Contestaţie decizie modificare unilaterală contract de muncă. Decizia nr. 1174/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1174/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-04-2015 în dosarul nr. 48849/3/2012
Dosar nr._ (Număr în format vechi 709/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.1174
Ședința publică din data de 03.04.2015
Completul de judecată compus din:
PREȘEDINTE C. G. C.
Judecător D. E. O.
Judecător N. R. I.
Grefier N. C.
Pe rol, soluționarea recursului formulat de recurenta M. A. M., împotriva sentinței civile nr.5624 din data de 13.05.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2012, în contradictoriu cu intimata S.C. I. DE C. ÎN TRANSPORTURI - INCERTRANS S.A., având ca obiect „contestație decizie modificare unilaterală contract de muncă”.
La apelarea cauzelor pe lista de amânări fără discuții au răspuns: recurenta prin avocat C. N., ce depune la dosar împuternicire avocațială de substituire ./2015, și intimata prin consilier juridic C. I., ce depune la dosar delegație nr.1297/02.04.2015.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Grefierul de ședință expune referatul cauzei, după care:
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și, respectiv combaterea motivelor de recurs.
Recurenta, prin avocat, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea în parte a sentinței civile recurate în sensul admiterii în totalitate a acțiunii. Apreciază că în mod greșit instanța de fond a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute și anularea deciziei nr.81/27.11.2012, prin care s-a dispus revocarea sa fin funcția de director economic. În acest sens face referire la dispozițiile Codului Muncii care reglementează doar două situații în care modificarea unilaterală a contractului individual de muncă poate opera, acestea fiind delegarea și detașarea. Solicită să se constate că în speță nu sunt incidente niciuna dintre aceste situații de excepție și că între părți nu a existat un raport de mandat care să poată fi revocat de Consiliul de Administrație. Astfel, solicită să se constate că în contractul individual de muncă nu se face nicio referire la o posibilă confirmare sau acordare de mandat. Cu privire la actul constitutiv al societății, solicită să se constate că este valabil în cadrul institutului, fiind o convenție încheiată între o persoană de drept public, statul, o persoană de drept privat, Societatea de Investiții Financiare, și o . alte persoane fizice care au participat la programul de privatizare în masă. Prin urmare, actul constitutiv nu este izvor de drept, fiind un contract care obligă doar pe cei care l-au semnat. Arată că a fost pusă în fața faptului împlinit, că i s-a prezentat un act adițional pe care nu a avut altă opțiune decât să îl semneze. Solicită să se aibă în vedere că din toate actele dosarului rezultă că pe calea deciziei nr.81/27.11.2012 s-a urmărit îndepărtarea sa din funcția de director economic, întrucât institutul nu a înțeles să urmeze calea prevăzută de Codul Muncii.
Cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată arată că le va solicita pe cale separată.
Intimata, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile recurate ca fiind temeinică și legală, pentru motivele expuse în conținutul întâmpinării.
Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5624 din data de 13.05.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2012, a fost admisă, în parte, contestația privind pe contestatoarea M. A. M., în contradictoriu cu intimatul S.C. I. de C. în Transporturi - Incertrans S.A., a fost anulată decizia de sancționare nr.78/21.11.2012 și au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere.
Prin aceeași sentință, s-a luat act că nu se vor solicita de către reclamantă cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanta a ocupat funcția de director economic în cadrul Societății pârâte conform contractului individual de muncă nr.712/18.03.2011, începând cu data de 21.03.2011, contractul fiind încheiat pe durata nedeterminată. În data de 14.04.2011, salariatei i s-a comunicat Fișa postului aferenta funcției de director economic.
Prin Decizia Consiliului de Administrație nr.150/26.11.2012 s-a aprobat propunerea de revocare a reclamantei din funcția de director economic și de numire a d-lui Novaseliev R. în această funcție, în conformitate cu prevederile art.20 lit.c din Actul Constitutiv al Societății pârâte. Pentru aducerea la îndeplinire a acestei Decizii, directorul general al S.C. I. de C. în Transporturi - Incertrans S.A. S.C. I. de C. în Transporturi - Incertrans S.A, a emis Decizia nr.81/27.11.2012 prin care reclamanta a fost revocată din funcția de director economic, începând cu data de 28.11.2012 și numită în funcția de economist în economie generală, cu salariul de bază lunar de 2150 lei. Această decizie a fost emisă cu respectarea competențelor funcției de director general, în temeiul art.21¹ lit.a și h din Capitolul VI¹ al Actului Constitutiv al Societății pârâte.
Reclamanta a fost informată cu privire la această modificare a contractului individual de muncă și a semnat fără rezerve actul adițional nr.02/27.11.2012, prin care s-a modificat funcția și salariul, celelalte cauze ale contractului individual de muncă rămânând neschimbate.
