Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3276/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3276/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-09-2015 în dosarul nr. 3276/2015
ROMÂNIA
DOSAR NR._ (_ )
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.3276
Ședința publică de la 25.09.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE- N. R. I.
JUDECĂTOR - M. V. D.
GREFIER - E. D. C.
Pe rol soluționarea apelurilor declarate de apelanta-pârâtă . și apelanta-contestatoare S. G. împotriva sentinței civile nr.3918/31.03.2014, pronunțate de Tribunalul București-Secția a VIII-a Conflicte de muncă și Asigurări sociale în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns apelanta-pârâtă prin avocat I. V. care depune la dosar împuternicire avocațială nr._/2015, emisă în baza contractului de asistență juridică nr._/2015 și mandatar Giolea M., care depune la dosar împuternicire.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Mandatarul Giolea M. depune la dosar o cerere de renunțare la judecarea apelului formulată în numele apelantei-contestatoare de avocat S. M., potrivit împuternicirii avocațiale nr._/2015.
Reprezentantul avocat al apelantei-pârâte declară, de asemenea, că părțile au decis stingerea litigiului pe cale amiabilă și solicită ca instanța să ia act de renunțarea la judecata apelului, depunând cerere scrisă în acest sens.
Curtea reține cauza în pronunțare asupra cererilor de renunțare la judecata apelurilor.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr._ reclamanta S. G., a chemat în judecată pe pârâta R. U. SRL, prin care a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, sa se dispună obligarea paratei sa-i achite:drepturile salariale aferente lunilor martie, aprilie, mai, iunie si iulie 2013, in cuantum de 9.060 lei, actualizate cu rata inflației, plata dobânzii legale aferenta salariilor lunare astfel solicitate, calculata de la data scadentei fiecărui salariu in parte si pana la data plații efective a acestor datorii de către angajator,toate drepturile salariale care vor deveni exigibile de la data introducerii prezentei acțiuni, actualizate cu rata inflației, precum si dobânda legală aferenta fiecărui salariu in parte, de la data scadentei acestor sume și pana la data plații efective de către angajator;suma de 20.000 lei, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral pe care contestatoarea 1-a suferit ca urmare a faptului ca parata nu a înțeles sa-si îndeplinească obligațiile din contractul individual de munca nr. 146/111/07.08.2008 si nici cele prevăzute in mod imperativ in legislația in vigoare.
Reclamanta arată că înaintea formulării prezentei acțiuni a îndeplinit cerințele imperative stipulate la art. 2 si art. 60 indice 1 lit. e) din Legea nr. 192/2006, privind medierea si organizarea profesiei de mediator, după cum urmează:
i) Invitația la mediere pe care a comunicat-o paratei atât la adresa sediului social din București, sector 2, .. 98-106, ., ., Cam. 2, cat si la adresa de corespondenta a societății din București, Șantier „Neapolis Rezidențial Park", ., sector 6;
Dovezi in sensul comunicării Invitației la mediere către R. U.: pe adresa sediului social al R. U. plicul a fost returnat mediatorului cu mențiunea „expirat termenul de păstrare", având in vedere ca asa cum rezulta din Furnizarea de informații de la Registrul Comerțului, sediul social in discuție este expirat din 2012, si confirmarea de primire semnata de portarul societății, prin care acesta atesta ca plicul a fost primit de către Romediul U. SRL la adresa din ., sector 6;
Certificatul de Informare eliberat de către doamna mediator, L. Goitescu C., la data de 19.08.2013, in care se menționează ca s-a realizat informarea reclamantei asupra avantajelor medierii, aceasta fiind sigura care a dat curs întâlnirii din data de 19.08.2013, la care a fost convocata si parata.
Prin sentința civilă nr. 3918 din 31 martie 2014, pronunțată de Tribunalul București, a fost admisă acțiunea precizată în parte, privind pe reclamanta S. G., în contradictoriu cu pârâta R. U. SRL.; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariale cuvenite si neachitate pentru perioada martie - 15.04.2013 si a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale aferente perioadei 16.04._13 și la plata dobânzii legale aferente acestor sume începând cu data de 03.07.2013 pana la data plătii efective; a fost respinsă in rest cererea ca neîntemeiata și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata parțiale.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, reclamanta S. G. a fost angajată în cadrul . în funcția de „Asistent Manager”,începând cu data de 20.07.2008, în baza contractului individual de muncă încheiat pe o durată nedeterminată și înregistrat sub nr. 5/14.07.2008 în registrul general de evidență al salariaților și sub nr. 146/07.08.2008 la ITM București – fila 37.
Potrivit mențiunilor din Fișa Postului anexa la contractul de muncă nr. 146/7.08.2008 la punctul III- Condițiile Fizice, reclamanta a desfășurat activitatea în biroul pârâtei la adresa „.. 16, scara B, etaj 5, apt. 4, sector 1, București dotat cu logistica necesară exercitării funcției de asistent manager – fila 42.
