Anulare act. Decizia nr. 3316/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2015

Decizia nr. 3316/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-09-2015 în dosarul nr. 3316/2015

Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND

CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr.3316

Ședința publică de la 28 septembrie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE E. D. B.

Judecător M. P.

Grefier R. N. C.

Pe rol, judecarea apelului declarat de apelantul-reclamant B. M., împotriva sentinței civile nr.1522 din data de 23.02.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât I. DE S. ÎN CONSTRUCȚII, cauza având ca obiect: contestație decizie de concediere.

La apelul nominal făcut în ședință publică, răspund: apelantul-reclamant B. M., prin apărătorul său ales, doamna avocat N. D., ce depune la dosar delegație de substituire a domnului avocat D. Cosocaru, cu împuternicire avocațială la dosar fila 7, emisă în baza contractului de asistență juridică nr._/2013 și intimatul-pârât I. DE S. ÎN CONSTRUCȚII, prin doamna consilier juridic G. D., ce depune la dosar delegație de reprezentare juridică nr._/16.09.2015.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Curtea legitimează reprezentanții părților în cauză și, nefiind de formulat cereri prealabile judecății, excepții de invocat sau probe noi de administrat, constată că apelul este în stare de judecată și acordă cuvântul părților în susținerea și, respectiv, în combaterea acestuia.

Apelantul-reclamant B. M., prin avocat, având cuvântul solicită admiterea apelului, casarea sentinței atacate și rejudecând cauza admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Arată că, Ordinul nr. 10, emis la data de 29.11.2013, este o decizie de concediere, în conținutul căruia se face referire la dispozițiile art. 55 lit. c) din Codul muncii. Întrucât au fost prevăzute dispozițiile Codul muncii și nu a fost respectate dispozițiile art. 61 și art. 65, apreciază că respectivul Ordin nu poate fi superior legii, motiv pentru care apreciază că acesta este nul.

Mai arată că Ordinul nr. 10, la data emiteri sale - 29.11.2013, nu a fost publicat în Monitorul Oficial, ca, de altfel, nici Ordinul Ministrului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice nr. 3429/28.11.2013.

Având în vedere dispozițiile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 privind Normele de tehnică legislativă, apreciază că respectivele documente, anterior menționate, nefiind publicate în Monitorul Oficial, nu sunt opozabile la data emiterii Ordinului de concediere.

Raportându-se la dispozițiile alin. 3 din O.U.G. nr. 26/2013, în care este prevăzută transformarea posturilor personalul contractant încadrat în structura I.S.C., conform prevederilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, se menționează că schimbarea va fi făcută cu păstrarea drepturilor salariale și, în cazul de față, arată că nu au fost păstrate drepturile salariale.

Față de cele învederate, solicită admiterea apelului său, astfel cum a fost formulat, precizând că înțelege să solicite pe cale separată cheltuielile de judecată.

Intimatul-pârât I. DE S. ÎN CONSTRUCȚII, prin consilierul juridic, având cuvântul, solicită respingerea apelului, ca fiind nefondat și menținerea sentinței atacate, ca fiind legală și temeinică, cu consecința păstrării Ordinului atacat, ca fiind legal emis. Arată că, pe fondul cauzei, nu se face referire la o concediere efectivă, ci se face vorbire despre o transformare a raporturilor contractuale în raporturi de serviciu. Prin urmare, este vorba despre trecerea personalului contractual ca personal cu funcții publice. Susține că Ordinul emis nu poate fi considerat ca fiind emis pentru încetarea raporturilor de serviciu, iar ulterior emiterii acestui ordin, neacceptând funcția publică de execuție, apelantul a solicitat încetarea raporturilor de serviciu prin acordul părților, sub acest aspect fiind depuse dovezi la dosar.

Pentru cele susținute și arătate acum, cât și în întâmpinarea formulată, solicită respingerea apelului.

Curtea în raport de dispozițiile art. 394 din Codul de procedură civilă, declară dezbaterile închise și reține apelul în pronunțare.

CURTEA,

Deliberând asupra apelului, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr.1522/23.02.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea privind pe reclamantul B. M., în contradictoriu cu pârâta I. de S. în Construcții.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, anterior emiterii O.U.G. nr. 26/2013, reclamantul a ocupat funcția contractuală de Secretar general, conform Contractului individual de muncă nr.201/15.12.2009.

Odată cu . OUG nr.26/2013, la nivelul instituției intimate a avut loc o reorganizare, în sensul în care s-a reglementat în mod expres faptul că personalul Inspectoratului de S. în Construcții - ISC va avea calitatea de funcționar public, cu excepția personalului care exercită activități de secretariat, administrative, de protocol și de deservire (art.l pct.3 din OUG nr.26/2013).

