Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 835/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 835/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-03-2015 în dosarul nr. 49010/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 7404/2014)
DECIZIE Nr. 835/2015
Ședința publică de la 05 Martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE E. D. B.
Judecător M. P.
Judecător D. G. E.
Grefier R. N. C.
Pe rol se află judecarea cererilor de recurs declarate de recurenții P. D., S. P. TEHNICO-ECONOMIC DIN TRANSPORTUL FEROVIAR ”FEROM” în numele membrului de sindicat P. D. si de S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” SA, împotriva sentinței civile nr.7315 din data de 20.06.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, cauza având ca obiect – drepturi bănești.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 23.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la aceea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, în conformitate cu art. art.396 din Codul de procedură civilă, a amânat succesiv pronunțarea în aceeași compunere pentru datele de 02. 03.2015 și 05.03.2015.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
P. sentința civilă nr.7315/26.06.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe dispozițiile art.268 alin.1 lit. c și e din Codul muncii, invocată de către pârâtă, ca neîntemeiată.
A fost respinsă excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile invocată de către pârâtă, ca neîntemeiată.
S-a respins excepția inadmisibilității acțiunii pe anii 2009-2010 invocată de către pârâtă, ca neîntemeiată.
De asemenea, s-a respins excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantului în ceea ce privește pe R. M., V. M., B. E., S. E., T. A., N. D. V. și G. O., ca neîntemeiată.
A fost admisă excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a reclamantului în ceea ce privește cererea formulată pentru R. I., V. R., E. A. și C. R..
A fost anulată cererea formulată de către reclamantul S. P. TEHNICO-ECONOMIC DIN TRANSPORTUL FEROVIAR” FEROM” pentru R. I., V. R., E. A. și C. R..
A fost admisă excepția autorității de lucru judecat invocată de către pârâtă în ceea ce privește cererea formulată de reclamantul B. I. referitor la salariul suplimentar pe anul 2010.
A fost respinsă cererea formulată de reclamantul B. I. prin S. P. TEHNICO-ECONOMIC DIN TRANSPORTUL FEROVIAR” FEROM”, referitor la salariul suplimentar pe anul 2010, în cauză existând autoritate de lucru judecat.
A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A. A. M.; A. A. C.; B. I.; B. M.; B. A. C.; B. Grațiela T.; B. I.; B. G.; B. E.; B. G.; B. E.; B. Vetuța; C. C.; C. V.; C. R.; C. R.; C. L.; C. G.; C. L.; D. R.; D. D.; D. N.; D. M.; D. B.; E. D.; E. A.; F. R.; G. B.; G. I.; G. S.; G. M.; G. Ș. B.; G. M.; G. O.; G. A. B.; H. I.; I. D.; I. I.; L. A.; Mărcuța A.; M. V.; M. D.; M. L.; M. V.; M. C. T.; M. C.; N. E.; N. D. V.; N. T.; N. M.; P. D.; P. L.; P. D.; P. C. M.; P. D.; P. G.; P. A.; Pârâiala N.; P. M.; P. M.; P. D.; R. F.; R. M.; R. I.; R. R.; R. A.; R. Sita; R. M.; R. C. M.; S. V.; S. V.; S. D.; S. E.; T. C.; T. M.; T. Miorița; T. I.; V. T.; V. R.; V. N.; V. M. prin S. P. TEHNICO-ECONOMIC DIN TRANSPORTUL FEROVIAR” FEROM” în contradictoriu cu pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” SA.
A fost obligată pârâta la plata către reclamanți la următoarele:
- ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de C. 2009 echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei unu de salarizare (prevăzut în anexa 1 la CCM la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008, prelungit până la 28.12.2010), respectiv 570 lei pentru fiecare salariat, în funcție de perioada efectiv lucrată de către fiecare reclamant, drepturi salariale prevăzute de art.71, alin.1 și alin.2 din Contractul Colectiv de Muncă Încheiat la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar nr.2836/28.12.2006;
- ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de Paști,C. și premierea de Ziua Feroviarilor pentru anul 2010, echivalente fiecare cu un salariu de bază la nivelul clasei unu de salarizare (prevăzut în Anexa 1 valabil la 01.04.2010, la CCM la nivel de grup de unității pe anii 2006-2008, prelungit până la data de 28.12.2010), respectiv 600 de lei pentru fiecare sărbătoare/salariat, în funcție de perioada efectiv lucrată de către fiecare reclamant, drepturi salariale prevăzute la art.71 alin.1 și alin.2 din Contractul Colectiv de munca încheiat la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, nr.2836/28.12.2006;
- salariului suplimentar pentru anii 2009 și 2010 echivalent cu salariul de bază de încadrare al salariatului din luna decembrie a anului pentru care se acordă, în funcție de perioada efectiv lucrată de către fiecare reclamant în parte, drepturi salariale prevăzute la art.30 alin.1 din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, nr.2836/28.12.2006;
- ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare pe anii 2009 și 2010, conform art.49 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Încheiat la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, nr.2836/28.12.2006.
Totodată, a fost respinsă cererea formulată de către reclamantele P. D. și A. A. M., ca neîntemeiată.
A fost obligată parata la plata către reclamant a sumei de 1300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat.
În considerentele hotărârii judecătorești, instanța de fond a reținut, în privința excepției prescripției dreptului material la acțiune, că reclamații membri de sindicat au fost în perioada indicată în acțiunea introductivă salariații pârâtei astfel cum rezultă implicit din întâmpinarea depusă la dosar, în care pârâta nu invocă o lipsă a calității de salariați ai membrilor de sindicat pentru care s-a formulat acțiunea. Instanța a reținut că pretențiile ce fac obiectul acestui dosar au natura juridică a unor drepturi salariale, chiar dacă acestea au izvorul în contractul colectiv de muncă. Pe cale de consecință, este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Codul muncii, art. 268 alin. 1 lit. c, pentru drepturile salariale. A fost astfel respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă.
Referitor la excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile invocată de către pârâtă, instanța a reținut că aceasta condiționează accesul la justiție al reclamanților de parcurgerea unei proceduri de conciliere, condiție sine qua non pentru sesizarea instanței.
S-ar încălca, astfel, principiul constituțional privind liberul acces la justiție, motiv pentru care excepția invocată a fost respinsă.
În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii pe anii 2009-2010 invocată de către pârâtă motivat de faptul că drepturile ce fac obiectul cererii s-ar fi stins prin acordul intervenit între patronat și sindicate, tribunalul a apreciat că acesta nu constituie un fine de neprimire al acțiunii introductive, ci o apărare de fond, motiv pentru care a respins excepția ca neîntemeiată.
Excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantului-sindicat în ceea ce privește pe R. M., V. M., B. E., S. E., T. A., N. D. V. și G. O. este neîntemeiată deoarece aceștia au calitatea de salariați ai pârâtei și beneficiază de prevederile art. 28 din Legea nr. 62/2011 potrivit cărora organizația sindicală poate introduce acțiuni în justiției în vederea realizării drepturilor membrilor săi.
Referitor la excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a reclamantului-sindicat în ceea ce privește cererea formulată în numele lui R. I., V. R., E. A. și C. R., instanța a avut în vedere prevederile art. 28 alin. 2 din Legea nr. 62/2011 potrivit cărora numai salariații activi pot fi reprezentați în instanță de către organizația sindicală. Cum acești reclamanți nu mai aveau la data introducerii acțiunii calitatea de salariați, astfel cum rezultă din deciziile de concediere depuse la dosar, rezultă că pentru realizarea dreptului lor organizația sindicală nu are legitimitate de reprezentare, excepția urmând a fi admisă. Pe cale de consecință, acțiunea formulată de sindicat în numele acestora a fost anulată.
Excepția autorității de lucru judecat invocată de către pârâtă în ceea ce privește cererea formulată de reclamantul B. I. referitor la salariul suplimentar pe anul 2010 este întemeiată, dat fiind faptul că acest salariat a avut calitatea de reclamant și în dosarul nr._ al Tribunalului Ilfov în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1947/12.07.2013.
Instanța a reținut că în ambele dosare reclamantul B. I. tinde să câștige dreptul de natură salarială constând în salariul suplimentar pe anul 2010 și astfel sunt incidente prevederile art. 430 Cod procedură civilă potrivit cărora hotărârea ce soluționează în tot sau în parte fondul procesului, are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat. Pentru aceste motive excepția a fost admisă iar cererea formulată de reclamantul B. I. referitor la salariul suplimentar pe anul 2010 a fost respinsă în consecință.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanții sunt angajați în cadrul societății pârâte aspect necontestat de aceasta.
