Contestaţie decizie de sancţionare. Decizia nr. 368/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 368/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-02-2015 în dosarul nr. 25427/3/2013
Dosar nr._ (Număr în format vechi 7719/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.368
Ședința publică din data de 06.02.2015
Completul de judecată compus din:
PREȘEDINTE C. G. C.
Judecător D. E. O.
Grefier N. C.
Pe rol, soluționarea apelului formulat de apelanta S.C. V. R. S.R.L., împotriva sentinței civile nr.5635 din data de 13.05.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2013, în contradictoriu cu intimatul N. P., având ca obiect „contestație decizie de sancționare”.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns apelanta prin reprezentant A. L., ce depune împuternicire avocațială și delegație la filele 18-19 dosar, și intimatul prin avocat D. D. A., ce depune împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr._/10.12.2014.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Grefierul de ședință expune referatul cauzei, după care:
Reprezentantul apelantei, având cuvântul, arată că înțelege să depună la dosar un set de înscrisuri în dovedirea atitudinii fostului angajat, respectiv, situația dosarelor aflate pe rolul instanțelor având ca părți societatea pe care o reprezintă și intimatul din prezenta cauză. Comunică un exemplar al acestor înscrisuri avocatului intimatului.
Avocatul intimatului arată că se opune administrării acestei probe.
Deliberând, Curtea respinge proba solicitată de apelantă, apreciind că înscrisurile nu sunt utile soluționării cauzei.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și, respectiv, combaterea motivelor de apel.
Apelanta, prin reprezentant, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat.
Intimatul, prin avocat, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile apelate ca fiind temeinică și legală. Cu privire la primul motiv de apel cuprins în capitolul I al apelului,solicită respingerea acestuia, având în vedere dispozițiile Codului Muncii în sensul că față de ceea ce scrie în decizia de sancționare nu se mai poate adăuga nicio virgulă. Solicită de asemenea respingerea și a motivelor 2, 3 și 4 din capitolul I, apreciind că sentința este temeinic și complet motivată. Cu privire la motivul de apel cuprins în capitolul II al apelului,solicită respingerea acestuia, având în vedere că nu ne regăsim în teza aliniatului 2 a articolului 461 Cod procedură civilă, întrucât prin natura lui apelul beneficiază de principiul prevăzut de art.477 Cod procedură civilă, respectiv, efectul devolutiv.
Solicită acordarea cheltuielilor de judecată conform chitanței pe care o depune la dosar.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5635 din data de 13.05.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2013, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul N. P., în contradictoriu cu pârâta ., a fost anulată decizia de sancționare nr.2 din 26.01.2013, emisă de pârâtă și s-a luat act că reclamantul va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamantul a fost salariat al paratei începând cu data de 03.12.2007, în baza contractului individual de munca înregistrat sub nr.2985/17.12.2007.
Prin decizia contestată nr.2/26.06.2013 reclamantul a fost sancționat cu reducerea salariului pe o perioadă de 3 luni cu 10% din salariul de bază.
Faptele reținute în sarcina reclamantului în considerentele deciziei sunt: ”Netemeinicia explicațiilor acordate de Dl. N. P. în cadrul procedurii de cercetare disciplinara prealabila din data de 24 mai 2013 (de exemplu interzicerea accesului la locul de muncă, inexistența unei decizii în conformitate cu prevederile legale privind încetarea contractului de muncă);
Mențiunile din procesul verbal referitoare la plângeri penale/acțiuni în justiție făcute în scopul de a justifica neprezentarea la locul de muncă;
Faptul că Dl. N. P. a refuzat a rămâne la locul de muncă după finalizarea cercetării disciplinare prealabilă”.
În decizie mai sunt redate prevederile din codul muncii, respectiv art.39 pct.2 și dispozițiile contractului individual de munca respectiv litera M punctul 2.
Potrivit art.247 alin.1 din Codul muncii angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancțiuni disciplinare salariaților săi ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară, iar potrivit aliniatului 2 al aceluiași articol abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.
Din dispozițiile legale susmenționate rezultă că sancțiunile disciplinare pot fi aplicate numai în cazul săvârșirii cu vinovăție a unei fapte în legătura cu munca, prin care a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.
