Despăgubire. Decizia nr. 1854/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1854/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-05-2015 în dosarul nr. 16246/3/2014
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1504/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.1854
Ședința publică din data de 21.05.2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE – E. L. U.
JUDECĂTOR - L. C. DOBRANIȘTE
GREFIER - F. V.
Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulată de apelanta-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI „CFR CĂLĂTORI” SA împotriva sentinței civile nr._ din data de 19.12.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. L. ȘI INDEPENDENT PACIFIC în numele membrilor de sindicat: B. V.-L., M. G., R. M., P. I., S. Ș., T. C. G., T. D.-L., M. M., D. V., M. M. I., având ca obiect „drepturi bănești”.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 14.05.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării la data de 21.05.2015 și a dat următoarea decizie.
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr._ din data de 19.12.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, s-au respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune invocate în cauză.
Totodată, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul S. L. ȘI INDEPENDENT PACIFIC în numele membrilor de sindicat: B. V.-L., M. G., R. M., P. I., S. Ș., T. C. G., T. D.-L., M. M., D. V., M. M. I..
În consecință, s-a dispus obligarea pârâtei S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI „CFR CĂLĂTORI” SA să plătească salariul suplimentar aferent anului 2010, ajutorul material de Paști și C. pentru același an și prima pentru Ziua Feroviarului din anul 2010.
De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale calculate prin raportare la salariul minim de 700 lei conform art. 41 (3) lit. a din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi 2008-2010 și drepturile salariale efectiv încasate în anul 2010.
Pârâta a declarat apel, criticând sentința suscitată sub următoarele aspecte, în esență:
1. Este greșită soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește drepturile având ca obiect acordarea salariului suplimentar pentru anul 2010, ajutorului material de P. și C. pentru anul 2010, respectiv premierea pentru „Ziua Ceferistului" aferenta anului 2010
Instanța de fond concluzionează că drepturile enumerate sunt de natura salarială și că în cauză nu se aplică dispozițiile art.268 lit. e din Codul Muncii, fără a argumenta faptul că acestea sunt drepturi de natura salarială.
Atât premierea de Ziua Ceferistului și ajutorul material pentru P. și C., cât și salariul suplimentar, deși sunt drepturi stabilite în bani, nu sunt de natura salarială, ci drepturi stabilite prin clauzele contractului colectiv de muncă, cu un regim juridic distinct.
Date fiind prevederile art.159 și 155 din Codul Muncii „salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de munca", acesta cuprinzând salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri".
Astfel, norma generală definește salariul, componentele acestuia respectiv: salariul de bază, indemnizațiile sporurile, precum și alte adaosuri, precum și temeiul de drept și totodată izvorul obligațiilor părților acesta fiind contractul individual de muncă.
Or, nici premierea de Ziua Ceferistului, nici ajutorul material pentru P. și C. și nici salariul suplimentar nu pot fi considerate drepturi salariale în sensul definiției de mai sus, pentru că nu sunt stipulate în contractul individual de muncă, nu reprezintă contraprestația muncii depuse de angajați (au caracterul unui drept suplimentar decurgând dintr-un contract colectiv de muncă) și nu se plătesc cel puțin o dată pe lună, ci au caracter anual.
Mai mult, cele patru drepturi echivalează cu recompense acordate de angajator, astfel că premierea de Ziua Ceferistului și ajutorul material pentru P. și C. se acordă salariaților în virtutea unei calități, aceea de ceferiști, iar salariul suplimentar se acordă salariaților drept urmare a îndeplinirii de către aceștia, ireproșabil, a obligațiilor de serviciu. Or, dreptul de a acorda o recompensă aparține exclusiv angajatorului, fiind o disponibilitate a acestuia și nu o obligație.
