Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 323/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 323/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-01-2015 în dosarul nr. 5349/3/2012
Dosar nr._ (Număr în format vechi 6575/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 323/2015
Ședința publică de la 28 Ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE P. I. N.
Judecător M. G.
Judecător A. C. B.
Grefier M. P.
Pe rol se află cererea de recurs formulată de recurentul H. C. A. împotriva sentinței civile nr.6109 din data de 26.05.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata ., având ca obiect - contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul prin avocat B. D. ce depune împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr._/2012 și intimata prin avocat B. N. ce depune împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr._/2008.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care
Se învederează că la dosar intimata a depus prin serviciul registratură la data de 23.01.2015 întâmpinare și set înscrisuri.
Intimata, prin avocat, depune la dosar originalul întâmpinării, comunică recurentului prin avocat.
Recurentul, prin avocat, arată că a luat cunoștință de conținutul întâmpinării. Învederează instanței că din eroare în motivele recursului a fost inserat capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata sumei de 30.500 lei, criticile vizând doar capetele de cerere respinse de către instanța de fond.
Curtea constatând că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, cauza fiind în stare de judecată acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Recurentul, prin avocat, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, arătând că la file 140-141 dosar fond sunt tabele necesare soluționării cauzei, respectiv relații comunicate de ITM.
Pe fond, arată că societatea intimată a susținut că prin modificarea organigramei, postul ocupat de recurent a fost desființat . De asemenea s-a creat un context fals pe motive financiare, în realitate decizia de concediere nu este motivată în fapt, nu s-a concretizat dificultatea economică cu care se confruntă societatea, ce a dus la desființarea postului.
Din probele administrate a rezultat că societatea nu se confruntă cu nici un fel de dificultate financiară, ci rezultă că aceasta a avut profit, de asemenea arată că anterior emiterii deciziei de concediere intimata a înființat 124 de posturi, iar ulterior concedierii aceasta a înființat 557 de noi posturi.
De asemenea din înscrisurile depuse rezultă că în anul 2012 intimata a înregistrat rezultate spectaculoase la nivelul departamentului în care a fost angajat recursul.
Mai arată recurentul că intimata a încercat o inducere în eroare susținând că succesul economic a fost doar pe plan mondial, dar din actele depuse la dosar a rezultat că acest succes a avut loc și în România.
De asemenea s-a susținut de către intimată că în organigramă postul pe care l-a ocupat recurentul a fost unic, din probe rezultând că existau posturi identice, postul recurentului nefiind desființat, iar la baza nu a stat o cauză reală și serioasă.
Mai arată recurentul că la fila 121 dosar fond se află un înscris din care rezultă pretinse diminuări ale cifrei de afaceri realizată de compartimentul unde era angajat recurentul, dar acest susțineri vin în contradicție cu bilanțurile societății.
Solicită cheltuieli de judecată reprezentând diferența de onorariu, nerestituită de instanța de fond.
Intimata, prin avocat, arată că la venirea recurentului în cadrul societății s-a creat și postul acestuia, ca fiind omul ce poate ridica vânzările de componente în România, ceea ce până la urmă s-a dovedit a fi un eșec.
Mai susține intimata că desființarea postului este reală deoarece s-a încercat să se realizeze o performanță economică, în final nu s-a obținut rezultatul scontat ci chiar s-au realizat pierderi, recurentul motivând că a avut nevoie de timp, dar prima perioadă a fost mai benefică decât cele ce au urmat, ducând la ineficiența vânzărilor de componente marilor corporatiști din România.
În consecință solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, menținerea sentinței civile ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată în măsura în care va avea posibilitatea comunicării acestora prin fax.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată, pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr._, contestatorul H. C.-A., a formulat în contradictoriu cu intimata ..R.L., contestație împotriva deciziei nr. 01/24.01.2012 de încetare a contractului individual de muncă pentru motive neimputabile salariatului, emisă de ..R.L solicitând ca prin decizia ce se va pronunța să se dispună: anularea Deciziei de încetare a contractului de muncă nr.01/24.01.2012 emisă de ..R.L, reîncadrarea sa în muncă, obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat (plata tuturor drepturilor salariale) de la data încetării contractului de muncă și până la data reîncadrării efective în muncă de către angajator, iar, în subsidiar, în situația în care instanța va aprecia că decizia de concediere nr.01/24.01.2012 este legală și o va menține, respingând astfel capetele de cerere sus-menționate, a solicitat obligarea intimatei la plata salariului compensatoriu ce i se cuvine pentru concediere, prevăzut în Contractul colectiv de muncă.
Prin sentința civilă nr.6109 din data de 26.05.2014, pronunțată de Tribunalul București, a fost admisă în parte acțiunea, astfel cum a fost completată de contestatorul H. C. A., în contradictoriu cu intimata S.C. I. ROMÂNIA S.R.L.; a fost obligată intimata la plata către contestator a sumei de 30.500 lei, reprezentând 50% din prima de instalare; s-a respins acțiunea în rest, ca neîntemeiată; a fost obligată intimata la plata către contestator a sumei de 1500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat parțial); s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către intimată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că între părți au avut loc raporturi de muncă începând cu data de 10.01.2011, când contestatorul C. A. H. a fost angajat, pe perioadă nedeterminată în funcția de manager de produs, cod_, la sediul intimatei, având un salariu lunar de bază lunar brut de_ ron, astfel cum rezultă din contractul individual de muncă depus la dosar.
Potrivit fișei postului, coroborată cu oferta de angajare, postul ocupat de contestator era de „Storage Principal - Rainmaker” („omul care aduce ploaia”), specialist de înalt nivel în stocare, capabil să conducă activitatea de identificare a oportunităților pentru generarea unor vânzări semnificative de Stocări Integrate, de a aborda angajamente strategice în materie de stocare date.