Potrivit art.250 din Codul muncii angajatorul stabilește sancțiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de salariat, avându-se în vedere următoarele: a) împrejurările în care fapta a fost săvârșită; b) gradul de vinovăție a salariatului; c) consecințele abaterii disciplinare; d) comportarea generală în serviciu a salariatului; e) eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.
Potrivit art.252 alin.2 din Codul muncii sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art.251 alin.3, nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancțiune se aplică; e) termenul în care sancțiunea poate fi contestată.
Din dispozițiile legale menționate, instanța a reținut ca decizia contestată, concretizând o măsură disciplinară luată de angajator împotriva angajatului, trebuie să fie deopotrivă legală și temeinică, iar analiza cerințelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziilor.
Având în vedere criticile formulate de către reclamant împotriva deciziei de sancționare, critici care vizează legalitatea deciziei, Tribunalul a procedat la analizarea legalității deciziei contestate.
Punctul de pornire în efectuarea cercetării disciplinare îl constituie convocarea în scris a salariatului de persoană împuternicită de angajator să realizeze această operațiune, precizându-se obiectul, data ora și locul întrevederii (art.151 alin.2 din Codul muncii). Cu această ocazie salariatul are dreptul să formuleze toate apărările în favoarea sa și să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele și motivațiile pe care le consideră necesare (art.251 alin.4 din Codul muncii).
Tribunalul a reținut și prevederile art.251 din Codul muncii care, stabilește expres și sub sancțiunea nulității absolute, mențiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă decizia de sancționare disciplinară, printre care și motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.
Așa cum rezultă din înscrisul de la fila 13 dosar, convocarea salariatului s-a făcut în vederea efectuării cercetării disciplinare prealabile pentru neprezentarea la locul de munca începând cu data de 13.05.2013 și până la data prezentei, fără a fi indicată sau menționata o altă dată de raportare în cuprinsul adresei. Ulterior, la data de 24.05.2013 a fost încheiat procesul verbal de cercetare disciplinară.
La data de 26.06.2013 a fost emisă decizia de sancționare disciplinară în cuprinsul căreia se reține ca reclamantul a refuzat să rămână la locul de munca după finalizarea cercetării disciplinare.
Din desfășurarea și cronologia evenimentelor, cât și din cuprinsul deciziei contestate rezulta încălcarea de către parata atât pe parcursul desfășurării cercetării prealabile cât și la momentul emiterii deciziei de sancționare disciplinara a dispozițiilor legale imperative referitoare la realizarea cercetării disciplinare prealabile și la respectarea dreptului la apărare al salariatului, ceea ce are drept consecință nulitatea absolută a deciziei în condițiile art.251 alin.1 din Codul muncii.
Reclamantul a fost sancționat pentru o faptă care nu a făcut obiectul cercetării disciplinare și care este ulterioara acesteia.
Nu se regăsește în cuprinsul deciziei ca motiv al sancționării împrejurarea ca reclamantul nu s-a mai prezentat la locul de munca anterior cercetării disciplinare și faptul pentru această faptă a fost sancționat.
Tribunalul a reținut ca efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile cu un caracter pur formal, în lipsa ascultării salariatului în legătura cu faptele imputate și a consemnării în concret a apărărilor reclamantului în legătura cu aceste abateri, înainte de stabilirea vinovăției, reprezintă o încălcare a dreptului la apărare al salariatului înainte de aplicarea sancțiunii disciplinare, ceea ce conferă caracter nelegal cercetării disciplinare astfel efectuate și imprima același caracter deciziei de sancționare disciplinară, în lumina prevederilor art.251 alin.1 și alin.4 Codul muncii.
Împrejurarea că atât convocarea, cât și procesul verbal de cercetare disciplinara nu au primit un număr de înregistrare în evidență pârâtei ridică suspiciuni cu privire la momentul întocmirii acestor înscrisuri.
Respectare prevederilor legale imperative relative la procedura cercetării disciplinare prealabile reprezintă o obligație legală de fond intrinsecă măsurii sancționării disciplinare fiind o garanție a respectării dreptului la apărare al salariatului mai înainte de aplicarea sancțiunii disciplinare, iar încălcarea acestuia constituie cauză de nulitate absolută expresă a măsurii dispuse.