Potrivit art.41 CM, contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părților (alin.1). Cu titlu de excepție, modificarea unilaterală este posibilă în cazurile și în condițiile prevăzute de Codul muncii (alin.2). Modificarea contractului individual de muncă se referă la oricare dintre următoarele elemente (alin.3): a) durata contractului; b) locul muncii; c) felul muncii; d) condițiile de muncă; e) salariul; f) timpul de muncă și timpul de odihnă.
Față de situația de fapt reținută mai sus, instanța a constatat că reclamanta și pârâta au fost de acord cu modificarea contractului de muncă nr.712/18.03.2011 în ceea ce privește funcția (felul muncii) și salariul cuvenit. Prin urmare, susținerile reclamantei cu privire la modificarea unilaterală a CIM și la disimularea unei concedieri disciplinare sunt neîntemeiate.
Decizia directorului general nr.81/27.11.2012 reprezintă un act de dispoziție legal întocmit, în limitele competențelor stabilite de lege și de Actul Constitutiv al Societății pârâte în vederea organizării activității, ce a stat la baza modificării bilateral consimțite a contractului individual de muncă al reclamantei.
În plus, instanța a reținut în lumina prevederilor art.268 lit.d CM, că raportul de muncă dinte părți a încetat la data de 18.12.2012 în temeiul Deciziei Directorului General nr.100/17.12.2012, în condițiile art.55 lit.b Legea nr.53/2013 (ca urmare a acordului părților, la data convenită de acestea). Prin urmare, cererea reclamantei cu privire la nulitatea deciziei de revocare din funcția de director economic, depusă la instanță în aceeași zi, a devenit lipsită de interes, nemaiputând fi promovată.
În ceea ce privește sancționarea disciplinară a reclamantei cu avertisment scris, instanța reține că prin în Decizia nr.78/21.11.2012, s-a constatat că salariata M. A. M., ocupând funcția de director economic se face direct răspunzătoare de neelaborarea și nepredarea până la data de 16.11.2012 a niciunui document privind modul de implementare a măsurilor cuprinse în adresa nr.5678/16.11.2012.
În decizia de sancționare s-a menționat că prin fapta săvârșită de reclamantă, au fost încălcate prevederile Regulamentului Intern al Societății:
- cap. 6 – Reguli concrete privind disciplina muncii în Institut:
- art.6.4.4 alin.1 conform cărora „salariații sunt obligați să execute întocmai și la timp dispozițiile primite”;
- art.6.4.4 alin.4 conform cărora „salariatul care refuză pe propria răspundere să execute dispozițiile șefului ierarhic, dacă în urma analizei efectuate de către șeful ierarhic superior celui care a dat dispoziția, se constată că refuzul a fost motivat, va fi sancționat pentru neîndeplinirea la timp a sarcinilor de serviciu”;
- cap.7 – Abateri disciplinare și sancțiuni aplicabile:
- art.7.2 alin.5 conform cărora „refuzul, în mod nejustificat, a executării sau executarea necorespunzătoare a sarcinilor de serviciu prevăzute pentru postul pe care sunt angajați”;
- art.M alin.2 lit.A din CIM, conform cărora salariatul are „obligația de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuțiile ce îi revin conform fișei postului”.
Instanța a reținut că, potrivit articolul 247 alin.1 din codul muncii, angajatorul dispune de prerogativa de a aplică sancțiuni disciplinare salariaților săi în cazul în care aceștia au săvârșit abateri disciplinare. Decizia de sancționare trebuie să fie întocmită cu respectarea dispozițiilor art.247-252 Codul muncii.
În ceea ce privește legalitatea deciziei de sancționare contestate, instanța constată mai întâi că, potrivit art.251 alin.1 din Codul muncii, sancțiunea disciplinară prevăzută la art.248 alin.1 lit.a poate fi dispusă fără efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.
În al doilea rând s-a reținut că decizia de sancționare respectă condițiile de formă prevăzute de art.252 din Codul muncii. Potrivit acestui text de lege, angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei. Sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art.251 alin.3, nu a fost efectuată cercetarea;
d) temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică;
e) termenul în care sancțiunea poate fi contestată;
f) instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată.
S-a reținut că decizia contestată cuprinde elementele apte să contureze împrejurările săvârșirii faptelor sancționate, față de care să se analizeze temeinicia deciziei contestate și individualizarea sancțiunii aplicate.
În ceea ce privește temeinicia deciziei de sancționare, se reține că pentru existența unei abateri disciplinare este necesar ca fapta săvârșită de către salariat să se răsfrângă negativ asupra procesului muncii, prin nesocotirea obligației instituită de art.39 alin.2 lit.a din Codul muncii, respectiv încălcarea obligației de a îndeplini atribuțiile ce îi revin conform fișei postului.
