Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 319/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 319/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-01-2015 în dosarul nr. 3102/3/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 6725/2014)
DECIZIA CIVILĂ NR. 319
Ședința publică din data de la 28 ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: P.-I. N.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECĂTOR: A.-C. B.
GREFIER: M. P.
Pe rol se află cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. – Sucursala de Transport Feroviar de Călători București împotriva sentinței civile nr. 5672 din data de 14.05.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă U. S. Libere Feroviare Mișcare – Comercial București, în numele membrei de sindicat Ș. A., cauza având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta-pârâtă prin consilier juridic P. S. I. ce depune delegație la dosar, lipsind intimata-reclamantă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează Curții faptul că la data de 10.12.2014, prin serviciul registratură al secției, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare în 2 exemplare.
Curtea pune în discuția părții excepția lipsei capacității de exercițiu a recurentei-pârâte, invocată de intimata-reclamantă U. S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București prin întâmpinare.
Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită respingerea excepției motivând că în cauză este vorba de o delegare de competență, după cum rezultă din dispoziția nr. 84/19.07.2013 privind competențele acordate directorului sucursalei de transport feroviar de călători emisă de directorul general al Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. și din decizia Directoratului nr. 4/17.04.2014 privind reprezentarea societății de către conducătorii sucursalelor, înscrisuri pe care le depune la dosar în combaterea excepției invocate.
Curtea respinge excepția lipsei capacității de exercițiu a recurentei-pârâte S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. – Sucursala de Transport Feroviar de Călători București având în vedere raporturile de muncă, necontestate, încheiate între membrul de sindicat și societatea recurentă, precum și faptul că această sucursală a exercitat calea de atac în numele societății mamă.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, Curtea declară cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, iar pe fond respingerea acțiunii.
Curtea declară închise dezbaterile, potrivit dispozițiilor art. 150 din Codul de procedură civilă, și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._/3/2012, reclamanta U. S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București, în numele membrilor de sindicat indicați în tabelul anexat, a chemat în judecată pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A., solicitând obligarea acesteia să plătească fiecărui reclamant diferența dintre drepturile salariale cuvenite, calculate pe baza salariului de bază minim brut de 700 lei, corespunzător clasei 1 de salarizare, și drepturile salariale de care au beneficiat în perioada 01.10._10, precum și daune-interese constând în actualizarea sumelor datorate cu rata inflației la care se adaugă dobânda legală de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.
Prin încheierea de ședință din data de 08.01.2014 s-a dispus disjungerea cauzei și formarea unui nou dosar pentru fiecare membru de sindicat, cauza de față, înregistrată în dosarul nr._, privind-o pe membra de sindicat Ș. A..
Prin sentința civilă nr. 5672 din data de 14.05.2014 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis în parte cererea formulată de reclamanta U. S. Libere Feroviare Mișcare – Comercial București, în numele membrei sale Ș. A.; a obligat pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. să plătească membrei de sindicat diferența dintre drepturile salariale calculate în raport cu salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada 01.10.2009 – 31.12.2010, sume actualizate cu rata inflației de la data scadenței până la data introducerii acțiunii și cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii până la data plății efective; a respins restul pretențiilor ca fiind neîntemeiate.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut faptul că, potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
În ceea ce privește excepția prescrierii dreptului material la acțiune, s-a considerat că nu este întemeiată. În cauză, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, republicat, conform cărora cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, întrucât drepturile solicitate prin cererea de chemare în judecată au natura juridică a unor drepturi de natură salarială, ceea ce înseamnă că regimul juridic aplicabil, sub aspectul prescripției, este cel prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, republicat.
A fost înlăturată susținerea pârâtei din întâmpinare, în sensul că pentru pretențiile din octombrie 2009 dreptul la acțiune s-a născut la data de 31.10.2009, fiind prescrise față de cererea reclamantei înregistrată la Tribunalul București la data de 26.10.2012. În opinia Tribunalului, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, republicat, se calculează începând cu data scadenței sumelor solicitate (data plății drepturilor salariale pentru luna octombrie 2009), conform prevederilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Deși pârâta a menționat în întâmpinare că dreptul material al reclamantei la acțiune pentru pretențiile aferente anului 2009 s-a prescris, acțiunea fiind formulată după termenul de 3 ani, Tribunalul a reținut, în considerarea motivelor anterior expuse, că nici sub acest aspect excepția nu este întemeiată.