Raporturile de muncă dintre părți au încetat la data de 26.08.2013 în temeiul art. 248 alin. 1 lit. e din Codul muncii prin decizia nr. 01/26.08.2013.
Prin cererea dedusă judecății reclamanta a solicitat:
1.drepturile salariale aferente lunilor martie, aprilie, mai, iunie si iulie 2013, in cuantum de 9.060 lei, actualizate cu rata inflației;
2.dobânda legala aferenta salariilor lunare menționate la pct.1 calculata de la data scadentei fiecărui salariu in parte si pana la data plații efective a acestor datorii de către Angajator;
3. toate drepturile salariale care vor devenii exigibile de la data introducerii prezentei acțiuni, actualizate cu rata inflației, precum si dobânda legala aferenta fiecărui salariu in parte, de la data scadentei acestor sume si pana la data plații efective de către Angajator, in temeiul contractului individual de munca nr. 146/111/07.08.2008, in vigoare intre părți.
Tribunalul a apreciat ca fiind fondată în parte cererea reclamantei pentru următoarele motive:
A fost analizată temeinicia drepturilor solicitate de reclamantă în funcție de perioada efectiv lucrată în cadrul societății, respectiv până la data de 15.04.2013 și pentru perioada ulterioară acestei date până la încetarea contractului individual de muncă -26.08.2013.
Astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a exercitat efectiv atribuțiile specifice funcției până la data de 15.04.2013, în locația menționată în Fișa postului, respectiv la sediul din „.. 16, scara B, etaj 5, apt. 4, sector 1, București, aspect care a fost susținut de către ambele părți, fiind menționat și în considerentele Deciziei nr. 211/2013 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._ –fila 146.
În consecință pentru perioada martie-15.04.2013 drepturile solicitate pentru munca efectiv prestată s-au cuvenit cu titlu de drepturi salariale, în cuantumul prevăzut de contractul individual de muncă încheiat între părți.
Potrivit art.159(1) și (2) din Codul muncii, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat in baza contractului individual de munca, fiecare salariat având dreptul la un salariu exprimat in bani, iar potrivit art. 161 salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorului, nici o reținere din salariu neputând fi operata in afara cazurilor si condițiilor prevăzute de lege conform art. 169(1) din Codul muncii.
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art.166, alin.1 Codul muncii salariul se plătește în bani cel puțin o data pe luna la data stabilita în contractul individual de munca, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz.
A mai reținut instanța că, legislația muncii definește contractul individual de muncă ca fiind contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică în schimbul unei remunerații denumite salariu (art. 10) angajatorul având obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din acest contract (art. 40 alin. 2 lit. c).
Potrivit clauzelor contractului individual de muncă salariul de bază lunar al reclamantei era în cuantum de 2126 lei plătibil la data de 10 ale fiecărei luni(capitolul J –salarizare), dreptul la salarizare pentru munca depusă fiind prevăzut la lit. M pct. 1 lit. a din contract, angajatorul având obligația stipulată la Lit-.M pct. 4 de a acorda salariatei reclamante toate drepturile ce decurg din contractul individual de muncă, din contractul colectiv de muncă și din lege.
În speță, pârâta, căreia i-a revenit sarcina probei conform disp.art.272 Codul muncii, nu a înțeles sa facă dovada achitării drepturilor salariale pentru perioada martie-15.04.2013 către reclamantă, cu state de plata lunare, semnate de către aceasta sau orice alte documente justificative – respectiv un extras de cont bancar din care să rezulte virarea sumelor cu titlu de drepturi salariale pe numele reclamantei,potrivit art. 168 din Codul muncii ,republicat, și nici dovada existentei vreunui caz de forța majora, care ar fi impus suspendarea plații salariului către reclamantă, încălcând in acest mod prevederile contractului de munca încheiat intre parți precum si prevederile legale imperative in materia dreptului muncii.
Totodată s-a reținut că prin întâmpinare chiar pârâta susține că are un debit fata de reclamanta, in cuantum de 943 lei, reprezentând munca depusa in perioada 01 - 15.04.2013.
Având in vedere că contractul individual de munca este un contract cu executare succesiva, in urma prestării muncii de către salariat născându-se obligația angajatorului de a o remunera si că, in speța, pârâta nu a făcut dovada prestațiilor succesive la care s-a obligat prin încheierea contractului de munca cu reclamantul,
Tribunalul, în temeiul art. 167 alin. 1 CM, a obligat pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariale cuvenite și neachitate pentru perioada martie-15.04.2013 corespunzătoare contractului individual de munca înregistrat sub nr.146/07.08.2008.