Cu privire la cererile vizând ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de C. 2009, salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010, ajutorul material de Paști și C. pe anul 2010, prima pentru Ziua feroviarului pe 2010, Tribunalul a avut în vedere dispozițiile contractelor colective de muncă, invocate ca temei al solicitărilor ce constituie obiectul prezentei cereri, care prevăd următoarele:
- art. 30 din Contractul Colectiv de muncă la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008: pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv;
- art. 71 alin.1 și 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități pe anii 2006-2011: în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de un ajutor material cu ocazia sărbătorilor de Paști și C., stabilit cel puțin la nivelul clasei unu de salarizare iar pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație la nivelul clasei 1 de salarizare.
În speță, nu s-a făcut dovada acordării drepturilor salariale menționate în Contractele colective de muncă aplicabile în sensul solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Or, potrivit dispozițiilor art. 241 alin.1 lit. c din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, în forma în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 din_, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din_, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: c) pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramură de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
De asemenea, conform dispozițiilor art. 40 alin.2 lit. c din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul muncii, angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligații: c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
În ceea ce privește imposibilitatea executării obligației contractuale datorită intervenirii unor evenimente economice financiare ce nu puteau fi prevăzute, Tribunalul a reținut ca la data negocierii contractelor colective de muncă și a actelor adiționale prin care executarea acestora a fost prelungită, dispozițiile actelor normative invocate erau demult în vigoare, astfel încât la negocierea și stabilirea tuturor drepturilor salariale cuvenite salariaților au fost avute în vedere și rezultatele financiare ale companiei și fondurile salariale stabilite în funcție de toate elementele prevăzute de lege.
Pe de altă parte, aceste prevederi impun doar aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli și nu condiționează acordarea drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de natură salarială de asigurarea resurselor financiare pentru plata acestora.
A mai reținut tribunalul că angajatorul are obligația la constituirea bugetului de venituri și cheltuieli de a lua toate măsurile ca la cheltuielile de personal să prevadă cheltuielile cu toate drepturile salariale prevăzute de lege sau stabilite contractual (atâta vreme cât în acest caz, dreptul în discuție nu face obiectul unor limitări sau restricții instituite prin lege) câtă vreme, drepturile pretinse se includ în categoria drepturilor salariale ale angajaților, potrivit prevederilor art. 155(160) din Codul muncii, iar potrivit art. 156(161) din Codul muncii, salariile trebuie plătite înaintea oricăror obligații ale angajatorului, și aceasta indiferent de existența unor limitări cu privire la cheltuielile totale aprobate angajatorului.
Plata muncii către salariați și a drepturilor de natură salarială cuvenite ca urmare a desfășurării muncii în condiții negociate legal nu poate fi supusă unei condiții potestative din partea angajatorului cu consecința sistării acestora ori de câte ori angajatorul nu întocmește corespunzător bugetul astfel încât să fie în măsura să respecte prevederile art. 156(161) din Codul muncii referitoare la onorarea cu prioritate a obligațiilor salariale, iar împrejurarea că sumele respective sunt sume aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli potrivit legii este o garanție a plății drepturilor în discuție, întrucât nu-i poate fi permis angajatorului și nici statului să prevadă acordarea unor drepturi pentru angajați pe care tot acesta să le condiționeze de voința sa de a aloca sau nu resursele financiare necesare plății acestora.
Pe de altă parte, art.12 din Legea nr.130/1999, prevede că prin Contracte colective de muncă încheiate pentru salariații instituțiilor bugetare nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispozițiile legale, însă negocierea, prin Contractul colectiv de muncă, drepturilor pretinse nu este de natură a încălca dispozițiile legale citate, câtă vreme nu s-a stabilit printr-o prevedere legală acordarea și cuantumul unor atare drepturi într-un alt mod, iar faptul că în cazul unităților în care statul este acționar majoritar, cum este și intimata, fondul de salarii este aprobat prin hotărâre de guvern, este o chestiune distinctă de ceea ce a format obiectul reglementării în art.12 din Legea nr.130/1999.
În acest context, în condițiile în care dreptul reclamantului la plata sumelor cuvenite nu este afectat de vreo cauză de ineficacitate nu este afectat nici dreptul acestuia la acordarea sumelor cu acest titlu, reclamantul fiind îndreptățit la acordarea acestora și în perioada în care a fost sistată acordarea acestora.
Art. 41 alin. 5 din Constituție garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.
Existența sau inexistența resurselor financiare bugetare nu poate avea vreo influență asupra stabilirii sau recunoașteri drepturilor salariale prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă.
În altă ordine de idei pârâta nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpa de a fi negociat drepturi salariale cu încălcarea unor prevederi legale pentru a se exonera de plată drepturilor, căci a recunoaște angajatorului posibilitatea ca după negocierea contractului colectiv de muncă, deci după stabilirea drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților, să fie exonerat de plata salariilor sau a drepturilor asimilate prevalându-se de scuza aprobării unui buget de venituri mult inferior celui necesar pentru respectarea obligațiilor salariale asumate prin contract, ar însemna practic acceptarea unei negocieri pur formale cu consecința golirii de conținut a principiului negocierii salariale.
Întrucât art. 243 (229 după republicare) din Codul muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați, Tribunalul a constatat că în cazul de față angajatorul era obligat în executarea prevederilor Contractelor Colective de Muncă la plata către salariat a drepturilor pretinse, în nici un caz neputând fi permis un refuz de executare întemeiat de nelegalitatea clauzelor fără a se solicita constatarea acestui caracter, întrucât executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, angajatorul fiind obligat la acordarea drepturilor negociate și stabilite imperativ cel puțin în limita minimă prevăzută de contractul colectiv de munca „cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare”, iar în caz de neexecutare a obligației culpa aparține angajatorului iar nu reprezentanților salariaților cărora nu le revenea nici o obligație contractuală în legătură cu plata acestor drepturi.
Tribunalul a apreciat și că prevederile din CCM –urile invocate nu au fost puse în acord cu dispozițiile art.1 alin. (l) din OUG nr.81/1997 privind reglementarea plății premiilor anuale, a celui de-al 13-lea salariu sau a altor sume de această natură, suportate din fondul de salarii, câtă vreme, după cum s-a arătat mai sus, susmenționata clauză contractuală nu a fost anulată ori părțile nu au revenit asupra lor printr-un act adițional, în sensul că acestea sunt eliminate, iar prin art.65 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010, au suspendat acordarea pe anul 2009 a acestor drepturi.
Nu este mai puțin adevărat faptul că suspendarea unui drept nu echivalează cu înlăturarea acordării acestuia, drept ce se cuvine a fi acordat în cauză la data pronunțării hotărârii, în condițiile în care la data soluționării cauzei, suspendarea acordării acestuia a încetat.
Tribunalul a precizat că suspendarea acordării drepturilor nu poate echivala cu renunțarea la drept, care ar trebui să fie expresă, iar suspendarea fără termen a unui drept salarial este inadmisibilă în condițiile în care poate conduce chiar la pierderea dreptului, prin prescripție, iar conform art. 38 din Codul muncii salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Contractul colectiv de muncă fiind legea părților, conform art. 236(229) alin. 4 din Codul muncii, salariații nu pot renunța la drepturile lor nici chiar prin negociere sau tranzacție, sau printr-o așa numită suspendare cu efecte echivalente pierderii dreptului.
Pentru perioada când la nivelul unității pârâte nu exista o reglementare proprie erau aplicabile dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, care este contractul colectiv de muncă imediat superior, iar dispozițiile art. 247 Codul muncii cuprind o dispoziție expresă în acest sens „în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă se aplică contractul colectiv de muncă la nivel superior”.
Deci nu se poate susține că pentru perioada în discuție ar exista un vid contractual între părți, contractele colective încheiate la nivel național sau la nivel de ramură sau grup aplicându-se potrivit art. 11 alin. 1 lit. b din Legea nr. 130/1996 tuturor salariaților care fac parte din acel grup. La art.71 prima liniuță, „cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material, stabilit cel puțin la nivelul clasei unu de salarizare". Acest contract și-a produs efectele pentru anii 2006-2008, însă prin act adițional înregistrat la MMFES sub nr. 370/20.06.2008 s-a stabilit prelungirea efectelor contractului pentru încă 48 de luni începând cu data înregistrării actului adițional, deci până în anul 2010. Față de cele reținute mai sus reiese că, pentru anul 2009, izvorul normativ al pretențiilor reclamantului îl constituie CCM încheiat la nivel de grup de unități.
Contractul încheiat la nivel de grup de unități era aplicabil unității pârâte în anul 2009 deoarece aceasta este semnatară a acestui contract – conform anexei 4 la acesta.
În ce privește salariul suplimentar s-a reținut că dreptul la plata unui salariu suplimentar în cursul unui an calendaristic este expres prevăzut în CCM- ul la nivel de grup de unități pe anii 2006-2010 în clauză de la art. 30, care prevede acordarea unui salariu suplimentar echivalent cu un salariu de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Acesta se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de administrație, luată cu acordul sindicatelor.
Singura condiționare la acordarea acestui drept este conduita salariatului, care nu trebuie să aibă sancțiuni disciplinare în perioada aferentă acordării acestuia.
