Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 1699/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1699/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-06-2015 în dosarul nr. 3329/2/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2819/2015)
Decizia Civilă Nr. 1699
Ședința publică din data de 29.06.2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - I. P. N.
JUDECĂTOR – M. G.
JUDECĂTOR – A. C. B.
GREFIER - C. F. C.
Pe rol soluționarea cererii de revizuire formulată de revizuenta . împotriva deciziei civile nr.1311/29.04.2015, pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a VII-a Conflicte de muncă și Asigurări sociale în dosarul nr._/3/2012(1415/2015) în contradictoriu cu intimatul I. I..
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 24.06.2015, fiind consemnate separat în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, iar Curtea având nevoie de timp pentru a delibera, în conformitate cu art.396 alin.1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea în aceeași compunere, pentru data de 29.06.2015, când a dat următoarea decizie:
CURTEA,
Deliberând asupra cererii de revizuire:
Prin sentința civilă nr._ din data de 29.10.2014 pronunțată de Tribunalul București – Sectia a VIII a Conflicte de munca și asigurări sociale în dosarul cu nr._/3/2012 a fost respinsă acțiunea formulată de contestatorul I. I., în contradictoriu intimata ., ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr.1311 din data de 29.04.2014, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VII-a Conflicte de muncă și Asigurări sociale în dosarul nr._/3/2012(1415/2015) a fost admis recursul formulat de recurentul-reclamant I. I.împotriva sentinței civile nr._ din data 29 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._/3/2012, în contradictoriu cu intimata-pârâtă ., a fost modificată în parte sentința atacată, a fost admisă în parte acțiunea și anulată decizia de concediere nr.08 din 19.06.2012 emisă de pârâtă.
Totodată a fost obligată pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta începând cu data concedierii 19.06.2012 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a prezentei hotărâri(29.04.2015), menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că Tribunalul nu si-a îndeplinit obligațiile prevăzute de dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., și nu a examinat decizia de concediere din perspectiva dispozițiilor de legalitate prevăzute de art. 252 alin. (2) din Codul muncii, deși au fost invocate motive de nulitate a acesteia.
Astfel, în decizia în cauză se menționează doar temeiul de drept, respectiv art. 61 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, adică concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului, respectiv motive disciplinare, fără însă ca vreo faptă care constituie abatere disciplinară să fie descrisă în decizia de concediere, așa cum cer dispozițiile art. 252 alin. (2) lit. a) din Codul muncii (descrierea faptei care constituie abatere disciplinară).
De asemenea, Curtea a reținut că decizia de concediere nu cuprinde nici mențiunile prevăzute la literele b), ( precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat) și c) (motivele pentru care au înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea) de la alin. (2) al art. 252 din Codul muncii.
Menționarea referatului nr. 914 din 07.06.2012 în cuprinsul deciziei, fără a fi expus conținutul acestuia, nu poate constitui temei al respectării celor trei cerințe fundamentele ale unei decizii de concediere, în lipsa cărora sancțiunea ce intervine este nulitatea absolută a deciziei de concediere.
Prin urmare, având în vedere că decizia de concediere a fost emisă cu nerespectarea condițiilor de legalitate prevăzute de art. 252 alin. (2) lit. a), b) și c) din Codul muncii, condiții prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, deoarece nulitatea este una de drept material și necondiționată de niciun act sau fapt ulterior al angajatorului ori al salariatului sau de producerea vreunui prejudiciu acestuia, se impune pe cale de consecință anularea deciziei în cauză.
Având în vedere că nelegalitatea prevalează oricăror altor elemente de netemeinicie, Curtea a constatat că nu se impune analizarea și sub alte aspecte.
Având în vedere anularea deciziei de concediere, Curtea a dispus și acordarea unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul, în acord cu dispozițiilor art. 80 alin. (1) din Codul muncii ce statuează următoarele:
”În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta”.
Curtea a reținut că acordarea în concret a despăgubirilor menționate este o obligație care revine intimatei-pârâte, începând cu data concedierii 19.06.2012 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a prezentei hotărâri, respectiv 29.04.2015, conform dispozițiilor art. 80 alin. (3) din Codul muncii, întrucât recurentul-reclamant nu a solicitat și reintegrarea în postul deținut anterior concedierii.
În ceea ce privește restul criticilor formulate prin cererea de recurs, Curtea a reținut că acestea sunt nefondate, menținând dispozițiile sentinței prin care au fost respinse capetele cererii de chemare în judecată referitoare la: diferența de drepturi salariale dintre suma prevăzută în contractul individual de muncă și ceea ce reclamantul a încasat, reținerile din salariu și plata orelor suplimentare.
Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire intimata-pârâtă ..