În aceeași ordine de idei, sub aspectul condițiilor de formă, art.252 litera c din Codul muncii prevede în termeni imperativi și sub sancțiunea nulității absolute necesitatea mențiunii referitoare la motivele care au dus la înlăturarea apărărilor formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.
Or, deși se susține de către parata că salariatul a fost cercetat disciplinar și că a formulat apărări cu această ocazie, decizia contestată nu face referire la niciuna din apărările formulate de salariat și cu atât mai mult nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în declarația dată la 24.05.2013 (întrucât în opinia instanței această declarație nu întrunește exigențele de a fi o apărare formulată în condițiile art.251 din Codul muncii), apărări pe care instanța nu le-a putut analiza și nu a putut aprecia în ce măsură acestea nu înlătură „faptele” imputate salariatului așa cum s-a reținut în cuprinsul deciziei contestate, față de lipsa oricăror mențiuni referitoare la apărările formulate de salariat în legătură cu acestea.
În lipsa menționării apărărilor în cuprinsul deciziei Tribunalul nu a știut nici măcar despre ce apărări „netemeinice” este vorba, reprezentând în esența încălcarea prevederilor imperative ale art.252 lit.c din Codul muncii, articol instituit tocmai ca o garanție a respectării dreptului la apărare al salariatului pe parcursul cercetării prealabile, întrucât, în condițiile în care angajatorul nu ține cont de aceste apărări și nu le îndepărtează motivat, dreptul la apărare al angajatului realizat doar prin luarea unei declarații de care nu se ține cont și care nu este analizată anterior aplicării sancțiunii cât și la momentul aplicării acesteia prin înlăturarea motivată a argumentelor salariatului apare ca fiind „pur formal” și golit de conținut.
Tot sub aspectul condițiilor de formă, Tribunalul a constatat că decizia nu este motivată în fapt și nu cuprinde precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat, mențiuni prevăzute sub sancțiunea nulității absolute de dispozițiile art.252 din Codul muncii.
În acest sens tribunalul a reținut prevederile art.262 din Codul muncii care, stabilește în mod expres și sub sancțiunea nulității absolute, mențiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă decizia de sancționare disciplinara: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile;
În lumina dispozițiilor legale sus menționate, tribunalul a reținut următoarele:
Decizia contestată nu este motivată în fapt potrivit art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii întrucât nu cuprinde descrierea faptei sau faptelor care constituie abatere disciplinară, data comiterii acestora și data luării la cunoștința de cel în drept să emită decizia; date ce se impun a fi menționate atât pentru a permite verificarea de către instanța a respectării termenelor prevăzute de art.252 alin.1 din Codul muncii, referitoare la aplicarea sancțiunii cât și pentru a putea aprecia asupra gravității conduitei culpabile a salariatului și care a dus la sancționarea disciplinara a acestuia.
Astfel, sub aspectul faptelor considerate abateri disciplinare grave, Tribunalul a constatat că acestea sunt descrise de o manieră generică și mult prea vagă prin formularea: „mențiunile din procesul verbal referitoare la plângeri penale/acțiuni în justiție, făcute în scopul de a justifica neprezentarea la locul de muncă și că a refuzat a rămâne la locul de munca după finalizarea cercetării disciplinare prealabile, fără a se menționa intervalul, dacă începând cu acea dată nu s-a mai prezentat defel, nearătându-se în concret în ce împrejurări de fapt au fost acestea săvârșite și nici data comiterii acestora și nici data luării la cunoștința de cel în drept să aplice sancțiunea și să emită ordinul, date și mențiuni ce se impun a fi menționate așa cum am mai subliniat în toate cazurile, atât pentru a permite verificarea de către instanța a respectării termenelor prevăzute de art.252 alin.1 Codul muncii, referitoare la aplicarea sancțiunii cât și pentru a putea aprecia asupra gravității conduitei culpabile a salariatului și care a dus la sancționarea disciplinara a acestuia.
Aceasta întrucât, decizia de sancționare disciplinară nu poate fi completată în ceea ce privește descrierea faptei cu conținutul unor acte exterioare cu atât mai puțin în cuprinsul întâmpinării formulate în fața instanței. Aceasta completare nu numai că nu satisface exigenta legii și nu echivalează cu motivarea deciziei dar și contravine prevederilor art.79 din Codul muncii în conformitate cu care, în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt decât cele precizate și deci arătate în decizia de concediere.