În ceea ce privește fondul cauzei, Tribunalul a reținut, din înscrisurile prezentate de organizația sindicală reclamantă, necontestate de pârâtă, faptul că membra de sindicat Ș. A. a avut calitatea de salariat al pârâtei în perioada 01.10.2009 – 31.12.2010.
Prin întâmpinarea formulată pârâta a susținut că prevederile Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nu sunt aplicabile cauzei, fiind incidente cele din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și grup de unități din transportul feroviar. În consecință, trebuie determinat dacă, în aceste condiții, pârâta poate fi obligată la plata diferențelor de drepturi salariale solicitate prin cererea de chemare în judecată.
Conform dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, în vigoare în parte din perioada pentru care se solicită plata drepturilor salariale, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Conform dispozițiilor art. 24 alin. (1) din același act normativ, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate.
Prin urmare, față de aceste prevederi, apărarea pârâtei nu prezintă relevanță. Chiar dacă Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a fost abrogată prin dispozițiile art. 224 lit. d) din Legea dialogului social nr. 62/2011, Tribunalul a apreciat că reglementările ei sunt incidente în cauză în condițiile în care se solicită drepturi și din perioada în care a fost în vigoare și, mai mult decât atât, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea V nr. 3 din 11.02.2008 a fost încheiat, conform art. 10 și art. 11 din Legea nr. 130/1996, republicată, după cum rezultă din preambulul lui.
În cauză, nu s-a făcut dovada acordării drepturilor salariale în sensul solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Ori, potrivit dispozițiilor art. 241 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în forma în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, „Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: (...) c) pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel”. De asemenea, conform dispozițiilor art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, republicat, „Angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligații: (...) c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă”.
Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, acesta se aplică cu începere de la 01.01.2008 până la 31.12.2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate producând efecte pe an calendaristic. Conform alin. (2) din aceeași prevedere contractuală, dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic.
În cauză nu s-a făcut dovada denunțării ceea ce înseamnă că acesta s-a prelungit conform prevederii contractuale.
În consecință, s-a dispus obligarea pârâtei la plata diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport cu salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, și drepturile salariale efectiv plătite salariatei Ș. A. în perioada 01.10._10, sume actualizate cu rata inflației de la data scadenței până la data introducerii cererii de chemare in judecată la care se adăugă și dobânda legală, calculată de la data punerii în întârziere (data introducerii cererii de chemare în judecată) până la data plății efective. Actualizarea sumei cu rata inflației se impune față de principiul reparării integrale a prejudiciului, potrivit căruia creditorul este îndreptățit a pretinde repararea pierderii suferite, riscul devalorizării leului fiind pus în sarcina debitorului. Plata dobânzii legale se impune, de asemenea, pentru repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. - Sucursala de Transport Feroviar de Călători București la data de 14.08.2014, cererea fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 21.08.2014, în dosarul nr._ .
Prin motivele de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 din Codul de procedură civilă, recurenta-pârâtă critică hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii.
Se arată că, potrivit dispozițiilor art. 236 alin. (4) din Codul muncii și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă valabil încheiat este legea parților contractante.
Ori, în perioada 01.10._10, pentru care intimata-reclamantă U. S. Libere Feroviare Mișcare – Comercial București solicită diferența dintre drepturile salariale calculate pe baza salariului de bază minim brut negociat de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, și drepturile salariale efectiv primite în conformitate cu prevederile art. 7 și anexei nr. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivelul S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” S.A. pe anii 2009 - 2010, a existat la societatea națională un contract colectiv de muncă valabil încheiat ale cărei prevederi au fost obligatorii pentru părți, conform dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă. Salariul astfel negociat a fost menționat și în contractul individual de muncă al membrului de sindicat.