Potrivit art.III din OUG nr.26/2013, "Transformarea posturilor personalului contractual încadrat în structura organizatorică a Inspectoratului de S. în Construcții - ISC la data intrării în vigoare a prezenței ordonanțe de urgență, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, în funcții publice se face în conformitate cu prevederile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu păstrarea drepturilor salariale."

Punerea în practică a dispozițiilor legale mai sus invocate a avut loc astfel:

- A fost emisă HG nr.525/2013 pentru aprobarea atribuțiilor generale și specifice, a structurii organizatorice și a numărului maxim de posturi ale Inspectoratului de S. în Construcții - ISC. Unde, în Anexa nr.2, s-a specificat numărul maxim de posturi al instituției, acesta fiind de 616, exclus demnitari;

- În ceea ce privește structura organizatorică detaliată la nivel de direcții, servicii, birouri și compartimente, precum și statul de funcții pentru I.S.C - aparat central și inspectoratele regionale în construcții, în conformitate cu prevederile art.7 alin.2 din OG nr.63/2001, cu modificările aduse prin OUG nr.26/2013, acestea au fost aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale și administrației publice nr.3362/15.11.2013.

Ordinul a avut la bază avizul ANFP nr._/2013.

În baza actelor normative de mai sus, s-a decis ca postul contractual se secretar general să fie transformat într-o funcție publică corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici.

În urma modificării legislative mai sus amintite, a fost emis Ordinul inspectorului general nr.10/29.11.2013 prin care domnul B. M. a fost numit, cu începere din data de 29.11.2013, în funcția publică de execuție de consilier, gradul profesional superior la Direcția Economică și Administrativ din cadrul aparatului central al I.S.C.

Prin același ordin, mai exact prin art.3 al ordinului, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului nr.201/15.12.2009, în baza aert.55, lit.c Codul muncii.

Analizând legalitatea art.3 din Ordinul de mai sus, instanța a constatat că, după cum a arătat și reclamantul, art.3 al ordinului conține o măsură care vizează exclusiv raportul de muncă dintre reclamant și autoritatea parată, mai exact o măsură prin care se dispune încetarea acestui raport și, pe cale de consecință, a contractului individual de muncă.

Având efecte exclusiv în planul raporturilor de dreptul muncii dintre părți, dispoziția inserata în art.3 al ordinului reprezintă, din punct de vedere al conținutul juridic o veritabilă decizie de încetare a raporturilor de muncă.

De asemenea, ținând seama atât de temeiul juridic invocat, respectiv art.55, lit.c Codul muncii, cât și de lipsa vreunei manifestări de voință a salariatului, încetarea raporturilor de muncă s-a realizat că urmare a voinței unilaterale a uneia din părți, respectiv a angajatorului, adică ea este rezultatul concedierii prevăzute de art.58 Codul muncii.

În ceea ce privește forma în care angajatorul trebuie să își exteriorizeze manifestarea unilaterală de voința în sensul încetării raporturilor de muncă, instanța a reținut ca art.62, alin.5 Codul muncii impune condiția ca decizia de concediere să fie făcută în formă scrisă, fără a impune însă vreun format, vreun tipar prestabilit și fără a exclude posibilitatea că decizia de concediere să fie formulată alături de un alt act juridic, în cadrul unui înscris unic.

Ca atare, inserarea deciziei de concediere în cadrul unui act administrativ de numire într-o funcție publică a reclamantului nu reprezintă un motiv de nelegalitate a deciziei de concediere, manifestarea de voință a angajatorului fiind neechivocă și exprimată în formă scrisă.

În ceea ce privește temeiul juridic și faptic al concedierii, instanța a reținut că, într-adevăr, potrivit aceluiași art.62, alin.3 Codul muncii, decizia de concediere trebuie să fie motivată în fapt și în drept, sub sancțiunea nulității absolute.

Scopul instituirii acestei obligații legale, de motivare în fapt și în drept a deciziilor de concediere, a fost acela de a asigura posibilitatea atât pentru salariat, cât și pentru instanță de judecata să cunoască rațiunile avute în vedere de angajator, să verifice conformitatea acestora cu legea și să se poată astfel realiza un control de legalitate și de temeinicie a concedierii, numai într-o astfel de ipoteza putând fi exclus arbitrariul luării deciziilor.

În ceea ce privește motivarea în fapt, instanța a reținut că, într-adevăr, decizia nu conține o descriere a împrejurărilor de fapt ce au impus concedierea reclamantului, însă aceste împrejurări îi erau cunoscute reclamantului din succesiunea anterioară a evenimentelor, după cum chiar acesta recunoaște.