Așadar, negocierea acestui drept este clară, acordarea lui nefiind condiționată de eventuale imposibilități financiare invocate de pârâtă apărute în decursul derulării raporturilor de muncă. Încercarea pârâtei de a justifica neacordarea acestui drept printr-un motiv considerat obiectiv de aceasta, respectiv acela că nu a mai înregistrat profit și astfel nu poate constitui fondul de salariu, nu exonerează pârâta de răspunderea executării obligațiilor contractuale inserate la art. 30 din CCM la nivel de grup de unități despre care s-a făcut vorbire, nu poate schimba voința părților la negociere inducând o acordare condiționată a acestui drept de realizarea profitului. Dacă aceasta ar fi fost voința angajatorului la negociere atunci constituirea fondurilor necesare acordări salariului suplimentar nu ar fi fost realizată din totalul veniturilor realizate, așa cum s-a stipulat, ci din profitul realizat.
Referitor la ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare pe anul 2010, instanța reține că acesta reprezintă o obligație de plată asumată de pârâtă prin contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, art. 49 alin. 3, motiv pentru care, pentru rațiuni identice a fost obligată pârâta la plata acestuia către reclamanți.
A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea introdusă de reclamantele P. D. și A. A. M. având în vedere faptul că acestea nu aveau raporturi de muncă în derulare cu pârâta în intervalul de timp pentru care se solicită drepturile salariale ce fac obiectul acestui dosar.
Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1300 lei reprezentând cheltuieli de judecată sub forma onorariului de avocat.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanta P. D., S. P. TEHNICO-ECONOMIC DIN TRANSPORTUL FEROVIAR ”FEROM” în numele membrului său de sindicat P. D. și pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” SA, cererile fiind înregistrate pe rolul acestei instanțe sub nr._ (Număr în format vechi 7404/2014).
În motivare recursurilor declarate, recurenții P. D. și S. P. TEHNICO-ECONOMIC DIN TRANSPORTUL FEROVIAR ”FEROM” în numele membrului său de sindicat P. D. au arătat că în mod neîntemeiat instanța de judecată a reținut că aceasta a avut contractul de munca suspendat, motiv pentru care a respins acțiunea.
În fapt, contractul său de muncă a fost suspendat în perioada 3.12._11.
În perioada respectivă, în temeiul art. 1 din OUG nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, a beneficiat de concediu pentru creșterea copilului până când acesta a împlinit vârsta de 2 ani.
Copilul s-a născut în data de 23.07.2009, iar în intervalul 23.07._09 a beneficiat în mod legal de concediu postnatal și de concediu de odihnă aferent perioadei lucrate în anul 2009.
Pentru perioada concediului de odihnă, salariatul beneficiază de toate drepturile prevăzute pentru calitatea sa de salariat.
De asemenea, pe durata suspendării contractului individual de muncă pot continua să existe alte drepturi și obligații ale părților, dacă acestea sunt prevăzute în legi speciale, prin contractul colectiv de munca aplicabil, prin contracte individuale de muncă sau prin regulamente interne (art.49 alin 4).
Concediul de creștere a copilului și-a început cursul la data de 03.12.2009 și a încetat la data de 22.07.2011, când fetița a împlinit 2 ani.
În cazul concediului acordat pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani suspendarea contractului individual de muncă are o dată certă, care se cunoaște încă de la începutul suspendării contratului.
Acordarea și efectuarea unui astfel de concediu este condiționată de împlinirea vârstei de doi ani de către copilul minor.
Așadar, când copilul minor împlinește vârsta de 2 ani, suspendarea contractului individual de muncă încetează, iar mama își reia activitatea.
În cazul acesteia, deoarece copilul urma să împlinească vârsta de 2 ani în data de 23.07.2011, și-a reluat activitatea începând cu data de 22.07.2011.
În susținerea celor de mai sus a atașat prezentei în copie certificată următoarele documente:
- Deciziei nr. 1973/27.11.2009, a Direcției Resurse Umane a S.N.T.F.M. "CFR MARFA "S.A., din care reiese că începând cu data de 03.12.2009 contractul său de muncă a fost suspendat pe perioada concediului plătit pentru creșterea copilului vână la împlinirea de către acesta a vârstei de 2 ani;
- actul Adițional nr. 1310 din 25.07.2011 la Contractul individual de muncă nr. M7.1A/3128/01.11.2002, din care reiese că începând cu data de 22.07.2011 a încetat suspendarea contractului individual de muncă pentru creșterea și îngrijirea copilului, dată cu care și-a reluat activitatea.
În concluzie, având în vedere că instanța în mod greșit a reținut și interpretat că a avut contractul individual de muncă suspendat pe toată perioada supusă judecații, s-a solicitat instanței de judecată să admită recursul, să analizeze cauza sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, să rețină cauza spre judecarea fondului pricinii și să modifice sentința recurată, iar, pe cale de consecință, să oblige intimata-pârâtă față de aceasta, la plata următoarelor sume:
- ajutorul material pentru recuperarea forței de munca egal cu un salariu de baza corespunzător clasei 20 de salarizare pentru anul 2009;
- ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor de C. 2009, echivalent cu un salariu de baza la nivelul clasei unu de salarizare, în funcție de perioada efectiv lucrată.
- salariul suplimentar pentru anul 2009 echivalent cu salariul de baza de încadrare al salariatului din luna decembrie a anului pentru care se acorda, în funcție de perioada efectiv lucrată.
În motivarea recursului declarat, recurenta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA a arătat că prin sentința civilă nr. 7315/20.06.2014 instanța a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a reclamantului Sindicatului P. Tehnico - Economic din Transportul Feroviar „Ferom" pentru următoarele persoane: Rosanu I., V. R., E. A. și C. R. anulând cererea formulată de reclamant pentru acești foști salariați ai pârâtei.
Cu toate acestea, în dispozitiv instanța a menționat că „admite în parte cererea" pentru restul de reclamanți între aceștia însă regăsindu-se și persoanele mai sus arătate, respectiv Rosanu I., V. R., E. A. și C. R..
Având în vedere dispozițiile potrivnice (admiterea excepției și pe cale de consecință anularea acțiunii reclamantului S. „Ferom" cu privire la aceste persoane și regăsirea acestora în dispozitivul hotărârii în sensul admiterii acțiunii și cu privire la aceste persoane), recurentul a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul hotărârii civile nr. 7315/20.06.2014, în sensul înlăturării numitelor Rosanu I., V. R., E. A. și C. R. din dispozitivul sentinței - paragraf ultim (paginile 11-12).
La analizarea pe fond a cauzei, instanța a reținut că în ceea ce privește pe salariatele reclamante P. D. și A. A. M., cererea acestora este neîntemeiată având în vedere că pe perioada dedusă judecății au avut contractul individual de muncă suspendat, respectiv nu aveau raporturi de muncă în derulare cu pârâta CFR Marfă, pe cale de consecință respingând acțiunea introdusă pentru aceste salariate.
Cu toate acestea, salariatele P. D. și A. A. M. se regăsesc în dispozitivul hotărârii civile nr. 7315/20.06.2014, instanța reținând că „admite în parte cererea" și pentru aceste două reclamante, P. D. și A. A. M..
Având în vedere eroarea materială strecurată în dispozitivul hotărârii civile nr. 7315/20.06.2014, s-a solicitat instanței de judecată îndreptarea acesteia, în sensul înlăturării numitelor P. D. și A. A. M. din dispozitivul sentinței - paragraf ultim (paginile 11-12).
În același sens, recurenta a arătat că deși instanța de fond a admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere constând în obligarea pârâtei la acordarea salariului suplimentar pe anul 2010, pretenții formulate de reclamantul B. I., în dispozitivul hotărârii, instanța a obligat pârâta CFR Marfă la plata tuturor drepturilor reclamate (deci inclusiv la plata salariului suplimentar pe anul 2010) și față de acest reclamant.
Având în vedere eroarea materială strecurată în dispozitivul hotărârii civile nr. 7315/20.06.2014, recurenta a solicitat instanței de judecată îndreptarea acesteia, în sensul înlăturării reclamantului B. I. din dispozitivul sentinței - paragraf ultim, pagina 11.
Instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material Ia acțiune, reținând că în cauză este aplicabil termenul de 3 ani, așa cum este prevăzut de art. 283 alin 1 lit. c) din Codul muncii.
Față de această situație recurenta a arătat că instanța în mod nelegal a respins excepția prescripției câtă vreme acțiunea a fost întemeiată pe situația neexecutării unor clauze din CCM la nivel de grup de unități, respectiv CCM la nivel de ramură transporturi.
P. acțiunea ce face obiectul prezentului proces, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești, respectiv: ajutorul material de C. pe anii 2009 și 2010, ajutorul material de Paști pe 2010, acordarea premierii de Ziua Feroviarului pe anul 2010, plata salariului suplimentar pe anii 2009 - 2010 și recuperarea forței de muncă pe anii 2009 și 2010.