Ca atare, pentru anii 2009 și 2010, părțile de comun acord au stabilit un alt salariu minim la nivelul societății și alți coeficienți de ierarhizare decât cei prevăzuți în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008 – 2010. Prin urmare, instanța de judecată este ținută să analizeze cererea intimatei-reclamante prin prisma principiului forței obligatorii a convențiilor care reprezintă un motiv de ordine publică.
Mai mult, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil în anii 2009 și 2010 a fost încheiat cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 - 2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010, astfel încât prevederile Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010 nu sunt aplicabile în speță, fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități. Pentru anii 2009 și 2010, prin art. 4 din actul adițional nr. 370/20.06.2008 la Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 - 2008 se prevede prelungirea valabilității acestui contract pe o perioadă de 48 de luni, stabilindu-se salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare valabile în perioada 01.07._12.
În plus, prin Contractul colectiv de muncă la nivelul S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” S.A. pe anii 2009 - 2010 și prin Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 - 2008 sunt prevăzute clase și coeficienți de ierarhizare specifici activității feroviare, iar clasa 1 de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul de bază minim de 700 lei prevăzut de Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008 - 2010 deoarece în acest contract colectiv nu sunt prevăzute clase de salarizare, ci numai coeficienți de ierarhizare pentru diverse categorii profesionale.
Față de prevederile contractuale invocate, aplicabile în perioada în care intimata-reclamantă solicită diferența de drepturi salariale, recurenta solicită să se constate că drepturile cuvenite membrului de sindicat au fost plătite în mod corespunzător celor prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și în contractul individual de muncă, societatea onorându-și obligațiile asumate întocmai și la timp.
Clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior, care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatată de instanța competentă la cererea părții interesate, conform prevederilor art. 24 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, aplicabile în perioada 2009-2010 de valabilitate a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Mai solicită a se reține că, în perioada de valabilitate a Contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” S.A. pe anii 2009 - 2010 și a Contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, salariatul și organizațiile sindicale aveau posibilitatea legală de a solicita instanței competente constatarea nulității acestor clauze. Dacă instanța de judecată astfel sesizată constata nulitatea, clauzele respective puteau fi renegociate, iar până la renegociere puteau fi înlocuite cu clauzele mai favorabile din contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă se pot formula pe toată durata existenței contractului colectiv de muncă, conform art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii.
În cauză, se solicită diferențe de drepturi salariale rezultate practic din înlocuirea unor clauze ale Contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” S.A. pe anii 2009 - 2010 și ale Contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, a căror valabilitate a încetat la data de 31.12.2010, cu clauze mai favorabile din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008 - 2010, expirat și acesta la data de 31.12.2010. Însă, conform prevederilor legale în vigoare la data executării contractelor colective de muncă, înlocuirea unor clauze ale acestora cu clauze mai favorabile existente în contractul de muncă încheiat la nivel superior se poate face numai în urma sesizării instanței de judecată cu o cerere în constatarea nulității clauzelor respective.
Față de cele arătate, se solicită a se ține cont de împrejurarea că instanța de judecată nu a fost învestită cu o cerere de constatare a nulității unor clauze ale Contractului colectiv de muncă la nivel de S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” S.A. pe anii 2009 - 2010. Chiar dacă instanța de judecată ar califica obiectul cererii deduse judecății ca fiind constatarea nulității unor clauze ale contractului colectiv de muncă, o astfel de cerere ar fi tardiv introdusă în anul 2012 față de prevederile art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, republicat. Clauzele Contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” S.A. pe anii 2009 - 2010 și ale Contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 nu pot fi înlocuite de către instanța de judecată cu clauzele mai favorabile prevăzute în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010 în lipsa unei cereri de constatare a nulității acestora introdusă în termenul legal.
Prin întâmpinarea formulată la data de 10.12.2014, intimata-reclamantă U. S. Libere Feroviare Mișcare-Comercial București, în numele membrei de sindicat Ș. A., a solicitat, în primul rând, respingerea recursului ca fiind formulat de o persoană fără capacitate de exercițiu, iar în al doilea rând, ca fiind nefondat.