În speță, prin adresa nr.5678/16.11.2012, directorul general constata că reclamanta și consilierul juridic nu au depus până la 16.11.2012 nici un document/raport privind modul de implementare a măsurilor cuprinse în adresa nr.5606/13.11.2012. S-a mai precizat că, în caz de nerespectare a ordinelor și dispozițiilor legale ale conducătorului ierarhic, vor fi sancționați disciplinar.
Față de motivarea în fapt a deciziei de sancționare, instanța reține că prin adresa nr.5678/16.11.2012 nu s-a dispus elaborarea și predarea anumitor documente cu privire la modul de implementare a unor măsuri determinate, ci doar s-a constatat că nu s-a adus la îndeplinire dispozițiile dintr-o altă adresă (nr.5606/13.11.2012).
Analizând conținutul adresei nr.5606/13.11.2012 la care se face trimitere, instanța reține că directorul general al societății pârâte i-a trasat reclamantei următoarele sarcini de serviciu:
- întocmirea unor proceduri operaționale de lucru specifice sistemului de salarizare, care vor fi actualizate pe măsura schimbărilor legislative și organizatorice, cu aportul personalului care realizează aceste activități. Procedurile vor fi difuzate în scris, sub semnătura, cu specificarea datei, prin lista de difuzare a tuturor persoanelor implicate în realizarea activităților respective, conform prevederilor OMFP 945/2005 cu modificările și completările ulterioare. Termenul până la care trebuia realizată această atribuție era 01.12.2012, urmând a se face raportare zilnică.
- se va exercita controlul ierarhic, respectiv controlul de specialitate, cu privire la activitățile care compun sistemul de salarizare, conform prevederilor Standardului 22 Strategii de Control din OMFP nr.946/2005). Această sarcină trebuia realizată permanent, cu raportare zilnică.
- se va aduce la îndeplinire și se va punere în aplicare Deciziei nr.45/19.07.2012 emisă de conducerea societății. Termenul până la care trebuia realizată această atribuție era 30.11.2012, urmând a se face raportare zilnică.
Tribunalul a constatat că sarcinile de serviciu au fost trasate la data de 13.11.2012 (marți) și că la data de 16.11.2012 (vineri, ora 14.49), reclamanta a transmis prin e-mail un raport înregistrat ulterior sub nr.5682/20.11.2012 privind modul de aducere la îndeplinire a sarcinilor trasate, ce trebuiau realizate permanent, respectiv până la 01.12.2012 și 30.11.2012.
Prin urmare, constatarea făcută prin adresa nr.5678/16.11.2012 nu este exactă, având în vedere că reclamanta a dovedit că a transmis pe adresa personală de e-mail a directorului general o raportare succintă a măsurilor luate.
Din adresa nr.5682/20.11.2012, rezultă că reclamanta a depus la data de 20.11.2012 un referat asupra modului de realizare a sarcinilor trasate, din adresa nr.5773/23.11.2012 rezultă că reclamanta a depus la data de 22.11.2012 o procedură operațională privind salarizarea (apreciată ca incompletă și parțial incorectă), iar din adresa înregistrată cu nr.5763/22.11.2012 rezultă că reclamanta a procedat la controlul ierarhic cu privire la activitatea de salarizare, fiind verificată întocmirea Declarației 112.
Față de cele constatate, instanța a apreciat că reclamanta nu a încălcat cu rea-credință obligațiile de serviciu stabilite prin adresa nr.5606/13.11.2012, având în vedere complexitatea și volumul lucrărilor ce trebuiau efectuate.
Constatând că nu există vinovăție din partea reclamantei, instanța a anulat decizia de sancționare nr.78/21.11.2012, ca nefiind temeinic întocmită.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității/anularea adresei nr.5784/23.11.2012, instanța a reținut că prin aceasta nu a fost luată nicio măsură privind raportul de muncă existent între părți, ci s-a adus la cunoștința reclamantei argumentele directorului general pentru tragerea la răspundere disciplinară. Întrucât decizia contestată nu reprezintă o decizie de sancționare disciplinară, instanța constată că nu se poate pronunța cu privire la legalitatea și temeinicia să.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal și motivat, contestatoarea M. A. M..
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9, art.3041 C.pr.civ., recurenta a susținut că decizia recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită în cauză a legii și ale art.6 paragrafului 1 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamental privind dreptul la un proces echitabil, a principiului contradictorialității și a principiului disponibilității.
În raport de dispozițiile art.129 alin.4 teza finală din C.pr. civ. judecătorul este în drept să pună în dezbaterea parților orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.
