Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1825/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1825/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-09-2015 în dosarul nr. 45311/3/2010*
Dosar nr._ (Număr în format vechi 3822/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.1825
Ședința publică din data de 18.09.2015
Completul de judecată compus din:
Președinte D. E. O.
Judecător C. G. C.
Judecător M. V. D.
Grefier N. C.
Pe rol, soluționarea recursului formulat de recurenta S.C. N. T. INTERNATIONAL L.T.D. S.R.L. împotriva sentinței civile nr.191 din data de 29.04.2015, pronunțată de Tribunalul G. - Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul D. T., având ca obiect „drepturi bănești”.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta prin avocat P. C., în baza împuternicirii avocațiale atașate la fila 12 dosar recurs, lipsă fiind intimatul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Grefierul de ședință expune referatul cauzei, în cadrul căruia învederează instanței că intimatul a depus la dosar, la data de 16.09.2015, prin serviciul registratură al acestei secții, cerere de amânare pentru lipsă de apărare.
Avocatul recurentei, având cuvântul, arată că se opune amânării cauzei.
Deliberând, Curtea respinge cererea de amânare formulată de intimat, având în vedere că de la data primirii citației, respectiv 04.08.2015, acesta a avut timp suficient pentru pregătirea apărării.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea motivelor de recurs.
Recurenta, prin avocat, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea în tot a sentinței civile recurate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Apreciază că instanța de fond a interpretat în mod greșit probele administrate în cauză precum și dispozițiile legale aplicabile în materie. Solicită să se constate că între părți a fost încheiat, în formă scrisă, un contract individual de muncă prin care părțile au convenit ca reclamantul să primească un salariu lunar brut în cuantum de 750 lei, salariu la care instanța de fond trebuia să se raporteze.
Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, sub numărul_, la data de 23.09.2010 reclamantul D. T. în contradictoriu cu parata ., a solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale restante, plata contribuțiilor aferente salariului, completarea cărții de munca si daune morale.
Soluționând excepția invocată din oficiu, instanța a constatat că obiectul dosarului este un litigiu de munca. Din actele dosarului, astfel cum a fost indicat de altfel și în cererea de chemare în judecată, a rezultat că domiciliul reclamantului este în ..
Față de acestea, instanța a observat dispozițiile art. 269 alin 2 ( fost 284 alin. 2) C.m. potrivit cărora „Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul”.
În consecință, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului G. ca și instanță în a cărei rază teritorială locuiește în fapt reclamantul.
În speță, competența reglementată de art. 269 alin. 2 este una teritorială exclusivă, deci o competență absolută, iar nu de drept comun (pentru a aprecia incidența art. 5 ori art. 7 alin. 1 C.pr.civ.) sau alternativă (situație în care ar fi competentă pe lângă instanța de la domiciliul pârâtei și o altă instanță).
S-ar fi putut afirma desigur că în ipoteza în care reclamantul ar avea domiciliul într-o localitate și ar locui în fapt într-o altă localitate el ar avea un drept de opțiune între cele două instanțe menționate, evident când dispune de ambele locuințe. Dispoziția este derogatorie de la regula generală prev. de art. 5 C.pr.civ. și justificată întrucât de cele mai multe ori reclamantul este salariatul, iar legiuitorul a înțeles să creeze acestuia o facilitate.
Determinante sunt prin urmare domiciliul, reședința și locuința în fapt ale reclamantului, între acestea putându-se vorbi de o opțiune și concluzionând că aparține instanței în a cărei circumscripție își are reclamantul locuința efectivă competența de soluționare a cauzei, iar nu unei alte instanțe.
Pentru aceste considerente și reținând că art. 269 alin. 2 C.m. instituie o competență absolută cf. art. 159 alin. 1 pct. 3 C.pr.civ., de la care nu se poate deroga nici prin voința părților, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de intimată și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului G..