Fiind vorba despre drepturi cu caracter patrimonial ce izvorăsc din clauze ce nu au fost executate întocmai de către angajator, în speța de față sunt incidente prevederile art. 283 alineatul 1 lit. e din Codul muncii, în conformitate cu care, cererea de chemare în judecată trebuie introdusă în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia",
Ținând seama că dreptul de a se acorda, salariul suplimentar pentru anul 2010 s-a născut la data de 01.01.2011, ajutorul material de P. 2010 s-a născut la data de 04.04.2010 ajutorul material pentru C. pentru anul 2010 s-a născut la data de 25.12.2010, respectiv prima de ziua ceferistului pentru anul 2010 s-a născut la data de 23 aprilie 2010, iar față de data introducerii acțiunii, respectiv 18.03.2013 termenul de prescripție prevăzut de art.268 alin.1 lit. e din Codul muncii s-a împlinit.
Este greșită și soluția de acordare a diferențele salariale pentru anul 2010.
Instanța respinge excepția prescrierii dreptului la acțiune cu privire la solicitarea de acordare a diferențelor salariale pentru anul 2010, raportat la art.268 alin.1 lit. c din Codul muncii, însă acordă aceste diferențe și pentru perioada 01.01._10, deși în acest caz termenul de prescripție se împlinise.
Ținând seama de data introduceri acțiunii, respectiv 18.03.2013, este prescrisă acordarea diferențelor salariale pentru perioada 01.01._10, urmând să se constate aplicarea greșită a prevederilor legale.
2. În ceea ce privește acordarea salariului suplimentar aferent anului 2010, instanța nu a aplicat prevederile art.247 din Codul muncii, neexistând obligația legală să aplice CCM la nivel de grup de unități în condițiile în care la nivelul subscrisei exista un CCM valabil la nivel de unitate.
CCM valabil la nivel de unitate are prioritate potrivit principiului priorității legii speciale fata de legea generală, CCM la nivel de grup de unități Feroviare fiind legea generală. Ca atare, este eronată admiterea capătului de cerere referitor la salariul suplimentar pe 2010.
Mai mult, instanța nu a avut în vedere nici dispozițiile art.37 din Codul muncii conform cărora „drepturile și obligațiile privind relațiile de munca dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de munca".
Instanța ar fi trebuit să țină seama de dispozițiile art.33 alin.1 din CCM 2009/2010 la nivel de unitate, și nu de CCM Ia nivel de grup de unități feroviare, astfel ca salariul suplimentar deși este un drept al salariatului, poate fi acordat și nu este obligatoriu să fie acordat, așa cum greșit a apreciat instanța deoarece clauza contractuală reglementează următoarele:
"Pentru munca desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare în luna decembrie a anului respectiv".
Există o diferența de reglementare a dreptului de a beneficia de salariu suplimentar, pe care instanța de fond nu a reținut-o, intre textul din CCM la nivel de unitate, unde se prevede posibilitatea acordării acestui salariu suplimentar (de altfel s-a și folosit sintagma.. personalul societății poate primi un salariu suplimentar..) și dispozițiile art.30 din CCM la nivel de grup de unități feroviare unde textul impune expres și în mod obligatoriu acordarea acestui salariu. („ ... salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar ... ".
Însă, așa cum s-a precizat, acest CCM la nivel de grup de unități feroviare nu este aplicabil subscrisei deoarece avea o lege specială și anume CCM la nivel de unitate.
Mai mult, acest salariu nici nu a fost prevăzut a se acorda pentru anul 2010. (Act adițional nr.1811/29.04.2010 la CCM 2009-2010).
3. Raportat la prevederile art.247 din Codul muncii în vigoare la data drepturilor pe care reclamantul le solicită, nu exista obligația de aplicare a CCM la nivel de grup de unități feroviare, atâta timp cât la nivelul pârâtei exista Contract Colectiv de Muncă.
Acordarea primelor de P./C. și Ziua Ceferistului pentru anul 2010 a fost prevăzuta prin art. 75 din CCM 2009/2010,. Acest text a fost modificat prin Actul Adițional nr.1811/29.04.2010 în sensul ca „în perioada 01.04._10 aceste prevederi nu se aplică, urmând a se aplica începând cu 1 ianuarie 2011".