Art.129 alin.6 din Codul de proc. Civ. Vechi prevede faptul că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății".
Conform art.21 alin.1 și 3 coroborat cu art.24 alin.1 din Constituite, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, părțile având dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare fiind garantat.
Art.6 din CEDO prevede că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independentă și imparțiala instituita de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor să/e cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptata împotriva sa".
Față de textele de lege indicate anterior, menționează că prin hotărârea recurată instanța de fond a încălcat dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare al recurentei, principul contradictorialității și principiul egalității.
După cum a arătat, conform art.6 (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei să/e, de către o instanța independenta și imparțiala instituita de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptata împotriva sa.
În jurisprudența CEDO, dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6 par.1 din Convenție, include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate" adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.
Instanța de fond, încalcă principiul contradictorialității, al disponibilității și dreptul recurentei la apărare și la un proces echitabil, având în vedere că, pentru prima oară prin hotărârea apelată, constata culpa recurentei, prin faptul că:
„În plus, instanța reține în lumina prevederilor art.268 lit.d CM, că raportul de munca dintre părți a încetat la data de 18.12.2012 în temeiul Deciziei Directorului General nr.100/17.12.2012, în condițiile art.55 lit.b Legea nr.53/2003 (ca urmare a acordului parților, la data convenita de acestea). Prin urmare, cererea reclamantei cu privire la nulitatea deciziei de revocare din funcția de director economic, depusă la instanța în aceeași zi, a devenit lipsită de interes, nemaiputând fi promovată".
Acest raționament al instanței cu privire la lipsa de interes în ceea ce privește demersul judiciar privind nulitatea deciziei de revocare a subsemnatei din funcția de director economic, nu a fost niciodată pus în discuția parților de către instanța, în condițiile în care lipsa de interes nu a fost invocată de către parat prin întâmpinare.
Or, contradictorialitatea este unul dintre principiile specifice procedurii civile, fiind o componentă a dreptului fundamental la apărare, constând în dreptul parților aflate pe poziții cu interese contrare de a propune și administra probe și de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt și de drept care interesează dezlegarea pricinii, indiferent dacă elementele puse în discuție reprezintă rezultatul inițiativei parților ori al judecătorului.
Corelativ acestui drept, pentru asigurarea respectării sale, instanța de judecată are obligația de a pune în discuția părților toate chestiunile de fapt și de drept apărute în cursul procesului, în baza cărora vă soluționa litigiul. Vor fi puse în discuția părților excepțiile, cererile, împrejurările de drept și de fapt invocate, instanța urmând a-și întemeia hotărârea numai asupra aspectelor supuse dezbaterii contradictorii a părților. Se poate afirma că principiul contradictorialității primează fată de principiul rolului activ, instanța neputându-se pronunța fără a asculta poziția părților.
De asemenea, interpretând principiul disponibilității, înalta Curte de Casație și Justiție Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia civilă nr.5210 din data de 27 iunie 2007, a apreciat că:
„Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității.
Conform acestui principiu, consacrat de art.129 alin.6 Cod procedură civilă, instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată și prin eventualele cereri reconvenționale sau de intervenție.
C. procesual, atât sub aspectul obiectului cât și al părților între care se derulează litigiul, este cei fixat de părți nefiind permis instanței ca, din oficiu, să se pronunțe în afara limitelor în care a fost învestită, prin introducerea în cauză a altor persoane decât cele între care se poartă procesul".
Faptul că la data de 18.12.2012 a încetat raportul de muncă al recurentei în temeiul Deciziei Directorului General nr.100/17.12.2012 de pe funcția de Economist în economie generală, nu lipsește de interes demersul judiciar promovat de recurentă cu privire la constatarea nulității și anularii măsurii de revocare din funcția de Director Economic dispusă nelegal prin decizia directorului general nr.81/27.11.2012. Raporturile de munca au încetat între parți de pe cu totul o altă funcție decât de pe cea de pe care a fost revocata abuziv.
Procedând în acest mod, instanța de fond se face vinovată de încălcarea principiul contradictorialității, al disponibilității și a dreptului recurentei la apărare și la un proces echitabil.
S-a mai invocat și greșita respingere a capătului de cerere al recurentei privind constatarea nulității absolute și anularea Deciziei Directorului General al S.C. I. de C. în Transporturi - Incertrans S.A. nr.81/27.11.2012 prin care s-a dispus revocarea acesteia din funcția de Director Economic.
Instanța de fond, încălcând și aplicând greșit normele de drept material incidente, a dispus nelegal respingerea acestui capăt de cerere, întrucât trebuia să constate că:
Decizia de revocare din funcție era emisă în mod unilateral de către angajator.
