Despăgubire. Decizia nr. 114/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 114/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-01-2015 în dosarul nr. 728/87/2014
Dosar nr._ (Număr în format vechi 6018/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr. 114
Ședința publică din data de 15.01.2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE – E. L. U.
JUDECĂTOR - L. C. DOBRANIȘTE
GREFIER - F. V.
Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulată de apelantul-reclamant S. M. T. M. împotriva sentinței civile nr.827 din data de 17.06.2014, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, C. Administrativ și Fiscal - Complet specializat pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. A. A., având ca obiect „despăgubire”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că, în prezenta cauză s-a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. 1 pct.2 Cod procedură civilă, judecarea cauzei în lipsă.
Nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și având în vedere că, în prezenta cauză s-a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. 1 pct.2 Cod procedură civilă, judecarea cauzei în lipsă, o reține în pronunțare.
CURTEA ,
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.827 din data de 17.06.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și C. Administrativ Fiscal - Complet Specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei pentru perioada 01.01._11, invocată de instanță, din oficiu și pe cale de consecință a respins ca prescrisă acțiunea pentru această perioadă; a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul S. M. T. M. împotriva pârâtei D. A. A..
Pentru a pronunța această sentință, analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de prima instanță din oficiu, s- au reținut următoarele:
Astfel, potrivit art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul Muncii cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Cum, obiectul cauzei de față vizează obligarea pârâtei la restituirea sumei de 4274 lei, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit pentru perioada 01.01.2011 – 29.02.2012 este evident că acesta se circumscrie prevederilor art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul Muncii, astfel că, față de data promovării acțiunii, dreptul material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.01._11 s-a prescris.
Pe cale de consecință, cererea reclamantului, pentru această perioadă s-a respins ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
Cu privire la fondul cauzei, pentru perioada de 13 .03. 2011 – 29.02.2012 s-a reținut că Decizia nr. 85/2013 emisă de Curtea de Conturi a României, a stabilit la pct. 1 în sarcina reclamantului obligația de a lua angajamente de plată pentru restituirea sumelor încasate nelegal aferente perioadei 01.01.2011 – 29.02.2012, precum și introducerea de acțiuni judecătorești la instanțele competente prin care se va solicita obligarea personalului contractual care refuză să-și ia angajament de plată la restituirea sumelor încasate nelegal.
Camera de Conturi Teleorman a avut în vedere dispozițiile art. 197 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd:
(1) Salarizarea personalului de conducere din spitalele publice, precum și a celorlalte categorii de personal se stabilește potrivit legii.
(2) Salarizarea personalului din spitalele private se stabilește prin negociere între părți.
Prin OUG nr. 48/2010, articolul 197 din Legea nr.95/2006 a fost modificat în sensul că, începând cu data de 1 ianuarie 2011, cheltuielile aferente drepturilor de personal din unitățile sanitare reprezintă maximum 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație.
Dispozițiile legale conduc la concluzia că toate cheltuielile aferente salarizării personalului care își desfășoară activitatea în cadrul unităților sanitare publice trebuie să reprezinte 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație.
În vederea îndeplinirii obligațiilor impuse prin Decizia nr. 85/2013 Curții de Conturi a României – Camera de Conturi Teleorman cu privire la recuperarea prejudiciului, reclamantul a chemat în judecată pârâtul și a solicitat restituirea drepturilor salariale pentru care s-a reținut că ar fi fost încasate necuvenit în perioada 01.01.2011 – 29.02.2012.
Dispozițiile art. 256 din Codul Muncii, potrivit cărora salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie, rezultă că aceste dispoziții instituie obligația restituirii doar pentru salariații care au încasat o sumă nedatorată.
Potrivit art. 162 alin. 3 din Codul Muncii, sistemul de salarizare al personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetele locale se stabilește prin lege cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative, iar art. 197 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 prevede că salarizarea personalului de conducere din spitalele publice, precum și a celorlalte categorii de personal se stabilește potrivit legii.
Începând cu data de 1 ianuarie 2011, cheltuielile aferente drepturilor de personal stabilite potrivit alin. (1) reprezintă maximum 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație.
