedeapsa stabilită pentru o astfel de infracțiune a fost de 3 ani și 6 luni închisoare, care nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă chiar și prin reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă urmare reținerii disp. art. 3201 Cod proc. penală (art. 396 alin. 10 NCPP), în acest din urmă caz limitele fiind cuprinse între 2 ani și 6 ani și 8 luni.
Prin urmare, nici în cazul acestei infracțiuni nu s-a impus reducerea pedepsei.
Mai mult, s-a apreciat de către instanța de fond, că dacă s-ar aplica tratamentul sancționator prevăzut de legea nouă, pedeapsa la care se ajunge este de 3 ani și 6 luni plus 1/3 din pedeapsa de 2 ani, respectiv 4 ani și 2 luni, așa încât, pedeapsa rezultantă aplicată nu depășește limita maximă la care se poate ajunge potrivit Noului Cod Penal.
În consecință, constatând că în privința condamnatului, legea penală mai favorabilă este cea în baza căreia a fost condamnat definitiv, prima instanță a respins sesizarea formulată, dispunând obligarea condamnatului la cheltuieli judiciare către stat, potrivit art. 275 alin. 2 Cod procedură penală.
Împotriva sentinței penale nr. 204 din 06 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în termen legal a formulat contestație condamnatul M. M. care a criticat soluția primei instanțe de nelegalitate și netemeinicie.
Cu ocazia dezbaterilor, condamnatul, prin apărător desemnat din oficiu dar și personal, a lăsat la aprecierea instanței de control judiciar, modul de soluționare a contestației.
Curtea, examinând sentința, din oficiu, pe baza materialului probator administrat în cauză și a textelor de lege incidente, constată că aceasta este legală și temeinică sub toate aspectele iar contestația formulată de condamnat este nefondată, pentru considerentele ce urmează:
În conformitate cu dispozițiile cuprinse în art.6 alin.1 din Codul penal adoptat prin Legea nr.286/2009 „ când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim”.
Dispoziții similare se regăsesc în art. 4 Cap. II - Dispoziții generale privind aplicarea în timp a legii penale din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal respectiv „ pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi”.
Pe de altă parte, similar reglementării cuprinse în art. 141 din Codul penal anterior, actualul Cod penal definește în art. 187 noțiunea de ” pedeapsă prevăzută de lege” ca fiind pedeapsa prevăzută de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepselor.
În raport de dispozițiile legale anterior menționate se poate constata că spre deosebire de Codul penal din 1969 în care aplicarea legii penale mai favorabile infracțiunilor definitiv judecate era prevăzută în două variante, cu reglementări diferite ( art.14 și art.15), în noul Cod penal, aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei a fost prevăzută o singură variantă și privește exclusiv aplicarea obligatorie a legii noi, când maximul special prevăzut de legea nouă este mai redus sau de o specie mai ușoară decât pedeapsa pe care o execută condamnatul, renunțându-se la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile, opinie exprimată și în doctrina de specialitate ( Noul Cod penal - Ghid de aplicare pentru practicieni, C. V. ș.a. - Ed. Hamangiu).
S-a subliniat astfel că, atunci când se pune problema aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, nu se mai pot analiza toate criteriile care se au în vedere în situația în care cauza este în curs de judecată, dispozițiile cuprinse în art. 6 referindu-se doar la cuantumul pedepsei, la conținutul și limitele măsurilor educative și ale măsurilor de siguranță.
Această soluție propusă de legiuitor are în vedere autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea de condamnare și din acest motiv, s-a considerat că intervenția asupra condamnării și pedepsei definitiv aplicate trebuie să fie minimă, că înfrângerea autorității de lucru judecat trebuie să fie neapărat necesară iar modificarea hotărârii de condamnare să se realizeze doar atunci când s-ar încălca principiul legalității incriminării ( în cazul condamnării definitive pentru infracțiuni dezincriminate de legea nouă) sau principiul legalității sancțiunilor ( când acea infracțiune este pedepsită de legea nouă cu alt tip de pedeapsă mai ușoară ori, deși este posibilă aplicarea aceluiași tip de pedeapsă, cuantumul maxim aplicabil conform legii noi este mai mic decât pedeapsa efectiv aplicată sub imperiul vechii legi).
Totodată, așa cum s-a subliniat recent în doctrină ( C. B. citat în Noul Cod penal - Ghid de aplicare pentru practicieni, C. V. ș.a. - Ed. Hamangiu), în cadrul aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile pedepselor definitive nu are loc o nouă individualizare judiciară a pedepsei ci o individualizare legală și aceasta deoarece în privința legii vechi, individualizarea a avut în vedere toate criteriile legale și judiciare, astfel că în ceea ce privește legea nouă se va face numai o individualizare legală, pedeapsa putând fi redusă numai dacă depășește maximul pe care condamnatul l-ar fi putut primi conform legii noi, nu doar pentru fiecare infracțiune analizată separat ci și pentru întreg complexul infracțional ( forme calificate ale infracțiunii, circumstanțe agravante, tratamentul pluralității intermediare, etc.)
Verificând sentința primei instanțe în raport de dispozițiile legale anterior menționate Curtea constată că aceasta este temeinică și legală și prin urmare, nu se impune desființarea acesteia.
Astfel, așa cum rezultă din actele și lucrările cauzei, contestatorul M. M. se află în Penitenciarul Găești, în executarea mandatului nr. 1241 din 20 februarie 2013 emis de Tribunalul București - Secția I Penală în baza sentinței penale nr. 637 din 12 iulie 2012 a aceleiași instanțe, hotărâre rămasă definitivă prin decizia penală nr. 605 din 19 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a dispus ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prev. de art. 64 alin.1 lit. a) teza a II-a, b), d) și e) Cod penal pe o durată de 2 ani.