Astfel, reclamantul a cunoscut faptul că motivul concedierii sale l-a constituit transformarea postului contractual ocupat de el, respectiv acela de secretar general, într-o funcție publică din categoria înalților funcționari publici, transformare realizată în vederea punerii în aplicare a art.III din OUG nr.26/2013.

Un argument în acest sens îl reprezintă susținerea reclamantului în sensul că noua funcție publică de secretar general trebuia să îi fie oferită chiar lui, din moment ce reclamantul fusese persoana care ocupase anterior postul contractual cu aceeași denumire.

Ca atare, scopul informării reclamantului asupra motivelor concedierii sale era deja atins la momentul emiterii deciziei (decizie inserata în cuprinsul Ordinului nr.10/29.11.2013).

În consecință, reiterarea motivelor de mai sus în cuprinsul deciziei de concediere reprezenta o operațiune pur formală, ce nu mai urmărea informarea salariatului.

În ceea ce privește temeiul juridic al concedierii, reclamantul a susținut, în esență, ca simpla menționare a art.55, lit.c Codul muncii este insuficientă, în lipsa unei trimiteri exprese la textul legal care conține motivul concret care a determinat concedierea, în condițiile în care, potrivit art.58, alin.2 Codul muncii, concedierea poate fi dispusă pentru motive care țin de persoana salariatului sau pentru motive care nu țin de persoana salariatului, în ambele cazuri existând multe situații concrete care pot determina concedierea.

Caracterul lacunar al motivării în drept a concedierii este real, însă aceasta împrejurare este determinată exclusiv de vidul legislativ existent, mai exact de faptul că transformarea unui post contractual într-o funcție publică, în condițiile art.111 din Legea nr.188/1999, nu este prevăzută expres de Codul muncii drept o cauză de încetare a contractului individual de muncă.

Această omisiune a legiuitorului este cauzată de lipsa de corelare a Codului muncii cu Legea nr.188/1999, deficienta care este, de altfel, frecvent întâlnită în legislația românească.

Astfel, este evident că prin transformarea sa într-o funcție publică, postul contractual dispare din structura organizatorică a autorității/instituției publice respective, împrejurare care echivalează cu o desființare a postului, ceea ce ar atrage încetarea raporturilor de muncă, prin voința unilaterală a angajatorului (art.55, lit.c Codul muncii), mai exact prin concediere dintr-un motiv care nu ține de persoana salariatului (art.65, alin.1 Codul muncii).

Dificultatea încadrării perfecte a operațiunii de concediere într-o normă din Codul muncii a fost suplinita de pârâtă prin indicarea în preambulul Ordinului nr.10/29.11.2013 a actelor normative în baza cărora s-a realizat reorganizarea instituției, inclusiv a art.111, alin.1, 3 și 4 din Legea nr.188/1999 care prevăd exact transformarea posturilor contractuale care implică exercitarea unor prerogative de putere publică în funcții publice și numirea persoanelor care le ocupa în funcții publice de execuție, cu păstrarea nivelul drepturilor salariale.

Ca atare, și din perspectiva motivării în drept a deciziei de concediere, dreptul la informare al reclamantului a fost respectat de către pârâta, cu limitările impuse de ambiguitatea legislativă, limitări neimputabile însă pârâtei.

În ceea ce privește caracterul efectiv al desființării locului de muncă ocupat de reclamant, instanța a constatat că prin transformarea postului contractual într-o funcție publică, nu se mai poate susține că vechiul post contractual supraviețuiește, noul post nefiind identic cu cel vechi decât din perspectiva denumirii.

Astfel, un post contractual de secretar general nu este identic cu funcția publică de secretar general, chiar dacă atribuțiile ar fi identice, deoarece cele două posturi își au izvorul în raporturi juridice diferite (unul de dreptul muncii, unul de drept administrativ), iar drepturile și obligațiile parților vor fi diferite, funcționarul public având un statut juridic special și fiind pe de o parte supus unor limitări și incompatibilități superioare, iar pe de altă parte beneficiind în exercițiul funcției de o protecție legală mai largă.

Față de cele de mai sus, tribunalul a reținut ca postul contractual de secretar general a fost desființat efectiv, dispărând din organigramă instituției publice parate, astfel încât concedierea a fost legală și din această perspectivă.

În ceea ce privește neacordarea preavizului de 20 de zile lucrătoare prevăzut de art.75, alin.1 Codul muncii, instanța a constatat că preavizul prevăzut de textul anterior menționat vizează situația obișnuită, avută în vedere și de Codul muncii, în care prin desființarea postului, salariatului îi încetează orice raport de muncă cu angajatorul respectiv, rolul principal preavizului fiind acela de a da posibilitatea salariatului de a căuta un nou loc de muncă până la momentul primirii deciziei de concediere, astfel încât să se realizeze o continuitate în muncă.