Instanța de fond nu a ținut cont de aceste prevederi și a aplicat greșit dispozițiile art.71 din CCM la nivel de grup de unități feroviare.
La soluționarea cauzei ar fi trebuit avute în vedere și prevederile art.7 alin.4 din OUG 79/2008 privind unele măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici „Pentru operatorii economici - filiale, a căror activitate depinde de societatea mama în proporție mai mare de 60%, drepturile salariale se acordă în condițiile prevăzute la alineatul 1, dar nu mai mult decât creșterea acordată pentru societatea mama".
Așadar, atât timp cât în perioada pentru care se solicita drepturile, salariații aveau C.I.M. încheiat cu S.C. CFR Gevaro S.A., filială a SNTFC CFR Călători SA, atâta timp cât societatea mama nu a acordat aceste ajutore pt. salariații săi, nici S.C. CFR Gevaro SA nu putea să prevadă acordarea unor astfel de ajutoare.
Astfel, instanța de fond nu a avut în vedere art.75 ultimul paragraf din CCM la nivel de unitate 2009/2010, prin care s-a stabilit faptul în perioada 01.04._10 aceste prevederi nu se aplică, urmând a fi aplicate începând cu data de 01.01.2011.
4. În ceea ce privește plata către fiecare reclamant a "diferențelor dintre drepturile calculate prin raportare la salariul minim de 700 lei, conform art.41 alin. 3 lit. a din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi și drepturile salariale efectiv încasate în decursul anului 2010", sunt aplicabile prevederile art.425 alin.1 lit. b coroborate cu prevederile art. 480 alin. 3 Cod Procedură Civilă
Din analiza considerentelor care au stat la admiterea capătului de cerere privind acordarea "diferențelor dintre drepturile calculate prin raportare la salariul minim de 700 lei, conform art.41 alin.3 lit.a din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi și drepturile salariale efectiv încasate în decursul anului 2010" nu se regăsește motivarea în fapt și în drept prevăzută de art.425 alin.1 lit.b Cod Procedură Civilă, conform căreia hotărârea judecătoreasca trebuie să conțină "... motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au "înlăturat cererile părților".
Având în vedere caracterul imperativ al acestor reguli de procedura, raportat la art. 480 alin.3 Cod Procedură Civilă, urmează a constata nulitatea hotărâri judecătorești cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
Prin întâmpinarea s-a învederat faptul că reclamantul solicită acordarea diferenței dintre drepturile salariale încasate și drepturile cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art.41 alin.3 lit.a, din CCM la Nivel de ramură Transporturi valabil pentru 2008-2010 și înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr.722/03/24.01.2008, pentru anul 2010, în condițiile în care CCM la nivel de ramura transporturi și-a încetat valabilitatea la 31.12.2010.
În conformitate cu prevederile art.268 alin.1 lit. d din Legea nr.53/2003: "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia".
Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale sub nr.722/03/24.01.2008 și-a încetat valabilitatea la 31.12.2010, astfel cum rezultă din actul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale nr.127/DDS/02.03.2011 care se află anexat la dosarul cauzei.
La nivelul CFR Gevaro a existat Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2010-2011 și înregistrat la M.M.S.S.F.-D.M.P.S. sub nr.2692/15.06.2009, prelungit prin Actul Adițional tir.1811 din 29.04.2010 la CCM pe anul 2009/2010 înregistrat la DDFSS a Municipiului București cu nr.2692/15.06.2010.
În conformitate cu Anexa nr. l la Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2009-2010, nivelul clasei 1 de salarizare a fost stabilit la valoarea de 570 de lei brut, iar prin actul adițional înregistrat sub nr.1811 din 29.04.2010, Anexa nr.1 s-a modificat, iar nivelul clasei 1 de salarizare a fost stabilit la 600 de lei brut.