Prin decizia nr. 01 din 24.01.2012 emisă de intimată s-a dispus încetarea contractului individual de muncă încheiat între părți, începând cu data de 26.01.2012, în temeiul art. 65 din Codul Muncii, ca urmare a desființării postului de Storage principal – „Rainmaker” din cadrul departamentului Vânzare Sisteme de Stocare a Informației.
Sesizat cu judecarea contestației împotriva deciziei de concediere, tribunalul a verificat dacă actul îndeplinește condițiile imperative de formă prevăzute de art. 76 din Codul muncii sub sancțiunea nulității absolute, prin prisma criticilor contestatorului, precum și dacă desființarea locului de muncă respectă cerințele prevăzute de lege.
Potrivit art. 76 Codul Muncii „Decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu: a) motivele care determină concedierea; b) durata preavizului; c) criteriile de stabilire a ordinii de priorități, conform art. 69 alin 2 lit. d, numai în cazul concedierilor colective; d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații optează pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64.”
În ceea ce privește primul motiv de nelegalitate invocat de contestator, respectiv neindicarea motivelor care determină concedierea, instanța a apreciat că acesta este neîntemeiat.
Din cuprinsul deciziei de concediere rezultă că măsura concedierii a fost determinată de desființarea postului de Storage Principal – „Rainmaker” prin Decizia administratorului nr. 03 din data de 22.12.2011, datorită eficienței economice scăzute a poziției, temeiul de drept fiind art. 65 alin 1 din Codul Muncii.
Astfel, s-a constatat că decizia contestată prezintă în mod suficient, motivele de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii, pe baza cărora să se poată verifica temeinicia acesteia, în condițiile în care potrivit art. 79 Codul Muncii „În caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept, decât cele precizate în decizia de concediere”.
Deopotrivă, s-a respins ca neîntemeiată și cea de-a doua critică de nelegalitate invocată de contestator respectiv nemenționarea în cuprinsul deciziei de concediere a criteriilor pentru stabilirea ordinii de prioritate avute în vedere la concediere și neaplicarea acestei ordini de prioritate deși cunoștea faptul că angajatul contestator avea doi copii în îngrijire.
Aceasta întrucât, astfel cum se prevede expres în art. 76 alin. 1 lit. c din Codul Muncii, această condiție de legalitate a deciziei de concediere trebuie îndeplinită numai în cazul concedierilor colective, ceea ce nu este cazul în speță.
În ceea ce privește dispozițiile art. 67 din Codul Muncii, potrivit cărora „Salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și pot beneficia de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă aplicabil”, acestea își găsesc aplicabilitatea în situația concedierilor individuale pentru motive care nu țin de persoana salariatului în baza art. 65 alin 1 Codul Muncii. Acest text de lege însă, nu instituie condiții imperative a căror nerespectare să atragă nulitatea deciziei de concediere.
Mai mult, prin decizia nr. 6 din 9 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în cadrul procedurii recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 444 din 24 iunie 2011, s-a stabilit că dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul Muncii nu se aplică în situația în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 din Codul muncii”, astfel încât necuprinderea în decizia de concediere a listei locurilor disponibile din unitate și termenul în care salariatul poate opta pentru un loc de muncă vacant, nu are nici un efect în planul legalității deciziei de concediere întemeiate pe dispozițiile art. 65 Codul Muncii.
În ceea ce privește temeinicia deciziei de concediere, aceasta urmează a fi verificată prin prisma condițiilor prevăzute de art. 65 alin 1 Codul Muncii.
Potrivit acestui text legal „concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de munca determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana sa”.
În conformitate cu prevederile art. 65 alin 1 C. Muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desființarea locului de munca determinată de dificultățile economice prin care trece angajatorul, de transformările tehnologice sau de reorganizarea activității acestuia, desființare ce trebuie să fie efectivă, reală și serioasă (art. 65 alin 2).
Desființarea locului de muncă este efectivă atunci când acesta este suprimat din structura funcțional – organizatorică a angajatorului, evidențiată în statul de funcții și organigramă și implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării.
Desființarea locului de muncă nu este efectivă în cazul în care postul nu este definitiv desființat, deoarece concedierea este urmată, la scurt timp, de reînființarea postului sau, în cazul schimbării denumirii postului.
Din organigramele societății intimate valabile în luna decembrie 2011, anterior concedierii, respectiv în luna martie 2012, ulterior concedierii, instanța a reținut că postul ocupat de contestator a fost suprimat din structura Diviziei de Informatică (System Technology Group) a intimatei.
Deși din raportul comunicat de ITM cu privire la situația personalului angajat la I. R. SRL rezultă că ulterior concedierii contestatorului au mai fost făcute și alte angajări, inclusiv pe posturi de manager, nu există nicio probă la dosar în sensul că postul cu atribuții de „rainmaker” ocupat de contestator ar fi fost reînființat și ocupat de alte persoane.
Desființarea locului de muncă are o cauza reală când prezintă un caracter obiectiv. Cauza desființării locului de muncă este reală dacă desființarea este determinată de dificultăți economice, de transformări tehnologice sau de reorganizarea activității.
Pentru a fi serioasă, desființarea locului de muncă trebuie să aibă la bază studii temeinice vizând îmbunătățirea activității și să nu disimuleze realitatea.
În speță, caracterul real și serios al desființării locului de muncă ocupat de contestator rezultă din Decizia Administratorului nr. 03 din 22.12.2011, la care s-a făcut trimitere prin decizia de concediere și referatul superiorului ierarhic al contestatorului, managerul STG R. C. Ș. (47), coroborate cu situația financiară a Departamentului de Vânzări Sisteme și Tehnologie (Systems & Technology Group), cu situația rezultatelor postului ocupat de contestator în anul 2011 și cu contractul individual de muncă din care rezultă costul lunar pentru menținerea postului, suportat de intimată.
Chiar dacă per ansamblu, societatea nu a înregistrat pierderi în anul 2010 și 2011, astfel cum rezultă din bilanțurile depuse la dosar, ineficiența din punct de vedere economic a unui anumit post, creat intuitu personae, pentru a atinge un anumit target de câștig, reprezintă un motiv obiectiv pentru desființarea acestuia.