Cu privire la drepturile bănești solicitate ulterior datei de 15.04.2013 – ce nu au putut fi încadrate în categoria drepturilor salariale, ci a unei despăgubiri - nefiind îndeplinite condițiile impuse de prevederile art. 159 din Codul muncii pentru a se încadra în noțiunea de „drepturi salariale”,Tribunalul a reținut următoarele:
Din înscrisurile depuse de reclamanta la dosar, coroborate cu înscrisurile depuse de pârâtă odată cu întâmpinarea precum și cu susținerile ambelor părți, s-a reținut că începând cu data de 15.04.2013, sediul în care reclamanta presta munca a fost evacuat, personalul societății care își desfășura activitatea la punctul de lucru aflat în . fiind mutat la punctul de lucru din . A, sector 6 București.
Reclamanta a susținut că nu a fost informată de către angajator de modificarea locului de muncă astfel că începând cu data de 15.04.2013 a fost în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile specifice postului deținut în cadrul societății.
Această susținere a fost reținută în parte de către instanță, având în vedere că:
- deși la dosarul cauzei a fost depusă de către pârâtă adresa nr. 372/01.03.2013-fila 119 prin care conducerea societății informează salariații despre mutarea punctului de lucru din . . „Neapolis Park” aparținând societății pârâte, acest înscris nu face dovada faptului că reclamanta personal a fost informată în acest sens. Acest aspect putea fi dovedit prin încheierea unui proces verbal care să constate că fiecare salariat al acelui punct de lucru, evident și reclamanta, a luat cunoștință sub semnătură de modificarea elementului „locul muncii” așa cum este menționat în fișa postului-anexă la contractul individual de muncă.
- predarea ștampilei societății de către reclamantă către o altă angajată a societății la data de 11.05.2013 în baza unui proces-verbal de predare primire nu probează faptul că reclamanta avea cunoștință de noul sediu al punctului de lucru unde urma să desfășoare activitatea; susținerea pârâtei din întâmpinare –fila 104, că reclamanta s-a prezentat la „noul punct de lucru” pentru a preda această ștampilă nu este dovedită;
- prin Notificările din data de 29.05.2013 și din luna iunie 2013 comunicate de reclamantă la sediul social al pârâtei din . (sediu social care este menționat și în informațiile furnizate de ONRC) a solicitat comunicarea adresei la care urma să își desfășoare activitatea menționând expres că nu i-a fost comunicat noul sediu; pârâta nu face dovada că a răspuns acestei solicitări printr-o adresă comunicată la domiciliul reclamantei;
- societatea pârâtă a comunicat oficial sediul noului punct de lucru prin notificarea nr. 374/19.06.2013 –fila 121-123 dosar, expediată la adresa de domiciliu a reclamantei prin care aceasta este convocată la data de 26.06.2013, ora 10.00 pentru a prezenta documente justificative pentru neprezentarea la serviciu începând cu data de 15.04.2013.
Toate aceste aspecte au învederat faptul că reclamanta a fost invitată în mod oficial la noul sediu la data de 26.06.2013, până la această dată instanța a concluzionat că societății angajatoare îi revinea, în mod exclusiv, culpa pentru imposibilitatea îndeplinirii de către reclamantă a atribuțiilor corespunzătoare postului pe care a fost încadrată.
Ori, angajatorul pârât, prin această omisiune a încălcat clauzele contractului individual de muncă cât și prevederile Codului Muncii, respectiv obligația de a informa salariata reclamantă asupra condițiilor de muncă și asupra elementelor care privesc desfășurarea relațiilor de muncă – lit. M pct. 4 lit.c din contractul individual de muncă și art. 40 (2) lit. a din Codul muncii.
Este adevărat că singur angajatorul este în măsură să dispună asupra oportunității luării unor măsuri organizatorice ce implică mutarea unui punct de lucru cu personalul existent în acea locație însă toată această procedură implică și dreptul la informare al salariaților cu privire la acest aspect, obligație impusă atât de raporturile juridice existente între părți cât și de legislația muncii.
Tribunalul a mai reținut că prin Decizia nr. 269/2005 Curtea Constituțională a reținut că în ceea ce privește art. 45 din Constituție acesta garantează accesul liber al oricărei persoane la o activitate economică, libera inițiativă și exercitarea acestora în condițiile legii. Însă aceste prevederi constituționale nu îl îndreptățesc pe angajator, proprietar al unei firme să acționeze în mod arbitrar, nesocotind dispozițiile legale referitoare la organizarea și funcționarea firmei respective, inclusiv cele referitoare la executarea obligațiilor asumate la încheierea unui raport juridic de muncă cu personalul.
Pe de altă parte, s-a reținut că pentru neprezentarea la serviciu începând cu data de 26.06.2013 culpa exclusivă aparține reclamantei care, având cunoștință oficial de noul sediu, nu s-a prezentat la convocarea pentru această dată, în mod nejustificat - așa cum a rezultat din procesul verbal nr. 376/26.06.2013-fila 129.
Reclamanta s-a prezentat la sediul din . de 02.07.2013 ora 15.00 fără a anunța și fără a lua legătura cu conducerea societății –aspect susținut de ambele părți și la data de 12.07.2013, dată la care a dat și o notă explicativă –filele 134-136.