Dreptul la plata acestor ajutoare materiale s-a născut în temeiul art. 71 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar_10, așa cum se arată în acțiunea promovată. Deci, izvorul sau baza juridică a acestor drepturi îl constituie clauze cuprinse într-un contract colectiv de muncă.
Recurenta a considerat că instanța greșit a reținut că drepturile pretinse prin acțiune „sunt de natură salariată (...).
Opinia reținută nu este una corectă deoarece în speța de față, într-o primă etapă, instanța trebuia să întreprindă o analiză amplă a textelor de lege, procedând la interpretarea logică, literală, gramaticală, teleologică și sistematică a textelor legale, prin care să stabilească dacă drepturile pretinse fac sau nu parte din categoria drepturilor salariale, urmând ca în urma stabilirii corecte a situației juridice să facă aplicarea normelor legale sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune.
Potrivit art. 154 din Codul muncii „salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza CIM. Pentru munca prestată (...) fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani. " Conform art. 161 alin. (1) „salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în CIM, în CCM aplicabil sau în regulamentul intern, după caz. "
Din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a textelor de lege precizate rezultă că drepturile salariale sunt acele sume de bani ce se cuvin angajatului ca și contraprestație a muncii depuse în baza contractului individual de muncă, plătindu-se cel puțin o dată pe lună.
Ajutoarele materiale acordate salariaților reclamanți nu pot fi considerate drepturi salariale, deoarece acestea nu sunt stipulate în CIM, nu reprezintă o contraprestație a muncii depuse de angajați (au caracterul unor drepturi suplimentare decurgând dintr-un CCM) și nu se plătesc cel puțin o dată pe lună, ci au caracter anual. Faptul că nu este vorba despre drepturi salariale este întărit și de denumirea ce le-a fost acordată prin CCM, aceea de „ajutor material", respectiv „premiere".
Așa fiind, în cazul acestora nu pot fi aplicate dispozițiile art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, ce prevăd un termen de prescripție de 3 ani.
În acest sens s-a pronunțat și Curtea de Apel București, care, sub acest aspect, a reținut că „Drepturile bănești pretinse de reclamanți nu au caracter salariat, întrucât nici bonusul (premiul) nici stimulentele nu se includ între elementele componente ale salariului prevăzute de art.155 Codul muncii, ele urmând a fi plătite nu ca o contraprestație a muncii depuse de angajat în baza contractului individual de muncă, ci în temeiul unor clauze din CCM la nivel de unitate - (Decizia civilă nr. 5265/R/2010 Curtea de Apel București).
Curtea de Apel București prin decizia susmenționată, a reținut de asemenea, că, „întrucât sunt drepturi ce își au temeiul în clauze ale unui Contract Colectiv de Muncă, în privința lor au deplină aplicabilitate prevederile art.283 alin 1 lit. e) din Codul muncii".
Referindu-se la prevederile art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul muncii republicat, recurenta a subliniat intenția legiuitorului de a prevedea un termen distinct de prescripție pentru clauzele negociate în contractul colectiv de muncă față de termenul general de 3 ani și care este mult mai mic decât în privința drepturilor salariale, deoarece aceste drepturi prevăzute în contractele colective de muncă nu se dau ca și compensație pentru obținerea vreunui profit suplimentar, adus de către salariați, ci efectiv se stabilesc prin negociere. Astfel, legiuitorul pentru a nu destabiliza financiar angajatorul, a prevăzut că întinderea drepturilor prevăzute în CCM să poată fi solicitate într-un domeniu mai scurt de prescripție și anume într-un de 6 luni.
A interpreta altfel înseamnă că prevederile art. 283 alin. (1) lit. e) (actual 268 din Codul muncii republicat) sunt golite de conținut și inaplicabile dacă se admite că termenul de 3 ani ar fi aplicabil în toate situațiile când se promovează acțiuni ce au ca obiect plata unor drepturi bănești.
Față de cele de mai sus, recurenta a solicitat instanței să constate că instanța de fond în mod greșit a apreciat că termenul de prescripție în prezenta cauză este cel general de 3 ani și nu cel de 6 luni.
Instanța de fond a respins excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile motivând că nu este o procedură prealabilă obligatoriu de urmat înaintea promovării acțiunii.
În mod greșit instanța de fond a apreciat că în cauză nu este necesară parcurgerea unei proceduri prealabile.
Potrivit art. 117 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar (CCM invocat în prezentul litigiu), valabil până în anul 2010, s-a prevăzut că „în situațiile în care apar divergențe în legătură cu executarea prevederilor contractelor colective, unitățile și organizațiile sindicale vor încerca soluționarea acestora mai întâi în comisiile mixte patronat-sindicate la nivel de unitate, iar pentru rezolvarea problemelor rămase în divergență, partea va avea dreptul de a se adresa comisiei mixte patronat-sindicate la nivel de grup de unități feroviare sau comisiei paritare la nivel de ramură."
Având în vedere cele precizate, reclamanții, prin reprezentantul ales, nu au utilizat procedura prealabilă stabilită de CCM-urile în vigoare, nu au sesizat comisia patronat-sindicate în perioada 2009-2010 pentru care reclamă neîndeplinirea obligațiilor stabilite de CCM, situație față de care cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă și recurenta a solicitat instanței să constate inadmisibilitatea acesteia.
În ceea ce privește criticile aduse hotărârii pronunțate de instanța de fond, întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, recurenta a apreciat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre al cărei dispozitiv conține dispoziții contradictorii.
Deși instanța a admis excepția lipsei calității de reprezentant a organizației sindicale pentru a parte dintre reclamanți, deși a admis excepția autorității de lucru judecat pentru reclamantul B. I. pentru drepturile bănești reprezentate de salariul suplimentar pentru anul 2010, deși a respins cererea formulată în numele și pentru reclamantele P. D. și A. A. M., instanța de fond a admis cererea în numele tuturor reclamanților, așa cum a fost formulată cererea, pentru toți reclamanții pentru care inițial a respins cererea - ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale active a organizației sindicale, ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat sau ca neîntemeiată.
P. urmare recurenta a apreciat că instanța de fond în mod greșit a admis acțiunea formulată de organizația sindicală în numele și pentru Rosanu I., V. R., E. A. și C. R., P. D., A. A. M. și B. I. și față de constatarea făcută de instanța de fond asupra lipsei calității procesuale active a organizației sindicale pentru reclamantele Rosanu I., V. R., E. A. și C. R. a solicitat anularea cererii în numele acestora, față de constatarea instanței de fond privind intervenirea autorității de lucru judecat în ceea ce privește capătul de cerere privind plata salariului suplimentar pentru anul 2010 pentru reclamantul B. I. a solicitat respingerea cererii pentru aceste petit, față de motivarea instanței privind respingerea cererii ca neîntemeiată pentru reclamantele P. D., A. A. M. a solicitat respingerea cererii acestora.
Instanța de fond în mod nelegal a respins excepția inadmisibilității acțiunii pe anii 2009-2010, a analizat superficial înscrisurile depuse la dosarul cauzei și apărările societății recurente.
În susținerea excepției a arătat că pe fondul situației economice dificile a societății angajatoare (pe care părțile semnatare au cunoscut-o), acestea au convenit la neacordarea acestor ajutoare atât pentru anul 2009 cât și pentru anul 2010.
Părțile au încheiat act adițional la CCM prin care stabilesc ca ajutoarele materiale stabilite prin art. 30 și 64 CCM să nu se acorde nici în anul 2010.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților privind acordarea ajutoarelor materiale de C., P., Ziua Feroviarului, salariul suplimentar pentru anul 2010, părțile au convenit prin actul adițional nr. 1713/21.04.2010, act prin care s-a prelungit și modificat CCM 2009/2010, ca acesta să nu se acorde, precizând următoarele:
„Art. 64 se modifică și va avea următorul conținut. În afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia din fondurile angajatorului, de următoarele: cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei I de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații SNTFM care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se află în concediu fără plată cu o durată de un an.
Ajutoarele materiale menționate mai sus nu se acordă pentru anul 2010.
Pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere a cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei I de salarizare.
Premierea pentru Ziua Feroviarului nu se acordă pentru anul 2010.
Referitor la salariul suplimentar, art. 30 (1) se modifică și va avea următorul conținut.
Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Salariul suplimentar menționat nu se acordă pentru anul 2010."
P. urmare ignorând voința părților din actul adițional nr. 1713/21.04.2010, prin care s-a hotărât neacordarea ajutoarelor materiale pretinse, instanța de fond a obligat în mod greșit societatea recurentă la plata acestora.
În conformitate cu prevederile art. 977 Cod Civil, interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor. În acest context, s-a menționat că înțelegerea părților la data semnării CCM 2009/2010 a fost în sensul renunțării la posibilitatea acordării ajutoarelor materiale și stabilirii cuantumului acestora la nivelul clasei 1 de salarizare.