Pentru a se reține cauza reală și serioasă a reorganizării este suficient ca angajatorul să urmărească eficientizarea propriei activități în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane și financiare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalității în care își organizează activitatea.
Pentru considerentele expuse, apreciind că desființarea postului contestatorului a fost făcută cu respectarea dispozițiilor art. 65 Codul Muncii, iar decizia de concediere nr. 01 din 24.01.2012 este legală și temeinică, Tribunalul a respins atât capătul de cerere având ca obiect anularea deciziei cât și capetele de cerere accesorii acestuia.
Nici pretențiile având ca obiect salarii compensatorii decurgând din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu sunt întemeiate, nefiind dovedit că la nivel de unitate exista la data concedierii contract colectiv de muncă de muncă, care să prevadă acest drept în favoarea angajaților concediați.
În ceea ce privește demersul procesual având ca finalitate obligarea intimata la plata către contestator a sumei de 30.500 lei, reprezentând 50% din prima de instalare, acesta este întemeiat.
Oferta de angajare în care se stipula acordarea unui bonus de angajare de 61.000 ron brut (25% din salariul de referință), din care 30.500 ron plătibili în ianuarie 2011 și 30.500 ron, plătibili în ianuarie 2012, a fost acceptată de către angajatul reclamant la data de 31.12.2010.
Întrucât angajarea a avut loc, angajatorului îi revenea, în baza convenției părților, obligația de a achita și cea de-a doua tranșă din bonusul la care s-a obligat.
Susținerea pârâtei în sensul că nemaiavând calitatea de angajat la data scadenței celei de a doua tranșe din bonusul de angajare, reclamantul nu mai are dreptul la această sumă de bani, nu are suport juridic, în condiția în care părțile nu au condiționat în vreun mod plata celei de a doua tranșe din bonusul de angajare.
În concluzie, având în vedere prevederile art. 969 C. civ, în vigoare la data încheierii convenției, potrivit cărora contractul este legea părților, precum și neîndeplinirea de către intimată a obligației de plată a celei de a doua tranșe din bonus la data scadenței acesteia, Tribunalul a obligat intimata la plata către contestator a sumei de 30.500 lei, reprezentând 50% din prima de instalare.
Reținând culpa procesuală parțială a intimatei, aceasta a fost obligată, în măsura admiterii pretențiilor, la plata către contestator a sumei de 1500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat parțial), dovedit cu chitanța de la dosar.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs în termen legal și motivat, contestatorul H. C.-A., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs formulate, întemeiate în drept pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9 și art.3041 din Codul de procedură civilă, recurentul solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii în întregime a acțiunii introductive, astfel cum a fost aceasta precizată în fața primei instanțe, obligarea pârâtei-intimate la plata cheltuielilor de judecată efectuate în ambele faze ale procesului.
Recurentul consideră că în mod greșit și fără temei legal, instanța de fond a respins capetele de cerere având ca obiect anularea deciziei de încetare a contractului de muncă nr.01/24.01.2012, emisa de ..R.L., reincadrarea în muncă a contestatorului H. C.-A. și obligarea angajatorului ..R.L. la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat (plata tuturor drepturilor salariale) de la data încetării contractului de muncă și până la data reîncadrării efective în muncă de către angajator, pentru următoarele considerente:
1.Intimata a încălcat condițiile de formă pe care trebuia să le îndeplinească decizia de concediere, condiții impuse de art.76 din Codul Muncii.
Decizia de încetare a contractului de muncă nr.01/24.01.2012 este lovită de nulitate absolută prin raportare la prevederile art.78 din Codul muncii pentru că este nemotivată în fapt, ceea ce contravine prevederilor art.76 lit.a din Codul Muncii; angajatorul trebuia să insereze în cuprinsul deciziei de concediere motivele concrete și reale care au condus la concedierea salariatului, expunerea completă a motivelor de fapt de și de drept ce au determinat măsura respectivă.
Arată că s-a reținut în decizia de concediere că se desființează postul ocupat de contestator pe motiv că nu se mai justifică menținerea acestuia prin raportare la activitățile curente ale societății și necesitățile sale efective de personal, având în vedere eficiența economică scăzută a poziției, dificultățile economice cu care se confruntă Societatea.
Se arată că, aceste mențiuni sunt lipsite de substanță atâta timp cât angajatorul nu arată în mod expres, chiar în cuprinsul deciziei, care sunt motivele eficienței scăzute a poziției și cu ce dificultăți economice se confruntă și în ce constau aceste dicultăți.
Câtă vreme motivele desființării postului nu sunt imputabile angajatului și nu țin de persoana acestuia, înseamnă că trebuie să fie determinate de cauze obiective, care privesc societatea angajatoare și care trebuie făcute cunoscute angajatului concediat.
În lipsa motivelor de fapt, cu care își justifică angajatorul, decizia de concediere este lovită de nulitate.
Însă, instanța de fond a acceptat cu prea multă ușurință această lipsă a motivării și a respins susținerile sale, considerând că "decizia contestată prezintă în mod suficient motivele de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii, pe baza cărora să se poată verifica temeinicia acesteia".
O asemenea motivare a instanței este complet neechitabilă și privează angajatul de o minimă protecție judiciară. Ea creează un precedent periculos încurajând angajatorul să facă oricâte disponibilizări dorește, știind că îi este permis să le motiveze sumar, fără să fie supus unui control riguros.
Chiar dacă art. 76 lit. a din Codul Muncii nu prevede criterii minimale de apreciere a motivelor de concediere, rămânând la aprecierea judecătorului dacă este sau nu motivată o decizie, trebuie totuși asigurată o minimă protecție angajatului față de măsurile arbitrare care ar putea fi luate de angajator.
Învederează faptul că, în absența unor argumente care să justifice concedierea, judecătorul care realizează controlul judiciar nu are cum să verifice temeinicia concedierii pentru că nu are cum să aprecieze dacă desființarea postului a avut o cauză reală și serioasă.