Instituția modificării unilaterale de către angajator a contractului individual de muncă reprezintă situația de excepție, regulă în materia modificării contractelor individuale de munca fiind acordul de voințe intre salariat și angajator, iar modificarea făcându-se printr-un act adițional la contractul individual de muncă.
Codul muncii reglementează doar două situații în care modificarea unilaterală a contractului individual de munca poate opera. Acestea sunt delegarea și detașarea.
În speța nu este incidența niciuna din aceste două situații de excepție, angajatorul procedând la modificarea unilaterală a contractului individual de muncă în mod ilegal și abuziv.
Prin fapta sa, angajatorul a modificat unilateral și nejustificat atât felul muncii, cât și salariul. În urma acestei modificări, recurenta a fost trecută în funcția de Economist în economie generală, funcție inferioară celei deținute înainte. De asemenea, salariul de baza lunar a fost micșorat la suma de 2150 lei, suma ce reprezintă mai puțin de jumătate din salariul avut anterior, adică 5418 lei.
Rezultă așadar, fără echivoc faptul că modificarea locului de muncă și a salariului, prin trecerea recurentei dintr-un post de conducere într-un post de execuție, a fost făcuta în mod abuziv și ilegal de către angajator, care nu a respectat dispozițiile legale în vigoare și aplicabile în cazul modificării unilaterale a contractului individual de muncă.
Instituția revocării din funcție nu este reglementată de Codul muncii, care este legea aplicabilă în raporturile de muncă.
În art.1 al deciziei nr.81/27.11.2012 se precizează faptul ca subsemnata este revocata din funcția de Director Economic, începând cu data de 28.11.2012. Or, legea aplicabilă raporturilor de munca nu reglementează instituția revocării.
Codul muncii prevede în art.55 ca situații de încetare a contractului individual de munca următoarele:
- încetarea de drept
- concedierea, care reprezintă "încetarea contractului individual de munca din inițiativa angajatorului, cu respectarea dreptului de preaviz
- demisia, care reprezintă încetarea contractului individual de munca din inițiativa salariatului, tot cu respectarea dreptului de preaviz
De asemenea, mai este reglementată instituția suspendării contractului individual de muncă, ce presupune suspendarea prestării muncii de către salariat și a acordării drepturilor salariale de către angajator în anumite situații.
Toate aceste cazuri de încetare a contractului individual de munca nu sunt incidente în speță.
Încercând o eludare a dispozițiilor legale în ceea ce privește procedura legală privind concedierea pentru motive ce țin de persoana salariatului stabilită de codul muncii, angajatorul a urmărit și dispus înlăturarea subsemnatei din funcția de Director Economic deținuta în baza contractului individual de munca nr.712/18.03.2011 printr-un tertip nelegal, dispunând "revocarea" din funcție, ci nu "concedierea" cum era legal.
Astfel, intimatul cu bună-știință și cu rea-credința a concediat-o în realitate de pe funcția de conducere deținuta, fără a dispune cercetarea prealabilă a recurentei, fără a-i acorda dreptul legal de a formula apărări și cu încălcarea dreptului de preaviz.
Cercetarea prealabilă impusă de lege a se efectua înaintea oricărei aplicări de sancțiune disciplinara nu s-a efectuat.
Codul muncii prevede faptul că, înainte de aplicarea oricărei sancțiuni disciplinare, cu excepția avertismentului scris, este obligatoriu a se efectua o cercetare disciplinară.
Menționează că nu a fost luată niciodată o asemenea măsura prin care s-ar fi putut demonstra faptul că a fost sancționată în mod netemeinic, nefiind responsabilă de nicio abatere disciplinară.
Decizia contestată nu îndeplinea condițiile prevăzute sub sancțiunea nulității de art.62 alin.3 din Codul muncii, în sensul că nu conține motivele de fapt care au determinat concedierea.
Potrivit art.62 alin.3 din Codul muncii „decizia se emite în scris șl sub sancțiunea nulității absolute, trebuie să fie motivată în fapt și în drept și să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată și ia instanța judecătorească ia care se contestă".
Dispozițiile art.76 lit.a, prevăd: „decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea".
În acest sens, în jurisprudența Curții de Apel București - Secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a reținut că este lovită de nulitate concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege, referitoare la cerințele de fond și de formă ale emiterii deciziei de concediere, la clauzele obligatorii a fi incluse în aceasta, la termenul în care decizia poate fi emisă" (decizia nr.4213/R din 4 decembrie 2007).
Prin motivarea în fapt se înțelege expunerea explicită și fără echivoc a motivelor de fapt care au determinat luarea măsurii. Aceasta se realizează prin descrierea în concret în cuprinsul deciziei de concediere, a situației de fapt care atrage incidența temeiului juridic invocat pentru luarea măsurii.