Încasarea necuvenită a drepturilor salariale presupune inexistența unei baze legale care să justifice acordarea drepturilor salariale, situație care nu se regăsește în cauză.
Acordarea drepturilor salariale în perioada 01.01.2011 – 29.02.2012 în favoarea pârâtului a avut, ca și temei legal, prevederile Legii nr. 285/2010 și Legii nr. 283/2011 care au reglementat, în perioada menționată, salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
Chiar dacă Camera de Conturi Teleorman a constatat că reclamantul, în calitatea de angajator, în anul 2011 și parțial în anul 2012, prin plata salariilor a depășit plafonul de 70% menționat de art. 197 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, această împrejurare nu poate fi imputată pârâtului care, în perioada menționată și-a primit drepturile salariale în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Împrejurarea că prin decizia Curții de Conturi nr. 85/2013 s-a dispus luarea unor măsuri vizând recuperarea de la salariați a unor drepturi salariale plătite nelegal, nu poate constitui temei pentru aplicarea dispozițiilor art. 256 din Codul Muncii, atâta timp cât aceste prevederi instituie obligația restituirii doar pentru salariații care au încasat o sumă nedatorată.
Concluzionând, obligația reclamantului de a acorda pârâtului drepturile salariale a fost una legală, fiind prevăzută de dispozițiile Legii nr. 285/2010 și Legii nr. 283/2011, care sunt imperative și nu condiționează acordarea acestora de procentul de 70% la care face referire Legea nr. 95/2006, modificată prin O.U.G. nr. 48/2010.
Începând cu datele la care actele normative arătate au intrat în vigoare, angajatorul și-a îndeplinit obligația de a achita salariaților drepturile bănești cuvenite conform acestor reglementări.
Reclamantul nu face dovada că stabilirea cuantumului drepturilor salariale acordate pârâtului a fost în neconcordanță cu dispozițiile legale în vigoare, iar interdicția impusă angajatorului de a modifica prin acte unilaterale un element esențial al contractului individual de muncă, respectiv cuantumul salariului, cu ignorarea dispozițiilor legale, îl împiedică să stabilească un cuantum al salariului neconform cu acestea.
Având în vedere atât dispozițiile art. 160, art. 162 și art. 169 din Codul Muncii precum și faptul că, în cauză, pârâta este îndreptățită să beneficieze, sub aspectul cuantumului salarial, de prevederile legale care reglementează salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Tribunalul a apreciat că pretenția reclamantului ce vizează obligarea pârâtei la restituirea sumei de 7435 lei, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit pentru perioada 13 .03. 2011 – 29.02.2012 este neîntemeiată.
Chiar și în situația în care cuantumul fondului de salarii reglementat de dispozițiile art. 197 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 nu este influențat de numărul de salariați, ci de procentul de 70%, iar prin depășirea acestui plafon s-au diminuat resursele financiare alocate pentru plata celorlalte categorii de cheltuieli privind achiziții de bunuri și servicii, taxe, impozite, contribuții către bugetul de stat, neîncadrarea angajatorului în acest plafon nu poate fi imputată pârâtului și nu îi conferă reclamantului, în calitatea sa de angajator, dreptul de obține de la salariați restituirea unei părți din drepturile salariale stabilite și achitate în conformitate cu prevederile legale.
Dacă s-ar accepta ipoteza contrară, s-ar lăsa câmp liber de exprimare a arbitrariului și, în locul respectului datorat pentru obligațiile prevăzute în legi și alte acte cu valoare normativă, s-ar recunoaște angajatorilor instituții publice, facultatea de a nu plăti drepturile salariale în cuantumul prevăzut de lege, ceea ce nu poate fi primit.
În consecință, acțiunea vizând pretențiile aferente perioadei 13.03.2011 – 29.02.2012 a fost respinsă ca nefondată, iar cu privire la pretențiile reclamantului aferente perioadei 01.01._11 acțiunea s-a respins, constatând prescris dreptul material la acțiune.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel motivat, în termenul legal, reclamantul S. M. T. M., criticând-o pentru nelegalitate, apel întemeiat în drept pe dispozițiile art.466 și urm. din Codul de procedură civilă.