Rezultă cu puterea evidenței că angajatorul a folosit în cuprinsul deciziei de concediere termeni generici, fără o expunere a motivelor care determină concedierea, întrucât nu se arată de unde rezultă necesitatea acestei măsuri și care sunt motivele întemeiate care au avut ca urmare necesitatea desființării acestui post, ceea ce echivalează în fapt cu nemotivarea măsurii desființării postului.
De aceea, motivarea instanței de fond este lapidară și insuficientă și are la bază aprecieri greșite ale actului dedus judecății.
Rezultă din toate cele de mai sus că deciziei de concediere îi lipsește un element esențial, poate cel mai important ca și condiție de formă, respectiv aceasta nu cuprinde motivele care determină concedierea, ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute a concedierii. Instanța de fond a ignorat acest aspect și, analizând lapidar acest motiv de nulitate al deciziei de concediere, l-a respins ca neîntemeiat.
Solicită instanței de recurs să constate că decizia de concediere este lovită de nulitate absolută pentru că nu este motivată în fapt și că din acest punct de vedere se impune modificarea deciziei judecătorului fondului care a apreciat greșit asupra legalității actului dedus judecății.
2. Intimata a încălcat prevederile art.67 din Codul Muncii.
Textul prevede, cu caracter general, măsurile de protecție care îi privesc pe salariații concediați pentru motive independente de persoana lor, respectiv măsuri de combatere a șomajului și acordarea de compensații.
Măsurile de combatere a șomajului sunt reglementate de Legea nr. 76/2002 privind asigurările pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă și vizează, printre altele, creșterea șanselor de ocupare a persoanelor aflate În căutarea unui loc de muncă prin informarea și consilierea profesională, medierea muncii, formarea profesională, consultanță și asistență pentru începerea unei activități independente sau pentru inițierea unei afaceri, completarea veniturilor salariale ale angajaților, stimularea mobilității forței de muncă.
Or, angajatorul I. ROMÂNIA SRL nu și-a îndeplinit obligația legală pozitivă impusă de art. 67 din Codul muncii în sensul că nu a luat măsurile active necesare de combatere a șomajului și nici nu a acordat compensații.
Instanța de fond a reținut că deși aceste dispoziții legale sunt incidente în cauza de față acestea nu instituie condiții imperative a căror nerespectare să atragă nulitatea deciziei de concediere, ceea ce este greșit pentru că doar a doua teză a acestui articol reprezintă o normă dispozitivă. Prima parte, însă, a textului art.67 reprezintă o obligație imperativă care prevede că salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului. Acest text nu instituie o obligație expresă în acest sens în sarcina societății angajatoare, însă trebuie să se observe că angajatorul nu a întreprins absolut nicio măsură de protecție.
De asemenea, arată că, în plus, chiar dacă textul nu prevede în mod explicit o obligație expresă aceasta nu înseamnă că trebuie să rămână fără nicio eficiență juridică. Prin urmare, instanța de fond trebuia să constate că angajatorul nu a întreprins nici măcar minime diligențe în acest sens, care sunt prevăzute de legiuitor și sunt menite să preîntâmpine efectele negative ale concedierii ce urma să se producă și pentru urgentarea găsirii unor eventuale posibile locuri de muncă în conformitate cu pregătirea avută de contestator.
3.Intimata nu a făcut o desființare efectivă a locului de muncă pe care l-a ocupat, încălcând prevederile art.65 din Codul Muncii.
Cu privire la desființarea efectivă a postului, din organigramele societății intimate, valabile În luna decembrie 2011, anterior concedierii, respectiv în luna martie 2012, ulterior concedierii, instanța a reținut că postul ocupat de contestator a fost suprimat din structura Diviziei de Informatică (System Technology Group) a intimatei.
Numai că aceste organigrame ridică dubii serioase cu privire la corectitudinea cu care au fost întocmite.
În acest sens solicită să se observe că la fila 122 din dosarul cauzei este depusă o organigramă a departamentului STG, în care sunt evidențiate, cu culoare galbenă, posturile de Manager de Produs pe care pârâta pretinde că le-a desființat ca urmare a reorganizării departamentului STG, în cursul anului 2011, adică postul contestatorului H. C. și postul colegului său, Ș. C..
Cele 2 posturi sunt menționate în organigrama aferentă lunii decembrie 2011, iar în cea aferentă lunii martie 2012 nu mai există, angajatorul susținând că s-au desființat 2 posturi din 11, rezultând o aparentă reorganizare a departamentului STG.
Arată că, numai din relațiile furnizate de ITM București, care se găsesc la dosar, rezultă că titularul celui de-al doiea post, Ș. C., a deținut funcția de Manager de Produs în cadrul societății până în luna iunie 2013, deși în organigrama lunii martie 2013 postul acestuia figura suprimat. Acest aspect se poate verifica în relațiile furnizate de ITM, la pct. 1881 din listă, ultima coloană, unde cu privire la salariatul Ș. C., ultima transmitere electronică de încetare a contractului de muncă, s-a înregistrat sub codul_, adică la data de 28 iunie 2013. (în cazul contestatorului - pct. 955 din listă - ultima transmitere s-a înregistrat sub codul_, adică la 23 decembrie 2011 când angajatorul a emis Notificarea de preaviz nr. 333/22.12.2011).
De aici rezultă că angajatorul a instrumentat pro causa organigrama departamentului STG, în așa fel încât să rezulte că a reorganizat acest departament prin suprimarea a două posturi, însă organigrama este contrazisă de evidențele ITM susmenționate, în care unul din cele două posturi a fost menținut încă trei luni după data organigramei lunii martie 2013, adică până în luna iunie 2013.
De asemenea rezultă cu puterea evidenței că organigrama departamentului STG din care a făcut parte și contestatorul - recurent nu conține informații credibile, astfel că nu poate avea rol probator, motiv pentru care instanța de fond și-a fundamentat hotărârea pe o probă viciată.