Nu a putut fi reținută susținerea reclamantei în sensul că „ca parata nu i-a comunicat pana la data de 26.08.2013, când a dispus concedierea reclamantei care este noua adresa la care trebuie sa-și desfășoare activitatea in cadrul societății”, la data de 26.06.2013 fiind invitată doar pentru a prezenta documente justificative si nu pentru a-și relua activitatea in cadrul societății, deși toate solicitările sale au fost in acest sens.
Indiferent de motivul pentru care a fost convocată reclamanta era obligată să se prezinte la sediul punctului de lucru pentru a clarifica situația raporturilor juridice de muncă dintre cele două părți, singurul motiv invocat de către reclamantă pentru neprezentarea la serviciu începând cu data de 15.04.2013 fiind cel al necomunicării de către pârâtă și al necunoașterii noului sediu unde urma să își desfășoare activitatea.
Ori, așa cum a recunoscut chiar reclamanta nu s-a prezentat din această dată, (26.06.2013) la serviciu, dată de la care instanța a apreciat că avea obligația legală de a-și îndeplini sarcinile corespunzătoare fișei postului; în cazul în care angajatorul ar fi împiedicat-o să presteze munca reclamanta avea mijloacele legale prevăzute de legislația muncii pentru a soluționa un eventual conflict apărut între cele două părți.
În consecință Tribunalul a apreciat că, pentru perioada 15.04._13 reclamanta a fost împiedicată să presteze munca din culpa angajatorului astfel că pentru această perioadă instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale aferente acestei perioade și că din data de 26.06.2013 absența de la serviciu a fost nejustificată astfel că pentru perioada ulterioară datei de 26.06.2013, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de acordare a drepturilor bănești.
Referitor la cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale pentru drepturile bănești Tribunalul a reținute că potrivit art. 1535 cod civil „1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență. (3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.”
Dispozițiile de mai sus se coroborează cu art. 1521 cod civil, care prevede că „Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului.”
În speță, nu suntem în prezența vreunui caz în care punerea în întârziere operează de drept, astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 1522 (1) cod civil care prevăd că „Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată.”
Cum anterior cererii de chemare în judecată reclamanta a emis o notificare conform art. 1522 (2) Cod civil –fila 54, instanța a acordat despăgubirile sub formă de dobânzi de la data comunicării acestei notificări prin serviciu de curierat, respectiv 03.07.2013 –fila 58, astfel că a obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente acestor sume începând cu data de 03.07.2013 pana la data plații efective.
În ceea ce privește cererea de actualizare a sumelor datorate,Tribunalul a apreciat că o dezdăunare sub forma indicelui de inflație și a dobânzii legale acordată concomitent, ar constitui o îmbogățire fără just temei, repararea integrală a prejudiciului suferit pentru neplata drepturilor solicitate fiind pe deplin satisfăcută prin acordarea dobânzii legale de la data punerii în întârziere a pârâtei și până la data plății efective.
În consecință Tribunalul a respins capătul de cerere privind actualizarea sumelor ce urmau a fi plătite reclamantei ca neîntemeiată.
În ceea ce privește capătul de cerere privind daunele morale Tribunalul l-a apreciat de asemenea, ca neîntemeiat, petenta nefăcând dovada săvârșirii de către pârâtă a unei fapte prejudiciabile în cadrul raporturilor de muncă dintre părți, care să-i fi produs un prejudiciu moral, nefiind îndeplinite condițiile angajării răspunderii patrimoniale a angajatorului față de salariat, și nici condițiile eventual, a răspunderii civile delictuale, pentru o eventuală faptă prejudiciabilă care să exceadă raporturilor de muncă. Deși sarcina probei i-a incumbat sub acest aspect, potrivit art. 249 Cod procedură civilă petenta nu a făcut probațiunea prejudiciului moral cert și actual-prejudiciu a cărui întindere, de o anumită gravitate să fie probată sau prezumată si în legătură cu care reparația patrimonială să fie de natură a-l acoperi total sau parțial- și nici dovada raportului de cauzalitate.
Tribunalul, în baza art.451 pct.2 și art. 453 C.pr.civ., a obligat parata la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei cheltuieli de judecata parțiale reprezentând onorariu avocat. Cheltuielile de judecată au fost admise în mod parțial ținând seama de circumstanțele cauzei și avându-se în vedere, pe de o parte, că onorariul de avocat al părții reclamante, în opinia instanței, este vădit disproporționat în raport cu complexitatea cauzei și pe de altă parte, jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului ce a impus drept criteriu de acordare realitatea, necesitatea si, in plus, caracterul rezonabil al cuantumului cheltuielilor de judecată – „aceste cheltuieli urmează a fi reparate dacă au fost angajate în măsura rezonabila și necesară „(Iatridis impotriva Greciei –satisfactie echitabila) (MC), nr. 31.107/96, paragraful 54.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel în termen legal și motivat, pârâta S.C. R. U. S.R.L., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel formulate, întemeiate în drept pe dispozițiile art.466 și urm. din Codul de procedură civilă, apelanta solicită admiterea apelului, astfel cum a fost formulat.