Prin sentința civilă nr.217/2013/LM din data de 04.04.2013, pronunțată de Tribunalul G. - Secția Civilă, în dosarul nr._, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul D. T. în contradictoriu cu pârâta S.C. N. T. International L.T.D SRL; s-a constatat că reclamantul a lucrat la pârâta . L.T.D SRL în perioada 17.07.2009 – 02.08.2010 ca șofer cu un salariu mediu de 1200 lei, perioadă care constituie vechime în muncă; a fost obligată pârâta pentru toată perioada la nivelul salariului constatat prin prezenta să stabilească taxele și impozitele legale, să le declare retroactiv și să le achite către bugetul de stat și bugetele asigurărilor sociale.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs în termen legal și motivat, reclamantul D. T., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr.1437 din 10 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a fost admis recursul formulat de recurentul D. T. împotriva sentinței civile nr.217/2013/LM din data de 04.04.2013 pronunțate de Tribunalul G. - Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata . L.T.D SRL.
A fost casată, în parte, sentința atacată în ceea ce privește soluționarea cererii având ca obiect obligarea pârâtei la plata salariului pentru perioada 17.07._10 și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, sub acest aspect și a fost menținută, în rest, sentința.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că, recurentul a criticat sentința atacată în privința respingerii cererii sale de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit. Curtea a constatat că recurentul nu a probat existența unui prejudiciu moral cauzat de fapta angajatorului de a i achita la timp drepturile salariale. Neîndeplinirea acestei obligații asumate de angajator nu este de natură să cauzeze un prejudiciu moral care se impune a fi reparat prin plata unor despăgubiri cu acest titlu, restabilirea legalității și plata eventualelor daune materiale constituind o reparație echitabilă. În legătură cu modul de încetare a raporturilor de muncă, s-a reținut că recurentul nu a contestat măsura angajatorului în acest sens și nu s-a stabilit vreo încălcare a obligațiilor legale si contractuale, astfel că, din acest punct de vedere, nu există o fapta ilicită a angajatorului care să poată produce recurentului un prejudiciu. În consecință, nu au fost îndeplinite cerințele prevăzute de art. 254 din Codul muncii.
A mai criticat recurentul sentința de fond și în privința nesoluționării cererii având ca obiect obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale pentru perioada 17.07._10. S-a reținut că, într-adevăr, primul capăt al cererii de chemare în judecată a avut ca obiect plata drepturilor salariale pentru perioada 17.07._10, însă instanța de fond a omis să-l cerceteze și să se pronunțe asupra lui, contrar obligației stabilite prin art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 312 alin. 1, 3 și 5 Cod procedură civilă, s-a dispus casarea sentinței atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Restul cererilor au fost soluționate de instanța de fond, așa cum a rezultat din considerentele hotărârii și din dispozitivul acesteia, astfel că cererea recurentului de a fi casată hotărârea în întregime nu este justificată.
În privința sumei de 1200 lei lunar stabilită de instanța de fond ca reprezentând drepturile salariale cuvenite recurentului, s-a reținut că prin cererea de chemare în judecată recurentul a solicitat numai plata drepturilor salariale, făcând mențiunea în motivarea cererii că, potrivit contractului individual de muncă, salariul era de 750 lei lunar. Așadar, recurentul nu a contestat valoarea salariului prevăzută în contractul individual de muncă și nu a precizat niciodată pe parcursul judecății care ar fi fost aceasta. Dispoziția instanței de fond de stabilire a valorii salariului cuvenit recurentului a fost însă favorabilă acestuia și nu i se poate crea o situație mai grea în propria cale de atac, în condițiile în care nu a fost formulată cale de atac de partea adversă, astfel încât nu a putut fi modificată sub acest aspect.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1, 3 și 5 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că recursul a fost fondat și l-a admis, a casat în parte sentința atacată în ceea ce privește soluționarea cererii având ca obiect obligarea pârâtei la plata salariului pentru perioada 17.07._10 și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, sub acest aspect, menținând în rest sentința.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului G. la data de 03.04.2014, sub nr._ .
Prin sentința civilă nr.191 din data de 29 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul G., a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul D. T., în contradictoriu cu pârâta S.C. N. T. International L.T.D. S.R.L.; a fost obligată pârâta să calculeze și plătească reclamantului drepturile salariale aferente perioadei 17.07.2009 – 02.08.2010 la nivelul de 1.200 lei lunar.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul G., a reținut că, reclamantul a fost angajatul societății pârâte în perioada 17.07.2009 – 02.08.2010, în baza contractului individual de muncă, semnat atât de angajator cât și de angajat, dar neînregistrat la I.T.M. București, în funcția de conducător auto.