Potrivit conținutului mandatului rezultă că acesta a fost condamnat, în temeiul disp. 26 rap. la art. 3 alin.1 din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 37 lit.b) Cod penal, art. 3201 alin.7 Cod proc. penală, art. 74 alin.2 - art. 76 alin.1 lit.b) și art. 80 Cod penal la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a lit. b) Cod penal pe o durată de 2 ani și la pedeapsa de 2 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a lit. b) Cod penal pe o durată de 2 ani, în temeiul disp. art. 7 alin.1, 3 din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 2 lit. b) pct.11 din Legea nr. 39/2003 cu aplic. art. 37 lit.b) Cod penal, art. 3201 alin.7 Cod proc. penală, art. 74 alin.2 - art. 76 alin.1 lit.c) și art.80 Cod penal.
Se constată că prin art. 81 din Legea nr. 187 din 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, dispozițiile cuprinse în art. 3 din Legea nr.143/2000 au fost modificate însă infracțiunea pentru care contestatorul a fost condamnat este incriminată și în prezent și se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi, ca pedeapsă complementară.
Referitor la infracțiunea prev. de art. 7 alin.1, 3 din Legea nr.39/2003 rap. la art. 2 lit.b) pct. 11 din Legea nr. 39/2003, nici aceasta nu a fost dezincriminată, regăsindu-se în art. 367 alin.1 Cod penal, în vigoare de la data de 01 februarie 2014 și se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
Verificând contestația în raport de dispozițiile cuprinse în art. 6 Cod penal și având în vedere că inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de mai sus înainte să fi fost condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele, se impune a se stabili, în conformitate cu Decizia nr.1/2014 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe de o parte, dacă fiecare pedeapsă aplicată în concret condamnatului depășește maximul special prevăzut de legea nouă iar pe de altă parte, dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește limita maximă la care se poate ajunge conform legii noi, astfel cum impun dispozițiile art. 39 alin.1 lit. b) Cod penal, reducerea acesteia fiind posibilă numai atunci când cuantumul pedepsei de executat este mai mare decât maximul special prevăzut de legea nouă, la care se adaugă sporul obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse.
Procedând în consecință, Curtea constată, ca și instanța de fond, că nici una dintre pedepsele aplicate nu depășește limita maximă prevăzută de legea nouă iar în ceea ce privește pedeapsa de executat stabilită conform art. 39 alin. 1 lit. b) Cod penal, aceasta se compune din pedeapsa cea mai grea de 3 ani și 6 luni închisoare la care se adaugă sporul obligatoriu de o treime din pedeapsa de 2 ani închisoare, deci în total 4 ani și 2 luni închisoare, superioară, așadar, celei stabilite prin sentința de condamnare de 3 ani și 6 luni închisoare, astfel încât, în mod temeinic și legal prima instanță a concluzionat că nu se justifică admiterea contestației formulată de condamnat.
De asemenea, rezultă că potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 66 alin. 1 din noul Cod penal, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi dispusă pe o perioadă de la 1 la 5 ani și constă în interzicerea unuia sau mai multora dintre drepturile arătate expres la lit. a) – o) din același alineat.
Cum pedeapsa complementară aplicată condamnatului are corespondent în noua lege iar durata acesteia, de 2 ani, nu depășește limita maximă de 5 ani, sentința primei instanțe este, și sub acest aspect, legală și temeinică.
Pentru aceste considerentele și întrucât la examinarea din oficiu a sentinței nu s-a constatat existența vreunui motiv de nulitate dintre cele arătate sub art. 281 Cod proc. penală care să justifice desființarea hotărârii primei instanțe, Curtea, în temeiul 4251 alin.7 pct.1 lit. b) Cod proc. penală, urmează să respingă calea de atac promovată de condamnat, ca nefondată, cu obligarea contestatorului la cheltuieli judiciare către stat, conform art. 275 alin.2 Cod proc. penală.
Totodată, având în vedere că asistența juridică a condamnatului este obligatorie potrivit art. 90 alin. 1 lit. a) Cod proc. penală anterior și a fost asigurată de apărător desemnat din oficiu, în temeiul disp. art. 274 alin. 1 Cod proc. penală, se va dispune plata sumei de 100 lei cu titlu de onorariu din fondurile Ministerului Justiției în contul Baroului Prahova, stabilit potrivit art. 5 alin. 1 lit. g) din Protocolul Comun nr._/2008 al Ministerului Justiției și nr. 1693/2008 al Uniunii Naționale a Barourilor din România.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul M. M., fiul lui G. și A., născut la data de 05 februarie 1970 în București, în prezent aflat în Penitenciarul Găești, împotriva sentinței penale nr.204 din data de 06 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.
Obligă contestatorul M. M. la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Dispune plata sumei de 100 lei reprezentând onorariu avocat desemnat din oficiu pentru condamnat din fondurile Ministerului Justiției în contul Baroului Prahova.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 aprilie 2014.
Președinte, Grefier,
I. N. C. M.
Red./I.N/Tehnored.C.M./
2 ex./16 mai 2014
d.f._ – Tribunalul Dâmbovița
j.f. S. N.
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3113/2006.
| ← Sesizare transmisă de comisia prevăzută de HG 836/2013.... | Furtul. Art.208 C.p.. Decizia nr. 528/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