Se arată în fapt că, din înscrisurile existente in dosar, nu rezulta altceva decât, încălcarea obligațiilor asumate de către reclamanta prin Contractul Individual de Munca înregistrat la I.T.M. București sub nr. 146/111/62 din 07.08.2008 si anume încălcarea prevederilor art. H pct. 1 lit. a si art. M pct. 2 lit. a, lit. b si lit. c din acest contract, raportate la art. 58 alin.1 si alin.2 teza 1 din Codul Muncii art.61 lit. a din Codul Muncii, coroborate cu art.247t art.248 si art.250 din Codul Muncii, in sensul ca, de la data de 15.04,2013 si pana la data desfacerii contractului de munca conform Deciziei nr. 1 din 26.08.2013, dar si pana la data judecării cauzei, reclamanta a refuzat sa se mai prezinte la serviciu, absentând nemotivat, refuzând totodată sa se prezinte si pentru a-si ridica salariul pentru perioada lucrata intre 01-15 Aprilie 2013 (in cuantum de numai 943 lei).
Întrucât nici pana astăzi reclamanta nu s-a prezentat la sediul apelantei, in vederea ridicării diferenței de salariu menționata mai sus, si nici pentru a-mi înapoia telefonul si calculatorul primit ia angajarea sa (pentru desfășurarea in bune condiții a activității profesionale proprietatea subscrisei si deținute de reclamanta, care pana la data 15.04.2013 a îndeplinit funcția de asistent manager al apelantei conform fișei postului și propriului angajamente (depuse la dosar de reclamanta), consideră ca nu apelanta are vreo culpa (așa cum in mod greșit a reținut instanța de fond) în prestarea muncii de către reclamanta ci singura vina ii aparține acesteia întrucât, deși a cunoscut punctul nou de lucru, desi a fost informata despre mutarea punctului de lucru încă din data de 01.03.2013, deși personal, in data de 14.04. 2013, a participat la mutarea mobilierului si a documentelor societății la noul punct de lucru, începând cu data de 15,04.2013 a refuzat sa se mai prezinte la serviciu, motivând in fata celorlalți angajați ca la noul punct de lucru, nu ar mai avea aceleași condiții din .>
Din înscrisurile depuse de reclamanta la dosar, coroborate cu înscrisurile depuse de apelantă o dată întâmpinarea, rezulta în mod indubitabil ca, cea care a încălcat prevederile contractuale asumate la semnarea Contractului Individual de Munca, a fost reclamanta, care a absentat nemotivat de la data de 15.04.2013 si pana la desfacerea contractului de munca refuzând totodată sa se prezinte la serviciu pentru a-si motiva in vreun fel absentele nemotivate, începând cu data de 15.04.2013.
Reclamanta, prin funcția deținuta in cadrul societății nu era un muncitor oarecare ci era asistent manager, deci cunoștea întreaga situație a apelantei, inclusiv noul Ioc de munca, in condițiile in care însăși aceasta recunoaște prin cererea introductiva ca :„Chiar subsemnata m-am ocupat de predarea cheii imobilului către proprietarul acestuia”",
Instanța de fond, in mod greșit, a considerat ca apelanta ar fi fost notificata de reclamanta pe data de 03.07.2013, atâta timp cat aceasta notificare s-a făcut la o alta adresa decât cea a societății.
Prin hotărârea pronunțata, instanța de fond nu a făcut altceva decât sa încurajeze încălcarea unui contract de munca si mai ales indisciplina si absenteismul nemotivat al reclamantei. In acest sens, solicită să se constate ca reclamanta nu a făcut nici-o dovada in sensul că ea, (chiar daca nu ar fi fost informata despre noul loc de munca, așa cum susține in cererea introductiva), s-ar fi prezentat in continuare zi de zi, la vechiul loc de munca, unde sa fi stat in fata vechiului punct de lucru sau chiar in fata blocului, 8 ore zilnic.
Or, numai in aceste condiții, consideră ca ar fi fost culpa sa exclusiva si ar fi trebuit sa fie societatea obligata sa-i plătească despăgubiri egale cu drepturile salariale aferente perioadei 16.04._13 si la plata dobânzii legale aferente acestor sume începând cu data de 03.07.2013 pana la data plații efective. Oare de ce, Instanța de Fond nu a vrut sa constate ca in toata aceasta perioada, reclamanta era deja angajata la o alta firma, deși a depus dovada in acest sens la dosar.
In acest sens, de ce oare, atunci când s-a prezentat Ia noul său punct de lucru si implicit noul sau loc de munca - pe data 11.05.2013 (după aproape o luna), și i-a predat cu proces verbal colegei sale Ș. A. ștampila societății, nu a rămas in continuare la serviciu?