Tot instanța de fond a mai reținut în hotărârea recurată că deși din raportul comunicat de ITM cu privire la situația personalului angajat la I. ROMÂNIA SRl rezultă că ulterior concedierii contestatorului au mai fost făcute și alte angajări, inclusiv pe posturi de manager, nu există nicio probă la dosar în sensul că postul cu atribuții de "rainmaker" ocupat de contestator ar fi fost reînființat și ocupat de alte persoane.
Cu privire la acest aspect trebuie să se rețină mai întâi că postul nu a fost desființat niciodată, organigrama susmenționată neputând fi reținută ca probă din motivele arătate, proba fiind instrumentată pro causa.
În al doilea rând, instanța de fond nici nu avea cum să găsească vreo probă la dosar care să ateste că postul cu atribuții de rainmaker a fost reînființat și ocupat de alte persoane, deoarece intimata nu depus o asemenea probă la dosar.
Instanța de fond nu a găsit o asemenea probă deoarece intimata a depus la dosar organigramele societății iar în organigrame nu figurează niciodată atribuțiile, cum este și cea de rainmaker, ci doar posturile conform C. și codul aferent.
Rainmaker desemnează o atribuție și nu o funcție sau un post, și a fost doar una din cele 15-16 atribuții ale postului său.
Atribuția de rainmaker, se subsumează, ca și celelalte atribuții pe care le-a avut, funcției de Manager de Produs (Cod C._) pe care a fost angajat și figurează doar în fisa postului.
Însă, având în vedere că instanța nu a dispus ca intimata să depună la dosar fișele de post ale tuturor Managerilor de Produs (Cod C._) care lucrează în cadrul I. ROMÂNIA S.R.L, rezultă că nici nu avea cum să identifice la dosar o asemenea probă.
Arată că, în conformitate cu art.272 din Codul muncii, în conflictele de muncă sarcina probei îi revine angajatorului, astfel că nu i se poate imputa că nu a probat acest aspect. În calitate de fost angajat nu a deținut o asemenea probă pentru că nu are acces la evidențele intimate, și nici nu i se poate cere să fac probatio diabolica.
De asemenea, solicită să se observe și faptul că societatea a angajat un număr de 700 de persoane angajate într-o perioadă relativ scurtă de timp, de 15 luni, din care:
-în cele 4 luni anterioare concedierii sale, intimata a înființat 3 noi posturi identice cu cel deținut de contestator, pe codul C._. Este vorba de posturile pe care au fost angajate persoanele de la pct. 222, 279, 606 din relațiile comunicate de ITM București. (a se vedea Anexa 1- depusă la dosar)
- în cele 11 luni care au urmat concedierii sale, adică restul anului 2012, intimata a mai înființat 4 noi posturi identice cu cel deținut de contestator, pe același cod C._.
Pe aceste posturi au fost angajate persoanele de la pct. 669, 873, 1754, 1848, conform relațiilor comunicate de ITM București (a se vedea Anexa 2 - depusă la dosar)
Mai arată că, dintre aceste 4 noi posturi identice cu cel deținut de contestator, unul (cel de la pct. 1848) a fost înființat după o perioadă foarte scurtă de timp, încât la data de 30.04.2012 deja a fost încheiat contractul de muncă cu salariatul. Având în vedere că procesul de recrutare la I. durează mai multe luni, este evident că acest post nou a fost înființat imediat după concedierea sa.
Învederează că, din aceleași relații furnizate de ITM, rezultă ca în cele 11 luni ce au urmat concedierii, pârâta a înființat nu mai puțin de 122 de posturi de "Specialist Marketing" cod C._, adică pe postul cel mai înrudit cu cel deținut de contestator (a se vedea Anexa 2, câmpurile marcate cu gri).
Arată că, aceste posturi de Specialist Marketing au ca misiune (i) identificarea de oportunități în spațiul concurențial, (ii) relaționează cu potențiali clienți și cu clienții existenți în scopul de a promova produsele angajatorului și de a maximiza profitul acestuia.
Toate aceste 122 de posturi au aceleași atribuții esențiale pe care le-a avut și contestatorul, i.e. vânzare de produse și obținere de profit.
Or, în aceste condiții nu se mai poate susține că pretinsa desființare a unui singur post, într-o asemenea companie și într-un asemenea context (cu rezultate financiare deosebite), a avut la bază o cauza reală și serioasă când societatea, la scurt timp, înființează mai multe posturi identice sau 122 de noi posturi cu atribuții asemănătoare celor îndeplinite de contestator. Este greu de imaginat că această pretinsă desființare a postului, a avut la bază o cauza reală și serioasă și că angajatorul a respectat garanțiile legale.
4.Desființarea locului de muncă nu a avut o cauză reală și serioasă, încălcându-se prevederile art.65 din Codul Muncii.
Prin decizia de încetare a contractului de muncă contestată, angajatorul ..R.L. menționează că unul din motivele care stau la baza desființării postului îl reprezintă "dificultățile economice cu care se confruntă Societatea" .
Dar, în situația angajatorului ..R.L. în nici un caz nu se poate vorbi că acesta se confruntă cu dificultăți economice, iar acest lucru l-a demonstrat cu înscrisurile pe care le-a depus la dosar.