Or, această rațiune nu mai subzistă în situația în care salariatul continua raporturile de muncă cu același angajator, dar pe un alt post, neavând aici niciun fel de relevanță dacă veniturile salariale sunt mai mici decât înainte.

Or, în speță, s-a constatat că după desființarea postului sau contractual de secretar general, reclamantul a fost numit concomitent în funcția publică de consilier în cadrul Compartimentului Buget din cadrul Serviciului Financiar - Contabilitate, exercitând efectiv această funcție până în data de 14.02.2014, când raporturile de serviciu au încetat prin acordul părților.

Ca atare, neacordarea preavizului a fost justificată de condițiile specifice în care a fost desființat postul reclamantului și de păstrarea calității de angajat al instituției pârâte și după acest moment, astfel încât aceasta împrejurare nu poate atrage nulitatea deciziei de concediere.

În consecință, tribunalul a respins capătul de cerere privind anularea deciziei de concediere cuprinse în art.3 din Ordinul nr.nr.10/29.11.2013, ca neîntemeiat.

Ca atare și capetele de cerere accesorii, vizând reintegrarea în postul contractual de secretar general și plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale de care a fost privat, au fost respinse, ca neîntemeiate, ele urmând soarta capătului principal de acțiune.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul legal și motivat, apelantul-reclamant B. M..

În motivarea apelului, apelantul susține că hotărârea fondului este nelegală și netemeinică.

În acest sens, arată că, analizând legalitatea dispozițiilor art. 3 din Ordinul inspectorului general al Inspectoratului de S. în Construcții (I.S.C) nr.10/29.11.2013 prin care s-a dispus încetarea de drept în baza dispozițiilor art.55 lit.c din Codul Muncii a contractului de muncă nr.201/15.12.2009 încheiat între reclamant și I.S.C, instanța de fond a considerat în mod eronat faptul că aceste norme îndeplinesc cerințele legale pentru a produce efecte juridice. Astfel, luând în considerare atât temeiul juridic invocat de către intimat în cuprinsul Ordinului nr.10/29.11.2013, respectiv normele cuprinse în art.55 lit.c din Codul Muncii, cât și lipsa oricărei manifestări de voința a apelantul în vederea încetării contractului de muncă, instanța de fond a reținut existența unei concedieri a acestuia prin raportare la dispozițiile art.58 din Codul Muncii.

Deși instanța de fond reține în cuprinsul hotărârii obligativitatea emiterii de către intimat a unei decizii de concediere în vederea încetării contractului de muncă încheiat (pag. 14 par.5), raportându-se în acest sens la dispozițiile art.62 din Codul Muncii, totuși aceasta consideră că inserarea deciziei de concediere în cadrul unui act administrativ nu reprezintă un motiv de nelegalitate a deciziei (pag.14 par.6). Astfel, instanța omite să analizeze cu atenție particularitățile unei decizii de concediere - caracterul ei motivat în fapt și în drept și cadrul juridic aferent contestării acestei măsuri. Așa cum s-a arătat în doctrina de specialitate, numai în măsura în care decizia de concediere cuprinde toate elementele menționate anterior, aceasta poate face obiectul unei analize obiective a instanței de judecată (C. Gâlca, Codul Muncii. Comentat și Adnotat, ed. Rosetti Internațional, 2013, pag.247), ori în situația de față nu se află în ipoteza existenței unei veritabile decizii de concediere, în lipsa mențiunilor obligatorii enunțate mai sus.

În ceea ce privește motivarea faptică a "deciziei de concediere", respectiv a Ordinului nr.10/29.11.2013, instanța a considerat în mod total eronat că reclamantul cunoștea la momentul emiterii acestui ordin faptul că "motivul concedierii l-a constituit transformarea postului contractual într-o funcție publică din categoria înalților funcționarilor publici" (pag. 14. Penultimul paragraf din hotărâre). Această constatare a instanței se afla în vădită opoziție cu realitatea. În acest sens, dorește să aducă în atenția instanței imposibilitatea de a lua la cunoștința la momentul respectiv de efectuarea procesului de transformare a posturilor contractuale în funcții publice, în contextul în care nici Ordinul Ministrului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice nr.3429/28.11.2013 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare al Inspectoratului de S. în Construcții, nici Ordinul Ministrului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice nr.3362/15.11.2013 pentru aprobarea structurii organizatorice detaliate la nivel de direcții, servicii, birouri și compartimente, statului de funcții al Inspectoratului de S. în Construcții nu fuseseră publicate în Monitorul Oficial la 29.11.2013, așa cum ar fi trebuit potrivit dispozițiilor art.ll alin.1 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative. Respectivele documente nu s-au publicat niciodată în Monitorul Oficial, astfel încât să producă efecte juridice, conform legii mai sus menționate. Mai mult, menționează faptul că Ordinul nr.3429/28.11.2013 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare al Inspectoratului de S. în Construcții a fost comunicat I.S.C la data de 10.12.2013, iar aprobarea distribuirii Regulamentului de organizare și funcționare a I.S.C în vederea luării la cunoștința de către toți salariații instituției a intervenit la data de 16.12.2013.