Părțile au înțeles de comun acord ca pentru anul 2010 să stabilească un alt salariu minim la nivelul societății, precum și alți coeficienții de ierarhizare, decât cei prevăzuți în CCM la nivel de ramură transporturi. Pe cale de consecință, instanța era ținută să analizeze cererea reclamanților prin prisma principiului forței obligatorii a convențiilor.
Prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil pentru anii 2009-2010 sunt în deplină concordantă cu prevederile contractului de muncă încheiat la nivel imediat superior, respectiv Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în 2010, astfel încât, fata de dispozițiile art.247 din Codul muncii, prevederile din CCM la nivel de ramură transporturi nu sunt aplicabile în speță, fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități feroviare.
În conformitate cu prevederile Anexei nr. l la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pentru perioada 01.01._08, nivelul clasei 1 de salarizare a fost de 450 de lei brut, iar urmare modificării Anexei nr. l la acest contract prin Actul adițional nr.370/20.06.2008, pentru perioada 01.07._11, valoarea clasei 1 de salarizare a fost stabilită la 570 de lei brut. Astfel, salariile de bază lunare stabilite prin contractul individual de muncă al reclamanții se încadrează atât în prevederile CCM încheiat la nivel de unitate, cât și în prevederile Contractului Colectiv de Muncă Ia Nivel de G. de Unități Feroviare.
Deși CFR Gevaro este menționată ca fiind unitate în care se aplică CCM unic la nivel de ramură pe anii 2008-2010, în actele depuse la dosarul cauzei nu există niciun fel de acord al reprezentanților legali ai societății în sensul că aceasta este parte semnatară a respectivului contract.
Din cuprinsul contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se poate observa că acest contract a fost semnat de către Confederația Națională a Patronatului R. și Uniunea Națională a Transportatorilor Rutieri din România, ca reprezentanți ai patronatului, neregăsindu-se ca semnatari societățile comerciale din sistemul feroviar.
De altfel, patronatul semnatar al CCM este patronatul din cadrul transportatorilor rutieri și nu cel din domeniul feroviar, iar noțiunea de salariu de bază minim brut de 700 lei la nivel de ramură transporturi nu poate fi asimilată cu clasa I-a de salarizare de 600 lei din cadrul subscrisei, aceste valori nefiind echivalente, aplicându-se în mod diferențiat în funcție de specificul societății respective.
Mai mult, clauzele unui contract colectiv de muncă specific unui sistem de activitate rutier nu pot fi exploatate la un alt sistem de activitate, respectiv cel al subscrisei de transport feroviar.
Ca atare, nu se poate susține că au fost încălcate dispozițiile art.8 alin.2 din Legea 130/1996, respectiv art.132 alin.3 din Legea nr.62/2011, unde se menționează că " contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contracte la nivel superior", cât timp pârâta este parte integrantă în grupul de societăți din sistemul național feroviar și este semnatară a clauzelor acestui contract de muncă la nivel de grup de unități feroviare.
Astfel, ar fi ilogic ca unitatea să fie obligată să respecte un contract colectiv care este specific transportatorilor rutieri și nu creează drepturi și obligații în sarcina sa, întrucât aceasta nu este parte semnatară a respectivului contract. Totodată, atâta timp cât niciuna din societățile din domeniul feroviar nu este parte semnatară a CCM unic 2008-2010 la nivel de ramură transporturi, nu se poate accepta aplicarea " de plano" a clauzelor acestui contract.
S. a respectat și prevederile minime stabilite prin CCM la nivelul superior al societății CFR Călători S.A. și a acordat salariile legal prevăzute în anexa nr.1 Ia CCM propriu, astfel încât să se încadreze și în limitele bugetului de venituri și cheltuieli aprobat. Pentru stabilirea salariilor de baza negociate ale reclamanților nu era obligatorie raportarea la valoarea de 700 lei a salariului minim negociat prin CCMUNRT, câtă vreme funcțiile și coeficienții de ierarhizare din CCMUNRT și CCM Ia nivelul CFR Călători nu sunt similare, iar valoarea sumelor efectiv încasate de către aceștia erau net superioare în oricare variantă de comparație.