În acest sens menționează:
a) adresele comunicate de ITM București, din care rezultă că, atunci când a fost concediat, intimata angaja foarte multe persoane, și se referă aici la cele 700 de persoane angajate într-o perioadă relativ scurtă de timp, de 15 luni,
b) bilanțurile depuse la dosar din care rezultă că societatea nu a înregistrat nicidecum pierderi; din situațiile financiare aferente anilor 2011 și 2012 rezultă că intimat a înregistrat profituri nete ce depășesc 50 milioane de lei în fiecare an, deci profituri de peste 10 milioane de euro anual.
c) adresa electronică din data de 24 octombrie 2011 a Directorului General I. România, dl. B. B., în care, printre altele, se precizează în mod expres, că: "referitor la I. România pot afirma că a obținut rezultate pozitive, a înregistrat creșterea cifrei de afaceri comparativ cu trimestrul al treilea 2010, fiind al doilea trimestru de creștere consecutivă. Această creștere se datorează în primul rând diviziei STG, care a înregistrat o creștere spectaculoasă, de peste 50% a cifrei de afaceri". (a se vedea faptul că contestatorul a făcut parte, conform organigramei, din divizia STG)
Arată că, există la dosar probe din care rezultă fără putință de tăgadă că intimata nu se confrunta cu nici un fel de dificultate economică și, implicit, motivarea dată pentru desființarea postului pe care îl ocupa nu are o cauză reală și serioasă, fiind doar un pretext pentru concedierea sa, iar instanța de fond în mod greșit a interpretat probele depuse la dosar și a considerat că desființarea postului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art.65 Codul muncii.
Așa fiind, motivarea instanței în sensul că prin desființarea postului ocupat de contestator a avut loc o eficientizare impusă de nevoile societății, în contextul în care societatea I. R. are aproximativ 1000 de angajați și înregistrează profit de 10 milioane de euro pe an, este evident neverosimilă, astfel că instanța de fond a respins nejustificat acest motiv de contesta real al deciziei de concediere.
Prin întâmpinarea formulată, intimata . a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs formulate, precum și în baza art.3041 Codul de procedură civilă, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Deși recurentul-contestator indică dispozițiile art.304 pct. 8 și 9 din codul de procedură civilă drept temei al recursului formulat împotriva sentinței de fond, nu au dezvoltat critici concrete care să susțină o eventuală nelegalitate a hotărârii pentru interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, prin schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. În atare situație, Curtea va analiza recursul în limitele statuate de art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, susținerile recurentului asupra măsurii concedierii sale vizând temeiul legal al hotărârii, pronunțarea acesteia cu aplicarea greșită a normelor de drept incidente în pretențiile deduse judecății.
În ceea ce privește controlul judiciar ținut a fi exercitat asupra sentinței fondului sub toate aspectele conform art. 3041 din Codul de procedură civilă, trebuie avut în vedere că instanța de recurs este supusă unei limitări în privința caracterului devolutiv al căii de atac.
Instanța de recurs procedează la o nouă judecată în limitele criticilor formulate în recurs, potrivit principiului tantum devolutum quantum appellatum, reglementat de art. 316 raportat la art. 295 alin.1 Cod de procedură civilă.
Prin urmare, de vreme ce recurentul a înțeles să critice doar dispoziția de anulare a deciziei de concediere nr.1/24.01.2012 și de reintegrare a fostului salariat în funcția deținută anterior, cu obligarea la plata despăgubirilor corespunzătoare, analiza legalității și temeinicie, hotărârii primei instanței va fi realizată în limitele fixate de parte.
În esență, recurentul-contestator a criticat hotărârea pronunțată de instanța de fond, prin care s-a respins contestația formulată împotriva deciziei de concediere, sub aspectul neîndeplinirii condițiilor de formă ale măsurii unilaterale luate de angajator, anume lipsa motivelor care determină concedierea și nerespectarea art. 67 din Codul muncii, precum și condiții de fond, anume cauza reală și serioasă a concedierii și desființarea efectivă a locului de muncă ocupat.
Prealabil verificării temeiului legal al hotărârii, Curtea va lămuri limitele în care se poate analiza cauza în recurs.
Astfel, este de observat că în contestația introductivă formulată la data de 23.02.2012 contestatorul H. C. A. a solicitat anularea deciziei de concediere nr. 1 din data de 24.01.2012 emisă de ., în prezentarea motivelor de fapt și de drept ale pretenției sale arătând că au fost încălcate prevederile art. 76 lit.a din Codul muncii, în sensul că decizia de concediere individuală nu cuprinde motivele avute în vedere de angajator la desființarea postului, angajatorul nu a respectat obligația de a menționa în cuprinsul actului contestat a criteriilor pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, nu s-a făcut dovada desființării efective a postului, acesta nefiind înlăturat din organigrama și stat de funcții, desființarea locului de muncă nu a avut la bază o cauză reală și serioasă, pretinsa eficientizare a activității societății realizându-se prin desființarea unui singur post.
Pe de altă parte, angajatorul . a formulat întâmpinare la data de 26.08.2013, iar apărările părții intimate nu s-au referit strict la motivele de fapt și de drept afirmate în acțiune, ci au detaliat contextul în care s-a procedat la angajarea intimatului în ianuarie 2011 și concedierea acestuia în luna ianuarie 2012, măsură prevăzută în decizia administratorul nr. 03/22.12.2011. S-a făcut referiri la conținutul acestei decizii, anume condițiile care au justificat reorganizarea activității, la noua organizare ierarhică a companiei pentru stoparea cheltuielilor fără echivalent în creșterile de cifră de afaceri, adaptând activitatea din societate la realitatea pieței, în vederea eficientizării activității, menținerii și creșterii gradului de profitabilitate. De asemenea, s-au făcut referiri la procedura de concediere individuală, în sensul că desființarea postului de storage principal a fost definitivă, aspect ce rezultă din organigramele departamentului Vânzare sisteme de stocare – clienți competitivi depuse la dosar, iar cauza reală și serioasă fiind impusă de rațiuni de eficientizare a activității departamentului, prin reducerea cheltuielilor de personal care nu au corespondent în cifra de afaceri și implicit a creșterii profitului.
Prin cererea completatoare depusă la termenul de judecată din 02.09.2013, recurentul contestator a formulat motive suplimentare ale contestației, în sensul că a invocat nerespectarea art. 67 din Codul muncii la emiterea deciziei de concediere, măsura desființării postului la mai puți de 11 luni de la crearea sa prezintă un caracter subiectiv și nu are legătură cu eficiența economică a societății, departamentul din care a făcut parte înregistrând rezultate excelente la nivelul anului 2011. A mai menționat contestatorul că rezultatele financiare ale societății au fost excelente, ceea ce nu justifică măsura concedierii.
