Despăgubire. Decizia nr. 2201/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2201/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-06-2015 în dosarul nr. 35952/3/2013
Dosar nr._ (Număr în format vechi 575/2015)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE
DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.2201
Ședința publică de la 10 iunie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – M. G.
JUDECĂTOR - P. I. N.
GREFIER - S. Ș.
Pe rol soluționarea apelului declarat de apelanta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” SA, împotriva sentinței civile nr.2201 din 10.06.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. GABRIAL, având ca obiect: drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință învederează că apelantul a solicitat prin cererea de apel judecata în lipsă, precum și că, în cadrul procedurii prealabile, motivele de apel s-au comunicat intimatei la data de 05.02.2015, după care:
Curtea, având în vedere că în cauză s-a solicitat judecata în lipsă potrivit prevederilor art.411 alin.1 pct. 2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată în raport de prevederile art.392 Cod procedură civilă și în temeiul art.394 Cod procedură civilă o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului:
Prin sentința civilă nr.9926 din 24.10.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ , s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în temeiul disp. art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii ca neîntemeiată, a fost admisă în parte acțiunea, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în temeiul disp. art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii pentru salariul suplimentar aferent anului 2009 și perioadei până la 06.11.2010 și, în consecință, a respins cererea cu acest obiect ca fiind prescrisă, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a salariului suplimentar aferent perioadei 07.11._11 și respinge cererea cu acest obiect pentru perioada 31.01._11 ca neîntemeiată.
În privința diferenței de 25% din salariul de bază pentru munca din timpul nopții prestată în zilele de sâmbătă, duminica și sărbătorile legale: s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în temeiul disp. art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii pentru perioada 01.10._10 ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea cu acest obiect pentru perioada 01.10._11 ca neîntemeiată.
În privința diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei, corespunzător clasei I de salarizare, și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada 01.10._11: s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în temeiul disp. art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii pentru perioada 01.10._10 ca neîntemeiată. S-a respins cererea cu acest obiect pentru perioada 01.10._11 ca neîntemeiată.
În privința ajutorului material de C., Paști și Ziua Feroviarului pentru anul 2010: a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în temeiul disp. art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii pentru ajutorului material de Paști și pentru prima de Ziua Feroviarului și a respins cererea cu acest obiect ca fiind prescrisă. A fost admisă în parte cererea și obligă pârâta la plata către reclamant ajutorul material de C. 2010 raportat la nivelul clasei I de salarizare de 600 lei. S-a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a acestui drept prin raportare la nivelul clasei I de salarizare de 700 lei.
În privința cererii de acordare a tichetelor de masă pentru perioada 01.10._10: s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în temeiul disp. art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea cu acest obiect pentru perioada 01.10._11 ca neîntemeiată.
A obligat pârâta să achite sumele la care a fost obligată conform prezentei sentințe actualizate cu indicele de inflație la zi la care se adaugă dobânda legală de la data introducerii acțiunii, 06.11.2013 la zi.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamantul este salariatul pârâtei astfel cum rezultă din carnetul de muncă și din actele adiționale la contractul individual de muncă depuse în copie la dosar.
Pentru analizarea pretențiilor reclamantului formulate pe calea acțiunii introductive de instanță tribunalul a avut în vedere faptul că ele se întemeiază pe prevederile contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate, la nivel de grup de unități din transportul feroviar și la nivel de ramură transporturi.
În raport de clauzele convențiilor colective pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, tribunalul a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă.
Astfel, a fost avut în vedere faptul că drepturile bănești ce fac obiectul prezentei acțiuni au caracterul de drepturi salariale, așa cum acestea sunt definite de prevederile art. 160 din Codul muncii. Acestea reprezintă bonificații acordate de angajator salariaților cu ocazia unor evenimente festive, calendaristice sau religioase și se circumscriu noțiunii de salariu.
Această calificare este importantă în analiza prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă în temeiul disp. art. 268 alin 1 lit. e din Codul muncii deoarece, fiind drepturi bănești de natură salarială (aspect stabilit în mod definitiv de practică majoritară a instanței de control judiciar), se prescriu în termenul de trei ani prevăzut de lit. c a aceluiași aliniat. Pe cale de consecință, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în temeiul disp. art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii ca neîntemeiată.
În privința prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă în raport de prevederile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, tribunalul a avut în vedere data introducerii acțiunii (06.11.2013 astfel cum rezultă din ștampila poștei aplicată pe plicul cu care a fost expediată cererea) precum și data nașterii fiecăruia din drepturile bănești pretinse de reclamant.