Având în vedere cronologia evenimentelor, apare ca fiind imposibilă cunoașterea de către recurent la 29.11.2013 al aspectelor ce au fost comunicate ulterior emiterii Ordinului nr.10, respectiv la data de 10.12.2013 și data de 16.12.2013. În plus, susține un aspect deosebit de important referitor la competența inspectorului general al I.S.C de a emite ordine la data de 29.11.2013. Astfel, potrivit dispozițiilor art.7 lit.f din Regulamentul de Organizare și Funcționare al I.S.C aprobat prin Ordinul Ministrului Dezvoltării Regionale și Turismului nr.44/15.02.2012, în vigoare la 29.11.2013, inspectorul general al I.S.C avea competența de a emite în condițiile legii doar decizii, iar nu ordine. Mai mult, competența inspectorului general al I.S.C de a emite în condițiile legii ordine i-a revenit acestuia prin art.8 alin.2 din Regulament de Organizare și Funcționare al I.S.C aprobat prin Ordinul Ministrului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice nr.3429/28.11.2013, document comunicat I.S.C la 10.12.2013 și distribuit angajaților I.S.C ulterior datei de 16.12.2013.

În acest sens, menționează că în cursul aceleiași zile, respectiv 29.11.2013, inspectorul general al I.S.C emite 2 documente: pe de o parte o "Decizie pentru constituirea și stabilirea componentei Comisiei de inventariere a camerei nr.3, etajul 9, sigilată în data de 28.11.2013 din dispoziția inspectorului general al I.S.C" (comisie din a cărei componenta făceam parte) în baza dispozițiilor art.7 lit.f din Regulamentul de Organizare și Funcționare a I.S.C, aprobat prin Ordinul Ministrului Dezvoltării Regionale și Turismului nr.44/15.02.2012; iar pe de altă parte Ordinul nr.10/29.11.2013 prin care acesta dispune încetarea raporturilor de muncă între reclamant și I.S.C - în condițiile în care emiterea unui ordin era posibilă doar în condițiile comunicării către I.S.C a noului Regulament de Organizare și Funcționare, eveniment ce s-a produs de abia la 10.12.2013. Așadar, din această situație rezultă că emiterea de către inspectorul general al I.S.C a Ordinului nr.10/29.11.2013 s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor în vigoare la acel moment.

Argumentul instanței de fond referitor la cunoașterea de către recurent motivelor de fapt din "decizia de concediere" prin raportare la solicitarea sa privind repunerea în funcția de secretar general al I.S.C denotă greșita înțelegere de către această a capetelor de cerere cuprinse în acțiunea îndreptata împotriva I.S.C. (pag.14, ultimul paragraf). Astfel, prin intermediul unui capăt al cererii de chemare în judecată a solicitat instanței de fond repunerea în situația anterioară emiterii Ordinului nr.10/29.11.2013, urmărind ca aceasta să dea eficiență dispozițiilor art.80 alin.2 din Codul Muncii, în condițiile anularii concedierii efectuate de intimat. Așadar, nu există nicio legătura între "scopul informării", astfel cum este acesta prezentat de către instanța de fond (pag. 15 primul paragraf) și solicitările recurentului.

În ceea ce privește analizarea temeiului juridic al concedierii, instanța de fond reține în mod corect "caracterul lacunar al motivării în drept a concedierii", însă în mod inexplicabil considera că acest aspect este determinat de "vidul legislativ existent" (pag. 15 par.4). În aceste condiții, apare ca fiind profund nelegală modalitatea în care instanța de fond înțelege să acopere vidul legislativ prin aplicarea principiului conform căruia transformarea postului contractual într-o funcție publică echivalează cu încetarea raporturilor de muncă prin voința unilaterală a angajatorului din motive ce nu țin de persoana salariatului prevăzuta de art.65 alin.1 din Codul Muncii și prin raportarea la dispozițiile art.111 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici. Practic, din aceste considerente ale instanței de fond rezultă convertirea acesteia într-un veritabil organ legislativ, pronunțând o hotărâre care încearcă să acopere acest vid legislativ.

