Obligaţie de a face. Decizia nr. 211/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 211/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-01-2015 în dosarul nr. 25340/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr. _ (Număr în format vechi 6101/2014)
Decizia Civilă Nr.211
Ședința Publică din data de 22 Ianuarie 2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE S. G. I.
JUDECĂTOR M. C.
GREFIER M. Colindeață
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulate de apelanta-reclamantă C. M. L., împotriva sentinței civile nr.3935/01.04.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. Public – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, M. Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București, P. de pe lângă Tribunalul București și M. Finanțelor Publice, cauza pe fond având ca obiect „drepturi bănești – al 13-lea salariu”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, în cadrul căruia învederează instanței faptul că pricina se află la primul termen de judecată, iar în ceea ce privește etapa procedurii prealabile, se arată că s-a procedat la comunicarea motivelor de apel formulate de către apelanta-reclamantă C. M. L., către părțile intimate adverse, astfel cum rezultă din dovezile de înmânare atașate la filele 49, 51, 53 și 55 ale dosarului de apel.
La data de 16.09.2014 s-a depus la dosarul cauzei prin intermediul serviciului „registratură” al acestei secții de către intimatul-pârât M. Public – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întâmpinare la motivele de apel deduse judecății, în patru exemplare, act procedural comunicat părții apelante adverse la data de 03.10.2014, astfel cum rezultă din dovada de înmânare atașată la fila 74 dosar.
La data de 03.10.2014 s-a depus la dosarul cauzei de către intimații-pârâți M. Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București și P. de pe lângă Tribunalul București, întâmpinare la motivele de apel, în dublu exemplar, act procedural comunicat apelantei-reclamante la data de 09.10.2014, astfel cum rezultă din dovada de înmânare atașată la fila 77 dosar, cu precizarea că pe această cale s-a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în baza dispozițiilor prev. de art. 411 al. (2) din Noul Cod de procedură civilă, cum de altfel s-a solicitat și de către partea apelantă prin cererea de apel dedusă judecății.
Curtea constată că cererea formulată de reclamanta C. M. L. a fost intitulată în mod greșit ca fiind recurs, astfel că, în baza dispozițiilor prev. de art. 152 din Codul de procedură civilă, procedează la recalificarea acesteia ca fiind apel, față de împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 18.07.2013, după . noului Cod de procedură civilă.
Curtea constatând cauza în stare de judecată o reține în vederea soluționării dată fiind solicitarea părților de judecare a pricinii în lipsă.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr._, reclamanta C. M. L., in contradictoriu cu pârâții P. de pe lângă Înalta Curte De Casație Și Justiție, P. de pe lângă Curtea de Apel București, P. de pe lângă Tribunalul București și M. Finanțelor Publice a solicitat să fie obligați pârâții la acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu".
Prin sentința civilă nr. 3935, din data de 01 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul cu nr._, a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului P. de pe lângă Curtea de Apel București și, în consecință, a fost respinsă acțiunea exercitată în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesual active și pasive invocate de M. Finanțelor Publice;
A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C. M. L., în contradictoriu cu pârâții P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Tribunalul București și M. Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive invocata de P. de pe lângă Curtea de Apel București este intemeiata, având in vedere urmatoarele:
Calitatea procesuala este o condiție esențiala a dreptului la acțiune si presupune existenta identitatii intre reclamant si titularul dreptului dedus judecații (calitatea procesuala activa), respectiv a identitatii intre pârât si cel obligat in cadrul respectivului raport juridic (calitatea procesuala pasiva).
In speța, raportul juridic de drept substanțial este unul obligațional, bazat pe un raport de munca sui generis, calitatea de reclamant putând aparține numai angajatului sui generis, in timp ce calitatea de pârât aparține angajatorului sui generis.
F. de cele expuse, întrucât reclamanta nu a dovedit calitatea ei de angajat al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București în anul 2010, nedepunând cărți de munca sau adeverințe care sa ateste acest lucru, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului P. de pe lângă Curtea de Apel București si, pe cale de consecința, a respins cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta, ca fiind formulata împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuala pasiva.
In ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesuale active si lipsei calității procesuale pasive, invocate de M. Finanțelor Publice, instanța le-a respins, având în vedere dispozițiile art. 19 din Legea 500/2002, art. 3 alin. 1 pct. 2 din HG 208/2005, acesta având atribuții de a asigura fondurile necesare ordonatorilor de credite și instituțiilor publice în vederea achitării obligațiilor financiare ale acestora stabilite prin titluri executorii.
Pe fondul cererii de chemare in judecata, instanța a reținut urmatoarele:
Reclamanta este încadrata in funcția de procuror in cadrul secției Judiciare Penale a DNA.
Pretentia supusa judecatii in prezenta cauza consta in obligarea pârâților la acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de “al 13-lea salariu”, reactualizat in functie de indicele inflatiei la data platii efective si cu dobanda legala aferenta de la data introducerii cererii de chemare in judecata.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009 (1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.
(2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate.
(3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor.
(4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Dispozițiile textului mai sus citat au fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogate prin Legea nr. 284/2010.
Din cuprinsul art. 25 din Legea nr. 330/2009 rezultă cu evidență că dreptul la premiu anual este un drept de natură salarială, fiind acordat „pentru activitatea desfășurată”, în raport de perioada lucrată.
În ceea ce privește exercitarea acestui drept de către reclamanți, Tribunalul a constatat că trebuie să se facă distincția dintre noțiunile de „drept subiectiv”, „obligație” și „plată”, între acestea existând diferențe specifice.
Astfel, „dreptul subiectiv” constă în posibilitatea recunoscută de lege subiectului activ ca, în limitele legii și ale moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă sau să nu facă ceva – de la subiectul pasiv și să ceară concursul forței coercitive a statului, în caz de nevoie.
Prin „obligație” se înțelege îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva și care, la nevoie, poate fi impusă prin forța coercitivă a statului.
Prin „plată” se înțelege modul de stingere a obligației și aceasta constă chiar în executarea acesteia. (art. 1091 Cod civil).
În cazul din speța de față, dreptul subiectiv invocat de reclamanți constă în posibilitatea de a cere angajatorului să le remită anumite sume de bani cu titlu de premiu anual cuvenit în considerarea muncii desfășurate în anul 2010.
Corelativ acestui drept, angajatorului îi revine îndatorirea de a plăti reclamanților sumele de bani respective, iar „plata” înseamnă remiterea materială a sumelor de bani respective.
Împrejurarea că stingerea obligației angajatorului are loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are nicio relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, dreptul fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010.
Prin art. 8 din legea nr. 285/2010, intrată în vigoare la data de 01.01.2011, s-au prevăzut următoarele: Sumele corespunzãtoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordã începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorãrilor salariale ce se acordã în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.
Legiuitorul a intervenit astfel în raportul juridic obligațional referitor la plata premiului (stingerea obligației angajatorilor), stipulând că „sumele” nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011.
Deși textul are o puternică aparență de retroactivitate, Tribunalul a constatat că nu are mecanismul procesual și legal prin care să refuze aplicarea acestuia pe motiv că ar încălca dispozițiile constituționale referitoare la neretroactivitatea legii, singura instituție căreia Constituția i-a conferit atributul de a constata neconstituționalitatea sa (ca efect al încălcării textului constituțional privitor la neretroactivitatea legii) fiind Curtea Constituțională.
Nu poate fi vorba despre o operațiune de interpretare a textului art. 8 din Legea nr. 285/2010 pe care instanța o are la dispoziție, pe baza căreia să ajungă la concluzia că aplicarea nu poate conduce la soluții ce încalcă principiul neretroactivității în condițiile în care textul este clar și lipsit de orice echivoc în privința efectelor pe care legiuitorul a înțeles să le confere.
Așadar, Tribunalul a reținut că nu poate refuza aplicarea acestui text pe considerentul că ar fi retroactiv, deoarece dacă ar acționa în acest sens s-ar substitui atribuțiilor Curții Constituționale.
Prin urmare, argumentele reclamantei privitoare la retroactivitate sunt lipsite de relevanță, astfel de argumente putând fi valorificate doar în cadrul unei excepții de neconstituționalitate a textului respectiv, excepție ce nu a fost invocată în cauză.