În ceea ce privește salariul de bază al reclamantului, în primul ciclu procesual tribunalul a reținut că, deși în contractul individual de muncă era stipulat un salariu de 750 lei/lunar, potrivit declarațiilor martorilor între angajator și conducătorii auto care efectuau curse în străinătate a existat o înțelegere în sensul că, din suma pe care o primeau pentru a efectua diversele plății aferente transportului, conducătorii auto își opreau 100 euro cu titlu de salariu.
Cum în fiecare lună reclamantul efectua aproximativ 3-4 curse, acestuia îi revenea circa 300- 400 de euro, echivalentul a 1.200 lei pe lună cu titlu de salariu.
Conform prevederilor art.40 alin.2 lit. c din Codul muncii, „angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă”, iar potrivit prevederilor art.159 alin.2 din Codul muncii, „pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani”.
Art.166 alin.1 Codul muncii, prevede că: „salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz”.
Conform prevederilor art.168 alin.1 din Codul muncii, plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
Pârâta S.C N. T. International L.T.D SRL nu a depus state de plată, sau orice alt document justificativ din care să rezulte că a achitat reclamantului drepturile salariale aferente perioadei 17.07.2009 – 02.08.2010.
Față de împrejurarea că, cuantumul salariului a fost definitiv stabilit de instanță în primul ciclu procesual iar perioada pentru care acesta trebuie acordată este clar precizată, tribunalul a apreciat că printr-un simplu calcul matematic, cuantumul cert poate fi determinat, motiv pentru care a apreciat că nu se mai impunea efectuarea unei expertize contabile care, practic, s-ar fi redus la efectuarea unei facile operații matematice de înmulțire.
În baza celor reținute, instanța, a constatat că acțiunea formulată de reclamant este întemeiată, având în vedere și dispozițiile art.272 din Codul Muncii, care prevede că: „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare”, a admis acțiunea formulată de reclamantul D. T. și a obligat pârâta să calculeze și plătească reclamantului drepturile salariale aferente perioadei 17.07.2009 – 02.08.2010 la nivelul de 1.200 lei lunar, în ceea ce privește plata contribuțiilor obligatorii către bugetul de stat, pronunțându-se prima instanță de fond.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs în termen legal și motivat, pârâta . L.T.D. S.R.Ll, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs formulate, întemeiate în drept pe dispozițiile art. art.3041 din Codul de procedură civilă, recurenta solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.
Se arată în fapt că, prin sentința civilă nr. 217/2013/LM din data de 04.04.2013 pronunțata de către Tribunalul G. - Secția Civilă, în dosarul nr._, a fost admisă, în parte, acțiunea formulate de către reclamanții D. T. în contradictoriu cu parata . LTD SRL, s-a constatat că reclamantul D. T. a lucrat pentru parata . LTD SRL în perioada 17.07._10 ca șofer cu un salariu cu un salariu mediu de 1200 lei, perioada care constituie vechime în muncă; a fost obligată pârât pe toată perioadă la nivelul salariului constatat prin prezența să stabilească taxele și impozitele legale, să le declare retroactive și să le achite către bugetul de stat și bugetele asigurărilor sociale.
Din întâmpinarea depusă la dosarul cauzei parata, nu a contestat încheierea contractului individual de munca intre părți, încheiat la data de 15.07.2009, existenta contractului individual de munca fiind dovedită atât cu contractual individual de munca coroborat cu proba testimonial a martorului, probe din care rezultă că intimatul-reclamant a desfășurat activitate în funcția de conducător auto și făcea curse permanente Bucuresti-Italia și retur pentru recurenta-parata.
Cu privire la sistemul de plată, instanța reține la fila nr. 2, penultimul paragraf faptul că martorului a arătat că, înainte de cursă, primeau în avans suma de 1500 de euro din care plăteau cu prioritate cheltuielile de transport, rețineau drepturile aferente salariaților, iar restul depuneau la firmă.
Tot Tribunalul G. reține la fila nr. 3, paragrafele 5 și 6, faptul că în ceea ce privește salariul de bază al reclamantului, tribunalul a reținut că, deși în contractual individual de munca era stipulate un salariu de 750 lei/lunar, potrivit declarațiilor martorilor intre angajator și conductorii auto care efectuau curse în străinătate a existat o înțelegere în sensul că, din suma pe care o primeau pentru a efectua diversele plați aferente transportului, conducătorii auto își opreau 100 euro cu titlu de salariu.