Potrivit dispozițiilor art.65 din Codul Muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului este cauzată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat independent de conduită acestuia. Mai mult, desființarea locului de muncă trebuie să aibă un caracter efectiv. Deși instanța de fond a reținut că postul contractual de secretar general a fost desființat efectiv dispărând din organigramă LS.C (pag. 15, ultimul paragraf) acest aspect nu corespunde realității, astfel cum rezultă din simpla lecturare a Anexei nr.l la Ordinul nr.3362/15.11.2013, anexa în care funcția de secretar general este menținută în continuare.

Prin aplicarea interpretării instanței de fond referitoare la suplinirea "vidului legislativ" se ajunge la situația discriminării recurentului, aflându-se astfel în imposibilitatea de a contesta măsurile dispuse de intimat prin emiterea Ordinului nr.10/29.11.2013.

Deși instanța de fond considera că, în prezenta cauză, sunt aplicabile dispozițiile art .65 din Codul Muncii (pag. 15 par.6), în mod ciudat aceasta reține ca în cauză nu pot fi aplicate dispozițiile art.75 alin.1 din Codul Muncii (pag.16 primul paragraf), norme ce vizează acordarea dreptului la preaviz pentru persoanele concediate în temeiul dispozițiilor art.65 din Codul Muncii. Mai mult, instanța de fond stabilește că preavizul prevăzut de art.75 din Codul Muncii vizează doar "situația obișnuită" (pag.16 primul paragraf) fără a preciza care sunt situațiile diferite celor obișnuite și termenele de preaviz aferente acestora. Ori din simpla lecturare a dispozițiilor din Codul Muncii se poate observa că singurele norme referitoare la beneficiul acordării unui preaviz sunt cele cuprinse în art.75, norme care nu disting între "situații obișnuite" și "alte situații", constatare ce contrazice justificarea instanței privind neacordarea preavizului raportată la "condițiile specifice" de desființare a postului și de păstrarea calității de angajat în cadrul I.S.C, prin adăugare la lege, respectiv la Codul Muncii. Se ajunge, astfel, în situația în care instanța constată "un vid legislativ" să avantajeze tot o instituție de stat (a statului vinovat de vidul legislativ) în detrimental unei persoane fizice ce nu poate controla în niciun fel acest mecanism legislativ.

O altă critică adusă instanței de fond vizează analizarea problematicii menținerii veniturilor salariale ulterior numirii sale în funcția publică de consilier în cadrul Compartimentului Buget din cadrul Serviciului Financiar - contabilitate a I.S.C. Potrivit dispozițiilor art.III din O.U.G nr.26/2013 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr.63/2001 privind înființarea Inspectoratului de S. în Construcții - transformarea posturilor personalului contractual al I.S.C în funcții publice se realizează în conformitate cu dispozițiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu păstrarea drepturilor salariale. În acest sens, apelantul-reclamant precizează că, așa cum a arătat în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, prin emiterea Ordinului nr.10/29.11.2013 s-a ajuns la o diminuare a drepturilor mele salariale, aspect recunoscut chiar de către I.S.C prin calculul prezentat în cuprinsul întâmpinării. Astfel, dacă anterior datei de 29.11.2013 drepturile sale salariale erau în cuantum de 7488 lei, ulterior salariul s-a redus la suma de 5432 lei. În ipoteza în care instanța de fond ar fi analizat cu atenție informațiile mai sus prezentate, probabil că aceasta nu ar fi concluzionat în sensul lipsei relevantei micșorării salariului reclamantului ulterior emiterii Ordinului nr.10/29.11.2013. (pag. 16 par.2).

Prin întâmpinarea formulată, intimatul I. de S. în Construcții, a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 C.pr.civ., în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Prin motivele de apel formulate, apelantul-reclamant susține că, analizând legalitatea dispozițiilor art.3 din Ordinul inspectorului general al Inspectoratului de S. în Construcții (I.S.C) nr.10/29.11.2013 prin care s-a dispus încetarea de drept în baza dispozițiilor art.55 lit.c din Codul Muncii a contractului de muncă nr.201/15.12.2009 încheiat între reclamant și I.S.C, instanța de fond a considerat în mod eronat faptul că aceste norme îndeplinesc cerințele legale pentru a produce efecte juridice.

Astfel, luând în considerare atât temeiul juridic invocat de intimat în cuprinsul Ordinului nr.10/29.11.2013, respectiv normele cuprinse în art.55 lit.c din Codul Muncii, cât și lipsa oricărei manifestări de voința a apelantul în vederea încetării contractului de muncă, instanța de fond a reținut existența unei concedieri a acestuia prin raportare la dispozițiile art.58 din Codul Muncii.