În acest sens s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în temeiul disp. art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii pentru salariul suplimentar aferent anului 2009 și perioadei până la 06.11.2010 și, în consecință, s-a respins cererea cu acest obiect ca fiind prescrisă. Totodată, în privința diferenței de 25% din salariul de bază pentru munca din timpul nopții prestată în zilele de sâmbătă, duminica și sărbătorile legale a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în temeiul disp. art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii pentru perioada 01.10._10 ca neîntemeiată, având în vedere faptul că scadența drepturilor salariale pentru luna octombrie 2010 este în luna noiembrie iar restul drepturilor solicitate se încadrează în termenul de prescripție. Cu aceeași motivare a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în temeiul disp. art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii pentru perioada 01.10._10 ca neîntemeiată, în privința diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei, corespunzător clasei I de salarizare, și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada 01.10._11. În privința ajutorului material de C., Paști și Ziua Feroviarului pentru anul 2010 a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în temeiul disp. art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii pentru ajutorului material de Paști și pentru prima de Ziua Feroviarului și respinsă cererea cu acest obiect ca fiind prescrisă, având în vedere scadențele celor două plăți. În privința cererii de acordare a tichetelor de masă pentru perioada 01.10._10 a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în temeiul disp. art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii ca neîntemeiată, având în vedere că acestea erau datorate din luna următoarele celei pentru care se acordă, adică începând cu luna noiembrie 2010, încadrându-se astfel în termenul de trei ani de prescripție.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut, cu privire la cererile vizând salariul suplimentar pentru anul 2010, ajutorul material de Paști și C. pe anul 2010, prima pentru Ziua feroviarului pe 2010, dispozițiile contractelor colective de muncă invocate ca temei al solicitărilor ce constituie obiectul prezentei cereri prevăd următoarele:
- art. 30 din Contractul Colectiv de muncă la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008: pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv;
- art. 71 alin.1 și 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități pe anii 2006-2011: în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de un ajutor material cu ocazia sărbătorilor de Paști și C., stabilit cel puțin la nivelul clasei unu de salarizare iar pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație la nivelul clasei 1 de salarizare.
În speță, nu s-a făcut dovada acordării drepturilor salariale menționate în Contractele colective de muncă aplicabile în sensul solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Ori, potrivit dispozițiilor art. 241 alin.1 lit. c din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, în forma în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 din_, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din_, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: c) pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramură de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
De asemenea, conform dispozițiilor art. 40 alin.2 lit. c din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul muncii, angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligații: c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
În ceea ce privește imposibilitatea executării obligației contractuale datorită intervenirii unor evenimente economice financiare ce nu puteau fi prevăzute, Tribunalul a reținut ca la data negocierii contractelor colective de muncă, și a actelor adiționale prin care executarea acestora a fost prelungită, dispozițiile actelor normative invocate erau demult în vigoare, astfel încât la negocierea și stabilirea tuturor drepturilor salariale cuvenite salariaților au fost avute în vedere și rezultatele financiare ale companiei și fondurile salariale stabilite în funcție de toate elementele prevăzute de lege.
Pe de altă parte, aceste prevederi impun doar aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli, și nu condiționează acordarea drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de natură salarială de asigurarea resurselor financiare pentru plata acestora.
A mai reținut tribunalul că angajatorul are obligația la constituirea bugetului de venituri și cheltuieli de a lua toate măsurile ca la cheltuielile de personal să prevadă cheltuielile cu toate drepturile salariale prevăzute de lege sau stabilite contractual (atâta vreme cât în acest caz, dreptul în discuție nu face obiectul unor limitări sau restricții instituite prin lege) câtă vreme, drepturile pretinse se includ în categoria drepturilor salariale ale angajaților, potrivit prevederilor art. 155(160) din Codul muncii, iar potrivit art. 156(161) din Codul muncii, salariile trebuie plătite înaintea oricăror obligații ale angajatorului, și aceasta indiferent de existența unor limitări cu privire la cheltuielile totale aprobate angajatorului.
Plata muncii către salariați și a drepturilor de natură salarială cuvenite ca urmare a desfășurării muncii în condiții negociate legal nu poate fi supusă unei condiții potestative din partea angajatorului cu consecința sistării acestora ori de câte ori angajatorul nu întocmește corespunzător bugetul astfel încât să fie în măsura să respecte prevederile art. 156(161) din Codul muncii referitoare la onorarea cu prioritate a obligațiilor salariale, iar împrejurarea că sumele respective sunt sume aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli potrivit legii este o garanție a plății drepturilor în discuție, întrucât nu-i poate fi permis angajatorului și nici statului să prevadă acordarea unor drepturi pentru angajați pe care tot acesta să le condiționeze de voința sa de a aloca sau nu resursele financiare necesare plății acestora.
Pe de altă parte, art.12 din Legea nr.130/1999, prevede că prin Contracte colective de muncă încheiate pentru salariații instituțiilor bugetare, nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispozițiile legale, însă negocierea, prin Contractul colectiv de muncă, drepturilor pretinse nu este de natură a încălca dispozițiile legale citate, câtă vreme nu s-a stabilit printr-o prevedere legală acordarea și cuantumul unor atare drepturi într-un alt mod, iar faptul că în cazul unităților în care statul este acționar majoritar, cum este și intimata, fondul de salarii este aprobat prin hotărâre de guvern, este o chestiune distinctă de ceea ce a format obiectul reglementării în art.12 din Legea nr.130/1999.