Contractul colectiv de muncă, indiferent de nivelul la care este încheiat are forța unei legi între părțile contractante și este important ca acest act să fie interpretat prin prisma termenilor în care a fost redactat, deoarece aceștia sunt cei care pun în evidență voința reală a părților.
În mod neîntemeiat a respins instanța de fond excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă cu privire la pretențiile formulate de reclamantul B. I. constând în obligarea la plată a ajutorului material de P., C. și Ziua Feroviarului pentru anul 2010.
În întâmpinarea depusă la fondul cauzei, a arătat că pe rolul Tribunalului Ilfov s-a aflat cauza înregistrată sub nr._ prin care reclamantul B. I. a solicitat obligarea CFR Marfă la plata ajutorului material de P., C., Ziua Feroviarului, salariu suplimentar 2010, diferențe salariale pentru perioada 10.12._10.
P. sentința civilă nr. 1947/12.07.2013 Tribunalul Ilfov a admis în parte acțiunea reclamantului, respingând pretențiile privitoare plata ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului pentru anul 2010 ca fiind prescrise, în sensul că a admis cererea reclamantului privind plata salariului suplimentar 2010 și a diferențelor salariale pentru perioada 01.04._10 și a respins cererea privind plata ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului pentru anul 2010.
Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr.218/2013, a respins apelul declarat de SNTFM CFR MARFĂ SA, menținând în tot hotărârea pronunțată de Tribunalul Ilfov.
P. urmare, sentința civilă nr. 1947/12.07.2013 a devenit irevocabilă, intrând sub puterea lucrului judecat drepturile bănești solicitate de reclamantul B. I., aspectele litigioase referitoare la plata drepturilor bănești reprezentate de plata ajutorului material de P., C., Ziua Feroviarului, salariu suplimentar 2010, fiind dezlegate în cadrul acestui proces.
Având în vedere cele de mai sus, recurenta a solicitat instanței să constate intervenirea autorității de lucru judecat și pentru pretențiile formulate de domnul B. I. constând în plata ajutorului material de P., C., Ziua Feroviarului 2010.
Pe fondul cauzei, a învederat instanței de recurs că pretențiile reclamanților sunt neîntemeiate și a solicitat respingerea lor pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește solicitarea reprezentantului reclamanților cu privire la plata ajutorului material pentru recuperarea forței de muncă pentru anul 2009 cât și pentru anul 2010 (Primă Vacanță) recurenta a susținut că este neîntemeiată.
Recurenta a arătat sub acest aspect că reclamanții au beneficiat de aceste ajutoare pe perioada 2009/2010. Aceasta a atașat în dovedirea acestui fapt, copii de pe fluturașii de salarii ai salariaților din care reiese că această primă s-a achitat pe perioada invocată.
Potrivit art.50 pct.3 CCM nr.2594/2009 încheiat la nivelul unității a cărui valabilitate a fost prelungită până la 31.01.2011 potrivit actului adițional nr.1713/2010 „Salariații vor beneficia și de un ajutor material pentru recuperarea forței de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare valabil la data începerii concediului de odihnă. În cazul în care concediul de odihnă se acordă fracționat, ajutorul material respectiv se plătește pentru o fracțiune de cel puțin 15 zile, la solicitarea salariatului".
Așadar, condiția necesară acordării ajutorului material pentru recuperarea forței de muncă era ca salariatul să solicite atât acordarea acestuia, cât și efectuarea a cel puțin 15 zile din concediul de odihnă aferent anului pentru care se efectua concediul de odihnă.
Așa cum rezultă în înscrisurile anexate, salariații reclamanți au beneficiat de ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă (prima de vacanță, societatea respectând întocmai clauzele CCM).
Pentru aceste motive, recurenta a solicitat instanței să constate că ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă este echivalentul Primei concediu/vacanță menționată în fluturașii de salariu, prima reprezentând echivalentul clasei de salariu 20 valabil pentru perioada în care reclamanții au efectuat concediul de odihnă sume acordate salariaților.
De asemenea, recurenta a solicitat instanței să constate netemeinicia cererii reclamanților privind pretențiile reprezentând ajutoare materiale și salariul suplimentar pentru anul 2010.
Astfel, a învederat instanței că pentru perioada pentru care se solicită acordarea acestor drepturi, între părți (reclamanți respectiv sindicat și angajator) exista în vigoare CCM la nivel de unitate pe anii 2009-2010 care se aplica cu prioritate.
Numai în cazul în care în care nu era încheiat un contract colectiv de muncă la nivel de unitate avea aplicabilitate contractul de muncă la nivel superior. Aceasta își are considerentul în dispozițiile art. 247 din Codul Muncii potrivit cărora „în cazul în care la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior."
Totodată, recurenta a solicitat instanței să constate că părțile, de comun acord, au stabilit o modificare a art. 30 și 64 din CCM la nivel de unitate valabil 2009/2010, modificare ce nu aduce atingere clauzelor CCM la nivel superior (grup de unități/ramură).
Actul adițional încheiat de părți, este un act juridic, sursă de drepturi și obligații subiective și reciproce ale părților și totodată izvor de drept, fiind o normă juridică convențională negociată.
Ca orice contract și CCM la nivel de unitate - inclusiv act adițional, presupune autonomia de voință a partenerilor sociali între care se încheie, prin aplicarea principiului libertății contractuale, conținutul (clauzele) actului adițional reprezentând legea părților, acesta având valoare normativă.
La 21.04.2010 părțile (angajatorul și reprezentantul salariaților) au încheiat actul adițional nr.1713, act adițional prin care părțile au stabilit că pentru anul 2010 nu vor fi acordate următoarele drepturi:
- salariul suplimentar pentru anul 2010;
- ajutoarele materiale de Paști, C., Ziua Feroviarului 2010;
- sporurile pentru utilizarea unei limbi străine, pentru salariații cu titlu doctor științific în domeniu.
Reclamanții nu pot solicita în aceste condiții aplicarea directă a prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități și/său nivel de ramură transporturi întrucât toate aceste contracte reglementează același drepturi ale salariaților, drepturi cu care organizațiile sindicale și patronatul au stabilit în mod expres să nu mai fie acordat pe anul 2010.
S. care a acționat în interesul salariaților, împreună cu reprezentanții societății recurente, au convenit ca ajutoarele materiale și salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010, modificările neavând un caracter unilateral, ci a reprezentat voința părților.
Recurenta a solicitat instanței să constate că societății i-a fost impus de către legiuitor o anumită conduită financiar-contabilă cu privire la încadrarea în anumite cheltuieli, nefiindu-i permisă nici o excepție, hotărârile de guvern stabilind bugetele și limitele cheltuielilor aprobate.
Astfel, art.2 (1) din HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010 dispune: "Cheltuielile totale aferente veniturilor totale înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite decât în cazuri justificate și numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii."
Susținerile de mai sus sunt dovedite cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei și care confirmă pierderile suferite de SNTFM CFR MARFĂ SA, societatea aflându-se în imposibilitatea constituirii unor fonduri suplimentare pentru acordarea unor ajutoare sau bonusuri, asigurând plata integrală a salariilor pentru angajații societății.
Statutul acestor sume nu poate fi altul decât acela de ajutor financiar, fiind o libertate a SNTFM CFR Marfă SA, în raport cu angajații săi, având caracter de plată aleatorie în condițiile financiar-economice ale societății.
În lipsa posibilităților financiare societatea nu poate să asigure sprijinul suplimentar al veniturilor salariaților în afara clauzelor obligatorii ale contractelor individuale de muncă prin care se stabilesc drepturile și obligațiile ambelor părți, inclusiv drepturile salariale ale angajatului.
Totodată recurenta a învederat instanței că pentru pretențiile reprezentate de salariul suplimentar 2009-2010 - bonus/beneficiu nu există o obligație în sarcina angajatorului ci numai o posibilitate.
Recurenta a arătat că dreptul salarial este dat de măsura prestației muncii și se plătește numai cu respectarea singurei condiții, de a fi fost prestată munca și nu în baza altor criterii ce pot fi: sociale, organizatorice, pentru maximizarea profitului sau pentru cointeresarea materială/disciplinar a salariaților.
De asemenea, recurenta a solicitat instanței să constate că nivelul salarizării la calea ferată, valorile claselor de salarizare și modalitățile concrete de stimulare a salariaților se stabilesc de comun acord cu sindicatele reprezentative, ținând seama de faptul că nivelul salariilor se raportează la posibilitățile financiare ale societății și la prevederile legale.
Din redactarea textului ce reglementează posibilitatea acordării unui bonus numit de părți salariu suplimentar, rezultă fără nici o îndoială că nu a fost creată o obligație în sarcina angajatorului ci un beneficiu sub condiția muncii ireproșabile, a aprobării A. și a realizării de venituri suplimentare.