Reținând mai sus că argumentele referitoare la retroactivitate sunt irelevante, Tribunalul a cercetat dacă, prin aplicarea textului art. 8 din legea nr. 285/2010 se aduce atingere unui drept fundamental al reclamanților, reglementat printr-o normă cu forță juridică superioară, respectiv art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
Procedând la acest demers judiciar, Tribunalul a reținut următoarele:
Art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Dispozițiile acestui text au fost interpretate și lămurite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa jurisprudență, interpretarea dată fiind obligatorie pentru judecătorul național, acesta neputând ajunge la o concluzie contrară celei reținute de Curte.
În continuare, Tribunalul a expus sintetic principiile de interpretare a acestui text de lege, precum și sensul noțiunii de „bun”, astfel cum acestea se desprind din jurisprudența Curții Europene.
Astfel, art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde 3 norme distincte, strâns legate între ele:
- o primă normă, de ordin general, este cea din prima frază a primului alineat care enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”;
- o a doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă unor anumite condiții. Această normă este cuprinsă în cea de a doua frază a primului alineat: „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”;
- cea de a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general: dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
Instanța europeană a statuat în mod constant că, dacă prima normă are un caracter general, prin aceea că enunță principiul respectării dreptului de proprietate, celelalte două – posibilitatea privării de acest drept și, respectiv, supunerea exercițiului acestuia anumitor condiții – nu reprezintă altceva decât aplicații ale celei dintâi. Așa fiind, acestea din urmă trebuie să fie interpretate în lumina principiului general înscris în prima normă enunțată.
În continuare, Tribunalul a stabilit dacă art. 1 din Protocolul nr. 1 este aplicabil în materia dreptului la premiu anual al reclamanților - deci dacă premiul anual face obiectul protecției instituite de acest text.
Ulterior, se va stabili dacă prin art. 8 din legea nr. 285/2010 s-a realizat o privare a dreptului de proprietate al reclamanților sau doar o reglementare a dreptului de folosință, în oricare dintre situații urmând a se aprecia dacă aceasta a fost conformă Convenției.
În privința domeniului de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 Tribunalul a reținut că noțiunea de „bun” folosită în acest text are o semnificație autonomă și nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci se referă și la alte drepturi reale, la drepturi de creanță, la interese economice, adică la diverse valori patrimoniale, dacă sunt suficient de determinate și fundamentate din punct de vedere legal în dreptul intern.
În privința drepturilor asupra veniturilor salariale jurisprudența C.E.D.O. în acest domeniu este deosebit de nuanțată, iar din analiza ei rezultă că organele de aplicare a Convenției fac o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul, câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.
Astfel, în cauza Lelas v/Croația din 20 mai 2010 Curtea a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
Edificatoare în acest sens este și hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007 în care reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat. Curtea a statuat că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern ( de ex. când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept ). Curtea a reținut că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
În mod similar și în speța Bahceyaka c/ Turciei din 13 iulie 2006 unde Curtea reiterează faptul că un venit viitor poate fi considerat „bun” numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit.
În sfârșit, potrivit hotărârii Kechko c/ Ucrainei din 8 noiembrie 2005, Curtea statuează că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru acestea au fost îndeplinite, autoritățile nu pot în mod deliberat să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare.
Rezultă, așadar, din multitudinea soluțiilor prezentate că dreptul la anumite beneficii bănești în calitate de salariat nu este un drept de sine stătător consacrat și apărat ca atare de Convenție ci a fost asimilat de către Curte în anumite condiții unui drept de proprietate și analizat de perspectiva art. 1 al primului Protocol adițional la Convenție.
De aceea, dreptul salarial ca să fie considerat un „bun”, el trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute de Convenție și consacrate de jurisprudența C.E.D.O., situație față de care Curtea se raportează și verifică constant legislația internă care instituie acele drepturi știut fiind că, Convenția nu garantează persoanelor dreptul de a obține pe viitor un anumit bun în lipsa unei baze legale a pretenției reclamantului, Curtea neputând crea un drept nou în favoarea acestuia.
Cu alte cuvinte, Convenția protejează dreptul la salariu, dar nu poate garanta pe viitor întinderea acestuia.