În acest context, în condițiile în care dreptul reclamantului la plata sumelor cuvenite nu este afectat de vreo cauză de ineficacitate nu este afectat nici dreptul acestuia la acordarea sumelor cu acest titlu, reclamantul fiind îndreptățit la acordarea acestora și în perioada în care a fost sistată acordarea acestora.
Art. 41 alin. 5 din Constituție garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.
Existența sau inexistența resurselor financiare bugetare nu poate avea vreo influență asupra stabilirii sau recunoașterii drepturilor salariale prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă.
În altă ordine de idei pârâta nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpa de a fi negociat drepturi salariale cu încălcarea unor prevederi legale pentru a se exonera de plată drepturilor, căci a recunoaște angajatorului posibilitatea ca după negocierea contractului colectiv de muncă, deci după stabilirea drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților, să fie exonerat de plata salariilor sau a drepturilor asimilate prevalându-se de scuza aprobării unui buget de venituri mult inferior celui necesar pentru respectarea obligațiilor salariale asumate prin contract, ar însemna practic acceptarea unei negocieri pur formale cu consecința golirii de conținut a principiului negocierii salariale.
Întrucât art. 243(229 după republicare) din Codul muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați, Tribunalul a constatat că în cazul de față angajatorul era obligat în executarea prevederilor Contractelor Colective de Muncă la plata către salariat a drepturilor pretinse, în nici un caz neputând fi permis un refuz de executare întemeiat de nelegalitatea clauzelor fără a se solicita constatarea acestui caracter, întrucât executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, angajatorul fiind obligat la acordarea drepturilor negociate și stabilite imperativ cel puțin în limita minimă prevăzută de contractul colectiv de munca „cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare”, iar în caz de neexecutare a obligației culpa aparține angajatorului iar nu reprezentanților salariaților cărora nu le revenea nici o obligație contractuală în legătură cu plata acestor drepturi.
Tribunalul a apreciat și că prevederile din CCM –urile invocate nu au fost puse în acord cu dispozițiile art.1 alin. (1) din OUG nr.81/1997 privind reglementarea plății premiilor anuale, a celui de-al 13-lea salariu sau a altor sume de această natură, suportate din fondul de salarii, câtă vreme, după cum s-a arătat mai sus, susmenționata clauză contractuală nu a fost anulată ori părțile nu au revenit asupra lor printr-un act adițional, în sensul că acestea sunt eliminate, iar prin art.65 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010, au suspendat acordarea pe anul 2009 a acestor drepturi.
Nu este mai puțin adevărat faptul că suspendarea unui drept nu echivalează cu înlăturarea acordării acestuia, drept ce se cuvine a fi acordat în cauză la data pronunțării hotărârii, în condițiile în care la data soluționării cauzei, suspendarea acordării acestuia a încetat.
Tribunalul a apreciat că suspendarea acordării drepturilor nu poate echivala cu renunțarea la drept, care ar trebui să fie expresă, iar suspendarea fără termen a unui drept salarial este inadmisibilă în condițiile în care poate conduce chiar la pierderea dreptului, prin prescripție, iar conform art. 38 din Codul muncii salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Contractul colectiv de muncă fiind legea părților, conform art. 236(229) alin. 4 din Codul muncii, salariații nu pot renunța la drepturile lor nici chiar prin negociere sau tranzacție, sau printr-o așa numită suspendare cu efecte echivalente pierderii dreptului pentru perioada când la nivelul unității pârâte nu exista o reglementare proprie erau aplicabile dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, care este contractul colectiv de muncă imediat superior, iar dispozițiile art. 247 Codul muncii cuprind o dispoziție expresă în acest sens „în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă se aplică contractul colectiv de muncă la nivel superior”. Deci nu se poate susține că pentru perioada în discuție ar exista un vid contractual între părți, contractele colective încheiate la nivel național sau la nivel de ramură sau grup aplicându-se potrivit art. 11 alin. 1 lit. b din Legea nr. 130/1996 tuturor salariaților care fac parte din acel grup.
La art.71 prima liniuță, „cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material, stabilit cel puțin la nivelul clasei unu de salarizare". Acest contract și-a produs efectele pentru anii 2006-2008, însă prin act adițional înregistrat la MMFES sub nr. 370/20.06.2008 s-a stabilit prelungirea efectelor contractului pentru încă 48 de luni începând cu data înregistrării actului adițional, deci până în anul 2010. Față de cele reținute mai sus reiese că, pentru anul 2009, izvorul normativ al pretențiilor reclamantului îl constituie CCM încheiat la nivel de grup de unități. Contractul încheiat la nivel de grup de unități era aplicabil unității pârâte în anul 2009 deoarece aceasta este semnatară a acestui contract – conform anexei 4 la acesta.