Deși instanța de fond a reținut, în cuprinsul hotărârii judecătorești pronunțate, obligativitatea emiterii de către intimat a unei decizii de concediere în vederea încetării Contractului individual de muncă încheiat (pag. 14 par.5), raportându-se, în acest sens, la dispozițiile art. 62 din Codul Muncii, totuși aceasta consideră că inserarea deciziei de concediere în cadrul unui act administrativ nu reprezintă un motiv de nelegalitate a deciziei (pag.14 par.6). Astfel, instanța de fond omite să analizeze, cu atenție, particularitățile unei decizii de concediere - caracterul ei motivat, în fapt și în drept, precum și cadrul juridic aferent contestării acestei măsuri.

Curtea apreciază că acest motiv de apel este nefondat, astfel că nu va fi primit.

Așa cum în mod corect a reținut prima instanță, în ceea ce privește forma în care angajatorul trebuie să își exteriorizeze manifestarea unilaterală de voința în sensul încetării raporturilor de muncă, dispozițiile art.62 alin.5 din Codul muncii impun condiția ca decizia de concediere să fie făcută în formă scrisă, fără a impune însă vreun format, vreun tipar prestabilit și fără a exclude posibilitatea că decizia de concediere să fie formulată alături de un alt act juridic, în cadrul unui înscris unic.

Cu privire la temeiul juridic și faptic al concedierii, prima instanță a reținut în mod corect că, potrivit aceluiași art.62, alin.3 Codul muncii, decizia de concediere trebuie să fie motivată în fapt și în drept, sub sancțiunea nulității absolute, iar scopul instituirii acestei obligații legale, de motivare în fapt și în drept a deciziilor de concediere, a fost acela de a asigura posibilitatea atât pentru salariat, cât și pentru instanța de judecată să cunoască rațiunile avute în vedere de angajator, să verifice conformitatea acestora cu legea și să se poată astfel realiza un control de legalitate și de temeinicie a concedierii, numai într-o astfel de ipoteza putând fi exclus arbitrariul luării deciziilor.

Într-adevăr, ca temei al concedierii au fost menționate dispozițiile art. 55 lit. c) din Codul muncii - concedierea ca urmare a voinței unilaterale a uneia dintre părți, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege -, însă, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, caracterul lacunar al motivării, în drept, a concedierii este real, această împrejurare fiind determinată exclusiv de vidul legislativ existent, mai exact de faptul că transformarea unui post contractual într-o funcție publică, în condițiile art. 111 din Legea nr. 188/1999, nu este prevăzută expres de Codul muncii drept o cauză de încetare a Contractului individual de muncă.

Această omisiune a legiuitorului este cauzată de lipsa de corelare a Codului muncii cu Legea nr.188/1999, deficienta care este, de altfel, frecvent întâlnită în legislația românească.

Astfel, este evident că prin transformarea sa într-o funcție publică, postul contractual dispare din structura organizatorică a autorității/instituției publice respective, împrejurare care echivalează cu o desființare a postului, ceea ce ar atrage încetarea raporturilor de muncă, prin voința unilaterală a angajatorului (art.55 lit.c Codul muncii), mai exact prin concediere dintr-un motiv care nu ține de persoana salariatului (art.65 alin.1 Codul muncii).

Dificultatea încadrării perfecte a operațiunii de concediere într-o normă din Codul muncii a fost suplinită de pârâtă prin indicarea în preambulul Ordinului nr.10/29.11.2013 a actelor normative în baza cărora s-a realizat reorganizarea instituției, inclusiv a art.111, alin.1, 3 și 4 din Legea nr.188/1999 care prevăd exact transformarea posturilor contractuale care implică exercitarea unor prerogative de putere publică în funcții publice și numirea persoanelor care le ocupa în funcții publice de execuție, cu păstrarea nivelul drepturilor salariale.

Cu privire la caracterul efectiv al desființării locului de muncă ocupat de apelantul-reclamant, prima instanță în mod corect a constatat că prin transformarea postului contractual într-o funcție publică, nu se mai poate susține că vechiul post contractual supraviețuiește, noul post nefiind identic cu cel vechi decât din perspectiva denumirii.

Față de aceste considerente, nu poate fi primită apărarea apelantului-reclamant potrivit căreia în condițiile în care instanța de fond a reținut "caracterul lacunar al motivării în drept a concedierii", considerând că acest aspect este determinat de "vidul legislativ existent", hotărârea apare ca fiind nelegală. Sub acest aspect, în mod corect prima instanță a reținut că, transformarea postului contractual într-o funcție publică echivalează cu încetarea raporturilor de muncă prin voința unilaterală a angajatorului din motive ce nu țin de persoana salariatului prevăzuta de art.65 alin.1 din Codul Muncii și prin raportarea la dispozițiile art.111 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Aceste condiții sunt îndeplinite în speța de față având în vedere că, postul contractual de secretar general a fost desființat efectiv dispărând din organigramă.