Se arată în dezvoltarea căii de atac formulate că prin decizia nr.85/10 octombrie 2013 comunicată cu adresa nr.1299/10.10.2013, Camerade Conturi a Județului Teleorman a constatat o . abateri, dispunând totodată o . măsuri pentru înlăturarea abaterilor sesizate, printre care și luarea unor angajamente de plată de la personalul contractual pentru stingerea obligațiilor reciproce de plată, respectiv introducerea unor acțiuni judecătorești la instanțele competente prin care se va solicita obligarea personalului contractual care refuză angajament de plată pentru restituirea sumelor încasate nelegal, potrivit dispozițiilor din CodulMuncii.
În Decizia nr.85/10 octombrie 2013, s-au avut în vedere prevederile art.197 alin.(2) din Legea nr. 95/2006 privind reformaîn domeniul sănătății, în forma în care acest text de lege a fost modificat potrivit nr.48/2010 și anume: „începând cu data de 1 ianuarie 2011, cheltuielile aferente dreptului personal reprezintă maximum 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătatepentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație”.
În acest sens, Camera de Conturi a Județului Teleorman a constatat plecând de la acest text de lege că s-a cauzat un prejudiciu prin plata unor drepturi salariale mai mari decât cele stabilite prin lege, respectiv art.197 alin.1 și alin.2 din Legea nr.95/2006 cu modificările și completările ulterioare, în sensul că din aceste prevederile legale se poate observa că salarizarea personalului de conducere din spitalele publice precum și a celorlalte categorii de personal stabilite potrivit legii, reprezintă maximum 70% din sumele decontate de Casele de Asigurări de Sănătate din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate pentru serviciile medicale furnizate precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație șt nu 70% din sumele facturate, fiind evident faptul că dacă aceste sume decontate) nu vor fi încasate nu sunt create posibilități (fonduri) de plată în procent de 100%.
Mai mult, susține apelantul că nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată,ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și dacă nu are prevederi bugetare și surse de finanțare, astfel încât s-a efectuat plata unor drepturi salariale cu încălcarea prevederilor legale, respectiv art.14 alin.3 și alin.4 din Legea nr.273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare.
În ceea ce privesc considerentele care au sfat la baza dispozitivului sentinței civile atacate, din expunerea situației de fapt reținută de prima instanță pe baza probelor administrate, din motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, nu s-a reținut apărările reclamantei referitoare la prejudiciul cauzat și constatat de Camera de Conturi a Județului Teleorman.
Astfel, menționează că recalcularea statelor lunare de plată s-a realizat prin diminuarea proporțională a drepturilor salariale, avându-se în vedere pe de o parte eliminarea sporurilor, iar pe de altă parte plecând de la Decizia nr.85/2013 a Camerei de Conturi Teleorman, în cazul în care urmare a diminuării sporurilor, suma a fost insuficientă reparării prejudiciului constatat, s-a trecut la măsura diminuării salariilor de bază, astfel încât să fie duse la îndeplinire măsurile dispuse prin Decizia nr.85/2013 a Camerei de Conturi Teleorman.
Nu s-au propus noi dovezi în cauză, solicitându-se judecarea în lipsa părților conform art. 411 Cod Procedură Civilă.
Criticile exprimate în motivarea apelului nu pot fi primite, Tribunalul procedând corect atunci când a respins acțiunea cu care a fost sesizat.
Prin această acțiune s-a solicitat obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumelor de bani reprezentând drepturi salariale încasate în perioada 01.01._12.
Ca atare, în speță au relevanță prevederile art. 256 alin. 1 din Codul Muncii, potrivit cărora „salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie”.
Art. 256 alineatul 1 din Legea nr. 53/2003 constituie o aplicație specifică în sfera dreptului muncii a instituției plății nedatorate din materia dreptului civil și a celei a îmbogățirii fără justă cauză (a se vedea dispozițiile art. 1341-1348 din Noul Cod Civil, intrat în vigoare la data de 01.10.2011).
Din interpretarea logico-gramaticală a art. 256 alineatul 1 din Codul Muncii, în acord cu cele ce se arată în mod constant în doctrină și jurisprudență, concluzia care se impune este aceea că salariatul va fi obligat să restituie angajatorului doar acele sume de bani încasate în mod necuvenit, adică fără just temei (justă cauză).