În ce privește salariul suplimentar se reține că dreptul la plata unui salariu suplimentar în cursul unui an calendaristic este expres prevăzut în CCM- ul la nivel de grup de unități pe anii 2006-2010 în clauză de la art. 30, care prevede acordarea unui salariu suplimentar echivalent cu un salariu de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Acesta se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de administrație, luată cu acordul sindicatelor.
Singura condiționare la acordarea acestui drept este conduita salariatului, care nu trebuie să aibă sancțiuni disciplinare în perioada aferentă acordării acestuia.
Așadar, negocierea acestui drept este clară, acordarea lui nefiind condiționată de eventuale imposibilități financiare invocate de pârâtă apărute în decursul derulării raporturilor de muncă. Încercarea pârâtei de a justifica neacordarea acestui drept printr-un motiv considerat obiectiv de aceasta, respectiv acela că nu a mai înregistrat profit și astfel nu poate constitui fondul de salariu, nu exonerează pârâta de răspunderea executării obligațiilor contractuale inserate la art. 30 din CCM la nivel de grup de unități despre care s-a făcut vorbire, nu poate schimba voința părților la negociere inducând o acordare condiționată a acestui drept de realizarea profitului. Dacă aceasta ar fi fost voința angajatorului la negociere atunci constituirea fondurilor necesare acordări salariului suplimentar nu ar fi fost realizată din totalul veniturilor realizate, așa cum s-a stipulat, ci din profitul realizat.
În privința diferenței de 25% din salariul de bază pentru munca din timpul nopții prestată în zilele de sâmbătă, duminica și sărbătorile legale, tribunalul reține că în perioada 08.11._10 reclamantul a fost salariatul pârâtei însă nu a fost făcută dovada prestării muncii în aceste condiții iar pentru perioada 31.12._11 prevederile CCM Unic la Nivel de R. Transporturi și-au încetat aplicabilitatea la data de 31.12.2010, deci nu pot constitui temei de drept pentru acordarea dreptului în anul 2011.
În privința diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei, corespunzător clasei I de salarizare, și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada 01.10._11 tribunalul a reținut că prin HG nr. 532/2008, HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010 care vizează bugetele de venituri și cheltuieli ale pârâtei s-au stabilit limitele maxime ale cheltuielilor cu salariile, ce nu pot fi depășite decât cu acordul Guvernului la propunerea Ministerului Transporturilor. În această situație sunt incidente prevederile art.12 din Legea nr.130/1999, conform cărora prin contracte colective de muncă încheiate pentru salariații instituțiilor bugetare, nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispozițiile legale. Pe cale de consecință, aceste pretenții au fost respinse ca neîntemeiate.
În privința cererii de acordare a tichetelor de masă pentru perioada 01.10._11 tribunalul a reținut că potrivit Legii nr. 142/1998 salariații din unitățile prevăzute de actul normativ, între care și pârâta, pot primi o alocație individuală de hrană sub forma tichetelor de masă. Astfel, legea nu stabilește o obligație în mod imperativ în sarcina angajatorului, lăsând la latitudinea acestuia acordarea acestor tichete. Cum în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate angajatorul nu a negociat acordarea acestor tichete de masă, iar acordarea lor în baza CCM la Nivel de R. s-ar face fără acordul Guvernului (fiind încălcate hotărârile de Guvern privind BVC CFR SA), rezultă că aceste pretenții sunt neîntemeiate.
Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la reactualizarea diferenței drepturilor salariale la care a fost obligată prin prezenta sentință cu indicele de inflație de la data scadenței fiecărei sume până la data plății efective și la plata dobânzii legale de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 06.11.2013 până la data plății efective având în vedere următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art. 166 pct. 4 Codul muncii, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Potrivit art. 1.535 cod civil „(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovadă că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.
(2) Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență.
(3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.”
Dispozițiile de mai sus se coroborează cu art. 1.521- „Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului.”
În speță instanța nu este în prezența vreunui caz în care punerea în întârziere operează de drept astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 1.522(1) „Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată.”
Cum anterior cererii de chemare în judecată reclamanții nu au emis o notificare conform art.1522(2) C.civ., instanța a acordat despăgubirile sub formă de dobânzi de la data cererii de chemare în judecată, astfel că va obliga pe pârâtă la plata către reclamanți a sumelor cu titlu de dobânda legală aferente sumelor datorate de pârâtă începând cu data de 06.11.2013 până la data plății efective.