În cuprinsul deciziei contestate se menționează doar o . dispoziții legale și acte ale consiliului de administrație al intimatului, fără nicio mențiune cu privire la motivele ce au determinat luarea măsurii de revocare din funcția de director economic.
Așadar, rezultă indubitabil faptul că decizia contestată o fost emisă cu încălcarea art.62 alin.3 din Codul muncii, atâta timp cât se invocă, în mod generic, Decizia Consiliului de Administrație nr.150/26.11.2012 prin care dna. M. A. M. se revoca din funcția de Director Economic".
În acest sens. Tribunalul Suprem în decizia nr.560/16.07.1953 (Culegere de decizii de îndrumare ale plenului Tribunalului Suprem pe anii 1952-1965, Ed. Științifică, București, 19Ó6, p.174) a statuat că: „este necesară determinarea riguroasă a împrejurărilor de fapt care duc la desfacerea contractului de muncă" și că „motivul pentru care se desface contractul de muncă nu poate fi în discordanță cu împrejurările de fapt". Aceste statuări există tocmai pentru a delimita situațiile reale și legale de acele situații unde este incident abuzul de drept din partea angajatorului și unde, doar aparent motivele de fapt ale desfacerii contractului individual de muncă există, dar el nu constituie motiv real al concedierii salariatului, scopul urmărit de angajator.
Este necesar că instanța să analizeze incidența abuzului de drept în special din punct de vedere al existenței unei condiții reale și serioase. Altfel spus, dacă există o cauză reală și serioasă nu există abuz de drept, dacă, însă,în pofida susținerilor angajatorului nu există o cauză reală și serioasă a concedierii, per a contrario, există, fie un abuz de drept, fie o nelegalitate. În concluzie, a identifica existenta cauzei reale și serioase înseamnă a identifica dacă există sau nu abuz de drept ori o ilegalitate.
Or, instanța de fond trebuia să constate și să rețină ca decizia de revocare din funcția de director economic nr.81/27.11.2012 a recurentei reprezintă un abuz de drept, atâta vreme cât, pe de o parte, aceasta este emisa fără nicio motivare a faptului ce a condus la luarea măsurii de revocare, fără nicio identificare/descriere a vreunei fapte săvârșite de către recurentă menite a lua măsura dispusă iar pe de altă parte, revocarea fin realitate, concedierea de pe funcția de conducerea s-a făcut fără efectuarea cercetării prealabile prevăzuta de lege, fără acordarea dreptului legal de a se apăra și cu încălcarea dreptului de preaviz.
De asemenea, decizia de revocare cuprinde doar 3 articole.
În niciunul dintre acestea, angajatorul nu și-a motivat decizia luată cu privire la revocarea recurentei din funcție.
Intimatul se rezumă doar la a o înștiința că a fost eliberată din funcția de Director General și nu expune în decizie motivele pentru care s-a luat această măsura.
Prin decizia nr.81/27.11.2012 se încalcă și art.3,17 și 37 din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit dispozițiilor art.3 din cod, orice persoană este liberă în a-și alege locul de muncă și a activității pe care urmează să o presteze. Libertatea muncii este garantată prin Constituție.
Prin emiterea deciziei de revocare a recurentei din funcția de director economic este încălcat acest drept al său, întrucât angajatorul nu a procedat la consultarea acesteia înainte de a-i modifica felul muncii și salariul.
De asemenea, angajatorul nu și-a respectat obligația de informare a salariatului, încălcând astfel art.17 din același act normativ.
Conform acestor dispoziții, angajatorul este obligat să înștiințeze salariatul cu privire la orice modificare a clauzelor esențiale din contract. Printre acestea se număra și funcția ocupată și salariul de bază, elemente care au fost modificate în mod unilateral și fără ca recurentei să-i fie aduse la cunoștința înainte de operarea modificării.
În același timp, angajatorul încalcă și dispozițiile art.37 Codul muncii, care prevăd că drepturile și obligațiile din raporturile de munco dintre angajat și salariat se stabilesc potrivit legii și prin negociere, în cadrul contractului individual de muncă.
Solicită a se avea în vedere faptul că, prin emiterea celor 3 înscrisuri contestate s-a dorit, ca ultim scop, eliberarea sa din funcția de Director economic.
Decizia de revocare din funcția de Director economic s-a dorit de fapt a fi o sancțiune disciplinară, aplicată în mod nelegal de către angajator.
Instanța de fond trebuia să constate și faptul că după eliberarea recurentei din funcția de Director economic, postul a fost ocupat de către fostul Director General al societății, aceeași persoană care a emis decizia de revocare a recurentei din funcție și aceeași persoană cu care s-a menținut comunicarea în scop profesional, eliberarea recurentei din funcție făcându-se în mod abuziv, ca urmare a imputării unor abateri disciplinare nemotivate.
