Despăgubire. Decizia nr. 180/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 180/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-01-2015 în dosarul nr. 704/87/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 5980/2014)
Decizia civilă nr.180
Ședința publică din data de la 21 ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: R. F. G.
JUDECĂTOR: B. A. C.
GREFIER: B. M.
Pe rol se află cererea de apel formulată de apelantul-reclamant S. M. T. M. împotriva sentinței civile nr.853 din data de 18.06.2014 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă M. (C.) M., cauza având ca obiect despăgubiri.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că intimata-pârâtă M. (C.) M., prin întâmpinarea formulată, a solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.223 din Codul de procedură civilă.
Curtea din oficiu, invocă excepția tardivității declarării apelului și reține cauza în vederea soluționării asupra acestei excepții, dată fiind solicitarea părții intimate de judecare a pricinii în lipsă.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată sub nr._, la data de 12.03.2014, reclamantul S. M. T. M. a solicitat obligarea pârâtei M. (C.) M. la restituirea sumei de 4144 lei reprezentând drepturi salariate încasate necuvenit pentru perioada 01 ianuarie 2011- 29 februarie 2012, urmare deciziei nr. 85/10 octombrie 2013 a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului Teleorman, prin care s-a stabilit angajarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Prin sentința civilă nr.853/18.06.2014, TribunalulTeleorman-Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și C. Administrativ Fiscal, în Complet Specializat pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind drepturile bănești aferente perioadei 01.01._11 invocată de pârâtă și a respins pretențiile reclamantului aferente acestei perioade constatând prescris dreptul la acțiune; a respins acțiunea ca nefondată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța de fond a admis-o pentru pretențiile aferente perioadei 01.01._11.
Potrivit art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Cum obiectul cauzei de față vizează obligarea pârâtei la restituirea sumei de 4144 lei, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit pentru perioada 01.01.2011 – 29.02.2012 sunt aplicabile prevederile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, astfel că, față de data promovării acțiunii, dreptul material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.01._11 s-a prescris.
Pe cale de consecință, cererea reclamantului pentru această perioadă a fost respinsă ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
Cu privire la fondul cauzei, s-au reținut următoarele:
Prin decizia nr. 85/2013 emisă de Curtea de Conturi a României s-a stabilit la pct. 1 în sarcina reclamantului obligația de a lua angajamente de plată pentru restituirea sumelor încasate nelegal aferente perioadei 01.01.2011 – 29.02.2012, precum și introducerea de acțiuni judecătorești la instanțele competente prin care se va solicita obligarea personalului contractual care refuză să-și ia angajament de plată la restituirea sumelor încasate nelegal.
Camera de Conturi Teleorman a avut în vedere dispozițiile art. 197 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că salarizarea personalului de conducere din spitalele publice, precum și a celorlalte categorii de personal se stabilește potrivit legii; salarizarea personalului din spitalele private se stabilește prin negociere între părți.
Prin OUG nr. 48/2010 articolul 197 din Legea nr.95/2006 a fost modificat în sensul că începând cu data de 1 ianuarie 2011, cheltuielile aferente drepturilor de personal din unitățile sanitare reprezintă maximum 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație.
Dispozițiile legale conduc la concluzia că toate cheltuielile aferente salarizării personalului care își desfășoară activitatea în cadrul unităților sanitare publice trebuie să reprezinte 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație.
În vederea îndeplinirii obligațiilor impuse prin decizia nr. 85/2013 Curții de Conturi a României – Camera de Conturi Teleorman cu privire la recuperarea prejudiciului, reclamantul a chemat în judecată pârâtul și a solicitat restituirea drepturilor salariale pentru care s-a reținut că ar fi fost încasate necuvenit în perioada 01.01.2011 – 29.02.2012.
Dispozițiile art. 256 din Codul muncii, potrivit cărora salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie, rezultă că aceste dispoziții instituie obligația restituirii doar pentru salariații care au încasat o sumă nedatorată.
Potrivit art. 162 alin. 3 din Codul muncii, sistemul de salarizare al personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetele locale se stabilește prin lege cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative, iar art. 197 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 prevede că salarizarea personalului de conducere din spitalele publice, precum și a celorlalte categorii de personal se stabilește potrivit legii.
Începând cu data de 1 ianuarie 2011, cheltuielile aferente drepturilor de personal stabilite potrivit alin. (1) reprezintă maximum 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație.