În ceea ce privește daunele interese instanța a reținut că prin această reglementare legiuitorul a avut în vedere că pe lângă pierderea suferită de reclamant să fie acoperit și beneficiul de care a fost lipsit, iar în speță nu se poate contesta faptul că moneda națională a fost și este în continuă devalorizare. Actualizarea în funcție de rata inflației este fundamentată pe natura și scopurile diferite ale celor două instituții; dobânda este prețul lipsei de folosința, iar actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligației bănești. Având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune, (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată) iar a doua reprezintă valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, (daune compensatorii), se ajunge la concluzia că este admisibil cumulul acestora pentru perioada de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data plății efective și deci nu are loc o dublă reparație, ceea ce ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză a creditorului. În consecință a obligat pârâta la actualizarea fiecărei sumei cu indicele de inflație de la data scadenței fiecărei sume până la data plății efective.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel în termen legal și motivat apelanta-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” SA, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie, apel întemeiat pe dispozițiile art.466, 476, 477 C. pr. civ.
În susținerea apelului apelanta a învederat că instanța de fond nu a analizat corect susținerile formulate de apelantă privitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune în temeiul art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii pentru drepturile bănești solicitate prin cererea de chemare în judecată.
În speța de față sunt incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul muncii, potrivii căruia "Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia".
Apelanta a învederat instanței ca obiectul cererii de chemare în judecata în această cauză nu îl reprezintă drepturile de natura salariată reglementate imperativ de art.159 și 166 din Codul muncii la care instanța de fond face referire: „salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă și se plătește în bani cei puțin o dată pe lună. Ia data stabilită în contractul individul de muncă, în contractul colectiv de munca aplicabil sau în regulamentul intern, du pa caz".
Legiuitorul face distincție între conceptul de salarizare și alte drepturi ce decurg din raportul de munca ceea ce înseamnă că se permite acordarea de drepturi bănești cu altă natură juridică decât aceea de salariu. Prin urmare drepturile stipulate cu alt titlu decât acela de salariu, chiar dacă sunt prevăzute sub forma băneasca, nu fac parte din categoria „drepturilor salariale" instanța de fond pronunțând astfel o hotărâre netemeinică și nelegala.
Având în vedere că prin cererea formulată de reclamant și înregistrata pe rolul instanței la 08.1 1.2013 se solicită obligarea societății la executarea unor clauze din CCM pe anul 2010, prin prisma prevederilor art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, dreptul la acțiune al reclamantului este prescris.
Mai mult, este necesar să se facă deosebire între contractul colectiv de muncă și cel individual sub aspectul caracterelor distincte ale acestora.
Contractul colectiv de muncă este un contract cu caracter general, permanent și obligatoriu pe perioada sa de valabilitate, perioadă determinată. Astfel, orice conflict colectiv în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, ca și conflict de drepturi, este în strânsă legătură cu perioada de valabilitate, termenul legal de prescripție al dreptului la acțiune fiind determinat și prin prisma acestui aspect.
Termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii republicat, are în vedere faptul că orice conflict colectiv „trebuie să-și găsească soluționarea într-un termen rezonabil", îndeplinindu-se astfel un principiu constituțional statuat de art. 21 din Constituție, CCM-urile produc efecte numai pentru perioada pentru care au fost încheiate, astfel că, după termenul de încetare nu mai pot produce efecte juridice.
Cum de la data la care trebuiau acordate aceste drepturi până la data introducerii acțiunii au trecut mai mult de 6 luni apelanta a solicitat admiterea excepției invocate și respingerea pretențiilor.
Instanța de fond în mod eronat a respins excepția lipsei procedurii prealabile sesizării instanței invocata de SNTFM CFR Marfa SA prin întâmpinare considerând că nu este obligatorie ignorând astfel prevederile art. 125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul feroviar ca o procedură prealabilă în soluționarea conflictelor de muncă, ca urmare a încălcării prevederilor sau a neîndeplinirii obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă, părțile semnatare au stabilit sesizarea comisiei mixte patronat-sindicate, care va constata cele sesizate de salariați sau organizațiile sindicale și își va exercita atribuțiile pentru rezolvarea diferendelor ori a problemelor ridicate, la nivelul întregii societăți.
Obligația sesizării inițiale a acestor comisii este prevăzută de art.125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar „încălcarea prevederilor sau neîndeplinirea obligați Hor stabilite prin contractul colectiv de muncă se constată de comisiile mixte patronat-sindicate, care vor propune cercetarea celor vinovați, iar rezultatele cercetării vor fi prezentate la termenul convenit."
Fiind o procedură specială și expres prevăzută de Contractul Colectiv de Muncă, trebuie respectată și pusă în practică înaintea introducerii cererii, după principiul de drept pacta sunt servanta având avantajul soluționării pe cale amiabilă și în același timp duce la degrevarea instanțelor de judecată cu cereri inutile.
Având în vedere cele precizate, apelanta a solicitat instanței să constate că reclamantul, prin reprezentanții săi, nu au uzat de procedura prealabilă stabilită de CCM-urile în vigoare, nu au sesizat comisia patronal-sindicale în anul 2010 pentru care reclamă neîndeplinirea obligațiilor stabilite de CCM, situație față de care consideră că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă și solicită instanței să constate inadmisibilitatea acesteia în conformitate cu prevederile art. 193 Cod procedura civilă.