În aceeași ordine de idei, în lipsa descrierii faptelor, Tribunalul nu a putut verificat dacă acestea, în conținutul lor concret și prin modul de săvârșire reprezintă sau nu abatere disciplinară, respectiv încălcări ale atribuțiilor de serviciu ale salariatului sau ale Regulamentului de Ordine Interioară aplicabil.
În acest context, Tribunalul nu a luat în considerare niciuna din susținerile pârâtei din întâmpinare prin care se încearcă o descriere a faptelor direct în fața instanței,
Respectiv: „fapta descrisă în decizie o reprezintă absentele nemotivate ale domnului N. pe perioada cuprinsă între data de 14 mai 2013 și data cercetării disciplinare”, întrucât o asemenea situație de fapt nu rezultă din cuprinsul deciziei contestate iar practica angajatorilor de a aduce în instanță motive de fapt ce nu pot fi verificate că ar fi întemeiat măsura sancționării trebuie sancționată de instanță întrucât contravine atât prevederilor legale referitoare la aplicarea sancțiunii disciplinare cât și principiului bunei credințe pe care se bazează relațiile de muncă, principiu consacrat de art.8 alin.1 din Codul muncii.
Tribunalul a reținut totodată și încălcarea altor prevederi edictate de lege pentru aplicarea valabilă a sancțiunii disciplinare, respectiv b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat.
Având în vedere concluzia la care a ajuns cu privire la nelegalitatea deciziei pentru lipsa cercetării prealabile pentru una din faptele menționate în decizie, temporal aceasta fiind ulterioara cercetării, și pentru nerespectarea condițiilor de formă a căror lipsă este sancționată cu nulitatea absolută, Tribunalul a constatat că nu se mai impune analizarea temeiniciei măsurii, dat fiind ca analiza condițiilor de legalitate prevalează asupra temeiniciei deciziei.
Cu toate acestea, Tribunalul a reținut ca și sub aspectul temeiniciei decizia contestată este criticabila, fata de lipsa probelor care să dovedească realitatea celor reținute în cuprinsul acesteia.
Astfel, sub acest aspect, Tribunalul a constatat că atâta vreme cât în cuprinsul deciziei nu a fost reținută o situație de fapt concret determinată, aceasta fiind sub acest aspect așa cum am subliniat, nemotivata – nu poate fi făcută o verificare cu privire la nerespectarea sau încălcarea de către salariat a unor atribuții concrete.
Cu toate acestea, analizând fapta pentru care reclamantul a fost convocat la cercetarea disciplinară, (care nu se regăsește în concret în conținutul deciziei dar instanța l-a prezumat,) respectiv neprezentarea la locul de munca începând cu data de 13 mai 2013, Tribunalul a constatat că cele imputate au fost contrazise de susținerile martorei M. D., depoziția, care arata ca ultima dată l-a văzut pe reclamant la serviciu pe data de 14 mai, deci ulterior momentului precizat de parata, iar la data de 13.05.2013 angajatorul a informat angajații ca reclamantul urmează a fi concediat, astfel că nu apare ca fiind inițiată de reclamant sau culpabila conduita acestuia.
Mai mult, la 14.05.2013 pârâta a încheiat cu reclamantul un protocol de predare primire a obiectelor pe care acesta le-a avut din partea companiei, respectiv: chei, autoturism, telefon mobil și laptop, fiind greu de presupus că acesta își mai putea desfășura activitatea profesională în bune condiții, aspect confirmat de martora M. D., colega de serviciu cu reclamantul.
În acest context, instanța a apreciat că nu se află în prezența unei fapte care să constituie abatere disciplinară, săvârșită cu vinovăție astfel încât, răspunderea disciplinară nu poate fi angajată.
În acest sens, din întreaga succesiune a evenimentelor, rezultă în mod clar că emiterea deciziei de sancționare a reclamantului s-a făcut în scopul îndepărtării acestuia din cadrul unității angajatoare, fără o reală cercetare a faptelor și fără ascultarea salariatului, context în care, Tribunalul a constatat că prin încălcarea prevederilor imperative edictate de lege pentru aplicarea valabilă a sancțiunii disciplinare, s-au creat suficiente premise pentru anularea deciziei contestate pentru nelegalitate cât și pentru netemeinicie.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, pârâta ..