În motivarea cererii întemeiată în drept pe dispozițiile art.322 pct.2 din Codul de procedură civilă, revizuenta a solicitat să se dispună schimbarea, în parte a hotărârii judecătorești atacate, și pe cale de consecință, admiterea cererii de revizuire astfel formulate, pentru următoarele motive:
Pe de o parte, instanță de recurs nesocotește cu desăvârșire probele administrate în cauză din care rezultă, fără putință de tăgadă, că decizia de desfacere a contractului de muncă nr. 7161/10.11.2010 a fost emisă cu îndeplinirea întocmai â dispozițiilor art.251-252 Codul muncii:
Revizuienta a efectuat cercetarea disciplinară înainte de a dispune măsura desfacerii contractului de muncă; intimatul a fost convocat în condițiile legii, indicându-i-se locul, data și motivul convocării pentru cercetarea disciplinară; intimatul a refuzat să uzeze de dreptul de a formula cereri și apărări în cadrul cercetării disciplinare; revizuienta a emis o decizie scrisă în vederea aplicării sancțiunii disciplinare în termenul prevăzut de lege.
Decizia de desfacere a contractului de muncă îndeplinește toate condițiile de validitate prevăzute de art.252 Codul muncii:
Chiar admițând că decizia de desfacere a contractului de muncă este lovită de nulitate absolută, instanță de recurs a omis cu desăvârșire faptul că intimatul a formulat cerere de demisie la data de 14.05.2012, solicitând astfel încetarea contractului individual de muncă în temeiul dispozițiilor art.79 Codul muncii.
Acordarea de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta începând cu data concedierii 19.06.2012 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a prezenței hotărâri. (29.04.2015).
Prin contestația la decizia de desfacere a contractului de muncă, intimatul a solicitat obligarea revizuientei la plata unor drepturi salariale aferente perioadei în care a fost salariat, obligarea revizuientei la plata drepturilor salariale neîncasate constând în diferența dintre suma stabilită conform contractului individual de muncă și suma efectiv plătită cu titlu de salariu; plata contravalorii orelor suplimentare efectuate; plata zilelor de concediu de odihnă și a tuturor drepturilor ce decurg din neacordarea integral a acestuia; restituirea sumei reținute în mod nejustificat, în cuantum de aprox. 500 lei/lunar, începând cu august 2011 până în iunie 2012.
Intimatul nu a solicitat acordarea de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta începând cu data concedierii 19.06.2012 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii. (29.04.2015) pentru motivul că acesta a formulat cerere de demisie.
Astfel că, instanță s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu a fost cerute de intimatul I. I..
Având în vedere motivele invocate, solicită să fie admisă prezenta cerere, să fie schimbată în parte Decizia civilă nr.1311/29.04.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, în sensul constatării legalității deciziei nr.08/19.06.2012 de desfacere a contractului de muncă și înlăturării obligației la plata de despăgubiri.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.
Examinând cererea de revizuire formulată, sub aspectul motivului invocat, art.322 pct.2 Cod procedură civilă, raportat la actele și lucrările dosarului, Curtea o apreciază nefondată, pentru următoarele aspecte:
Potrivit dispozițiilor dispozițiile art. 322 pct. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea reține că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; (...).”
Revizuirea este o cale extraordinară de atac, iar dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel încât exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege. Astfel, în sensul dispozițiilor art. 322 pct. 2 din Codul de procedură civilă, prin„lucru cerut” trebuie să se înțeleagă numai cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia și au stabilit obiectul pricinii supuse judecății.
Ceea ce caracterizează aceste cereri și le delimitează de toate celelalte ce pot fi formulate de părți în proces, constă în aceea că, prin pronunțarea asupra lor, instanța poate pune capăt litigiului, statuând prin admitere sau respingere, în acea parte a hotărârii care poate fi pusă în executare și anume, în dispozitivul hotărârii judecătorești.
Prin urmare, dispozițiile de la pct. 2 al art. 322 din Codul procedură civilă vizează inadvertențele dintre obiectul pricinii supus judecății și ceea ce s-a pronunțat, deși nu s-a cerut - extra petita, nu s-a pronunțat, deși s-a cerut - minus petita sau s-a dat mai mult decât s-a cerut - plus petita.
Textul articolului este intrinsec legat de ceea ce partea a solicitat a fi dedus judecății, nicidecum de examinarea legalității hotărârii, prin intermediul motivelor de recurs sau a părților recurente.
Aceasta întrucât, așa cum s-a mai arătat și anterior, în sensul acestui text, prin „lucru cerut” se înțeleg numai cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia și au stabilit obiectul pricinii supus judecății, care se reflectă în dispozitiv.
În speță se constată că motivele de revizuire au fost structurate pe două aspecte, primul reprezentant de faptul că instanța de recurs a nesocotit probele administrate în cauză și al doilea: instanța de recurs a acordat mai mult decât s-a cerut întrucât intimatul a formulat cerere de demisie la data de 14.05.2012 și nu a solicitat acordarea de despăgubiri. Totodată, Curtea va avea în vedere doar criticile care au fost formulate cu respectarea termenul imperativ prevăzut de codul de procedură civilă în cuprinsul cererii scrise și nu și aspectele orale invocate cu prilejul dezbaterilor.