Totodată, angajatorul a respectat prevederile CCM aplicabil atunci când nu a acordat în perioada menționată de reclamanți drepturile bănești solicitate, bazându-se pe consensul intervenit între parteneri sociali, care au semnat, depus și înregistrat CCM la nivel de unitate pe anul 2010-2012, conform metodologiei în vigoare.
Prin întâmpinarea formulată de către intimatul-reclamant s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Nu s-au propus noi dovezi în cauză.
În baza art. 480 alin. 2 Cod Procedură Civilă, Curtea va admite apelul și va schimba în parte sentința atacată în sensul menționat prin dispozitivul prezentei decizii, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Este greșită soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile având ca obiect plata salariului suplimentar pe anul 2010, a primei de C. și P. pentru același an, a primei de Ziua Feroviarului pentru anul 2010.
Autorul cererii de chemare în judecată (intimatul-reclamant S. L. și Independent „Pacific”) și-a întemeiat aceste pretenții pe dispozițiile art. 30 și 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar.
În raport de acest aspect, problema care se pune în speță este aceea de a stabili dacă sumele de bani în discuție fac parte sau nu din categoria drepturilor salariale.
Potrivit art. 159 alineatul 1 din Codul Muncii, „salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.
Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.”
Conform art. 166 alineatul 1, „salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz.”
În cazul în care sumele ce se solicită a fi achitate de către autorul acțiunii au caracterul unor drepturi salariale, ele puteau fi pretinse în cadrul termenului de prescripție prevăzut de art. 171 alineatul 1 din Codul Muncii sau în cel la care face referire art. 268 alineatul 1 lit. c din Legea nr. 53/2003, texte care stabilesc un interval de 3 ani ce începe să curgă de la data la care erau datorate sumele de bani respective ori la care s-a născut dreptul la acțiune.
Din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a textelor de lege suscitate rezultă că drepturile salariale sunt acele sume de bani ce se cuvin angajatului ca și contraprestație a muncii depuse în baza contractului individual de muncă, plătindu-se cel puțin o dată pe lună.
Or, ajutorul material de Paști și C., prima de Ziua Feroviarului sau salariul suplimentar nu pot fi considerate drepturi salariale în sensul definiției de mai sus, definiție extrasă prin interpretarea normelor juridice redate anterior. Aceasta pentru că ele nu sunt stipulate prin clauze cuprinse în contractul individual de muncă, nu reprezintă o contraprestație a muncii depuse de angajați (au natura unor drepturi suplimentare decurgând dintr-un contract colectiv de muncă) și nu se plătesc cel puțin o dată pe lună, ci au caracter anual, adică se achită o dată pe an, cu prilejul Crăciunului, Paștelui, Zilei Feroviarului, respectiv după expirarea anului pentru care se cuvine salariul suplimentar.
Faptul că nu este vorba despre drepturi salariale este confirmat și de împrejurarea că prin contractul colectiv de muncă, sumele de bani cuvenite pentru Paști și C. au fost desemnate prin expresia „ajutoare materiale”. De asemenea, pentru Ziua Feroviarului se acordă o „primă”.
Aceste sume se cuvin salariaților nu în considerarea muncii pe care au efectuat-o în baza contractului individual de muncă. Ele nu pot fi calificate nici ca sporuri ori adaosuri la salariu în sensul art. 160 din Codul Muncii (text care enumeră elementele componente ale salariului), câtă vreme nu sunt prevăzute prin clauze ale contractului individual de muncă ca fiind un echivalent al activității prestate de angajat.