Sau, de ce începând cu aceasta data, nu s-a prezentat la noul punct de lucru, zilnic, 8 ore pe zi, pentru a putea face dovada ca deși ar fi dorit sa muncească, societatea i-ar fi refuzat acest drept?
Având in vedere aceste aspecte si mai ales faptul ca reclamanta, in perioada 15.04._l3 a absentat nemotivat, neprezentându-se la serviciu nici măcar pentru a-si ridica salariul aferent perioadei 01-15 aprilie 2013, in cuantum de numai 943 lei si pe care prin mail-ul existent la dosar, solicita compensarea obligațiilor reciproce, ținând cont de faptul ca reclamanta nu a făcut nicio dovada ca s-ar fi prezentat zilnic la fostul punct de lucru sau la actualul, iar societatea ar fi împiedicat-o să-și exercite atribuțiile de serviciu.
Solicită admiterea apelul astfel cum a fost formulat cu consecința anulării in parte a acestei sentințe civile si rejudecând in fond, sa se respingă ca nefondata sau ca neîntemeiata cererea introductiva si precizata a reclamantei, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecata.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel incident reclamanta S. G. în termen legal și motivat, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel formulate, întemeiate în drept pe dispozițiile art.472 din Codul de procedură civilă, apelanta solicită admiterea apelului, astfel cum a fost formulat.
Se arată în fapt că, susținerile pârâtei in combaterea pretențiilor sale ce fac obiectul cererii de chemare in judecata sunt in sensul ca începând din data de 15.04.2013 si pana la data de 26.08.2013, când societatea R. U. SRL a dispus concedierea sa, ar fi refuzat sa se mai prezinte la serviciu si, in consecința, cererea pe care a promovat-o in cauza este netemeinica si nelegala.
Cele de mai sus au fost reținute si de Instanța de fond inclusiv in pag. 5 alin. 14 a sentinței civile nr. 3918/31.03.2014.
In mod cert pentru ca apelanta sa fi refuzat sa se prezinte la serviciu, angajatorul ar fi trebuit ca in prealabil sa-i fi adus la cunoștința unde se afla noul său loc de munca in cadrul societății, la care își va continua activitatea după data de 15.04.2013, când societatea a fost evacuata de la adresa din .. 16, sector 1, București, insa acest lucru nu s-a întâmplat, așa cum rezulta din întregul probatoriu administrat in cauza.
Astfel, din întregul probatoriu administrat in cauza rezulta fără putința de tăgada ca nu apelanta contestatoare a fost cea care a refuzat sa se mai prezinte la serviciu, ci, Angajatorul nu i-a mai oferit un loc de munca in cadrul societății începând din data de 15.04.2013.
La art. 40 lit. b) din Codul Muncii se stipulează in mod imperativ obligația Angajatorului „sa asigure permanent condițiile tehnice si organizatorice avute in vedere la elaborarea normelor de munca si condițiile corespunzătoare de munca", iar potrivit obligațiilor pe care si le-a asumat la încheierea contractului de munca cu subsemnata, Angajatorul trebuia sa o informeze asupra condițiilor de munca si asupra tuturor elementelor care privesc desfășurarea relațiilor de munca, mai ales având in vedere ca unul dintre elementele de baza „locul muncii" s-a modificat la data de 15.04.2013.
Învederează apelanta contestatoare că instanța de fond a reținut in mod eronat situația de fapt, astfel încât hotărârea pronunțata nu poate sa fie decât netemeinica si nelegala.
Astfel, apelanta contestatoare a invocat ca nu s-a putut prezenta la serviciu începând din data de 15.04.2013 si pana la data de 26.08.2013, când Angajatorul a concediat-o, ca urmare a faptului ca in toata acesta perioada societatea R. U. SRL nu i-a comunicat adresa locului de munca la care urma să își continue activitatea prevăzuta in contractul de munca si fisa postului, pe care le-a semnat cu Angajatorul.
Prin Notificarea nr. 374/19.06.2013, Angajatorul i-a comunicat că societatea R. U. SRL are punct de lucru la adresa din ., sector 6, București și a invitat-o să se prezinte la această adresă în data de 26.06.2013, ora 10.00, pentru a preda societății o . documente, însă, niciodată Angajatorul nu i-a comunicat că a hotărât ca apelanta să își desfășoare în continuare activitatea la această adresă - deși a solicitat permanent această informație, Ia care nu a primit niciun răspuns (a se vedea în acest sens inclusiv adresa pe care a comunicat-o societății R. U. SRL și care a fost înregistrata de această societate sub nr. 296/04.07.2013 (pag. 4) „Să îmi comunicați adresa la care îmi voi desfășura în continuare activitatea în cadrul societății.”