În raport de ce cele menționate anterior la pct.A și B și în raport de greșita respingere a petitului principal al acțiunii privind constatarea nulității absolute și anularea Deciziei Directorului General al S.C. I. de C. în Transporturi - Incertrans S.A. nr.81/27.11.2012 prin care s-a dispus revocarea recurentei din funcția de Director Economic, instanța de fond trebuia să admită și petitele accesorii privind:
- repunerea părților în situația anterioară emiterii Deciziei de revocare din funcția de Director Economic nr.87/27.11.2012;
- obligarea intimatului la plata către recurentă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care aș fi beneficiat de la data revocării din funcția de Director Economic și până la efectiva repunere în situația anterioară;
- obligarea intimatului la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al recurentei/registrul general de evidență al salariaților.
Recurenta a invocat și greșita respingere a petitului privind constatarea nulității absolute și anularea Adresei Directorului General al S S.C. I. de C. în Transporturi - Incertrans S.A. nr.5784/23.11.2012 prin care i s-a adus la cunoștința că ar fi săvârșit o abatere disciplinară conform art.247 alin.7 și alin.2 din Codul Muncii republicat.
E. respinge instanța acest capăt de cere reținând ca, „în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității/anularea adresei nr.5784/23.11.2012, prin aceasta nu a fost luată nicio măsura privind raportul de munca existent între părți, ci s-a adus la cunoștința reclamantei argumentele directorului general pentru tragerea la răspundere disciplinară. Întrucât decizia contestată nu reprezintă o decizie de sancționare disciplinară, instanța constata că nu se poate pronunța cu privire la legalitatea și temeinicia să", întrucât:
Instanța corect observa: „(...) constatarea făcuta prin adresa nr.5678/16.11.2012 nu este exactă, având în vedere că reclamanta a dovedit că a transmis pe adresa personală de e-mail a directorului general o raportare succintă a măsurilor luate. (...} ", însă în mod greșit nu constată că această adresă nu întrunește condițiile legale pentru a fi considerată avertisment scris.
Codul muncii prevede faptul că orice sancțiune disciplinara va fi aplicată printr-o decizie a angajatorului.
Astfel, adresa prin care am fost avertizată de abaterea disciplinara nu este o decizie, astfel încât ea nu poate fi luată în considerare că avertisment scris.
În afară de condiția de formă, adresa nu îndeplinește nici condițiile cumulative prevăzute de art.252 alin.2 lit.b, d, e și f, fiind în consecința, nula absolut. De asemenea, sancțiunea disciplinara nu este motivată.
Așadar, în ceea ce privește cele două sancțiuni disciplinare mai sus menționate, angajatorul a ignorat cu desăvârșire dispozițiile art.250 din Codul muncii, care prevăd că "angajatorul stabilește sancțiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de salariat, avându-se în vedere următoarele:
a) împrejurările în care fapta a fost săvârșită;
b) gradul de vinovăție a salariatului;
c) consecințele abaterii disciplinare;
d) comportarea generală în serviciu a salariatului;
e) eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de către acesta"
În raport de aceste considerente, susține că trebuia admis și acest capăt de cerere formulat de recurentă.
Prin întâmpinarea formulată, intimată S.C. I. de C. în Transporturi - Incertrans S.A, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs formulate, precum și în baza art.3041 Cod procedură civilă, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
O primă critică adusă de către recurentă sentinței atacate vizează împrejurarea potrivit căreia,instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității,al disponibilității și dreptul reclamantei la apărare și la un proces echitabil,deoarece raționamentul instanței cu privire la lipsa de interes în ceea ce privește demersul judiciar privind nulitatea deciziei de revocare din funcția de director economic nu a fost pusă în discuția părților,aceasta nefiind invocată nici de către pârâtă prin întâmpinare.
Această critică nu poate fi însă reținută cât timp,argumentul principal avut în vedere de către instanța de fond la respingerea cererii privind constatarea nulității absolute a deciziei Directorului General al . în Transporturi-Incertrans SA nr.81/27.11.2012 prin care s-a dispus revocarea reclamantei din funcția de director economic a constat în faptul că aceasta a fost informată cu privire la modificarea contractului individual de muncă,semnând fără rezerve actul adițional nr.02/27.11.2012 prin care s-a modificat funcția și salariul,celelalte cauze ale contractului individual de muncă rămânând neschimbate,în speță fiind aplicabile dispozițiile art.41 din Codul muncii ce reglementează necesitatea acordului părților la modificarea contractului individual de muncă,astfel încât,fiind întrunit acordul de voință al părților cu privire la modificarea contractului individual de muncă nr.712/18.03.2011 în ceea ce privește funcția și salariul cuvenit,susținerile reclamantei cu privire la modificarea unilaterală a contractului individual de muncă și disimularea unei concedieri disciplinare fiind neîntemeiate.