În consecință, Tribunalul a reținut că dreptul de a primi venituri salariale poate face obiectul de protecție al art. 1 din primul Protocol la CEDO, dacă are o fundamentare în legislația internă.
În cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut până la data de 01.01.2011 o fundamentare în legislația internă, respectiv art. 25 din Legea nr. 330/2009.
Tribunalul a mai notat că în cauza de față nu se pune problema acordării în continuare, deci după data de 01.01.2011 a acestui premiu (pentru a verifica respectarea marjei de apreciere a statutului în reglementarea folosinței acestui drept începând cu 01 ianuarie 2011), ci acordarea sa pentru anul 2010, când el era consacrat în legislația internă, fiind realizat prin epuizarea ultimei zile a anului 2010.
În ceea ce privește „bunul” asupra căruia reclamanta poate invoca protecție, Tribunalul a reținut următoarele:
În cauza de față reclamanta se plânge de neacordarea premiului anual aferent anului 2010, în cuantumul și condițiile stipulate de art. 25 din legea nr. 330/2009.
Cercetând perioada anului 2010, Tribunalul a constatat că acest text legal a fost în vigoare pe parcursul acestui an, astfel încât singura concluzie ce poate fi reținută este aceea că reclamanții au dobândit calitatea de titulari ai acestui bun la expirarea anului 2010.
Urmează, așadar, a se analiza dacă prin dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a realizat o privare de bunul reclamanților sau doar o reglementare a folosinței acestuia, în oricare dintre situații, urmând a se verifica dacă acestea au corespuns cerințelor art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
Reținând mai sus că reclamanta era titulara dreptului la primirea premiului la expirarea anului 2010 (erau titulara unui bun), Tribunalul a constatat că acest drept trebuia respectat iar sumele de bani corespunzătoare acordate în luna ianuarie 2011.
Totuși, o astfel de plată nu s-a efectuat deoarece prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a stipulat în mod expres că:
Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.
Reținând ca adoptarea art. 8 din Legea nr. 285/2010 constituie o ingerința in dreptul reclamanților in dreptul lor de proprietate, instanța a verificat daca ingerința este justificata de interesul general si daca se respecta proporționalitatea intre interesul general si cel particular al reclamanților.
Jurisprudența Curții Constituționale este în sensul ca o astfel de măsura este justificata daca este motivata de interesul degrevării bugetului de stat într-o măsură care să respecte criteriul proporționalității cu situația care le-a determinat, fiind rezultatul unui echilibru între scopul declarat al legii și mijloacele folosite în realizarea lui, și dacă vizează în mod nediscriminatoriu toate persoanele aflate în ipoteza normei.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut constant că marja de apreciere de care dispun autoritățile naționale în implementarea politicilor sociale și economice trebuie sa fie una largă și cel mai adesea respectă dreptul statelor de a defini interesul public, cu condiția ca această definiție să nu fie în mod manifest lipsită de un fundament rezonabil. Din această perspectivă, măsurile edictate de Legea nr. 285/2010 au avut ca scop, degrevarea bugetului de stat de anumite cheltuieli, pe fondul unei crize economice generalizate și profunde și pentru a se crea premisele unei relansări economice.
Așa fiind, analizând în lumina practicii constante a CEDO, ingerința în dreptul la premiul anual al reclamantei, se apreciază că aceasta este justificată de un scop legitim și corespunde unui interes public. Cât privește raportul rezonabil de proporționalitate între măsurile luate și scopul urmărit, de natură a păstra un just echilibru între necesitatea protejării interesului general si protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor, se constată că dreptul pretins este un premiu, nu un salariu lunar, în ultimă instanță o concesie a legiuitorului, condiționat de posibilitatea statului de a-l acorda, după resursele financiare de care dispune, posibilitate pe care o apreciere contrară a organelor comunitare, în stadiul actual al legislației europene, nu o poate suplini.
Pentru toate aceste motive, apreciind ca prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 nu se incalca dreptul de proprietate al reclamantei, astfel cum este el protejat de Protocolul nr. 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, Tribunalul a respins cererea de chemare in judecata, ca neîntemeiata.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, reclamanta C. M. L..
În motivarea apelului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.466 C.pr.civ., apelanta a criticat greșita admitere a excepției lipsei calității procesual pasive a intimatului P. de pe lângă Curtea de Apel București.
Arata ca la dosarul cauzei a depus, la data de 13.08.2013, copie de pe cartea de muncă, actul de identitate si adeverința de salariat, înscrisuri din care reiese calitatea de angajat a acesteia, procuror C. L. M., în ceea ce privește toată perioada anului 2010, în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, iar în ceea ce privește perioada ulterioară datei de 01 august 2011, în cadrul Direcției Naționale Anticorupție.
Incepând cu data de 15.05.2011, menționează că a fost angajata Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, instituție care repartizează procurorii, în funcție de necesități, la toate unitățile de parchet aflate în circumscripția sa, respectiv apelanta a fost repartizată inițial la P. de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București, ulterior cu delegare, în 15.11.2005, la P. de pe lângă Tribunalul București.
La data de 01.12.2008 a fost promovată să își desfășoare activitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, activând efectiv în cadrul acestei unități de P. până în momentul în care a început să lucreze la nivelul Direcției Naționale Anticorupție, respectiv începând cu data de 01.08.2011.
La data de 01.01.2011, cartea de muncă i-a fost închisă, conform prevederilor legale, ultima mențiune din acest document purtând semnătura și ștampila doamnei prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, angajatorul apelantei.
Potrivit art. 89 din Legea nr. 304/2004, " (1) Pe lângă fiecare Curte de Apel, Tribunal, Tribunal pentru minori și familie și Judecătorie funcționează un P..
Parchetele au sediul în localitățile în care își au sediul instanțele pe lângă care funcționează și au aceeași circumscripție cu acestea.
Parchetele de pe lângă Curțile de Apel și Parchetele de pe lângă Tribunale au personalitate juridică. Parchetele de pe lângă Tribunalele pentru minori și familie și Parchetele de pe lângă Judecătorii nu au personalitate juridică."
De asemenea, conform art. 93 din Legea nr. 340/2004 privind organizarea judiciară, "Procurorii generali ai Parchetelor de pe lângă Curțile de Apel au calitatea de ordonatori secundari de credite, iar prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale au calitatea de ordonatori terțiari de credite."
Prezenta cerere de chemare în judecată are ca obiect acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut și sub denumirea de "al treisprezecelea salariu", acordat pentru perioada lucrată în acel an, de la angajatorii cu care avea stabilite raporturi de muncă în perioada respectivă și care aveau atribuții în ordonarea creditelor.
Apelanta arata ca in toată perioada aferentă anului 2010, angajatorii sai au fost P. de pe lângă Curtea de Apel București și P. de pe lângă Tribunalul București, iar începând cu data de 01 august 2011, angajatorii au fost P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.
Față de aceste considerente, în ceea ce privește pretențiile financiare aferente anului 2010, apreciază că a definit corect și legal cadrul procesual civil în fața instanței de fond, chemând în judecată P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (ordonator principal de credite), P. de pe lângă Curtea de Apel București (ordonator secundar de credite) și P. de pe lângă Tribunalul București (ordonator terțiar de credite), care au calitate procesuală pasivă în cauză, raporturile sale de muncă cu aceștia fiind pe deplin dovedite prin intermediul mențiunilor din cartea de muncă deja depusă la dosarul cauzei.
Considera ca a dovedit pe deplin identitatea dintre acești pârâți și persoanele obligate să îi achite premiul anual aferent anului 2010, în condițiile în care raportul juridic stabilit între reclamanta și cei doi pârâți era unul obligațional, bazat pe un raport de muncă, în care apelanta avea calitatea de angajat, iar cei doi pârâți aveau calitatea de angajatori.
Apelanta a apreciat ca greșita si respingerea pe fond a cererii de acordare a premiului anual (cel de-al 13-lea salariu) aferent anului 2010, actualizat în funcție de indicele inflației Ia data plății efective și cu acordarea dobânzii legale aferente, de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data plății efective.
Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâților la acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea uzuală de "al 13-lea salariu", actualizat în funcție de indicele inflației la data plății efective și cu acordarea dobânzii legale aferente, de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data plății efective.
Cererea de chemare în judecată s-a fundamentat pe împrejurarea că dreptul la acordarea premiului anual corespunzător anului 2010 a fost prevăzut de legislația în vigoare, pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat, care nu mai poate fi desființat în mod retroactiv.
În acest sens, apelanta a solicitat instanței de fond să remarce faptul că prin art. 25 din Legea 330/2009, s-a prevăzut acordarea acestui drept și în ceea ce o privește, astfel:
Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.
Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate.
Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar.
Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor.
Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Dispozițiile sus arătate au fost abrogate de art. 39 pct. w din Legea 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial Nr. 877 din 28 decembrie 2010, ce a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011 (art. 46).
De asemenea, prin art. 8 din legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial Nr. 878 din 28 decembrie 2010 (în vigoare de la data de 31.12.2010) s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.
În fața instanței de fond, apelanta a argumentat, în sensul că dreptul său de a beneficia de acest premiu este câștigat, atât timp cât dispozițiile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că dreptul de a primi venituri salariale poate face obiectul protecției art. 1 din primul protocol al CEDO, dacă are o fundamentare în legislația internă, în speța de față legislația internă fiind reprezentată de art. 25 din Legea nr. 330/2009.
De asemenea, s-a reținut că adoptarea art. 8 din Legea nr. 285/2010 constituie o ingerință în dreptul de proprietate al apelantei, însă această ingerință este justificată de interesul general și respectă proporționalitatea între interesul general și interesul său particular.
Instanța de fond a mai apreciat că măsura edictată de Legea nr. 285/2010 a avut ca scop degrevarea bugetului de stat de anumite cheltuieli, „pe fondul unei crize economice generalizate și profunde și pentru a se crea premisele unei relansări economice".
Apreciază că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, deoarece instanța în mod eronat a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea premiului anual aferent anului 2010.
Acordarea acestui premiu era reglementată atât de legislația internă, cât și de legislația și jurisprudența CEDO, în condițiile în care art. 25 din Legea 330/2009 erau în vigoare la data de 31.12.2010, adică la finalul anului pentru care i se cuvenea acest premiu anual, acordarea lui efectivă începând cu luna ianuarie 2011, fiind o procedură administrativă, aflată în legătură cu execuția bugetară a fondurilor publice, care nu este în măsură să afecteze însăși natura dreptului salarial ce îi era recunoscut de lege.
Conform jurisprudenței CEDO, dreptul de a primi acest premiu anual face obiectul protecției art. 1 din primul protocol al CEDO, dacă are o fundamentare în legislația internă, în speța de față legislația internă fiind reprezentată de art. 25 din Legea nr. 330/2009.
Apelanta considera ca art. 8 din Legea nr. 285/2010, act normativ ce a modificat Legea nr. 330/2009 constituie în mod clar o ingerință în dreptul său de proprietate.
Sub nicio formă nu se poate reține că această ingerință este justificată de interesul general și respectă proporționalitatea între interesul general și interesul său particular, din următoarele considerente:
Prin acest articol de lege s-a reținut că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă, începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor legale.
În realitate, această ingerință este, în primul rând, disproporționată, deoarece pentru personalul bugetar, în anii 2010 și 2011 nu s-au acordat majorări salariale, ci, dimpotrivă, au avut loc atât micșorări salariale cu 25 %, cât și eliminarea altor drepturi derivând din drepturile salariale, cum ar fi primele de vacanță, premiile anuale, salariile de merit, sporurile acordate pentru deținerea diplomei de doctor, sporurile acordate pentru efectuarea orelor suplimentare etc.
În al doilea rând, această ingerință nu era justificată de interesul general și nici nu a avut ca scop degrevarea bugetului de stat de anumite cheltuieli, pe fondul unei crize economice generalizate și profunde și pentru a se crea premisele unei relansări economice, deoarece fondurile pentru plata premiilor anuale aferente anului 2010 fuseseră calculate si alocate încă de la finalul anului 2009, odată cu stabilirea bugetului consolidat al statului pe anul următor, deci nu afectau bugetul de stat pentru anul 2011 (anul în care aceste premii s-ar fi acordat și în care, din punct de vedere teoretic, era necesară degrevarea bugetului de stat și relansarea economică).
Precizează că această măsură abuzivă nici nu a degrevat bugetul de stat, nici nu a relansat economia românească, iar justificarea acestei măsuri prin analiza proporționalității ingerinței în materia drepturilor salariale reprezintă un precedent juridic periculos, care atentează la protecția dreptului la muncă a personalului dintr-o categorie specială, prin susținerea unor interpretări lato sensu a unor principii fundamentale care de fapt trebuie să susțină statul de drept, care nu poate subzista fără justiție.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 483 Cod de procedură civilă coroborat cu prevederile art.488 alin. 8 Cod de procedură civilă solicită admiterea apelului formulat, casarea sentinței civile nr. 3935/01.04.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VlII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, ca fiind nelegală și netemeinică, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
Pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată formulată de apelantă, având ca obiect acordarea premiului anual (cel de-al 13-lea salariu) aferent anului 2010, actualizat cu indicele de inflație, precum și cu dobânda legală, la data plății efective.
Sub aspect probatoriu, solicită Curții încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv copie de pe cartea de muncă și jurisprudență relevantă referitoare la calitatea procesuală pasivă a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
Prin întâmpinarea formulată, intimații au solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 C.pr.civ., în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Apelanta sustine ca masura dispusa prin Legea nr. 285/2010 privind neacordarea premiului anual constituie o ingerinta in dreptul sau de proprietate si incalca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia EDO, precum si principiul constitutional al neretroactivitatii legii civile.
Cu privire la primul aspect, acela al incalcarii art. 1 din Protocolul nr. 1, apelanta invoca contextul general in care a intervenit aceasta masura legislativa de suprimare a dreptului la plata premiului anual, si anume cand salariile fusesera deja diminuate prin efectul Legii nr. 118/2010. O astfel de abordare nu poate fi retinuta, intrucat masura reducerii salariilor constituie o chestiune distincta, care nu poate fi antamata in speta de fata, numai pentru a se sustine ca ar fi fost rupt justul echilibru intre garantarea dreptului de proprietate si exigentele interesului general.
Mai mult decat atat, apelanta sustine, in mod neintemeiat, ca anihilarea dreptului la plata premiului anual aduce atingere insasi substantei dreptului de proprietate.
Curtea constata ca, dimpotriva, prin aplicarea art. 8 din Legea nr. 285/2010, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, la data adoptării Legii nr. 285/2010, apelanta reclamanta nu era beneficiar unui drept de proprietate asupra unui "bun", în sensul instrumentului internațional anterior arătat, adică în legătură cu dreptul la plata premiului anual.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție cere ca ingerința autorității publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legală.
In acest sens se reține că suprimarea dreptului la plata premiului anual este prevazuta de Legea nr. 285/2010, act normativ care conține prevederi suficient de clare, precise și accesibile pentru a fi considerat "lege" din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la scopul ingerinței, măsura este justificată de un interes public ("utilitatea publică"), astfel cum rezultă din expunerea de motive a legii și din decizia Curții Constituționale nr. 1655/28.12.2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare în contextul crizei economice mondiale.
Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat luarea acestei masuri, apreciem că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (suprimarea unui premiu anual) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
Reținem si faptul că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că premiul anual a fost suprimat pentru toate categoriile de personal bugetar.
Legea nr. 285/2010 are aplicabilitate doar pentru viitor, respectiv doar în privința premiilor anuale la care ar fi avut dreptul categoriile de salariați vizați de acest act normativ după data de 1.01.2011. Chiar in cuprinsul Legii nr. 330/2009 se stipula in mod expres faptul ca premiul anual aferent anului 2010 se plateste in luna ianuarie a anului 2011.
In acest context notam si faptul ca acest premiu anual sau al “treisprezecelea salariu” a fost reglementat in favoarea tuturor categoriilor de personal salarizate de la bugetul de stat, fara limitari sau circumstantieri in functie de performantele profesionale realizate in anul precedent. Cu alte cuvinte, acest drept reprezinta un supliment salarial propriu-zis, si nu un “premiu” pentru activitatea desfasurata in anul precedent. Ceea ce dorim sa subliniem este faptul ca desfasurarea activitatii in anul 2010 nu atrage automat dreptul la incasarea celui de-al “treisprezecelea salariu” aferent anului respectiv, intrucat acordarea acestuia nu avea rolul de a recompensa in vreun fel activitatea din anul 2010. Suma reprezentand premiul anual constituia un veritabil supliment salarial, platibil in luna ianuarie a anului si pe care legiuitorul il instituise in favoarea salariatilor bugetari in perioada de crestere economica.
Acelasi legiuitor a optat pentru suprimarea acestui supliment, atunci cand nu au mai existat resurse financiare suficiente pentru acordarea acestuia. Asadar, retinem ca suma pretinsa reprezenta, in fapt, un drept salarial platibil in luna ianuarie 2011 (si nu un premiu pentru activitatea profesionala din anul 2010) si ca, prin urmare, dreptul insusi urma sa se nasca in luna ianuarie 2011, daca nu ar fi fost suprimat. De aceea, vor fi inlaturate sustinerile apelantei-reclamante, in sensul ca dreptul la premiul anual s-ar fi nascut ca urmare a desfasurarii activitatii in anul 2010 si ca in ianuarie 2011 acesta ar fi devenit doar exigibil. Reclamanta nu avea in patrimoniul sau, la data de 31.12.2010, dreptul de a incasa suplimentul salarial din ianuarie 2011, acest drept ar fi urmat sa se nasca in ianuarie 2011 si sa devina scadent si exigibil la sfarsitul acestei luni.
Intrucat incepand cu data de 01.01.2011, a disparut temeiul legal pentru acordarea acestui supliment salarial, se constata ca nu se incalca in niciun fel principiul neretroactivitatii legii civile. Legiuitorul a suprimat doar pentru viitor dreptul la plata acestui premiu anual, fara sa intervina asupra vreunui drept care sa fi existat anterior in patrimoniul reclamantei.
Curtea Constitutionala insasi, prin Decizia nr. 1655/28.12.2010, a statuat ca Legea nr. 285/2010 este constitutionala. Judecatorul de speta poate face aprecieri asupra neconstitutionalitatii unui act normativ, numai daca standardul fixat de Curtea Constitutionala este inferior celui fixat de CEDO, astfel incat, desi legea este declarata constitutionala, ea poate totusi, in circumstante particulare, sa incalce Conventia.
Intrucat Constituția României consacră și garantează principiul neretroactivitatii legii civile (art. 15 al. 2), iar protecția constituțională a acestor drepturi este la nivelul normelor internaționale în domeniul drepturilor omului, Curtea considera ca standardul fixat de Curtea Constitutionala este la acelasi nivel cu cel fixat de CEDO, astfel ca statuarile CCR din cuprinsul deciziei nr. 1655/28.12.2010 isi pastreaza pe deplin aplicabilitatea.
Mai mult decât atât, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. 21 din 18 noiembrie 2013 privind interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea in anul 2011 a personalului platit din fonduri publice, raportat la art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, referitor la acordarea premiului pentru anul 2010 personalului din sectorul bugetar, următoarele:
”Admite recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si, in consecinta:
Stabileste ca, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea in anul 2011 a personalului platit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevazut de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, a fost inclus in majorarile salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozitiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputand fi acordat in forma supusa vechii reglementari.”
Retinand netemeinicia pretentiilor apelantei-reclamante, Curtea constata ca nu se mai impune analiza celorlalte critici formulate, solutia de respingere a actiunii pe fond fiind corecta.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza art.480 C.pr.civ., va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă C. M. L., cu domiciliul ales la DNA în sector 1, București, .. 79-81, identificată cu CNP:_, împotriva sentinței civile nr.3935/01.04.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. Public – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în sector 5, București, .-14, M. Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București, cu sediul în sector 3, București, .-3, P. de pe lângă Tribunalul București, cu sediul în sector 3, București, .-3 și M. Finanțelor Publice, cu sediul în sector 5, Municipiul București, ..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22 ianuarie 2015.
Președinte, Judecător, Grefier,
S. G. I. M. C. M. Colindeață
Red.I.S.G./02.02.2015
Tehnored.I.S.G./D.M.
7 ex./ 28.01.2015
Jud.fond: I. E. T.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 560/2015.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