În privința criticilor de vizează neanalizarea corespunzătoare a probelor, Curtea reține că nu pot fi aplicabile prevederile art. 322 pct.2 Cod procedură civilă, care reprezintă o aplicare a principiul disponibilității, consacrat în dispozițiile articolului 129 alin. 6 Codul de procedură civilă, potrivit căruia, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii dedusă judecății. Curtea reține că această cale extraordinară de atac nu poate tinde la anularea unei hotărâri pentru că judecata nu a fost bine făcută, astfel că nu poate fi invocată atunci când se susține stabilirea eronată a situației de fapt pe baza probelor administrate.
Cât privește cel de-al doilea aspect pus în discuție de către revizuientă, Curtea reține că pentru a stabili limitele învestirii instanței de judecată este de observat că aceste limite nu sunt determinate numai de cererile exprese formulate de părți într-un proces, ci și de cererile incidentale prevăzute de lege și, deci, obligatorii în anumite materii. Rațiunea acestor cereri incidentale implicite rezidă în interesul public ocrotit de legiuitor care preîntâmpină astfel o eventuală situație în care partea omite, din neglijență sau din neștiință, să formuleze o atare solicitare.
Este și cazul contestației formulate de salariat împotriva deciziei de concediere emisă de angajator, indiferent dacă din motive care țin de persoana salariatului sau din motive care nu țin de persoana acestuia, conflict de muncă în care pe lângă pretenția principală de anulare a deciziei instanța de judecată este ținută să soluționeze și cererea salariatului de obligare a angajatorului la plata unei despăgubiri, precum și cererea de repunere a părților în situația anterioară emiterii actului de concediere. Aceste cereri subsecvente pretenției principale sunt reglementate expres în art. 80 din Codul muncii, republicat, astfel: „(1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. (2) La solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere. (3) În cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești”.
Reglementarea legală imperativă nu lasă loc de interpretare asupra caracterului obligatoriu al cererii având ca obiect obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri, în cazul dat al anulării deciziei de concediere. Așadar, instanța învestită cu o contestație împotriva deciziei de concediere, în măsura în care dispune anularea actului, este ținută să dispună obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri, indiferent dacă s-a formulat sau nu un capăt de cerere distinct cu acest obiect. De asemenea, instanța va statua și asupra raportului de muncă dintre părți, în sensul că acesta va continua prin reintegrarea salariatului în postul de muncă avut înaintea concedierii, dacă salariatul formulează în mod expres un astfel de capăt de cerere incidental, sau va înceta de drept dacă salariatul nu formulează expres o cerere în acest sens.
În cauză, intimatul-contestator nu a formulat un capăt de cerere distinct având ca obiect obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri, însă, în temeiul art. 80 alin. (1) din Codul muncii, republicat, instanța de recurs a dispus în acest sens prin decizia dată, obiect al revizuirii de față. Nu se poate considera că instanța a soluționat și o altă pretenție, având ca obiect despăgubirea salariatului în cazul încetării suspendării contractului individual de muncă, deoarece normele de drept care le reglementează indică exact ce elemente alcătuiesc cuantumul respectivelor despăgubiri, iar, în cauză, în dispozitiv se regăsește formula folosită de legiuitor în art. 80 alin. (1) din Codul muncii, republicat: „despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul”.
Cât privește criticile ce vizează faptul că instanța de recurs a acordat mai mult decât s-a cerut, deși intimatul formulase cerere de demisie la 14.05.2012, Curtea reține că nu pot fi analizate în cadrul căii extraordinare de atac. Fiind invocate prevederile art. 322 pct.2 Cod procedură civilă, dezbaterile sunt limitate la analiza inadvertențelor dintre obiectul pricinii supus judecății și ceea ce s-a pronunțat. Or chestiunea invocată de către revizuientă nu vizează ipoteza prevăzută de textul de lege, ci o reanalizare a situației de fapt care ar conduce la neacordarea despăgubirilor.
Chiar dacă revizuienta este nemulțumită de soluția pronunțată, aceasta nu poate solicita, pe calea prezentei căi extraordinare de atac, o nouă apreciere asupra situației de fapt reținute, întrucât cazul reglementat de revizuire, ca o cale extraordinară de retractare a unei hotărâri irevocabile, este de strictă interpretare și aplicare.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.322 pct.2 Cod procedură civilă va respinge ca neîntemeiată cererea de revizuire formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta . împotriva deciziei civile nr.1311/29.04.2015, pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a VII-a Conflicte de muncă și Asigurări sociale în dosarul nr._/3/2012(1415/2015) în contradictoriu cu intimatul I. I., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 24.06.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
P. I. N. M. G. A. C. B.
GREFIER,
C. F. C.
Red: M.G./15.07.2015
Dact: D.A.M.
2ex./02.07.2015
Jud. fond: D. M.
Jud.recurs:P. A.
L. H.
L. C. Dobraniște
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 931/2015.... | Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 276/2015.... → |
|---|