Instanța de fond în mod eronat a admis capătul de cerere privind plata salariul suplimentar pentru perioada 07.11._11.
Este necesar și util soluționării cauzei a se avea iu vedere contractul colectiv de munca prin prisma tuturor dispozițiilor sale și nu interpretate în mod fragmentat numai anumite parii, anumite articole care convin într-un anumit context.
Astfel trebuie avut în vedere dispozițiile art. 21 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, al celui de dezvoltare, satisfacerea necesitaților de perfecționare, recalificare a personalului, unitățile feroviare constituie fondul de cointeresare prin premiere, plătește impozitele, taxele, cotele de asigurări și securitate socială și celelalte vărsăminte prevăzute de lege.
Art. 21 este încadrat într-un capitol distinct - Sistemul Premial, care este urmat de capitolul - Alte Prevederi în care este inclus și art. 30.
Apelanta a considerat că interpretarea corectă a textelor de lege mai sus enunțate, ca de altfel și structura CCM pe care reclamantul își întemeiază cererea, nu poate fi decât următoarea: numai dupa acoperirea tuturor cheltuielilor prevăzute la art. 21 se poate plăti salariul suplimentar precum și celelalte prime și ajutoare materiale de care beneficiază salariații. Or trebuie avut în vedere că SNTFM CFR Marfa SA a încheiat anul financiar 2010 în pierdere deci nu putea acorda salarii suplimentare sau alte ajutoare și prime salariaților.
Având în vedere cele mai sus menționate apelanta a solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.
De asemenea, apelanta a solicitat instanței să aibă în vedere că între reprezentanții salariaților și administrație a fost încheiat actul adițional nr. 1713/21.04.2010 la Contractul Colectiv de Muncă al SNTFM CFR Marfa SA prin care părțile semnatare ale CCM au convenit neacordarea salariului suplimentar pe anul 2010 și neacordarea ajutoarelor materiale de C. pe anul 2010, act adițional atașat întâmpinării formulate pe fondul cauzei.
În mod subiectiv instanța de fond a admis capătul de cerere privind acordarea ajutorului material de C. pentru anul 2010, în temeiul art.71 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar având în vedere dispozițiile art.21 din contract „Din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, al celui de dezvoltare, satisfacerea necesitaților de perfecționare, recalificare a personalului, unitățile feroviare constituie fondul de cointeresare prin premiere, plătește impozitele, taxele, cotele de asigurări și securitate socială și celelalte vărsăminte prevăzute de lege."
A mai învederat apelanta instanței de judecată că la SNTFM CFR MARFA SA, singurul acționar este Statui Român prin Ministerul Transporturilor, cu o cotă de participare la beneficii și pierderi de 100%.
În acest tip de unități, de stat, fondul de salarii este limitat la suma aprobată printr-o Hotărâre de Guvern.
Aceste argumente sunt susținute și de art. 2 (1) din HG 532/2008, din HG 28/2010 și din HG 311/210 care dispun imperativ următoarele: „Cheltuielile totale aferente veniturilor totale înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă limitele maxime, care nu pot fi depășite decât iu cazuri justificate și numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea Ministerului Transporturilor."
În lipsa unei dispoziții legale care să acopere ipoteza acordării drepturilor bănești (salariale) stabilite prin CCM Unic la nivel de ramura transporturi, care nu sunt prevăzute în actul normativ de aprobare a bugetului de venituri și cheltuieli (BVC) al SNTFM CFR MARFA SA și pentru când nu au fost alocate fonduri, textul art. 12 (1) din Legea nr. 130/1996 devine aplicabil, neputându-se da eficienta convenției particulare a parților, prin ignorarea unor Hotărâri de Guvern publicate în Monitorul Oficial.
În caz contrar s-ar nesocoti prevederile HG 532/2008 din 21.05.2008 publicată în M.Of. privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2008 al CFR MARFA SA, ale HG nr. 28/2010 din 06.01.2010 publicată în M.Of privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli anul 2009 al CFR MARFA SA și ale HG 311/2010 din 31.03.2010 publicată în M.Of privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2010 al CFR MARFA SA.
Aceleași federații sindicale care au semnat Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de R. Transporturi au negociat și semnat atât Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008 cât și Contractele Colective de Munca Ia nivelul SNTFM CFR MARFA SA și s-a convenit să se acorde doar anumite drepturi bănești, printre care nu se regăsește și cele solicitate de reclamant.
Având în vedere toate dispozițiile CCM Unic la Nivel de G. de Unități precum și dispozițiile CCM ale SNTFM CFR Marfa SA, convenții încheiate în reprezentanții salariaților și administrație considerentele instanței de fond referitoare la propria culpa nu poate fi luată în considerare.
Referitor la capătul de cerere privind dobânda legală apelanta a solicitat respingerea acestuia având în vedere dispozițiile contractelor colective de munca aplicabile care nu prevăd obligația angajatorului de a plăti dobânzi.