În situația din speță nu se poate vorbi însă despre inexistența unui just temei. Intimata-pârâtă a încasat suma de bani solicitată a fi restituită cu titlu de drepturi salariale cuvenite în baza contractului său individual de muncă. Acest contract încheiat cu apelantul-reclamant este în vigoare și la acest moment, iar clauzele sale sunt nemodificate față de perioada în care s-a încasat suma pretinsă prin acțiune.
Întrucât a avut și are o existență validă, contractul în discuție a produs și trebuie să producă în continuare efectele sale juridice depline, printre care și cele privitoare la dreptul angajatului de a-și încasa salariul.
Nu poate fi omis faptul că potrivit art. 39 alin. 1 lit. a din Codul Muncii, angajatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă, iar în conformitate cu prevederile art. 40 alin. 2 lit. c din același cod, angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă. Aceste drepturi și obligații ce decurg din conținutul contractului de muncă se mențin pe toată durata de valabilitate a acestuia.
Trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 57 alineatul 4 din Codul Muncii din materia nulității contractului individual de muncă. Potrivit acestora, chiar în situația în care o clauză a unui asemenea contract „este afectată de nulitate…. aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri”.
Mai mult, art. 57 alin. 5 din Legea nr. 53/2003 statuează că „persoana care a prestat munca în temeiul unui contract individual de muncă nul are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzător modului de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu”.
Rezultă că și în situația în care contractul de muncă ar fi lovit de nulitate, angajatul este îndreptățit să primească drepturi salariale ori despăgubiri.
Așa fiind, cu atât mai mult el are îndreptățirea de a-și păstra drepturile salariale pe care deja le-a încasat în temeiul unui contract individual de muncă încheiat în mod valabil și în privința căruia nu a intervenit vreo cauză de invalidare.
În plus, urmează a se ține seama că potrivit art. 166 alineatul ultim din Legea nr. 53/2003: „întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului”.
Ca atare, în pricina de față nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 256 alineatul 1 din Codul Muncii pentru a se dispune obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumei de bani pretinse prin acțiune, întrucât suma respectivă nu apare ca fiind o plată nedatorată, câtă vreme i-a fost remisă în baza unui act juridic valid (contractul individual de muncă). În aceste condiții nu se poate vorbi despre o plată nedatorată făcută de angajator sau despre o sumă încasată în mod necuvenit de către salariat.
Nu are nicio relevanță împrejurarea că prin decizie emisă de Camera de Conturi Teleorman s-ar fi dispus luarea de măsuri de recuperare de la beneficiari a sumelor plătite cu titlu de drepturi salariale. Această decizie stabilește obligații doar în sarcina entității ce a fost supusă controlului (auditului) financiar, nefiind opozabilă intimatei-pârâte și neproducând efecte împotriva acesteia. Oricum, decizia Camerei de Conturi Teleorman nu poate produce efecte retroactive și nu a avut drept consecință invalidarea contractului individual de muncă al intimatei, actul juridic în baza căruia s-au încasat sumele de bani pretinse de către apelant.
Dacă s-ar adopta teza susținută de apelant în sensul că angajatul are obligația de a restitui suma pretinsă prin acțiune, ar însemna să se considere că contractul individual de muncă al intimatei a fost invalidat cu efecte retroactive, fiind încălcate și dispozițiile legale imperative ale Codului Muncii menționate mai sus referitoare la dreptul angajatului de a fi salarizat pentru munca depusă.
În raport de toate cele ce preced, apelul apare ca nefondat și va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul S. M. T. M., cu sediul în T. M., ., jud. Teleorman, C._, împotriva sentinței civile nr.827 din data de 17.06.2014, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, C. Administrativ și Fiscal - Complet specializat pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. A. A., CNP_, cu domiciliul în T. M., . M4, ., județul Teleorman.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15.01.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
E. L. U. L. C. Dobraniște
GREFIER,
F. V.
Red.E.L.U.
Dact.N.V./4 ex./26.01.2015
Jud.fond: M. M.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 823/2015.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 835/2015.... → |
|---|