Examinând motivele de recurs față de hotărârea recurată și probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele invocate după cum dispune art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Fiind invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea va analiza criticile de nelegalitate formulate în cauză urmând a verifica dacă hotărârea este lipsită de temei legal, dacă pronunțarea ei s-a făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
În esență, U. S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București a solicitat obligarea Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. să plătească membrei de sindicat Ș. A. diferența dintre drepturile salariale cuvenite, calculate pe baza salariului de bază minim brut de 700 lei, corespunzător clasei 1 de salarizare, și drepturile salariale de care a beneficiat aceasta în perioada 01.10._10.
Deși la dosarul cauzei nu au fost prezentate înscrisuri din care să rezulte elementul salariu al contractului individual de muncă încheiat între părți, se consideră recunoscută de către societatea pârâtă angajatoare situația juridică afirmată în cererea introductivă de remunerare a muncii prestate în perioada indicată cu un salariu de bază stabilit prin raportarea coeficientului de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare la care este încadrată funcția ocupată de salariată la valoarea coeficientului de ierarhizare 1,000 de 570 lei în anul 2009, respectiv de 600 de lei în anul 2010. Aceste valori ale coeficienților de ierarhizare erau prevăzute în anexa nr. 1 a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, modificat prin actul adițional înregistrat sub nr. 1708/21.04.2010.
Aspectul litigios în cauză este dat de reglementarea diferită a salariului de bază minim cuvenit lucrătorilor din ramura transporturi, cuprinsă în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/24.01.2008, ceea ce pune problema interpretării celor două contracte cu valoare de lege pentru părțile contractante și a aplicării lor după regulile instituite de art. 238 din Codul muncii, în forma în vigoare la data executării contractelor.
Astfel, la art. 41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 se prevede: „(1) Se stabilesc următorii coeficienți minimi de ierarhizare, pentru următoarele categorii de salariați: A. – muncitori (...); B. - personal administrativ (...); C. - personal de specialitate (...); D. - personal încadrat pe funcții pentru care condiția de pregătire este studii superioare (...). (2) Coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a). (3) a) Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta. b) Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a) pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă”.
Rezultă, din reglementarea citată, faptul că la nivelul ramurii transporturi pentru anii 2008 – 2010 este instituit un salariu de bază minim brut, diferit de salariul de bază al fiecărei categorii de salariați, clasificați în 4 categorii. Prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare prevăzuți la art. 41 alin. (1) din contractul colectiv de muncă citat la salariul de bază minim brut de 700 lei, amintit în art. 41 alin. (3) lit. a) din același contract, se determină salariul de bază al celor 4 categorii de salariați: 700 lei pentru muncitorii necalificați, 700 lei x 1,5=1.050 lei pentru muncitorii calificați, etc., până la 1.400 lei pentru personalul încadrat pe funcții cu condiție de studii superioare (ingineri).
Cu alte cuvinte, în unitățile în care este aplicabil acest contract colectiv de muncă (S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. fiind menționată la poziția 1 din anexa nr. 5) nu se pot stabilii salarii de bază sub nivelul rezultat pentru cele 4 categorii de salariați, salariul de bază de 700 lei fiind același cu salariul de bază minim la nivelul ramurii transporturi numai pentru categoria muncitorilor necalificați. Așadar, nivelul minimal al dreptului la salariul de bază stabilit la nivelul ramurii transporturi, nivel care trebuia respectat la încheierea contractului colectiv de muncă la nivelul unității pârâte, este cel rezultat pentru categoriile profesionale amintite.