Încasarea necuvenită a drepturilor salariale presupune inexistența unei baze legale care să justifice acordarea drepturilor salariale, situație care nu se regăsește în cauză.
Acordarea drepturilor salariale în perioada 01.01.2011 – 29.02.2012 în favoarea pârâtei a avut, ca și temei legal, prevederile Legii nr. 285/2010 și Legii nr.283/2011 care au reglementat, în perioada menționată, salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
Chiar dacă Camera de Conturi Teleorman a constatat că reclamantul, în calitatea de angajator, în anul 2011 și parțial în anul 2012, prin plata salariilor a depășit plafonul de 70% menționat de art. 197 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, această împrejurare nu poate fi imputată pârâtei care, în perioada menționată, și-a primit drepturile salariale în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Împrejurarea că prin decizia Curții de Conturi nr. 85/2013 s-a dispus luarea unor măsuri vizând recuperarea de la salariați a unor drepturi salariale plătite nelegal, nu poate constitui temei pentru aplicarea dispozițiilor art. 256 din Codul Muncii, atâta timp cât aceste prevederi instituie obligația restituirii doar pentru salariații care au încasat o sumă nedatorată .
Concluzionând, obligația reclamantului de a acorda pârâtei drepturile salariale a fost una legală, fiind prevăzută de dispozițiile Legii nr. 285/2010 și Legii nr. 283/2011, care sunt imperative și nu condiționează acordarea acestora de procentul de 70% la care face referire Legea nr. 95/2006, modificată prin O.U.G. nr. 48/2010.
Începând cu datele la care actele normative arătate au intrat în vigoare, angajatorul și-a îndeplinit obligația de a achita salariaților drepturile bănești cuvenite conform acestor reglementări.
Reclamantul nu face dovada că stabilirea cuantumului drepturilor salariale acordate pârâtei a fost în neconcordanță cu dispozițiile legale în vigoare, iar interdicția impusă angajatorului de a modifica prin acte unilaterale un element esențial al contractului individual de muncă, respectiv cuantumul salariului, cu ignorarea dispozițiilor legale, îl împiedică să stabilească un cuantum al salariului neconform cu acestea.
Având în vedere atât dispozițiile art.160, art.162 și art. 169 din Codul Muncii precum și faptul că, în cauză, pârâta este îndreptățită să beneficieze, sub aspectul cuantumului salarial, de prevederile legale care reglementează salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Tribunalul apreciază că pretenția reclamantului ce vizează obligarea pârâtei la restituirea sumei de 4144 lei, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit pentru perioada 01.01.2011 – 29.02.2012 este neîntemeiată.
Chiar și în situația în care cuantumul fondului de salarii reglementat de dispozițiile art. 197 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 nu este influențat de numărul de salariați, ci de procentul de 70%, iar prin depășirea acestui plafon s-au diminuat resursele financiare alocate pentru plata celorlalte categorii de cheltuieli privind achiziții de bunuri și servicii, taxe, impozite, contribuții către bugetul de stat, neîncadrarea angajatorului în acest plafon nu poate fi imputată pârâtului și nu îi conferă reclamantului, în calitatea sa de angajator, dreptul de obține de la salariați restituirea unei părți din drepturile salariale stabilite și achitate în conformitate cu prevederile legale.
Dacă s-ar fi acceptat ipoteza contrară, în locul respectului datorat pentru obligațiile prevăzute în legi și alte acte cu valoare normativă, s-ar fi recunoscut angajatorilor - instituții publice, posibilitatea de a nu plăti drepturile salariale în cuantumul prevăzut de lege, ceea ce nu putea fi primit.
În consecință, acțiunea vizând pretențiile aferente perioadei 12.03.2011 – 29.02.2012 a fost respinsă ca nefondată, iar cu privire la pretențiile reclamantului aferente perioadei 01.01._11, acțiunea a fost respinsă ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
În termen legal, împotriva acestei sentințe a formulat cerere de apel apelantul S. M. T. M., criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie:
Prin decizia nr.85/10 octombrie 2013 comunicată cu adresa nr.1299/10.10.2013, Camera de Conturi a Județului Teleorman a constatat o . abateri în urma unui raport de audit. financiar efectuat la nivelul unității sanitare publice cu paturi - S. M. T. M., dispunând totodată o . măsuri pentru înlăturarea abaterilor sesizate printre care și luarea unor angajamente de plată de la personalul contractual pentru stingerea obligațiilor reciproce de plată, respectiv introducerea unor acțiuni, judecătorești la instanțele competente prin care se va solicita obligarea personalului contractual care refuză să-și ia angajament de plată pentru restituirea sumelor încasate nelegal, potrivit dispozițiilor din Codul muncii,
În motivarea deciziei nr.185/10 octombrie 2013, Camera de Conturi a Județului Teleorman a avut în vedere prevederile art. 197-alin (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în forma în care acest text de lege a fost modificat potrivit O.U.G. nr.48/2010-și anume „începând cu data de 1 ianuarie 2011, cheltuielile aferente drepturilor de personal reprezintă maximum 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație".