Cum în fiecare lună reclamantul efectua aproximativ 3-4 curse, acestuia îi revenea circa 300-400 euro pe lună cu titlu de salariu.
Aceasta este o interpretare eronată și o reținere eronată de către instanța atât de fond cât și cea care a rejudecat această cauză întrucât reclamantului nu opera la fiecare cursă către 100 euro cu titlu de salariu, și opera suma de 100 euro o singură dată de luna cu titlu de salariu.
Ceea ce nu a declarat martorul a fost distribuirea concretă a suma de 1500 de euro, precizând că din această sumă plăteau cu prioritate cheltuielile de transport, rețineau drepturile aferente salariaților, iar restul depuneau la firmă.
Concret din această sumă salariatul D. T. își oprea o diurnă în cuantum de 300 euro pe lună și un salariu de 300 euro - dar o singură dată pe lună, nu la fiecare cursă cum a interpretat în mod eronat instanța. Mai mult decât atât într-o singură lună se făceau 3 curse maxim, ci nicidecum 4 curse pentru că aceste curse se făceau Bucuresti-ltalia, pe o distanță mare de 4000 km.
Instanța când a audiat martorul nu a întrebat care a fost frecvență, de câte ori opreau șoferii suma de 100 euro? Dacă opreau la fiecare cursă suma de 100 euro sau o singură dată pe lună? Și multe alte întrebări pentru a putea să-și formeze intimă convingere, s-a rezumat strict la răspunsurile irelevante ale martorilor, | irelevante pentru că nu au precizat concret cum era distribuita suma de 1500 euro la fiecare cursă.
Mai mult decât atât, cuantumul salariului lunar brut de 750 lei brut/lunar semnat, negociat și acceptat de fiecare șofer se justifică și prin faptul că din suma de 1500 euro, aceștia opreau la fiecare cursă suma de 350 euro cu titlu de diurnă și o singură dată pe lună opreau și suma de 100 euro cu titlu de salariu. De același tratament a beneficiat și reclamantul din prezența cauza și și-a oprit lunar suma de 350 euro X 3 curse = 1050 euro cu titlu de diurna, suma de la care mai adaugă și suma de 100 euro cu titlu de salariu. Deși și-a primit toate drepturile salariale care i se cuveneau acesta a înțeles să-și acționeze în instanța angajatorul și instanța să îi dea și dreptate, și să îi calculeze un salariu lunar mediu de 1200 lei,
Toate aceste rețineri sunt eronate întrucât acestea nu corespund realității și denotă faptul că instanța de fond și cea de rejudecare, nu au administrat corespunzător probele, mai mult decât atât nu au adresat suficiente întrebări martorilor pentru a se putea lămuri cu privire la întreaga situație, cu privire la toate sumele de bani pe care le rețineau salariații din suma de 1500 euro pe care o primeau la fiecare cursă.
Concret, intre părți a fost încheiat, în forma scrisă, un contract individual de muncă, contract care nu a înregistrat la ITM.
În contractul individual de muncă, părțile au convenit ca reclamantul să primească un salariu lunar brut în cuantum de 750 lei.
Potrivit art. 969 C. Civil vechi: Art. 969. (1) Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. I Părțile au stabilit de comun acord, intimatul-parat a negociat un salariu în cuantum de 750 lei lunar/ brut salariu la care instanța trebuia să se raporteze atât atunci când a obligat pe parat la plata taxelor și impozitelor legale, să le declarare retroactiv și să le achite către bugetul de stat și bugetele de asigurări sociale.
Instanța reține că potrivit tuturor înscrisurilor respective (contract individual de muncă, semnat atât de către angajator cât și de către angajat, dar neînregistrat la ITM București, protocolului de activitate a șoferului, sumarului de card pentru șofer, certificatului de desfășurare activități și facturii . nr._/12.04.2010) reclamantul D. T. a fost angajatul paratei . LTD SRL; pe durata nedeterminată, în funcția de conducător auto, cu un salariu de bază lunar brut de 750 lei.
Salariul mediu în cuantum de 1200 lei/lună a fost calculat în mod eronat de către instanța, în condițiile în care părțile au convenit, semnat și negociat un salariu lunar brut în cuantum de 750 lei brut/lunar.