În motivarea apelului, apelanta a susținut că domnul N. P. a fost angajatul companiei V. România începând cu anul 2007 până în data de 15 iulie 2013.
Începând cu data de 14 mai 2013 domnul N. P. a refuzat în mod constant a se prezenta Ia locul de muncă, motivând, ca "raporturile de munca au încetat la data de 14 mai 2013."
Această opinie, după cum se observă, este susținută și în contestația de față.
Urmare absențelor de la locul de muncă, domnul N. P. a fost invitat de a se prezenta la locul de muncă.
Cum nici la aceste solicitări scrise nu a dat curs a fost invitat în data de 24 mai 2013 la cercetare disciplinară prealabilă, pentru a justifica motivele ce l-au determinat a refuza a se prezenta la locul de muncă și a-și îndeplini obligațiile de serviciu.
Rezultatul cercetării disciplinare prealabile a fost consemnat în procesul-verbal din data de 24 mai 2013.
Pentru neprezentarea la locul de muncă pe perioada cuprinsă între data de 14 mai 2013 și 24 mai 2014, inclusiv pentru refuzul de a rămâne Ia locul de munca după închiderea cercetării disciplinare, domnul N. P. a fost sancționat cu reducerea salariului de bază, așa cum este consemnat în Decizia nr.2 din data de 26 iunie 2013.
Ulterior datei de 24 mai 2013 domnul N. P. a fost invitat în scris în repetate rânduri a se prezenta la locul de muncă, însă acesta a nu a dat curs acestor solicitări, încălcând flagrant obligațiile de serviciu.
Constatând aceasta obstinență, în data de 31 mai 2013 în temeiul art.51 alin.2 din Codul muncii, domnului N. P. i s-a suspendat contractul de muncă.
Această atitudine a domnului N. P. s-a perpetuat și în luna iunie 2013 când domnul N. P. nu s-a prezentat nici măcar o singură zi la locul de muncă.
În luna iulie 2013 a fost transmisă o nouă solicitare de cercetare disciplinară iar rezultatul a fost desfacerea disciplinară a contractului de munca începând cu data de 15 iulie 2013.
Situația de fapt mai sus descrisă și recunoscută integral de contestator prin susținerile din procesul-verbal de cercetare disciplinară, este contestată.
Astfel, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, domnul N. P. a solicitat anularea deciziei nr.2 din data de 26 iunie 2013, decizie prin care domnul N. P. a fost sancționat cu reducerea salariului pentru o perioadă de 3 luni cu un procent de 10%.
De asemenea, instanța de fond a reținut reclamantul a fost sancționat pentru o faptă care nu a făcut obiectul cercetării disciplinare și care este ulterioară acesteia.
Sub acest aspect, consideră că în mod greșit instanța de fond a apreciat actul de dus judecații, analizând doar ultima mențiune din motivația deciziei nr.2 din 26 iunie 2013.
Solicită a se observa că deși decizia nr.2 din 26 iunie 2013 cinci motive pentru care s-a ajuns la aceasta sancțiune, instanța apreciază ca domnul N. P. a fost sancționat doar pentru o faptă care nu a făcut obiectul cercetării.
Din analiza decizieI rezultă foarte clar că sancționarea domnului N. P. s-a produs ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor sale, prevăzute în Contractul de munca – lit.M - în perioada 13 mai 2013 - 24 mai 2013, culminând cu refuzul de a rămâne Ia locul de muncă.
Interpretarea instanței, în sensul că domnul N. P. a fost sancționat doar pentru că nu a mai rămas la locul de muncă după data de 24 mai 2013 nu își găsește nici o susținere atât în cuprinsul deciziei și nici în probele administrate.
Sentința atacată a fost criticată și sub aspectul reținerii de către instanța de fond a faptului că decizia nu cuprinde dispozițiile care au fost încălcate de salariat.
Ori, așa cum a arătat mai sus, referirea din cadrul deciziei de sancționare la dispozițiile contractului de muncă dintre părți – lit.M. pct.2 - obligațiile angajatului este extrem de clară iar instanța nu a analizat aceste aspecte.