Prin sentința civilă nr.6109/26.05.2014, Tribunalul București a respins contestația împotriva deciziei de concediere întemeiată pe dispozițiile art.65 din Codul muncii republicat, considerând pertinente apărările intimatei din întâmpinare. La verificarea din oficiu a elementelor pe care decizia de concediere trebuie să le conțină în mod obligatoriu, conform art. 76 din Codul muncii republicat, s-a concluzionat că decizia cuprinde toate elementele necesare pentru validitate (cu detalierea motivelor de concediere), motiv pentru care nu poate fi aplicată sancțiunea nulității absolute.
Tribunalul a analizat și motivele concedierii, în lumina dispozițiilor art. 65 Codul muncii, reținând îndeplinite condițiile impuse de textul de lege în ceea ce privește măsura luată împotriva salariatului.
În atare situație, în calea de atac recurentul-contestator avea posibilitatea de a critica numai soluția de respingere a motivelor de nulitate absolută pe care le-a invocat împotriva deciziei. Consecința acestor limite de critică a nelegalității hotărârii pronunțate în primul grad de jurisdicție este înlăturarea tuturor criticilor care nu au fost invocate anterior întrucât acestea reprezintă veritabile motive noi de nulitate a actului unilateral al angajatorului, act ce face obiectul judecății, inadmisibile direct în recurs față de dispozițiile art. 316 raportat la art. 294 din Codul de procedură civilă.
Prin urmare, susținerile recurentului-contestator din cererea de recurs, în sensul neîndeplinirii condițiilor de fond ale concedierii întemeiate pe dispozițiile art. 65 din Codul muncii republicat, anume condiția desființării efective a acestuia în sensul lipsei de credibilitate a organigramelor întocmite de angajator, a angajărilor ulterioare dispuse de societate și a situației salariatului Ș. C., nu pot fi verificate de Curte pentru că acestea țin de temeinicia măsurii de concediere, subsidiară însă aspectului principal al legalității măsurii concretizate într-o decizie care trebuie să conțină anumite elemente obligatorii. Or, dacă instanța de judecată poate proceda din oficiu la verificarea acestor elemente, ceea ce a și făcut în cauză, aspectele de temeinicie sunt rezervate numai părții interesate care trebuie să le deducă judecății în termenul prevăzut de art. 211 din Legea dialogului social nr. 62/2011. Cum nu a invocat prin contestația introductivă sau prin cererea completatoare aspecte asupra desființării postului în mod efectiv în sensul indicat în cuprinsul motivelor de recurs, nu pot învesti nici instanța de recurs.
Este adevărat că toate aceste aspecte au fost prezentate de partea recurentă în concluziile scrise depuse la dosarul de fond la data de 21.05.2014, după închiderea dezbaterilor în fond la termenul de judecată din 19.05.2014. Dezbaterile orale pe fondul cauzei, după terminarea cercetării judecătorești, sunt o sinteză a motivelor de fapt și de drept ale pretenției deduse judecății, ale apărărilor părții chemate în judecată și ale probelor administrate. Rolul concluziilor scrise prevăzute de art. 146 din Codul de procedură civilă este acela de a sintetiza susținerile verbale ale părților de la dezbaterile pe fondul cauzei, acestea neputând conține aspecte noi ce nu au făcut obiect al cercetării judecătorești.
În ceea ce privește criticile aduse înscrisurilor, administrate din oficiu și valorificate de instanță la pronunțarea soluției, respectiv organigramele complete, anterioare și ulterioare concedierii, Curtea reține că recurentul contestator nu a avut obiecțiuni în ceea ce privește valabilitatea sau corectitudinea întocmirii lor și nici caracterul pro causa, astfel că, în calea de atac a recursului nu se mai poate prevala de o eventuală lipsa a caracterului probator al înscrisurilor, doar justificat de soluția primei instanțe.
Cât privește critica recurentului asupra greșitei înlăturări a motivului de nulitate absolută a deciziei de concediere referitor la încălcarea art. 76 lit. a) din Codul muncii, republicat, potrivit cărora decizia de concediere trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, Curtea reține ca textul de lege nu impune angajatorului decât obligația de a indica motivele care determină concedierea, lăsând însă acestuia libertatea deplină asupra formei ori conținutului în care să expună respectivele motive. Aceste motive de concediere pot fi așadar expuse prin considerente ample sau mai sumare, cu detalieri în date economice, statistice, financiare, etc. sau fără astfel de detalieri, cu referiri la situația concretă a salariatului care ocupă postul desființat sau cu referiri cu caracter de generalitate referitoare la situația întregii organizații, aplicabile însă și cazului concret. Singura restricție este aceea ca, din expunerea făcută de angajator, instanța de judecată în controlul de legalitate pe care îl face să poată stabili care au fost motivele care au determinat concedierea.
În cauză, în decizia de concediere nr. 1/24.01.2012 emisă de . se arată „concedierea este determinată de desființarea postului de storage principal – rainmaker din cadrul Departamentului de vânzare sisteme de stocare a informației, potrivit organigramei interne a societății, ca urmare a eliminării acestei poziții din organigrama, ca măsură impusă de eficiență economică scăzută a poziției”. În cuprinsul actului contestat s-a făcut referire și la decizia administratorului nr. 03/22.12.2011 privind modificarea și restructurarea organigramei societății prin care a fost stabilită eliminarea unor poziții/posturi care nu mai sunt justificate sau necesare prin raportare la activitățile curente ale societății și necesitățile sale efective de personal, având în vedere eficiența economică scăzută a poziției și dificultățile economice cu care se confruntă societatea.
Rezultă, așadar, că în decizia contestată intimata a indicat motivele care au determinat concedierea recurentului, anume desființarea locului de muncă de storage principal – rainmaker în contextul reorganizării companiei în vederea eficientizării activității.