Solicită că instanța să se raporteze la salariul lunar brut negociat de către părți în cuantum de 750 lei brut/ lunar, și șa aibă în vedere că această sumă de bani a fost reținuta de către salariat.
Intimatul, deși legal citat, nu a formulat întâmpinare în cauză.
În recurs, nu au fost administrate probe noi.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs formulate, precum și în baza art.3041 Codul de procedură civilă, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Criticile formulate de recurentă sunt apreciate de Curte ca nefondate în considerarea următoarele aspecte.
Prin sentința civilă nr.217/2013/LM din data de 04.04.2013, pronunțată de Tribunalul G. - Secția Civilă, în dosarul nr._, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul D. T. în contradictoriu cu pârâta S.C. N. T. International L.T.D SRL; s-a constatat că reclamantul a lucrat la pârâta . L.T.D SRL în perioada 17.07.2009 – 02.08.2010 ca șofer cu un salariu mediu de 1200 lei, perioadă care constituie vechime în muncă; a fost obligată pârâta pentru toată perioada la nivelul salariului constatat prin prezenta să stabilească taxele și impozitele legale, să le declare retroactiv și să le achite către bugetul de stat și bugetele asigurărilor sociale.
Această sentință se bucură de autoritate de lucru judecat, deoarece prin decizia civilă nr.1437 din 10 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a fost admis recursul formulat de recurentul D. T. împotriva sentinței civile nr.217/2013/LM din data de 04.04.2013 pronunțate de Tribunalul G. - Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata . L.T.D SRL și a fost casată, în parte, sentința atacată în ceea ce privește soluționarea cererii având ca obiect obligarea pârâtei la plata salariului pentru perioada 17.07._10 și trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, sub acest aspect, fiind menținută, în rest, sentința.
Prin urmare, în prezenta cauză nu se mai poate pune în discuție cuantumul salariului cuvenit intimatului sau perioada stabilită în primul ciclu procesual, aceste capete de cerere fiind soluționate irevocabil.
Prima instanță avea obligația, conform dispozițiilor obligatorii ale instanței de recurs, să soluționeze pe fond și capătul de cerere omis în primul ciclu procesual privind plata efectivă a drepturilor salariale pentru perioada 17.07._10.
În decizia de casare parțială se arată că dispoziția instanței de fond de stabilire a valorii salariului cuvenit recurentului a fost favorabilă acestuia și nu i se poate crea o situație mai grea în propria cale de atac, în condițiile în care nu a fost formulată cale de atac de partea adversă, astfel încât nu a putut fi modificată sub acest aspect.
Prin urmare, în cauză sunt incidente dispozițiile artr.315 alin.1 Cod pr. civilă, potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În ceea ce privește plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite intimatului în perioada 17.07.2009 – 02.08.2010 ca șofer cu un salariu mediu de 1200 lei, în mod corect, prima instanță a reținut că societatea angajatoare nu a dovedit în condițiile art.168 alin.1 din Codul muncii, prin state de plată semnate sau orice alte documente justificative care să demonstreze efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
Astfel, nu se poate reține că hotărârea a fost dată cu nesocotirea ori interpretarea eronată a probelor aflate la dosar, întrucât recurenta nu face dovada faptului pretins, al plății drepturilor salariale solicitate, pentru care este necesară, astfel cum impun prevederile art. 168 din Codul Muncii, semnătura salariatului ori asumarea plății de către angajatul îndreptățit într-un alt mod prevăzut de lege.
Prin urmare, în mod legal și temeinic a statuat prima instanță că reclamantul este îndreptățit la a primi drepturile salariale solicitate, astfel că, în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta S.C. N. T. INTERNATIONAL L.T.D. S.R.L. împotriva sentinței civile nr.191 din data de 29.04.2015, pronunțată de Tribunalul G. - Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul D. T., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18 septembrie 2015.
Președinte, Judecător, Judecător,
D. E. O. C. G. C. M. V. D.
Grefier,
N. C.
Tehnored.: M.V.D.
Dact: S.Ș./2 ex./01.10.2015
Jud. fond: M. Z. U.
| ← Cereri. Decizia nr. 789/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretentii. Decizia nr. 892/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