Totodată,se arată că instanța de fond a apreciat că decizia nu cuprinde descrierea faptelor sau acestea au o descriere generică și mult prea vagă.
Și acest motiv nu își găsește susținere, deoarece decizia contestată a aplicat o sancțiune pentru faptul că domnul N., refuzând a se mai prezenta la locul de munca după data de 13 mai 2013 a încălcat atât dispozițiile Codului Muncii cât și ale contractului de munca dintre părți iar justificarea pentru absentele nemotivate nu este justificată - formularea de plângeri nu este suficientă.
Menționează că nu sunt întemeiate nici aprecierile instanței de fond cu privire la temeinicia decizie de sancționare.
Instanța de fond, apreciind cu privire la temeinicia deciziei, preia fragmente din depoziția martorei în sensul că domnul N. P. s-a prezentat și în data de 14 mai 2013 la sediul societății.
Ceea ce însă omite a reține instanța, deși în declarația martorei se menționează foarte clar și chiar este recunoscut de N. P. în procesul verbal de cercetare disciplinară, este aspectul ca după data de 14 mai 2013 nu s-a mai prezentat la locul de muncă.
Ori, analizând declarațiile martorei doar într-un singur sens, instanța de fond nu a analizat cauza sub toate aspectele, motiv pentru care a pronunțat o hotărâre nelegală.
Instanța de fond apreciază ca "prin semnarea protocolului de predare din data de 14 mai 2013”, este greu de presupus că acesta își mai putea desfășura activitatea profesională în bune condiții, aspect confirmat de martora.
Aceste concluzii ale instanței sunt exagerate și nesusținute de probele aflate la dosar. Astfel deși se invoca declarația martorei M., chiar aceasta declara că își mai lasă calculatorul la birou. Acest aspect însă nu este reținut de instanța de fond, instanța preferând a susține doar ca angajatul nu își mai putea desfășura activitatea.
La această întrebare - esențiala pentru corectă soluționare a cauzei de fata - instanța de fond nu dă nici un răspuns.
Ori lipsa analizei prezentei contestații sub toate aspectele și prin coroborarea probelor administrate - contract de muncă, proces verbal de cercetare disciplinară, decizie de sancționare - a dus la o soluție greșita, motiv pentru care solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul respingerii contestației formulate.
În temeiul art.461 alin.2 C., formulează totodată apel și împotriva considerentelor sentinței apelate cuprinse în fila 12 alin.3 și solicită să se dispună înlăturarea din considerentele sentinței apelate a mențiunilor "rezulta în mod clar că emiterea deciziei de sancționare a reclamantului s-a făcut în scopul îndepărtării acestuia din cadrul unității angajatoare".
Așa cum a învederat, intre părți exista mai multe litigii pe rol, iar la momentul formulării prezentului apel exista dosarul_/3/2013 având ca obiect concedierea domnului N. P., iar menținerea acestor considerente o prejudiciază, deoarece instanța investită cu analiza deciziei de concediere poate considera că se afla în fața unei situații deja stabilită printr-o hotărâre judecătorească.
Pe de altă parte, aceste considerațiuni nu au legătura cu obiectul prezentului dosar care vizează doar reducerea salariului cu 10% pe o perioadă de 3 luni de zile,aceste considerațiuni nu au fost puse în dezbaterea parților iar părțile nu au putut formula apărări susținute de probatorii.
Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 C.pr.civ., în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
O primă critică adusă de către apelant sentinței atacate vizează împrejurarea potrivit căreia,în mod greșit instanța de fond a reținut că reclamantul a fost sancționat pentru o faptă care nu a făcut obiectul cercetării disciplinare și care este ulterioară acesteia,din analiza deciziei rezultând că sancționarea intimatului s-a produs ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor sale prevăzute în contractul de muncă,lit.M,în perioada 13 mai 2013-24 mai 2014,culminând cu refuzul de a rămâne la locul de muncă.
Această critică nu poate fi reținută cât timp,astfel cum rezultă din convocarea la cercetarea disciplinară prealabilă emisă de către societatea apelantă,intimatului i-au fost solicitate explicații în ceea ce privește absența de la locul de muncă începând cu data de 13.05.2013 și până la data emiterii convocării,în timp ce,prin decizia contestată,contestatorul intimat a fost sancționat pentru refuzul de a rămâne la locul de muncă după finalizarea cercetării disciplinare prealabile.