Astfel, chiar dacă societatea i-a adus la cunoștința că are deschis punct de lucru la adresa din ., sector 6, București - informație care însă nu corespunde adevărului, așa cum rezulta din actele eliberate de Oficiul Registrului Comerțului, pe care le-a depus la dosar și din care rezultă că societatea R. U. SRL nu are punct de lucru la adresa indicată mai sus - apelanta nu avea niciun drept să intru în acest spațiu, în lipsa unei informări exprese în sensul că la această adresă urmă să își desfășoare în continuare activitatea în calitate de salariat. Cum aceasta informare nu a avut loc niciodată, apelanta a putut să se prezinte la adresa din .. București, sector 6. D. la datele și orele indicate în mod expres de către societatea R. U. SRL.
Pentru corecta soluționare a prezenței cauze, trebuie avute în vedere cele 2 Notificări pe care i le-a comunicat Angajatorul, prima cu nr. 374/19.06.2013, iar cea de-a doua cu nr. 378/05.07.2013, raportat la întreaga situație de fapt.
Astfel, deși prin e-mailurile pe care i le-am comunicat Angajatorului la datele de 8 Mai și, respectiv, 15 Mai 2013, i-a solicitat să o informeze asupra poziției sale de lucru/noului său loc de muncă în cadrul societății, prin adresa nr. 374/19.06.2013, R. U. SRL nu i-a comunicat că începând din data de 26.06.2013 își va desfășura în continuare activitatea la adresa din ., sector 6, București, ci, i-a solicitat să se prezinte la această adresă doar pentru a prezenta o . înscrisuri.
În sensul celor de mai sus sunt și faptele petrecute în continuare, care nu au fost niciodată negate de către societate sau combătute în vreun fel de R. U. SRL.
Apelanta s-a prezentat în data de 02.07.2013 la adresa din ., sector 6, București, însoțită de dna. avocat Z. E. V..
La adresa în discuție au fost întâmpinate de domnul M. V., care îndeplinește funcția de electrician în societate, care i-a transmis din partea societății ..că nu are voie să intre în locație".
Solicită să se observe că nu există nicio dovadă la dosarul cauzei din care să rezulte că în data de 02.07.2013, când apelanta s-a prezentat la adresa din ., București, sector 6, societatea R. U. SRL i-ar fi pus la dispoziție un nou loc de muncă la această adresă și, foarte important, nici măcar societatea R. U. SRL nu a susținut niciodată acest fapt.
Tot în sensul celor de mai sus, trebuie avută în vedere și adresa nr. 378/05.07.2013, pe care i-a comunicat-o angajatorul, prin care a arătat că „în data de 02.07.2013, orele 15:00, v-ați prezentat la punctul de lucru din . ..., fără să luați legătura în prealabil cu niciunul dintre reprezentanții societății."
Astfel, este fără putința de tăgada că prin adresa nr. 374/19.06.2013, R. U. SRL i-a transmis că apelanta nu se poate prezenta la adresa din . IA, decât la datele și orele pe care i le va comunica Angajatorul și numai în prezența unui reprezentant al societății.
La data de 03.07.2013, i-a comunicat Angajatorului o Notificare, care fost înregistrată de R. U. SRL sub nr. 296/04.07.2013 prin care a reiterat solicitarea ca societatea să-i comunice ..adresa la are își va desfășura în continuare activitatea în cadrul societății, având în vedere că nu i-a fost adusă la cunoștința până în prezent o astfel de adresa și să îmi comunicați când îmi va fi făcut instructajul de protecția muncii."
Ca răspuns la această adresă, Angajatorul i-a comunicat Notificarea nr. 378/05.07.2013, în care face referire la adresa pe care i-a comunicat-o, pe care a înregistrat-o sub nr. 296/04.07.2013, însă societatea nu-i furnizează niciun răspuns cu privire la solicitarea de a-i comunica „adresa la are îmi voi desfășura în continuare activitatea în cadrul societății", ci, doar îi solicita în continuare prezența la o anumită dată și ora (data de 12.07.2013, ora 10.00) pentru a prezenta „documente justificative".
Este evident că Angajatorul nu i-a comunicat niciodată și nici nu a dorit ca apelanta să își desfășoare în continuare activitatea în cadrul R. U. SRL, după data de 15.04.2013, la adresa din ., sector 6, București, pentru că în caz afirmativ, i-ar fi dat un astfel de răspuns la întrebările repetate ale sale în acest sens.
A dat curs Notificării nr. 378/05.07.2013 pe care i-a comunicat-o Angajatorul și s-a prezentat în data de 12.07.2013 la adresa din ., sector 6, București, așa cum se atesta prin Procesul verbal semnat intre părți.
La respectiva întâlnire a prezentat o Notă explicativa, care a fost înregistrată la Angajator sub nr. 297/12.07.2013, iar după aceasta predare-primire, reprezentantul societății la această întâlnire, doamna Ș. A., i-a transmis că „documentele vor fi înaintate administratorului societății care va dispune cele legale urmând ca dna. S. G. să fie înștiințata, cu privire la deciziile ce vor fi luate, atât prin telefon, cât și pe e-mail și printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire."