Revenind la pretenția dedusă judecății și admisă de prima instanță, dispoziție ce a fost criticată în recurs, se observă că intimata-reclamantă a considerat nivel minimal ce trebuia respectat prin negocierea partenerilor sociali de la nivelul unității salariul de bază minim la nivelul ramurii transporturi de 700 lei. Acest raționament ignoră, însă, modul de alcătuire al salariului de bază propriu-zis pentru cele 4 categorii de salariați, arătat anterior, și conduce la compararea doar a unui element pe baza căruia s-a stabilit salariul de bază al membrei de sindicat în aplicarea anexei nr. 1 din contractul colectiv de muncă la nivelul unității, anume elementul valoarea coeficientului de ierarhizare 1,000 (de 570 lei, respectiv 600 lei), iar nu a salariului de bază rezultat din înmulțirea acestei valori cu coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare ce-i este aplicabilă.
Cu toate acestea, observând jurisprudența constantă a instanței de recurs, în sensul de a considera 700 lei drept valoare a coeficientului de ierarhizare 1,000 pentru stabilirea salariilor de bază cuvenite salariaților din unitățile ce desfășoară activități de transport, până la data de 31.12.2010, Curtea va considera legală și temeinică hotărârea pronunțată de instanța de fond, înlăturând susținerile recurentei-pârâte asupra forței obligatorii a convenției colective de muncă încheiate la nivelul unității în care sunt prevăzuți alți coeficienți de ierarhizare și alte valori alte coeficientului de ierarhizare 1,000.
Lipsite de relevanță sunt în cauză și susținerile recurentei-pârâte asupra existenței Contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 care ar înlătura de la aplicare Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Ori, raportul dintre cele două convenții este relevat de dispozițiile art. 241 din Codul muncii, în forma în vigoare la data executării contractelor, potrivit cărora „(1) Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: a) pentru toți salariații angajatorului, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel; b) pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel; c) pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel”. Prin urmare, pentru salariații angajatorului recurent produc efecte toate contractele colective de muncă încheiate la nivelul unității, grupului de unității și la nivelul ramurii de activitate, însă acestea nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, conform regulii instituite prin art. 238 alin. (1) din Codul muncii.
De asemenea, nu poate fi reținut argumentul adus de recurenta-pârâtă în susținerea netemeiniciei pretențiilor deduse judecății că organizațiile sindicale nu au solicitat instanței de judecată constatarea nulității absolute a clauzei din art. 7 și a anexei nr. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității, în perioada de valabilitate a acestuia, astfel că nu mai este posibilă înlocuirea acestor clauze cu cele mai favorabile prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii de activitate.
Curtea reține dispozițiile art. 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, în forma în vigoare la data executării contractului, care prevăd: „(1) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate. (2) Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate. (3) În cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective. (4) Până la renegocierea drepturilor, cauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz.” În ceea ce privește cazurile de nelegalitate a încheierii contractului colectiv de muncă care pot duce la sancțiunea nulității, acestea sunt prevăzute de art. 8 din Legea nr. 130/1996, republicată, în sensul că „(1) Clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege. (2) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. (3) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă. (4) La încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”.
Coroborând aceste prevederi, rezultă că nulitatea unei clauze din contractul colectiv de muncă intervine atunci când respectiva clauză conține drepturi la un nivel inferior celui prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Sancțiunea nulității clauzei produce efectele instituite de lege numai în măsura în care partea interesată se adresează instanței de judecată în termenul de prescripție. Lipsa unui astfel de demers și încetarea contractului colectiv de muncă la împlinirea termenului nu atrag, însă, lipsa de temei a cererii de plată a diferențelor de drepturi salariale derivate din contractul colectiv de muncă la nivel superior, în măsura în care se respectă termenul de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin.(1) din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. – Sucursala de Transport Feroviar de Călători București împotriva sentinței civile nr. 5672 din data de 14.05.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă U. S. Libere Feroviare Mișcare – Comercial București, în numele membrei de sindicat Ș. A., ca fiind nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28 ianuarie 2015.
Președinte, Judecător, Judecător,
P.-I. N. M. G. A.-C. B.
Grefier,
M. P.
Red./tehn. B.A.C./10.03.2015
Tehn. D.A.M./2 ex./06.02.2015
Tribunalul București
Judecător fond D. M.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 274/2015.... | Despăgubire. Decizia nr. 181/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