Așadar, părțile au prevăzut posibilitatea (și nu obligativitatea) acordării unui salariu suplimentar (alin. 1, la alin. 3), specificându-se una dintre condițiile în care posibilitatea primirii salariului suplimentar devine drept efectiv, respectiv obținerea unor venituri și constituirea din acestea a unui procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Chiar dispozițiile art.43 din CCMRT definesc adaosurile la salariu precum și alte venituri ce pot fi obținute de salariați.
Din interpretarea clauzelor contractelor colective la nivel de unitate și la nivel de ramură transporturi rezultă că pretențiile reclamanților se regăsesc în categoria „altor venituri" ce se pot acorda salariaților.
În accepțiunea legiuitorului, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de un salariat în baza contractului individual de muncă, așa cum prevede art. 159 Codul muncii.
Recurenta a învederat instanței că, potrivit art. 160 Codul muncii, salariul este compus din salariul de bază plus indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri.
P. urmare, drepturile bănești invocate de reclamanți își au fundamentul juridic în clauzele contractelor colectiv de muncă la nivel de unitate și/sau ramură și sunt concepute ca drepturi suplimentare față de cele salariale acordate cu titlu de bonificații - sume de bani în plus față de componentele salariului.
În ceea ce privește pretențiile reclamanților reprezentând ajutor material cu ocazia Crăciunului și salariul suplimentar pentru anul 2009, recurenta a arătat că, potrivit art. 244 din Legea 54/2203, clauzele contractului pot fi modificate ori de câte ori părțile convin acest lucru.
Datorită situației economice a societății pe care părțile semnatare au recunoscut-o, au convenit la neacordarea acestor ajutoare atât pentru anul 2009 cât și pentru anul 2010.
În sprijinul recunoașterii puterii unei legi a convențiilor părților - procesele verbale încheiate în luna mai 2009, vin și dispozițiile art. 153 din Legea 62/2011, potrivit căruia orice organizație sindicală poate încheia cu angajatorul sau cu organizația patronală orice alte tipuri de acorduri, convenții, înțelegeri, în formă scrisă, care reprezintă Ieșea părților și ale căror prevederi sunt aplicabile părților semnatare.
Reclamanții au fost reprezentanți de organizațiile sindicale la care aceștia au aderat și sunt opozabile părților semnatare.
La data de 03.06.2009, a fost încheiat procesul-verbal pentru discuțiile purtate în perioada 02-03.06.2009 în vederea încheierii unui nou Contract Colectiv de Muncă al SNTFM CFR Marfă SA.
În acest sens recurenta a dorit să arate instanțe că la data de 25.05.2009 a fost încheiat un proces-verbal în urma discuțiilor purtate între federațiile sindicale și conducerea CFR Marfă SA.
Salariații angajați ai SNTFM CFR Marfă SA au fost reprezentați de: Federația Națională Feroviară Mișcare Comercial -FNFMC, Federația Mecanicilor de Locomotivă din România - FMLR și Federația Sindicatelor Ramurii Vagoane.
Procesele-verbale încheiate la 25.05.2009 și 03.06.2009 au condus la încheierea unui nou Contract Colectiv de Muncă al SNTFM CFR Marfă SA pentru anul 2009/2010, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 2584/04.06.2009.
Procesul-verbal încheiat la data de 03.06.2009 stabilea că drepturile pe care le solicită reclamanții nu se acordă pentru anul 2009 și se aplică „cu 01 ianuarie 2010".
Astfel, în contractul încheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010 părțile au stabilit că ajutoarele materiale, Ziua Feroviarului, Paști, C. dar și salariul suplimentar se va putea acorda începând cu anul 2010.
După cum se poate observa nu se pune problema interpretării unor dispoziții legale, ci a unor prevederi contractuale a căror existență depinde de manifestarea de voință a părților semnatare.
Astfel, recurenta a solicitat instanței să constate că prevederile contractelor colective de muncă și actele adiționale ale acestora reprezintă acordul de voință al părților care, pot conveni suspendarea ori neacordarea unor drepturi, aceste prevederi fiind opozabile părților semnatare.
Părțile contractante sunt suverane în a aprecia limitele în care se aplică contractele ce derivă din manifestarea lor de voință, iar în condițiile în care acestea convin asupra interpretării unor clauze contractuale, instanța trebuie să țină cont de acordul de voință al părților, prin art. 229(4) Codul muncii legiuitorul recunoaște caracterul unei legi contractelor colective de muncă.
În ceea ce privește solicitarea privind obligarea societății recurente la plata dobânzilor legale cât și a actualizării cu rata inflației, s-a arătat că, potrivit art. 1 și art.8 din OG nr. 13/2011, părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plată a unei obligații bănești.
Mai mult, potrivit art. 2 din OG nr. 13/2011, în ceea ce privește dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, aceasta poate fi acordată dacă obligația este purtătoare de dobânzi potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale.
Astfel, potrivit contractului colectiv de muncă în baza căruia reclamanții solicită drepturile, părțile semnatare nu au prevăzut în cuprinsul acestuia obligația de a plăti dobânzi.
Așadar, în dreptul muncii plata dobânzii legale nu este admisibilă întrucât părțile contractante (angajatorul - angajat) nu au stipulat în convenție o astfel de clauză.
Dispoziția legală, respectiv art. 166 alin. (4) din Codul muncii republicat, nu prevede expres obligația de a plăti dobânzi, pentru întârzierea nejustificată a plății salariului angajatorul poate fi obligat la plata daunelor interese pentru prejudiciul produs salariatului.
Un cumul al celor două forme de penalitate (dobânda legală și actualizarea cu rata inflației) duce la repararea de două ori a aceluiași prejudiciu.
Având în vedere cele de mai sus, admiterea recursului formulat și modificarea sentinței criticate în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.
Având în vedere caracterul executoriu al hotărârii pronunțate, în temeiul art. 404 ind. 1 Cod procedură civilă, recurenta a solicitat restabilirea situației anterioare prin întoarcerea executării.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de dispozițiile art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
În privința recursului declarat de reclamanta P. D. și de S. „Ferom” în numele său, pentru motive identice, constatăm că această reclamantă s-a aflat în concediu pentru creșterea copilului începând cu data de 3 decembrie 2009 (fila 8 din dosarul de recurs), fiindu-i suspendat contractul individual de muncă potrivit art. 51 lit.a) din Codul muncii până la data de 22 iulie 2011 (fila 9 dosar recurs).
Deși cererea de chemare în judecată a fost formulată nediferențiat pe fiecare salariat pentru drepturi născute în anii 2009 și 2010, prin cererea de recurs reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să-i plătească ajutorul material pentru C. aferent anului 2009, ajutorul pentru recuperarea forței de muncă pentru anul 2009 și salariul suplimentar pentru același an.
Instanța de fond a respins în totalitatea cererea reclamantei recurentei P. D., motivând în mod eronat că aceasta nu avea raporturi de muncă în derulare în perioada dedusă judecății.
Curtea reține că până la data 2 decembrie 2009, inclusiv, contractul individual de muncă al recurentei P. D. a produs toate efectele specifice, suspendarea acestuia intervenind doar în data de 3 decembrie 2009.
P. urmare, recurentei i se cuvine salariul suplimentar aferent anului 2009, proporțional cu perioada 1 ianuarie 2009 – 2 decembrie 2009. Astfel, potrivit art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, care a reprezentat temeiul pretențiilor reclamanților, părțile au convenit un drept determinat și necondiționat al salariaților de a primi, pentru munca prestată pe parcursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Este evidentă voința părților contractante de a răsplăti munca salariaților din anul ce s-a încheiat, astfel încât nu poate fi desprinsă concluzia că doar salariații ce prestează efectiv munca la data încheierii anului pentru care se cuvine salariul suplimentar pot beneficia de acesta. Din contră, alin. 2 al art. 30 din același contract colectiv de muncă (fila 97 dosar fond) prevede că salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, prevedere preluată, de altfel, în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010 (fila 44 dosar fond), iar criteriile stabilite la nivel de unitate pentru plata salariului în litigiu nu prevăd vreo excepție pentru salariații care au prestat muncă doar o parte din an. Toate acestea conduc la ideea că salariul suplimentar se cuvine și salariaților care au prestat muncă o parte a anului respectiv, soluție firească față de natura și scopul recunoașterii acestui drept. În calculul perioadei pentru care recurenta P. D. este în drept să primească salariul suplimentar au fost incluse și perioadele în care aceasta s-a aflat în concediu de odihnă și concediu de maternitate, deoarece acestea sunt asimilate unei perioade lucrate, concediul de odihnă fiind destinat tocmai recuperării și relaxării salariatului în considerarea muncii prestate, iar concediul de maternitate constituie o cauză legitimă pentru care salariata este dispensată a presta muncă, în vederea protecției acesteia, conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.96/2003, iar orice tratament defavorabil din această cauză constituind discriminare în conformitate cu prevederile Legii nr. 202/2002. În schimb, așa cum rezultă și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, perioada în care o persoană s-a aflat în concediu de creștere a copilului nu poate fi asimilată celei a unui salariat care prestează efectiv munca, or, salariul suplimentar este datorat tocmai pentru munca desfășurată în mod real, iar nu pentru vechimea în muncă pentru a fi aplicabile prevederile art. 18 alin. 7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. nr. 148/2005, aplicabilă situației recurentei. Din acest motiv, plata salariului suplimentar nu mai este datorată după data de 3 decembrie 2009.