Potrivit art. 2 din Ordonanța nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, aceasta poate fi acordată dacă obligația este purtătoare de dobânzi, potrivit obligațiilor contractuale, or drepturile salariale nu sunt purtătoare de dobânzi.
Actualizarea sumei cu indicele de inflație și dobânda legală au aceiași finalitate reprezentând daune interese pentru executarea cu întârziere sau neexecutarea obligațiilor contractuale, cumulul acestora nefiind posibil deoarece ar însemna o dublă despăgubire.
Intimatul, legal citat, nu a formulat întâmpinare pentru a-și expune poziția procesuală.
Analizând apelurile declarate, potrivit dispozițiilor art.477 Cod procedură civilă, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Curtea constată că prin cererea de apel dedusă judecății, apelanta a criticat sentința în raport de modalitatea în care a fost soluționată de către instanța de fond excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capetele de cerere admise, a excepției inadmisibilității acțiunii din perspectiva nerespectării procedurii prealabile și a pretențiilor admise.
Deși apelul este o cale de atac devolutivă, ce provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept, controlul judiciar ținut a fi exercitat asupra sentinței fondului este supus unei limitări în privința caracterului devolutiv al căii de atac.
Instanța de apel recurge la o nouă judecată în limitele criticilor formulate de către apelant, potrivit principiului tantum devolutum quantum appellatum, reglementat de art. 477 din Codul de procedură civilă.
Prin urmare, de vreme ce apelantul a înțeles să critice doar soluția de admitere a anumitor pretenții, analiza legalității și temeiniciei hotărârii primei instanței va fi realizată în limitele fixate de parte.
Cu titlu prealabil, Curtea va analiza critica formulată de apelanta pârâtă cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește ajutorul material de C. pe anul 2010 și acordarea salariului suplimentar în perioada 07.11._11.
Potrivit art.268 lit. c Codul muncii „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate … în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat”.
În acord cu susținute de prima instanță în ce privește drepturile privind ajutorul material și salariul suplimentar, Curtea apreciază că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 268 lit. c Codul muncii, deoarece se solicită drepturi cu caracter salarial, în sensul că decurg din executarea raportului de muncă al „feroviarilor”, fiind fără relevanță faptul că nu se acordă periodic, asemeni salariului, ci numai odată pe an. Așadar și o premiere cu ocazia unui eveniment semnificativ pentru salariații din ramura transporturi feroviare dobândește caracter salarial, având un alt regim juridic sub aspectul prescripției.
Vor fi înlăturate criticile apelantei pârâte privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 268 lit. e Codul muncii deoarece aceste norme sunt aplicabile unei alte situații juridice, atunci când se pune problema executării sau neexecutării contractului colectiv de muncă sub alte aspecte decât drepturile bănești recunoscute salariatului prin negocierile dintre partenerii sociali, situație ce se încadrează în dispozițiile lit. c din același text.
În aceste condiții, este aplicabil art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii care dobândește, comparativ cu art. 268 alin. 1 lit. e, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, cu referire la dispozițiile art. 159 din menționatul act normativ, care definesc cuprinsul noțiunii de „salariu" în sens larg, incluzând drepturile salariale propriu-zise și cele conexe.
Având în vedere că la momentul introducerii acțiunii nu se împlinise termenul de prescripție de 3 ani pentru plata ajutorului material reprezentând prima de C. 2010 și salariul suplimentar în perioada 07.11._11 în mod corect a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune.
În ceea ce privește motivul de apel referitor la inadmisibilitatea/prematuritatea acțiunii, Curtea va înlătura susținerile apelantei pârâte, deoarece instituirea unei proceduri amiabile de soluționare a divergențelor în legătură cu executarea convenției colective, în cadrul comisiilor mixte patronat-sindicat, nu înlătură liberul acces la justiție al salariaților pentru realizarea drepturilor lor. Procedura respectivă nu este o procedură prealabilă obligatorie prevăzută de lege cu sancțiunea inadmisibilității și, în plus, poziția apelantei a fost foarte clară anterior sesizării instanței și pe parcursul procesului, astfel încât sesizarea respectivelor comisii nu ar fi presupus decât tergiversarea introducerii acțiunii.
În ceea ce privește fondul cauzei, apelanta-pârâtă a susținut că pentru a acorda salariatului reclamant ajutorul material pentru C. 2010 și salariu suplimentar în perioada 07.11._11, prima instanță a aplicat în mod greșit prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, înlăturând prevederile contractului încheiat la nivelul unității.
Curtea consideră fondate aceste susțineri.
Astfel, potrivit art. 71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008: „În afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele: - cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare (...)” Acest contract a fost înregistrat la ministerul de resort sub nr. 2836/28.12.2006, fiind valabil timp de 24 de luni de la data înregistrării. Ulterior, prin actul adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008, valabilitatea a fost stabilită la 48 de luni de la data înregistrării, iar prin actul adițional înregistrat sub nr. 4294/28.12.2010, s-a prelungit valabilitatea contractului până la data de 31.01.2011.