Printr-un alt motiv de apel se susține că, deși instanța de fond consideră că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.65 din Codul Muncii (pag. 15 par.6), în mod greșit reține că nu pot fi aplicate dispozițiile art.75 alin.1 din Codul Muncii, norme ce vizează acordarea dreptului la preaviz pentru persoanele concediate în temeiul dispozițiilor art.65 din Codul Muncii. Mai mult, instanța de fond stabilește că preavizul prevăzut de art.75 din Codul Muncii vizează doar "situația obișnuită" fără a preciza care sunt situațiile diferite celor obișnuite și termenele de preaviz aferente acestora.

Cu privire la neacordarea preavizului de 20 de zile lucrătoare prevăzut de art.75 alin.1 Codul muncii, în mod corect prima instanță a constatat că preavizul prevăzut de textul de lege vizează situația în care prin desființarea postului, salariatului îi încetează orice raport de muncă cu angajatorul respectiv, rolul principal preavizului fiind acela de a da posibilitatea salariatului de a căuta un nou loc de muncă până la momentul primirii deciziei de concediere, astfel încât să se realizeze o continuitate în muncă.

Ori în speța de față, având în vedere că apelantul-reclamant a continuat raporturile de muncă cu același angajator, dar pe un alt post, scopul acordării preavizului nu mai poate fi atins.

Așa cum rezultă din actele dosarului, după desființarea postului de secretar general, apelantul-reclamant a fost numit în funcția publică de consilier în cadrul Compartimentului Buget din cadrul Serviciului Financiar - Contabilitate, exercitând efectiv această funcție până în data de 14.02.2014, când raporturile de serviciu au încetat prin acordul părților.

Ca atare, neacordarea preavizului a fost justificată de împrejurarea că, după desființarea postului, apelantul-reclamant nu a fost concediat, ci acesta și-a păstrat calitatea de angajat al instituției angajtoare pârâte și după acest moment, astfel încât lipsa preavizului nu poate atrage nulitatea deciziei de concediere.

O ultimă critică adusă hotărârii instanței de fond vizează analizarea problematicii menținerii veniturilor salariale, ulterior numirii sale în funcția publică de Consilier în cadrul Compartimentului Buget din cadrul Serviciului Financiar - contabilitate al I.S.C. Potrivit dispozițiilor art.III din O.U.G nr.26/2013 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr.63/2001 privind înființarea Inspectoratului de S. în Construcții - transformarea posturilor personalului contractual al I.S.C în funcții publice se realizează în conformitate cu dispozițiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu păstrarea drepturilor salariale.

Curtea apreciază că nici această critică nu poate fi primită.

În acest sens reține că, într-adevăr, art. III din din O.U.G nr. 26/2013, pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 63/2001 privind înființarea Inspectoratului de S. în Construcții stipulează în mod expres că: transformarea posturilor personalului contractual încadrat în structura organizatorică a Inspectoratului de S. în Construcții – I.S.C. la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, în funcții publice se face în conformitate cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu păstrarea drepturilor salariale.

Din conținutul în date al Contractului individual de muncă nr. 201/15.12.2009, rezultă că salariul brut al apelantului-reclamant era de 4.160 lei, la care se adaugă o indemnizație de conducere de 55% și un spor de vechime de 25%. În cuprinsul Ordinului nr.10/29.11.2013, se menționează că salariul apelantului-reclamant este de 5.432 lei. Față de aceste aspecte, Curtea constată că. prin transformarea postului. apelantului-reclamant nu i s-au diminuat drepturile salariale, ci acesta nu a mai beneficiat de sporul de conducere odată cu trecerea pe o funcție de execuție.

Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 480 din Codul de procedură civilă, va respinge apelul, ca nefondat și va menține, ca legală și temeinică, sentința atacată, apreciind că aceasta a fost pronunțată, atât cu interpretarea corectă a actului juridic dedus judecății, cât și cu interpretarea și aplicarea corespunzătoare a normelor de drept incidente în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE ,

ÎN NUMELE LEGII ,

DECIDE :

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant B. M., C.N.P_, cu domiciliul ales la S.C.A "C. și Asociații", în București, .. 181, ., sector 6, împotriva sentinței civile nr.1522 din data de 23.02.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât I. DE S. ÎN CONSTRUCȚII, cu sediul în București, ., nr. 23 sector 3.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică de la 28 septembrie 2015.

Președinte,

E. D. B.

Judecător,

M. P.

Grefier,

R. N. C.

red.: M.P./11.12.2015

dact.: A.C./4 ex./23.10.2015

Jud. fond: C. J.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 3315/2015. Curtea de Apel...		Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... →

Anulare act. Decizia nr. 3316/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Anulare act. Decizia nr. 3316/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI