Despăgubire. Decizia nr. 181/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 181/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-01-2015 în dosarul nr. 748/87/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 6017/2014)
DECIZIA CIVILĂ NR. 181
Ședința publică din data de la 21 ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: R. F.-G.
JUDECĂTOR: B. A.-C.
GREFIER: B. M.
Pe rol se află cererea de apel formulată de apelantul-reclamant S. M. T. M. împotriva sentinței civile nr. 831 din data de 17.06.2014 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă E. D.-T., cauza având ca obiect acțiune în răspundere patrimonială.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că intimata-pârâtă E. D.-T., prin întâmpinarea formulată, a solicitat judecarea pricinii în lipsă.
Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 394 din Codul de procedură civilă, declară cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării, dată fiind solicitarea părții intimate de judecare a pricinii în lipsă.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12.03.2014 pe rolul Tribunalului Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, reclamantul S. M. T. M. a chemat în judecată pe pârâta E. D.-T., solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 5.191 lei, reprezentând drepturi salariate încasate necuvenit în perioada 01.01.2011 – 29.02.2012.
Prin sentința civilă nr. 831 din data de 17.06.2014, Tribunalul Teleorman a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.01._11 și a respins cererea având ca obiect pretențiile aferente acestei perioade ca fiind prescrisă; a respins cererea formulată de reclamantul S. M. T. M. împotriva pârâtei E. D.-T. ca fiind nefondată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, este întemeiată pentru pretențiile aferente perioadei 01.01._11.
Potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, republicat, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator. Cum obiectul cauzei vizează restituirea sumei de 5.191 lei, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit pentru perioada 01.01.2011 – 29.02.2012, sunt aplicabile prevederile legale citate, astfel că, față de data promovării acțiunii, dreptul material la acțiune s-a prescris pentru pretențiile aferente perioadei 01.01._11.
Cu privire la fondul cauzei s-a reținut că, prin decizia nr. 85/2013 dată de Curtea de Conturi a României, s-a stabilit la pct. 1 în sarcina reclamantului obligația de a lua angajamente de plată pentru restituirea sumelor încasate nelegal aferente perioadei 01.01.2011 – 29.02.2012, precum și introducerea de acțiuni la instanțele competente prin care se va solicita obligarea personalului contractual care refuză să-și ia angajament de plată la restituirea sumelor încasate nelegal.
Camera de Conturi Teleorman a avut în vedere dispozițiile art. 197 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd: „(1) Salarizarea personalului de conducere din spitalele publice, precum și a celorlalte categorii de personal se stabilește potrivit legii. (2) Salarizarea personalului din spitalele private se stabilește prin negociere între părți”. Prin O.U.G. nr. 48/2010, art. 197 din Legea nr. 95/2006 a fost modificat, în sensul că, începând cu data de 01.01.2011, cheltuielile aferente drepturilor de personal din unitățile sanitare reprezintă maximum 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație. Dispozițiile legale conduc la concluzia că toate cheltuielile aferente salarizării personalului care își desfășoară activitatea în cadrul unităților sanitare publice trebuie să reprezinte 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație.
În vederea îndeplinirii obligațiilor impuse prin decizia nr. 85/2013 a Curții de Conturi a României – Camera de Conturi Teleorman cu privire la recuperarea prejudiciului, reclamantul a chemat în judecată pârâta și a solicitat restituirea drepturilor salariale care ar fi fost încasate necuvenit în perioada 01.01.2011 – 29.02.2012.
Dispozițiile art. 256 din Codul muncii, republicat, potrivit cărora salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie, instituie obligația restituirii doar pentru salariații care au încasat o sumă nedatorată. Potrivit art. 162 alin. (3) din Codul muncii, republicat, sistemul de salarizare al personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetele locale se stabilește prin lege cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative, iar art. 197 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 prevede că salarizarea personalului de conducere din spitalele publice, precum și a celorlalte categorii de personal se stabilește potrivit legii.
Așadar, încasarea necuvenită a drepturilor salariale presupune inexistența unei baze legale care să justifice acordarea drepturilor salariale, situație care nu se regăsește în cauză. Aceasta întrucât drepturile salariale acordate pârâtei în perioada 01.01.2011 – 29.02.2012 au avut, ca și temei legal, prevederile Legii nr. 285/2010 și Legii nr. 283/2011 care au reglementat salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
Chiar dacă Camera de Conturi Teleorman a constatat că reclamantul, în calitate de angajator, în anul 2011 și parțial în anul 2012, prin plata salariilor a depășit plafonul de 70% menționat de art. 197 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, această împrejurare nu poate fi imputată pârâtei care, în perioada menționată, și-a primit drepturile salariale în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Împrejurarea că prin decizia nr. 85/2013 emisă de Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Teleorman s-a dispus luarea unor măsuri vizând recuperarea de la salariați a unor drepturi salariale plătite nelegal nu poate constitui temei pentru aplicarea dispozițiilor art. 256 din Codul muncii, republicat, atâta timp cât aceste prevederi instituie obligația restituirii doar pentru salariații care au încasat o sumă nedatorată.
Concluzionând, obligația reclamantului de a acorda pârâtei drepturile salariale a fost legală, fiind prevăzută de dispozițiile Legii nr. 285/2010 și Legii nr. 283/2011 care sunt imperative și nu condiționează acordarea lor de procentul de 70% la care face referire Legea nr. 95/2006, modificată prin O.U.G. nr. 48/2010.
Reclamantul nu a făcut dovada că stabilirea cuantumului drepturilor salariale acordate pârâtei a fost în neconcordanță cu dispozițiile legale în vigoare, iar interdicția impusă angajatorului de a modifica prin acte unilaterale un element esențial al contractului individual de muncă, anume salariul, cu ignorarea dispozițiilor legale, îl împiedică să stabilească un cuantum al salariului neconform cu acestea. Având în vedere atât dispozițiile art. 160, art. 162 și art. 169 din Codul muncii, republicat, precum și faptul că, în cauză, pârâta este îndreptățită să beneficieze, sub aspectul cuantumului salariului, de prevederile legale care reglementează salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Tribunalul a apreciat că pretenția reclamantului de obligare a pârâtei la restituirea sumei de 5.191 lei este neîntemeiată.
Chiar și în situația în care fondul de salarii reglementat de dispozițiile art. 197 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 nu este influențat de numărul de salariați, ci de procentul de 70%, iar prin depășirea acestui plafon s-au diminuat resursele financiare alocate pentru plata celorlalte categorii de cheltuieli privind achiziții de bunuri și servicii, taxe, impozite, contribuții către bugetul de stat, neîncadrarea angajatorului în acest plafon nu poate fi imputată pârâtei și nu îi conferă dreptul de a obține de la salariați restituirea unei părți din drepturile salariale stabilite și achitate în conformitate cu prevederile legale. Dacă s-ar accepta ipoteza contrară, în locul respectului datorat pentru obligațiile prevăzute în legi și alte acte cu valoare normativă, s-ar recunoaște angajatorilor - instituții publice posibilitatea de a nu plăti drepturile salariale în cuantumul prevăzut de lege, ceea ce nu poate fi primit.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul S. M. T. M. la data de 11.07.2014, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 11.08.2014, în dosarul nr._ .
Prin motivele de apel s-a susținut nelegalitatea și netemeinicia sentinței civile nr. 831 din data de 17.06.2014 pronunțată de Tribunalul Teleorman, solicitându-se admiterea apelului.
A arătat apelantul-reclamant că prin decizia nr. 85/10.10.2013, comunicată cu adresa nr. 1299/10.10.2013, Camera de Conturi a Județului Teleorman a constatat o . abateri și a dispus o . măsuri pentru înlăturarea acestora printre care și luarea unor angajamente de plată de la personalul contractual pentru stingerea obligațiilor reciproce de plată, respectiv introducerea unor acțiuni la instanțele competente pentru a se solicita obligarea personalului contractual care refuză angajamentul de plată pentru restituirea sumelor încasate nelegal, potrivit dispozițiilor din Codul muncii.
În decizia nr. 85/2013 s-au avut în vedere prevederile art. 197 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în forma modificată prin O.U.G. nr. 48/2010, anume: „Începând cu data de 1 ianuarie 2011, cheltuielile aferente drepturilor de personal stabilite potrivit alin. (1) reprezintă maximum 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație”.
Plecând de la acest text de lege, Camera de Conturi a Județului Teleorman a constatat că s-a cauzat un prejudiciu prin plata unor drepturi salariale mai mari decât cele stabilite prin lege, în sensul că salarizarea personalului de conducere din spitalele publice, precum și a celorlalte categorii de personal stabilite potrivit legii reprezintă maximum 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație, și nu 70% din sumele facturate. Este evident faptul că dacă aceste sume decontate nu vor fi încasate nu sunt create posibilități (fonduri) de plată în procent de 100%.
Mai mult, nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată, potrivit legii, și dacă nu are prevederi bugetare și surse de finanțare. Prin urmare, s-a efectuat plata unor drepturi salariale cu încălcarea prevederilor legale, respectiv art. 14 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare.
Arată apelantul-reclamant că în considerentele sentinței civile atacate, în expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, din motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, nu s-a reținut nimic referitor la prejudiciul cauzat și constatat de Camera de Conturi a Județului Teleorman.
Mai menționează apelantul că recalcularea statelor lunare de plată s-a realizat prin diminuarea proporțională a drepturilor salariale începând cu eliminarea sporurilor, iar în cazul în care, urmare diminuării sporurilor, suma a fost insuficientă reparării prejudiciului constatat s-a trecut la măsura diminuării salariilor de bază, astfel încât să fie duse la îndeplinire măsurile dispuse prin decizia nr. 85/2013 a Camerei de Conturi Teleorman.
Prin întâmpinarea formulată la data de 15.09.2014 intimata-reclamantă E. D.-T. a solicitat respingerea apelului ca fiind nefondat.
În apel nu s-au administrat probe noi.
Examinând motivele de apel formulate față de hotărârea apelată și probele administrate în cauză, cercetând pricina în limitele prevăzute de art. 477 și următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prealabil, este de observat că în apel se critică numai soluția primei instanțe de respingere a cererii ca fiind neîntemeiată cât privește pretențiile aferente perioadei 13.03.2011 – 29.02.2012, nu și dispoziția de respingere a pretențiilor aferente perioadei 01.01._11 ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
În esență, apelantul-reclamant a pretins angajarea răspunderii patrimoniale a intimatei-pârâte pe temeiul art. 256 din Codul muncii, republicat, potrivit căruia „Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie”. Cererea promovată impunea părții reclamante a dovedi îndeplinirea condițiilor generale ale plății nedatorate reglementate de art. 992 - 997 din Codul civil și dezvoltate de doctrina de specialitate, anume să existe o plată a unei sume de bani, datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe, iar plata să fi fost făcută din eroare pentru pretențiile anterioare datei de 01.10.2011, iar pentru cele ulterioare acestei date îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 1341 – art. 1344 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil. Cu alte cuvinte, plata nedatorată presupune executarea de către o persoană a unei obligații la care nu era ținută și pe care a făcut-o fără intenția de a plăti datoria cuiva.
În cauză, din raportul generat de registrul general de evidență a salariaților pentru salariata E. D.-T. rezultă că acesta este încadrată la S. M. T. M. pe funcția de asistent medical generalist în baza contractului individual de muncă nr. 30/01.10.1991 cu durată nedeterminată și cu un salariu lunar brut de 1.296 lei în perioada 01.08.2011 – 30.09.2011, respectiv 1.312 lei în perioada 01.10._12, din care 159 lei reprezintă spor pentru activități cu încordare psihică.
Aspectul litigios în cauză îl reprezintă caracterul datorat ori nedatorat al sumei de bani plătită lunar de angajator salariatei cu titlu de salariu pentru munca prestată, în condițiile în care aceasta face parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, ceea ce înseamnă că drepturile salariale îi sunt stabilite prin lege, însă angajatorul este un spital public care poate efectua cheltuieli aferente drepturilor de personal cu respectarea unui plafon maximal de 70% din sumele decontate de casa de asigurări de sănătate și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație.
Conform susținerilor părților, drepturile salariale ale intimatei-pârâte au fost plătite în anul 2011 cu respectarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, iar în anul 2012 cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar. Niciuna din părți nu a prezentat, însă, dovezi asupra modului concret de stabilire a drepturilor salariale.
În ceea ce privește obligația angajatorului de a plăti drepturile salariale ale intimatei-pârâte cu încadrarea în cheltuielile de personal legale, s-a susținut că nu au fost respectate dispozițiile art. 197 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 48/2010, potrivit cărora: „(1) Salarizarea personalului de conducere din spitalele publice, precum și a celorlalte categorii de personal se stabilește potrivit legii. (2) Începând cu data de 1 ianuarie 2011, cheltuielile aferente drepturilor de personal stabilite potrivit alin. (1) reprezintă maximum 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație”. Nerespectarea acestui plafon, deși nu rezultă din probele administrate în cauză, este afirmată în decizia nr. 85/10.10.2003 emisă de Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Teleorman. Prin această decizie s-a constatat, însă, urmare examinării deficiențelor consemnate în procesul-verbal de constatare înregistrat sub nr. 280/25.09.2013, încheiat în urma finalizării acțiunii de verificare a modului de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizia nr. 10/08.01.2013 la S. M. T. M., faptul că nu au fost îndeplinite măsurile de luare a unor angajamente de plată salariaților care au încasat nelegal sume în perioada 01.01.2011 – 29.02.2012, respectiv formularea de acțiuni judecătorești, de corectare a obligațiilor de plată a contribuțiilor sociale și a impozitului pe venit prin emiterea declarațiilor rectificative și efectuarea operațiunilor de compensare. În lipsa vreunei mențiuni în decizia nr. 85/2013 referitoare la cheltuielile de personal plătite de angajatorul apelant în perioada de referință, precum și a cheltuielilor pe care le putea face cu această destinație respectând plafonul maximal de 70% din sumele decontate de casa de asigurări de sănătate și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății, este lipsită de relevanță susținerea apelantului că prima instanță nu a făcut referire prin sentința apelată la prejudiciul constatat prin raportul de audit financiar efectuat de Camera de Conturi Teleorman.
Pe de altă parte, o eventuală plată nedatorată către intimata-reclamantă nu poate fi reținută doar în baza constatărilor Curții de Conturi a României întrucât acestea nu constituie un temei de fapt suficient pentru admiterea cererii de restituire împotriva acesteia, în baza art. 256 din Codul muncii, republicat.
Pe cale de consecință, împrejurarea că angajatorul nu s-a conformat prevederilor art. 197 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 nu poate conduce la concluzia că salariata este ținută să restituie suma pretinsă în cauză de vreme ce salariile încasate de aceasta în perioada în litigiu au avut drept temei legile de salarizare în vigoare, fiindu-i datorate în baza contractului individual de muncă. O eventuală nerespectare a plafonului legal de cheltuieli cu personalul, prevăzute în bugetul de venituri și cheltuieli al spitalului public, nu poate fi imputabilă decât apelantului-reclamant, în calitate de ordonator de credite, însă nu poate determina transformarea unei părți a drepturilor salariale lunare ale intimatei-pârâte din datorate în nedatorate pentru a putea fi pretinsă restituirea ei.
În susținerea cererii sale, apelantul a mai invocat regulile bugetare înscrise în art. 14 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, potrivit cărora „(3) Nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) și nici nu poate fi angajată și efectuată din aceste bugete, dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială. (4) Nicio cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată, potrivit legii, și dacă nu are prevederi bugetare și surse de finanțare”. Aceste prevederi nu justifică, însă, obligarea intimatei la restituirea sumei pretinse în cauză, de vreme ce stabilesc obligații imperative doar în sarcina ordonatorilor de credite, iar nu a salariaților.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge apelul ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant S. M. T. M., având C._ și sediul în municipiul T. M., ., județul Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 831 din data de 17.06.2014 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă E. D.-T., având CNP_ și domiciliul în municipiul T. M., . P02, scara C, ..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21 ianuarie 2015.
Președinte, Judecător, Grefier,
R. F.-G. B. A.-C. B. M.
Red./tehn. B.A.C./02.03.2015
Tehn. N.V./4 ex./27.01.2015
Tribunalul Teleorman
Judecător fond M. M.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 319/2015.... | Cereri. Decizia nr. 789/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