Apelanta arată că decizia contestată cuprinde cinci motive pentru care s-a ajuns la aplicarea sancțiunii,însă,din verificarea deciziei atacate rezultă că punctele 1-4 din decizie nu cuprind descrierea vreunei abateri disciplinare pretins a fi fost săvârșite de către contestator ci referiri la dispozițiile art.39 alin.2 din Codul muncii,contractul de muncă al contestatorului,netemeinicia explicațiilor acordate de către contestatorul intimat în cadrul procedurii de cercetare disciplinară prealabilă din data de 24.05.2013,plângeri penale/acțiuni în justiție făcute de contestator,acestea neechivalând însă cu descrierea unei abateri disciplinare,instanța de fond apreciind astfel în mod corect faptul că reclamantul a fost sancționat pentru o faptă care nu a făcut obiectul cercetării disciplinare și care este ulterioară acesteia.
Prin cea de a doua critică adusă sentinței atacate,apelanta arată că în mod greșit instanța de fond a considerat că decizia nu cuprinde dispozițiile care au fost încălcate de salariat,cât timp în decizie se face referire la dispozițiile lit.M pct.2 din contractul individual de muncă al acestuia.
Nici această critică nu poate fi reținută,deoarece dispozițiile art.252 din Codul muncii fac referire la prevederile din statutul de personal,regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat,mențiuni pe care decizia contestată nu le cuprinde.
Din temeiurile invocate în drept în cuprinsul deciziei contestate nu se pot desprinde decât reguli generale din Codul muncii și contractul de muncă încheiat între părți, ceea ce nu răspunde exigențelor impuse de Codul muncii.
Totodată,apelantul critică sentința atacată sub aspectul reținerii de către instanța de fond a faptului că decizia nu cuprinde descrierea faptelor sau acestea au o descriere generică și mult prea vagă.
Și această critică este nefondată,față de dispozițiile art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii,atrăgând nulitatea deciziei de sancționare nedescrierea faptei prin elemente de natură să stabilească o corectă redare a împrejurărilor în care s-a comis fapta sancționabilă față de care să se analizeze corecta individualizare a sancțiunii precum și a modalităților prin care au fost înlăturate apărările persoanei sancționate,legea nepermițând completarea deciziei cu alte elemente de fapt.
Motivele care au condus la sancționarea angajatului trebuie arătate, în concret,nefiind posibilă expunerea acestora pe parcursul judecății, în condițiile în care art.79 din Codul muncii prevede că, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere, ceea ce conduce, în mod indubitabil, la concluzia că decizia de concediere trebuie să conțină și motivele de fapt ale concedierii.
Cum lipsa elementelor prevăzute de dispozițiile art.252 alin.2 Codul muncii este sancționată prin dispozițiile legale mai sus amintite cu nulitatea absolută a deciziei contestate,analiza cerințelor de legalitate primând asupra celor referitoare la temeinicia deciziei contestate,decizia ce face obiectul contestației deduse judecății fiind lovită de nulitate absolută,pentru nerespectarea dispozițiilor prevăzute de art.251 din Codul muncii,nu se mai impune analizarea criticilor aduse cu privire la temeinicia deciziei de sancționare și nici cele aduse considerentelor sentinței atacate,din moment ce acestea vizează temeinicia sentinței apelate.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza art.480 C.pr.civ., va respinge, ca nefondat, apelul.
În temeiul art.453 alin.1 C.pr.civ., va fi obligată apelanta să plătească intimatei suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu chitanța aflată la file 22 dosar apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta S.C. V. R. S.R.L., cu sediul în București, ., ., împotriva sentinței civile nr.5635 din data de 13.05.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2013, în contradictoriu cu intimatul N. P., domiciliat în București, ..14, ., . și cu domiciliul ales la Av. Decuseara D. A., cu sediul în București, ., ..
Obligă apelanta să plătească intimatei suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 06.02.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
C. G. C. D. E. O.
GREFIER
N. C.
Red.: C.G.C.
Dact.: A.C./5ex.
10.03.2015
Jud. fond: D. A. T.
| ← Calcul drepturi salariale. Decizia nr. 852/2015. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 641/2015.... → |
|---|