Pentru aceleași considerente, nu i se cuvine recurentei reclamante nici plata ajutorului material pentru C. a anului 2009.
În legătură cu plata ajutorului pentru recuperarea forței de muncă pe anul 2009, reținem din probele administrate, fila 77 din dosarul de fond, că recurenta a beneficiat de această sumă.
P. urmare, recursul este fondat și va fi admis în privința plății către recurenta reclamanta P. D. a salariului suplimentar aferent perioadei 1 ianuarie 2009 – 2 decembrie 2009.
Cât privește recursul declarat de pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” SA, Curtea constată că o primă critică adusă hotărârii atacate este aceea că au aplicabilitate în speță prevederile art.283 alin 1 lit. e) din Codul muncii care stabilesc un termen de prescripție de 6 luni, fiind vorba de drepturi stabilite printr-un contract colectiv de muncă.
Reținem sub acest aspect că, în cauză, este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, deoarece pretențiile se încadrează în noțiunea generală de drepturi salariale suplimentare, reprezentând adaosuri, conform art. 160 din Codul muncii. Faptul că sunt drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă nu le schimbă natura juridică, iar în privința altor drepturi salariale prevăzute de același contract colectiv de muncă nu se poate spune că este aplicabil termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e). De altfel, art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii nu distinge între drepturile supuse prescripției de 3 ani, folosind sintagma generală de „drepturi salariale”, ceea ce presupune interpretarea acestei norme în mod sistematic și în legătură cu alte norme și cu noțiunea de salariu. P. urmare, art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul muncii este incident în alte situații în care este vorba de drepturi convenite prin contractul colectiv de muncă și care nu pot fi încadrate în alte ipoteze expres reglementate ale acestei norme. Va fi respinsă afirmația că trebuie făcută o distincție între contractul individual de muncă și cel colectiv, deoarece esențială este determinarea naturii juridice a drepturilor reglementate, iar nu izvorul acestora, așa cum a subliniat și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 20/18.11.2013.
A mai susținut recurenta pârâtă netemeinicia sentinței civile atacate sub aspectul soluției date excepției inadmisibilității cererii din cauza neparcurgerii procedurii prealabile sesizării instanței, față de prevederile art. 117 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar. Fără a relua considerentele ce au stat la baza soluției primei instanțe de respingere a acestei excepții, pe care le apreciem pertinente, trebuie precizat că nerespectarea acestei proceduri nu este de natură să aducă restrângeri ale dreptului de a sesiza instanța de judecată. Această comisie nu are un caracter jurisdicțional, iar rolul său nu este de a da hotărâri obligatorii în privința executării unor clauze contractuale, ci de analiza la nivel de parteneri de dialog social soluționarea unor divergențe în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă. P. nerezolvarea acestor probleme legate de respectarea clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de sindicat și de angajator, dreptul salariaților de a pretinde în justiție valorificarea acestor clauze nu poate fi afectat. În orice caz, aceste prevederi nu pot fi opuse de angajator salariaților, în condițiile în care angajatorul, în calitate de parte la raportul de muncă și de debitor al dreptului pretins de aceștia, nu a luat nici o măsură pentru a soluționa divergențele la nivelul comisiilor mixte.
A invocat recurenta pârâtă că, deși instanța a admis excepția lipsei calității de reprezentant a organizației sindicale pentru reclamanții R. I., V. R., E. A. și C. R., deși a admis excepția autorității de lucru judecat pentru reclamantul B. I. pentru drepturile bănești reprezentate de salariul suplimentar pentru anul 2010, deși a respins cererea formulată în numele și pentru reclamantele P. D. și A. A. M., în dispozitivul sentinței figurează admisă cererea în numele tuturor reclamanților, inclusiv în numele acestora.
Curtea constată că, într-adevăr, pentru reclamanții R. I., V. R., E. A. și C. R. s-a constatat că nu s-a făcut dovada calității de reprezentant a sindicatului, cererea formulată în numele lor fiind anulată, însă în paragraful 9 din sentință cererea apare admisă și în privința acestora. Cu toate acestea, pârâta a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale, iar neconcordanța a fost înlăturată de instanța de fond prin încheierea din data de 2 decembrie 2014, astfel încât critica formulată prin recurs rămâne fără obiect.
Mai constatăm că cererea formulată de către reclamantele P. D. și A. A. M. a fost respinsă ca neîntemeiată, însă în paragraful 9 din sentință cererea apare admisă și în privința acestora. În vederea înlăturării oricărei confuzii legate de obiectul dispozițiilor instanței de fond, de drepturile și obligațiile recunoscute, respectiv, impuse părților, având în vedere și rezultatul deliberării consemnat în dispozitivul întocmit la acel moment și redat în hotărârea redactată, Curtea va dispune înlăturarea din paragraful 9 al dispozitivului sentinței civile a numelui reclamantei A. A. M. (care nu a declarat recurs, astfel că soluția de respingere a cererii a devenit irevocabilă).
În ceea ce o privește pe reclamanta P. D., ca urmare a admiterii recursului său prin prezenta decizie și modificării corespunzătoare a sentinței de fond, soluția de admitere a cererii sale, în parte, așa cum apare în par.9 din dispozitivul sentinței, este justificată.
În privința reclamantului B. I., reținem că recurenta pârâtă a invocat și motive distincte de recurs decât această neconcordanță, și anume că instanța de fond a respins în mod neîntemeiat excepția autorității de lucru judecat cu privire la pretențiile constând în obligarea la plată a ajutorului material de P., C. și Ziua Feroviarului pentru anul 2010. Curtea va analiza unitar cele două chestiuni aduse în discuție de recurenta pârâtă, având în vedere că legătura existentă între acestea.
Se constată din probele administrate că reclamantul B. I. a formulat o cerere de chemare în judecată având ca obiect obligarea CFR Marfă la plata ajutorului material de P., C., Ziua Feroviarului pe anul 2010, salariului suplimentar 2010, diferențelor salariale pentru perioada 10.12._10, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr._ .
P. sentința civilă nr. 1947/12.07.2013 (fila 35 dosar fond), Tribunalul Ilfov a admis în parte acțiunea reclamantului, respingând pretențiile privitoare plata ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului pentru anul 2010 ca fiind prescrise, fiind admise cererile privind plata salariului suplimentar 2010 și a diferențelor salariale pentru perioada 01.04._10.
Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr.218/2013 (fila 22 dosar recurs), a respins apelul declarat de SNTFM CFR MARFĂ SA, menținând, în consecință, hotărârea pronunțată de Tribunalul Ilfov în toate aspectele.
Cum prezenta cerere are ca obiect și plata ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului pentru anul 2010, formulate între aceleași părți, în baza aceleiași cauze, Curtea constată că există autoritate de lucru judecat și în privința acestor cereri, fiind întrunite cerințele art. 166 Cod procedură civilă, sens în care va fi modificată hotărârea atacată.
Însă, în prezenta cauză, pretențiile reclamantului au vizat și drepturi aferente anului 2009 (ajutorul material de C., salariul suplimentar și ajutorul pentru recuperarea forței de muncă), în privința cărora nu operează autoritatea de lucru judecat, astfel încât nu este o neconcordanță că numele acestuia figurează în mențiunea că a fost admisă în partea cererea din dispozitivul sentinței atacate.
S-a mai arătat că instanța de fond în mod nelegal a respins excepția inadmisibilității acțiunii pe anii 2009-2010. Curtea constată că, raportat la motivele invocate de recurenta pârâtă în susținerea acestei excepții, este vorba de apărări care antamează fondul pretențiilor deduse judecății, iar nu de o inadmisibilitate, așa încât corect a fost respinsă.
A invocat recurenta pârâtă situația economică dificilă care a determinat părțile să convină neacordarea acestor ajutoare atât pentru anul 2009 cât și pentru anul 2010, prin actul adițional nr. 1713/21.04.2010.
Curtea va respinge aceste susțineri deoarece temeiul pretențiilor reclamanților îl constituie contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, a căruia valabilitate a fost prelungită până în ianuarie 2011, astfel încât față de acesta trebuie cercetată temeinicia solicitării. Totodată, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nu poate fi contrar contractului colectiv de muncă perfectat la nivel superior, în conformitate cu art. 8 alin. 2 și art.11 alin.1 lit.b) din Legea nr. 130/1996 sub imperiul căreia au fost încheiate contractele colective de muncă în discuție.