Vor fi înlăturate și criticile vizând reținerea eronată a îndeplinirii art. 67 Codul muncii, față de împrejurarea că recurentul a înțeles să invoce nulitatea deciziei de concediere din perspectiva nerespectării de către angajator a obligației de a se adresa, anterior luării măsurii, agenției municipale de ocupare a forței de muncă în vederea sprijinirii și redistribuirii salariatului și a obligației de informare și consiliere profesională.
Instanța de fond a reținut, în mod corect, că nerespectarea unei asemenea obligații nu atrage sancțiunea nulității deciziei, art. 76 Codul muncii reglementând mențiunile obligatorii ce trebuie cuprinse în actul contestat. Așa cum a arătat și recurentul, textul de lege invocat instituie, cu caracter general, un regim de protecție al salariatului susceptibil de a deveni șomer. Însă, această normă de principiu trebuie analizată din perspectiva unui act normativ special, ce are ca obiect de reglementare măsurile pentru realizarea strategiilor și politicilor elaborate în vederea protecției persoanelor pentru riscul de șomaj. Or, art. 51 din Legea nr. 76/2002 instituie în favoarea salariatului o . servicii de preconcediere, fără a condiționa legalitatea desființării postului de respectarea acestora. În situația unei pretinse vătămări a drepturilor salariatului, urmare a încălcării textelor de lege enunțate, acesta ar putea solicita eventuale despăgubiri, concedierea individuală a salariatului nefiind determinată de respectarea prealabilă a unor măsuri, ca în situația concedierilor colective.
Cât privește considerentele angajatorului care au stat la baza desființării postului, expuse în preambulul deciziei de concediere, acestea concretizează cauza reală și serioasă a concedierii, condiție considerată îndeplinită de către prima instanță și criticată în recurs de partea contestatoare.
Aprecierea primei instanțe este corectă câtă vreme s-a dovedit că angajatorul, prin organele de conducere stabilite prin actul constitutiv, a adoptat măsura desființării postului de storage principal - rainmaker care avea ca finalitate practică reducerea cheltuielilor societății, urmare a rezultatelor de vânzări realizate până la sfârșitul anului 2011 cu clienții competitivi și lipsa de perspectivă a îmbunătățirii acestor rezultate. În acest sens, este de reținut că prin decizia administratorului nr. 03/22.12.2011 s-a luat măsura de reducere a costurilor cu Divizia vânzare sisteme de stocare, prin eliminarea postului deținut de recurentul contestator, măsura fiind justificată de ineficiența economică a postului creat la 10.01.2011 și ocupat de salariatul H. C. A., cifra de afaceri a I. cu clienții competitivi pe anul 2011 fiind mai redusă față de anul 2010, deși cheltuielile angajate de societate cu plata salariilor au fost suplimentate.
Ori, toate aceste aspecte reprezintă împrejurări care pot fi catalogate și serioase și reale astfel încât este îndeplinită în cauză condiția prevăzută de art. 65 alin. (2) din Codul muncii, republicată. Susținerile recurentului, în sensul că reorganizarea activității societății nu se justifică pe considerente de ordin financiar față de veniturile înregistrate pe anul 2011, vor fi înlăturate de Curte întrucât măsura desființării postului nu a fost justificată de angajator pe considerente de ordin financiar, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, ci pe considerente de ineficiență economică a unui post creat intuitu personae. În plus, nu se poate considera că un raport de date economice și financiare rezultate din activitatea Diviziei de vânzare sisteme de stocare realizat în perioada angării recurentului contestator, coroborate cu previziunile activității economice și financiare în perioada următoare, în contextul larg al situației pieței de tehnologia informațiilor în domeniul sistemelor de stocare la nivelul țării, nu justifică ineficiența postului înființat, în mod special, de angajator tocmai pentru a crește cifra de afaceri a societății cu clienții „competitivi”.
Nu se poate reține caracterul subiectiv al concedierii bazat pe împrejurarea că măsura desființării postului a intervenit la un interval de 11 luni distanță față de momentul înființării acestuia. Este evident că aceste susțineri vizează aspecte de oportunitate, lăsate la aprecierea exclusivă a angajatorului, iar analiza lor excede limitelor permise de Codul muncii în cadrul contestației deciziei de concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Angajatorul are prerogativa de a stabili organizarea și funcționarea societății, respectiv de organizare eficientă a structurilor interne, în conformitate cu prevederile art.40 Codul muncii, ceea ce înseamnă că numai acesta poate face selecția acelor posturi pe care înțelege să le desființeze, în cazul în care apreciază că această măsură duce la eficientizarea activității. Sub acest aspect, este suficient ca angajatorul să urmărească eficientizarea propriei activități în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane și financiare, prin restructurarea unor posturi, printre care și cel deținut de către intimata contestatoare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalității în care își organizează activitatea în acest scop.
De asemenea, este îndeplinită în cauză condiția desființării efective a postului, în sensul că din structura organizatorică a societății, din Divizia vânzări sisteme de stocare – clienți competitivi, a fost eliminat postul de storage principal - rainmaker, astfel cum s-a stabilit prin decizia administratorului scietății nr. 3/22.12.2011, adică postul ocupat de recurent.
Recurentul a susținut neîndeplinirea condiției impuse de textul de lege din perspectiva faptului că postul său nu a fost eliminat din organigramă și statele de funcții, însă argumentele vor fi înlăturate de Curte, întrucât partea contestatoare avea sarcina probei faptelor contrare afirmate și dovedite de angajator, iar o astfel de probă nu a fost făcută în cauză. În consecință, instanța nu poate reține că această condiție a concedierii nu ar fi îndeplinită.
Pentru considerentele arătate, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea, în opinie majoritară, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul H. C. A. împotriva sentinței civile nr.6109 din data de 26.05.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata ..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 28 ianuarie 2015.
Președinte, Judecător, Judecător,
P. I. N. G. M. B. A. C.
Grefier,
M. P.
Tehnored.: G.M./13.02.2015
Dact: S.Ș./2 ex./30.01.2015
Jud. fond: F. I. V.
| ← Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 1182/2015.... | Despăgubire. Decizia nr. 1854/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