Din chiar cele consemnate în Procesul verbal nr. 379/12.07.2013 rezulta cu evidentă că nici la data de 12.07.2013, după predarea de documente, Angajatorul nu i-a pus la dispoziție un loc de muncă în cadrul societății în care să își poată continua activitatea.
La mai bine de 2 săptămâni de la data încheierii Procesului verbal nr. 379/12.07.2013, față de faptul că Angajatorul nu-i comunicase noua locație la care să își desfășoare activitatea în cadrul R. U. SRL, conform solicitărilor formulate, a comunicat administratorului societății un e-mail în data de 29 iulie 2013 prin care a solicitat un răspuns la problemele de mai sus.
Răspunsul Angajatorului a venit la 1 lună după primirea e-mailului meu, la data de 29 august 2013 când i-a comunicat Adresa nr. 380/26.08.2013 și Decizia de concediere nr. 01/26.08.2013.
Începând din data de 15.04.2013 și până la data de 26.08.2013, când Angajatorul a concediat-o, culpa exclusivă pentru faptul ca apelanta nu și-a putut îndeplini activitățile de serviciu îi revine societății R. U. SRL, care nu a înțeles să-i comunice locația în care urmă să își desfășoare în continuare activitatea în cadrul societății.
Față de toate cele de mai sus, în mod evident sentința civilă nr. 3918/31.03.2014 prin care Instanța de fond a respins pretențiile apelantei a plata de către R. U. SRL de despăgubiri pentru perioada cuprinsă între 26.06.2013 și 26.08.2013 este netemeinica și nelegala.
Reiterează faptul că întreaga practică și literatura de specialitate statuează ca în timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosința a banilor, actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești, astfel încât în continuare solicită ca sumele pe care societatea R. U. SRL va fi obligată să i le achite, să fie actualizate cu rata inflației.
Prejudiciul moral al apelanteiîn speța în discuție este evident având în vedere
atitudinea culpabilă a societății R. U. SRL care a condus la această situație și, mai ales faptul ca o are în întreținere și pe fiica sa, Karaman B., în vârsta de 22 de ani care este în continuarea studiilor.
Mai mult, cheltuielile lunare sunt foarte mare iar apelanta a fost nevoită să facă în permanență împrumuturi pentru a se putea întreține și pentru a-și putea achita obligațiile scadente, și fără a putea să-și onoreze, la termenul promis, obligația către sora sa, care a înțeles să o ajute într-un moment greu al vieții.
În ședința publică din data de 25.09.2015, părțile au depus cereri de renunțare la judecata apelurilor declarate în cauză.
În raport de cererile de renunțare la judecata apelurilor formulate în cauză, Curtea reține următoarele:
În drept, art.406 Cod pr. civilă prevede că reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședința de judecată, fie prin cerere scrisă.
Potrivit art.463 Cod pr. civilă, achiesarea la hotărâre reprezintă atât renunțarea unei părți la o cale de atac pe care o putea folosi, cât și renunțarea la o cale de atac deja exercitată. Pe acest temei, partea care a declarat o cale de atac ce se află deja pe rolul instanței competente să o soluționeze o poate retrage, fără a fi necesar consimțământul părții adverse.
Fiind vorba de un act de dispoziție, achiesarea are un caracter irevocabil, ceea ce înseamnă că partea nu mai poate uza de calea de atac la care a renunțat în mod expres, hotărârea fiind definitivă, potrivit dispozițiilor art.467 alin.1 Cod pr. civilă.
Aplicând aceste dispoziții legale în cauză, dând eficiență principiului disponibilității părților, Curtea urmează ca, în baza dispozițiilor art.406 Cod pr. civilă să ia act de renunțarea părților la judecata apelurilor declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În temeiul art.406 Noul Cod de procedură civilă.
Ia act de renunțarea părților la judecata apelurilor declarate de apelanta-pârâtă S.C. R. U. S.R.L., cu sediul social în București, ., ., ., cam.1, sector 4 și adresa declarată în București, Șantier „Neopolis Rezidențial Park”, situat în București, ., sector 6, având J_, CUI_ și apelanta-contestatoare S. G., având CNP_, domiciliată în București, ., ., ., sector 2 și domiciliul procesual ales la Cabinetul de avocat „M. A. M.”, din București, Calea Moșilor nr.225, ..2, ap.52, ., împotriva sentinței civile nr.3918/31.03.2014, pronunțate de Tribunalul București-Secția a VIII-a Conflicte de muncă și Asigurări sociale în dosarul nr._ .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 25 septembrie 2015.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,
N. R. I. M. V. D.
GREFIER,
E. D. C.
Tehnored.: M.V.D.
Dact: S.Ș./6ex./13.10.2015
Jud. fond: M. A.
| ← Contestaţie decizie de sancţionare. Decizia nr. 3284/2015.... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 3315/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