În acest sens, Camera de Conturi a Județului Teleorman a constatat plecând de la acest text de lege că s-a cauzat un prejudiciu prin plata unor drepturi salariale mai mari decât cele stabilite prin lege, respectiv art.197 alin.l și alin.2 din Legea nr.95/2006 cu modificările și completările ulterioare, în sensul că din aceste prevederile legale se poate observa că salarizarea personalului de conducere din spitalele publice precum și a celorlalte categorii de personal stabilite potrivit legii, reprezintă maximum 70% din sumele decontate de Casele de Asigurări de Sănătate din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate pentru serviciile medicale furnizate precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație și nu 70% din sumele facturate, fiind evident faptul că dacă aceste sume (decontate) nu vor fi încasate nu sunt create posibilități (fonduri) de plată în procent de 100%.
Mai mult decât atât, nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și dacă nu are prevederi bugetare și surse de finanțare,, astfel încât s-a efectuat plata unor drepturi salariale cu încălcarea prevederilor legale, respectiv ari 14 alin.3 și alin.4 din Legea nr.273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și Completările ulterioare.
Solicită apelantul să se rețină că în ceea ce privește considerentele care au stat la baza dispozitivului sentinței civile atacate, din expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, din motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, nu s-a reținut nimic referitor la prejudiciul cauzat și constatat de Camera de Conturi a Județului Teleorman.
Se menționează că recalcularea statelor de plată s-a realizat prin diminuarea proporțională a drepturilor salariale avându-se în vedere pe de o parte, eliminarea sporurilor, iar pe de altă parte plecând de la decizia nr. 85/2003 a Camerei de Conturi Teleorman, în cazul în care urmare diminuării sporurilor suma a fost insuficientă reparării prejudiciului constatat s-a trecut la măsura diminuării salariilor de bază astfel încât să fie duse la îndeplinire măsurile dispuse prin decizia nr.185/2013 a Camerei de Conturi Teleorman.
La data de 15.09.2014, prin Serviciul Registratură al Curții, a depus întâmpinare intimata M. (C.) M., solicitând respingerea apelului ca fiind nefondat.
Examinând cu prioritate cauza, prin prisma excepției tardivității apelului, invocată din oficiu la termenul de judecată din 21 ianuarie 2015, care trebuie examinată cu prioritate, conform art.248 alin.1 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Hotărârea apelată a fost comunicată apelantului la data de 25.06.2014, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a actului de procedură aflat la dosarul instanței de fond (fila 41), iar apelul a fost formulat de acesta la data de 8.07.2014, conform rezoluției aplicată pe cererea de apel din dosarul instanței de apel (fila 3).
Potrivit art.457 C.pr.civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.
Prin urmare, având în vedere că în litigiile de muncă, cum este și cazul dedus judecății, termenul de apel este de 10 zile, conform dispozițiilor speciale prevăzute de art. 215 din Legea nr.62/2011, Curtea constată că apelul formulat de apelant la data de 8.07.2014 a fost declarat peste termenul legal de 10 zile, care a început să curgă de la data comunicării hotărârii pronunțate de instanța de fond.
Pentru toate considerentele arătate, Curtea va respinge apelul ca tardiv declarat, fiind de prisos cercetarea criticilor invocate de către apelant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca tardiv, apelul formulat de apelantul-reclamant S. M. T. M., având C._ și sediul în T. M., ., județ Teleorman, împotriva sentinței civile nr.853 din data de 18.06.2014 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă M. (C.) M., având CNP_ și domiciliul în T. M., . C. .. A, ..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21 ianuarie 2015.
Președinte, Judecător,
R. F. G. B. A. C.
Grefier,
B. M.
Red. Jud. RFG, 3.02.2015
Dact.: Z.G./4 ex/26.01.2015
Jud.fond: I.T.
| ← Pretentii. Decizia nr. 2205/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 560/2015.... → |
|---|