Un alt motiv de recurs vizează netemeinicia cererii având ca obiect plata ajutorului pentru recuperarea forței de muncă pe anii 2009 și 2010, critică pe care Curtea o găsește în parte întemeiată. Din probele administrate, atât în etapa de fond, cât și de recurs, reținem că recurenta pârâtă a făcut dovada recunoașterii și plății acestui ajutor. Deși rezultă numai plata unui avans care acoperă cea mai mare parte a sumei datorate, ajutorul respectiv a fost calculat integral, fiind rezonabil să considerăm că a fost achitată și diferența, față de dispozițiile art. 1203 C.civ. de la 1864.
Cu toate acestea, pentru următorii reclamanți nu s-a făcut dovada plății ajutorului în litigiu, după cum urmează: G. O. și B. A. C. pentru ajutorul aferent anului 2009; F. R., G. M. (în extrasul de salariu de la fila 71 din dosarul de fond nu există nici o mențiune despre plata acestui ajutor), N. D. V. și M. V. (în extrasul de salariu de la fila 69 din dosarul de fond nu există nici o mențiune despre plata acestui ajutor) pentru ajutorul aferent anului 2010; reclamanții B. GRAȚIELA T., B. E., C. L., R. M., R. M., R. C. M. și S. V. pentru ajutorul aferent anilor 2009 și 2010.
Față de acestea, va fi admis recursul recurentei pârâte și va fi modificată hotărârea de fond în sensul că va fi obligată pârâta la plata ajutorului pentru recuperarea forței de muncă, după cum urmează: către reclamanții G. O. și B. A. C. ajutorul aferent anului 2009; către reclamanții F. R., G. M., N. D. V. și M. V. ajutorul aferent anului 2010; către reclamanții B. GRAȚIELA T., B. E., C. L., R. M., R. M., R. C. M., S. V. ajutorul aferent anilor 2009 și 2010, respingând în rest cererea formulată de reclamanți având ca obiect plata ajutorului pentru recuperarea forței de muncă, ca neîntemeiată.
A criticat recurenta pârâtă și soluția de admitere a cererii privind plata ajutoarelor materiale pretinse de reclamanți și a salariului suplimentar pe anul 2010, arătând că se aplica în mod prioritar contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar părțile au convenit neacordarea acestora în anul în cauză. Curtea respinge aceste critici deoarece, așa cum s-a precizat și anterior, temeiul pretențiilor reclamanților îl constituie contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, a căruia valabilitate a fost prelungită până în ianuarie 2011, astfel încât față de acesta trebuie cercetată temeinicia solicitării. Totodată, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nu poate fi contrar contractului colectiv de muncă perfectat la nivel superior, în conformitate cu art. 8 alin. 2 și art.11 alin.1 lit.b) din Legea nr. 130/1996 sub imperiul căreia au fost încheiate contractele colective de muncă în discuție. Din această perspectivă, nu are relevanță faptul că la nivel de unitate reprezentanții salariaților au fost de acord cu modificarea contractului colectiv de muncă în sensul indicat anterior.
Pentru considerentele de mai sus, vor fi respinse și argumentele recurentei pârâte referitoare la ajutoarele materiale și la salariul suplimentar pentru anul 2009.
În privința salariului suplimentar, mai reținem că modul în care se constituie fondul pentru acest salariu suplimentar, existența sau nu a unor profituri obținute de angajator, nu este de natură să influențeze existența dreptului, de vreme ce formularea clauzei este categorică „vor primi”. Acesta cu atât mai mult cu cât prevederea contractuală nu condiționează constituirea fondului necesar plății salariului suplimentar de realizarea unui profit, ci prevede doar că se constituie din veniturile realizate; or, angajatorul nu a probat lipsa oricărui venit realizat. Pentru aceste motive, susținerile recurentei pârâte că plata acestui salariu era doar o facultate, nu o obligație nu sunt întemeiate.
Referitor la obligația de plată a dobânzii legale, Curtea va respinge motivele de recurs susținute de pârâtă, deoarece, în baza art. 278 alin. 1 din Codul muncii, acesta se completează cu dispozițiile legislației civile în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă. Pe cale de consecință, raporturilor de muncă le sunt aplicabile nu numai prevederile Codului civil, ci si alte instituții ale dreptului civil și dispoziții legale, cum este, în speță, Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, cu atât mai mult cu cât plata despăgubirilor sub această formă nu este condiționată de existența unei convenții între părți și nu există o incompatibilitate între aceste prevederi și legislația muncii. Mai mult, invocarea art. 166 alin. 4 din Codul muncii nu este de natură să conducă la o concluzie contrară, deoarece acesta nu limitează natura daunelor interese pe care salariatul le poate solicita.
Curtea va respinge cererea de întoarcere a executării formulată de recurenta pârâtă în baza art. 404ind1 Cod procedură civilă, întrucât aceasta nu a făcut vreo dovadă că a executat obligațiile stabilite prin sentința de fond.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursurile sunt fondate și va admite, urmând să dispună modificarea în parte a sentinței recurate, astfel:
Va obliga pârâta la plata către reclamanta P. D. a salariului suplimentar aferent anului 2009, proporțional cu perioada efectiv lucrată, respectiv 01.01._09.
Va admite excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește cererea formulată de reclamantul B. I. având ca obiect plata sumelor reprezentând ajutor de Parte, ajutor de C. și primă de Ziua Feroviarului, aferente anului 2010 și, în consecință, va respinge cererea formulată de reclamantul B. I., pentru autoritate de lucru judecat.
Va obliga pârâta la plata ajutorului pentru recuperarea forței de muncă, după cum urmează: către reclamanții G. O. și B. A. C. ajutorul aferent anului 2009; către reclamanții F. R., G. M., N. D. V. și M. V. ajutorul aferent anului 2010; către reclamanții B. GRAȚIELA T., B. E., C. L., R. M., R. M., R. C. M., S. V. ajutorul aferent anilor 2009 și 2010.
Va respinge în rest cererea formulată de reclamanți având ca obiect plata ajutorului pentru recuperarea forței de muncă, ca neîntemeiată.
Va înlătura din paragraful 9 al dispozitivului sentinței civile numele reclamanților A. A. M., P. D. și B. I..
Va menține în rest sentința recurată.
În temeiul art. 274 alin. 1 și 3 Cod procedură civilă, va obliga recurenta pârâtă SNTFM CFR MARFĂ S.A. la plata către recurentul S. P. Tehnic - Economic din Transportul Feroviar FEROM a sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în etapa recursului, reprezentând parte onorariul de avocat, în valoarea totală de 1600 lei (fila 101 dosar recurs), având în vedere și faptul că recursul declarat de pârâtă a fost admis.
Va respinge cererea de întoarcere a executării, formulată de recurenta pârâtă SNTFM CFR MARFĂ S.A., ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurenții P. D., S. P. TEHNICO-ECONOMIC DIN TRANSPORTUL FEROVIAR ”FEROM” în numele membrului de sindicat P. D. si de S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” SA, împotriva sentinței civile nr.7315 din data de 20.06.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ .
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Obligă pârâta la plata către reclamanta P. D. a salariului suplimentar aferent anului 2009, proporțional cu perioada efectiv lucrată, respectiv 01.01._09.
Admite excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește cererea formulată de reclamantul B. I. având ca obiect plata sumelor reprezentând ajutor de Parte, ajutor de C. și primă de Ziua Feroviarului, aferente anului 2010 și în consecință respinge cererea formulată de reclamantul B. I., pentru autoritate de lucru judecat.
Obligă pârâta la plata ajutorului pentru recuperarea forței de muncă, după cum urmează: către reclamanții G. O. și B. A. C. ajutorul aferent anului 2009; către reclamanții F. R., G. M., N. D. V. și M. V. ajutorul aferent anului 2010; către reclamanții B. GRAȚIELA T., B. E., C. L., R. M., R. M., R. C. M., S. V. ajutorul aferent anilor 2009 și 2010.
Respinge în rest cererea formulată de reclamanți având ca obiect plata ajutorului pentru recuperarea forței de muncă, ca neîntemeiată.
Înlătură din paragraful 9 al dispozitivului sentinței civile numele reclamanților A. A. M., P. D. și B. I..
Menține în rest sentința recurată.
Obligă recurenta pârâtă SNTFM CFR MARFĂ S.A. la plata către recurentul S. P. Tehnic - Economic din Transportul Feroviar FEROM a sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Respinge cererea de întoarcere a executării, formulată de recurenta pârâtă SNTFM CFR MARFĂ S.A., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 05 Martie 2015.
Președinte, E. D. B. | Judecător, M. P. | Judecător, D. G. E. |
Grefier, R. N. C. |
Red:E.D.G./26.03.2015.
Dact.: C.C. 2 ex./11.03.2015
Jud.fond: A. P..
| ← Despăgubire. Decizia nr. 114/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 393/2015.... → |
|---|