Este adevărat că instanța de fond a reținut în subsidiar și faptul că solicitarea reclamantei cu privire la nulitatea deciziei de revocare din funcția de director economic depusă la instanță în aceeași zi în care raporturile de muncă dintre părți au încetat,în temeiul Deciziei Directorului General nr.100/17.12.2012 a devenit lipsită de interes,însă,chiar dacă s-ar înlătura respectivele considerente reținute de prima instanță,sentința atacată tot nu ar putea fi modificată în sensul solicitat de către recurentă,cât timp,argumentele expuse de către instanța de fond referitoare la acordul exprimat de către părți cu privire la modificarea contractului individual de muncă și semnarea de către recurentă a actului adițional nr.02/27.11.2012 sunt pe deplin valabile.
Totodată,recurenta susține că revocarea din funcție a fost emisă în mod unilateral de către angajator,instituția revocării din funcție nefiind reglementată de Codul muncii,art.55 din respectivul act normativ prevăzând ca situații de încetare a contractului individual de muncă încetarea de drept,concedierea,demisia.
Nici aceste critici nu pot fi însă reținute,cât timp,decizia nr.81/27.11.2012 nu se referă la încetarea contractului de muncă ci la schimbarea felului muncii și a salariului,elemente ce pot fi modificate conform art.41 C.muncii prin acordul părților,în speță,astfel cum s-a arătat mai sus,părțile fiind de acord cu modificarea contractului individual de muncă nr.712/18.03.2011 iar reclamanta fiind informată cu privire la modificarea contractului individual de muncă,semnând fără rezerve actul adițional nr.02/27.11.2012.
Se susține și faptul că,cercetarea prealabilă impusă de lege a se efectua înaintea aplicării sancțiunii disciplinare nu s-a efectuat,decizia contestată neîndeplinind nici condițiile prevăzute sub sancțiunea nulității de art.62 alin.3 din Codul muncii în sensul că nu conține motivele de fapt care au determinat concedierea,însă aceste susțineri sunt lipsite de relevanță în condițiile în care astfel cum s-a arătat,decizia nr.81/27.11.2012 nu reprezintă o decizie de concediere,ci de modificare a unor elemente ale contractului individual de muncă,astfel încât,nu se impunea nici efectuarea unei cercetări prealabile și nici îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.62 alin.3 Codul muncii în sensul precizării motivelor de fapt care au determinat concedierea.
Va fi înlăturată și critica referitoare la încălcarea prin decizia contestată a dispozițiilor art.3,17 și 37 din Codul muncii,cât timp,potrivit înscrisului depus în copie certificată la fila 42 a dosarului de fond reclamanta a fost informată cu privire la modificarea contractului individual de muncă în ceea ce privește felul muncii și salariul,reclamanta semnând actul adițional nr.02/27.11.2012 prin care era de acord cu modificarea art.E și J din contractul individual de muncă cu privire la felul muncii și salariu,fiind menționat expres și faptul că angajatorul a procedat cu respectarea prevederilor art.17 alin.5 din Codul muncii la informarea angajatului în termenul legal cu privire la modificările propuse iar angajatul a luat la cunoștință,semnarea respectivului înscris certificând și constatând acordul explicit și neviciat al salariatei.
De asemenea,vor fi înlăturate și criticile referitoare la respingerea capetelor de cerere formulate în subsidiar,dat fiind caracterul accesoriu al acestora față de cererea principală.
Va fi înlăturată și critica referitoare la respingerea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute și anularea Adresei Directorului General al intimatei nr.5784/23.11.2012,acesta fiind un act intern al societății,constituind o informare a salariatei cu privire la argumentele directorului general pentru tragerea la răspundere disciplinară a recurentei,prin aceasta nefiind luate măsuri cu privire la raportul de muncă dintre părți,adresa contestată nereprezentând o decizie de sancționare disciplinară.
Pentru considerentele arătate, în baza art.312 C.pr.civ., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta M. A. M., împotriva sentinței civile nr.5624 din data de 13.05.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2012, în contradictoriu cu intimata S.C. I. DE C. ÎN TRANSPORTURI - INCERTRANS S.A.
Ia act că intimatul nu solicită cheltuieli de judecată, în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 03.04.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. D. E. N. R.
C. O. I.
GREFIER
N. C.
Red.: C.G.C.
Dact.: A.C./2 ex.
22.05.2015
Jud. fond: G. E. P.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 407/2015.... | Despăgubire. Decizia nr. 1887/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