Așa fiind, în cazul lor nu pot fi aplicate nici dispozițiile art. 171 și nici cele ale art. 268 alineatul 1 lit. c din Codul Muncii, ce prevăd un termen de prescripție de 3 ani în care pot fi reclamate pe calea formulării unei acțiuni în justiție.
Fiind vorba despre drepturi cu caracter patrimonial ce izvorăsc din clauze ale unui contract colectiv de muncă, clauze ce nu au fost executate întocmai de către angajator, în situația lor sunt incidente prevederile art. 268 alineatul 1 lit. e din Codul Muncii, în conformitate cu care cererea de chemare în judecată trebuie introdusă „în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia”.
Întrucât aceste drepturi bănești trebuiau acordate cel mai târziu în anul 2011 și având în vedere dispozițiile art. 268 alineatul 1 lit. e din Legea nr. 53/2003, concluzia care se impune este aceea că acțiunea în justiție prin care puteau fi solicitate trebuia introdusă până la data de 30 iunie 2012. Or, în cauza de față, așa cum reiese din analiza actelor dosarului, cererea de chemare în judecată a fost formulată abia la data de 18.03.2013, cu mult după expirarea termenului legal de prescripție extinctivă de 6 luni.
Cele ce preced demonstrează temeinicia primului dintre motivele de apel și fac necesară admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile având ca obiect plata salariului suplimentar pe anul 2010, a primei de C. și P. pentru același an, a primei de Ziua Feroviarului pentru anul 2010, cu consecința respingerii acestora ca fiind prescrise.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate, urmând a fi înlăturate criticile exprimate prin celelalte motive de apel.
Astfel, al doilea și al treilea motive de apel cuprind susțineri prin care se invocă netemeinicia (caracterul nefondat) al capetelor de cerere privind plata salariului suplimentar pe anul 2010, a primei de C. și P. pentru același an, respectiv a primei de Ziua Feroviarului pentru anul 2010.
Or, câtă vreme primul motiv de apel a fost admis și s-a constatat intervenția prescripției extinctive în ceea ce privește pretențiile amintite, cel de-al doilea și cel de-al treilea motive de apel nu mai pot fi luate în seamă, ele având un caracter subsidiar (puteau fi analizate și eventual, admise, doar dacă s-ar fi respins primul motiv de apel).
Cât privește al patrulea motiv de apel, acesta apare ca nefondat, în mod corect Tribunalul dispunând obligarea pârâtei (apelanta) să plătească drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale calculate prin raportare la salariul minim de 700 lei conform art. 41 (3) lit. a din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi 2008-2010 și drepturile salariale efectiv încasate în anul 2010.
Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi valabil pe anii 2008-2010 a fost înregistrat sub nr. 722/24.01.2008 și a fost publicat in Monitorul Oficial nr. 3 din 11.02.2008. Din conținutul său reiese că părțile contractante sunt reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi si conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr. 356/10.07.2001 a patronatelor, respectiv Confederația Naționala a Patronatului R. - C.N.P.R, Uniunea Naționala a Transportatorilor Rutieri din România - U.N.T.R.R. si reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi si conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr. 54/2003, cu modificările ulterioare, cu privire la sindicate, nominalizate in acest contract colectiv de munca.
În mod evident, dat fiind obiectul său de activitate, apelanta-pârâtă este un agent economic care prestează servicii în ramura economică a transporturilor, fiind specializată în transport pe calea ferată (feroviar).
Or, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996 – în vigoare în cursul anului 2010, adică în perioada vizată prin cererea de chemare în judecată – „clauzele contractelor colective de muncă produc efecte…. pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă”.
Ca atare, prevederile CCMUNRT valabil pe anii 2008-2010 aveau incidență și în cazul pârâtei-apelante.
Prin Contractul Colectiv de Muncă valabil la nivel de unitate nu au fost preluate dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi valabil în perioada 2008-2010, clauză ce stabilea un salariu de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei.
Aceste prevederi contractuale nu au fost aplicate de către apelanta-pârâtă, situație în care la nivelul acestei unități nu au fost respectate clauzele amintite din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi cu privire la cuantumul salariului de bază minim brut.
Potrivit art. 238 din Codul Muncii, varianta în vigoare anterior adoptării Legii nr. 40/2011:
„(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
(2) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
(3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”
În același sens sunt și dispozițiile art. 132 din Legea nr. 62/2011, ce au următorul conținut:
„(1) Clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege.
(2) La încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal.
(3) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior.
(4) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile.”
Interpretarea gramaticală, logică și sistematică a acestor texte legale și aplicarea lor la situația de fapt din speță, conduc la concluzia că prevederile art. 41 din CCMUNR Transporturi pe anii 2008-2010 trebuiau preluate în contractele colective de muncă valabile la nivelul pârâtei-apelante și, de asemenea, trebuiau transpuse în mod corespunzător și în conținutul clauzelor contractelor individuale de muncă ale salariaților apelantei.
De asemenea, art. 243 din Codul Muncii în forma de dinaintea intrării în vigoare a Legii nr. 40/2011 (în prezent art. 148 din Legea nr. 62/2011) arăta că „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți”, iar „neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta”. În condițiile în care prevederile CCM la nivel de ramură transporturi trebuiau să producă efecte și pentru salariații pârâtei-apelante, aceasta din urmă avea obligația de a aplica în mod corespunzător la nivel de unitate dispozițiile art. 41 din acest CCM.
Aceasta și pentru că în conformitate cu art. 40 alineatul 2 lit. c) din Codul Muncii, angajatorul are obligația „să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă”.
Mai mult, art. 57 alineatul 4 din Legea nr. 53/2003 din materia nulității contractului individual de muncă, prevede în mod foarte clar că „în situația în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabilește drepturi sau obligații pentru salariați, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri.”
Potrivit art. 168 din Codul Muncii:
„(1) Plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
(2) Statele de plată, precum și celelalte documente justificative se păstrează și se arhivează de către angajator în aceleași condiții și termene ca în cazul actelor contabile, conform legii.”
Iar art. 166 alineatul ultim din același cod prevede:
„Întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.”
Totodată, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 272 din Codul Muncii, în conformitate cu care „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.”
În raport de toate cele ce preced, este evident că apelanta-pârâtă avea obligația de a dovedi împrejurarea că a plătit drepturile salariale cuvenite angajaților prin raportare la nivelul salariului de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 din CCM valabil la nivel de ramură transporturi.
Această dovadă trebuia făcută prin depunerea statelor de plată sau altor documentelor justificative din care să reiasă în mod cert că s-au achitat drepturile salariale stabilite conform celor mai sus arătate. Or, apelanta-pârâtă, în calitate de angajator, nu a depus la dosar astfel de înscrisuri.
Cele ce preced demonstrează lipsa de fundament a ultimului motiv de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanta-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI „CFR CĂLĂTORI” SA, cu sediul în București, ..38 sector 1, împotriva sentinței civile nr._ din data de 19.12.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. L. ȘI INDEPENDENT PACIFIC, Cu sediu în București, .-3, sector 1, în numele membrilor de sindicat: B. V.-L., M. G., R. M., P. I., S. Ș., T. C. G., T. D.-L., M. M., D. V., M. M. I..
Schimbă în parte sentința atacată.
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile având ca obiect plata salariului suplimentar pe anul 2010, a primei de C. și P. pentru același an, a primei de Ziua Feroviarului pentru anul 2010.
În consecință, respinge toate aceste pretenții ca fiind prescrise.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.05.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
E. L. U. L. C. Dobraniște
GREFIER
F. V.
Red.: C.D.
Dact.: A.C./4 ex.
22.05.2015
Jud. fond: Ș. I. B.
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 323/2015. Curtea... | Conflict de muncă. Decizia nr. 2341/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