Așadar, Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 era în vigoare și producea efecte juridice la data în care s-a sărbătorit Crăciunul (25 decembrie) în anul 2010.
Aspectul de lămurit este aplicabilitatea directă a unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități în condițiile în care la nivelul inferior, la nivelul unității, există contract colectiv de muncă. Ierarhia între acordurile colective aplicabile la nivelul anului 2010 este dată de prevederile art. 238 din Codul muncii, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior și de art. 247 din Codul muncii, potrivit cărora, în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
În cauză, la data de 04.06.2009, la nivelul societății naționale apelante a intrat în vigoare Contractul colectiv de muncă al „C.F.R. Marfă” S.A. pe anul 2009/2010 încheiat între S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. și sindicatele reprezentative la nivelul unității, contract înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 2584/04.06.2009, având valabilitate un an. În acest contract se prevede în Capitolul VI Protecția salariatului, la art. 64, „În afara ajutoarelor la care au dreptul, potrivit legii, salariații vor mai beneficia din fondurile angajatorului, de următoarele: – cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații SNTFM care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se află în concediu fără plată cu o durată de un an. Aceste prevederi se aplică cu 1 ianuarie 2010.”
Durata de valabilitate a contractului colectiv de muncă pe anul 2009/2010 a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin actul adițional înregistrat la Agenția pentru Prestații Sociale a Municipiului București cu nr. 1713/21.04.2010, act adițional prin care au fost modificate și prevederile art. 64 citate anterior, în sensul că pentru ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de C. „nu se acordă pentru anul 2010”.
Curtea consideră că prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate se aplică prioritar întrucât beneficiul recunoscut salariaților sub forma unui ajutor material cu ocazia sărbătorii de C. din anul 2010 este recunoscut ca atare atât prin negocierea de la nivelul inferior, cât și prin negocierea de la nivelul grupului de unități din transportul feroviar. Cum însă aceste drepturi salariale suplimentare se acordă din fondurile angajatorului, primează convenția dintre partenerii sociali din unitate prin care s-a prevăzut neacordarea lor în anul 2010, din cauza lipsei fondurilor necesare plății lor. Ori, în lipsa acestor fonduri, este evident că nu pot fi acordate salariaților, cu atât mai mult cu cât sunt beneficii suplimentare față de salariul prevăzut pentru munca prestată în cursul unei luni pentru care nu s-ar putea invoca lipsa fondurilor.
Rezultă, așadar, că efectul juridic al convenției partenerilor sociali din C.F.R. Marfă S.A. de neacordare a drepturilor în discuție, pe rațiuni de lipsă de venituri ale societății naționale, este acela al netemeiniciei pretenției salariaților în executarea obligației de plată pretinse angajatorului.
Cu privire la salariul suplimentar în perioada 07.11._11, Curtea observă că la art. 30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 se prevede: „(1) Pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. (2) Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de Administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. In acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat. (3) Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar. (4) Pentru evitarea evenimentelor de cale ferată, preîntâmpinarea producerii pagubelor etc., din fondul astfel constituit, până la 5 la sută poate fi utilizat pentru acordarea de salarii suplimentare în sumă de cel mult zece salarii de bază lunare corespunzătoare clasei 1 de salarizare. Aceste salarii suplimentare se acordă la propunerea subunității, cu aprobarea Consiliului de Administrație al unităților din cadrul grupului. (5) Sumele constituite și neconsumate pentru plata salariilor suplimentare prevăzute la art. 30 vor fi repartizate salariaților proporțional cu salariul de bază al fiecăruia. Sumele se vor plăti odată cu acordarea salariului suplimentar aferente trimestrului I al anului următor”.
În același timp, art. 30 din Contractul colectiv de muncă al „C.F.R. Marfă” S.A. pe anul 2009/2010 prevede: „(1) Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. (2) Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. In acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat. (3) Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar. (…)”. Prin actul adițional nr. 1713/21.04.2010 la acest contract colectiv de muncă s-a prevăzut expres, la art. 30, că „Salariul suplimentar menționat nu se acordă pentru anul 2010”.
Din reglementările prezentate rezultă, în primul rând, că plata salariului suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic se acordă salariaților din grupul de unități din transportul feroviar și, implicit, din societatea C.F.R. Marfă S.A. din fondul constituit în acest sens din veniturile realizate de fiecare unitate. Cu alte cuvinte, plata salariului suplimentar depinde în mod necesar de realizarea de către societate a unor venituri în cuantumul care să permită plata cheltuielilor și constituirea fondului în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar. Așadar, salariul suplimentar nu este recunoscut ca un drept pur și simplu al salariaților din acest grup de unități, ci ca un drept aflat sub condiția realizării veniturilor necesare constituirii fondului de plată.
În al doilea rând, se reține faptul că între partenerii sociali din C.F.R. Marfă S.A. s-a renegociat salariul suplimentar pentru anul 2010, patronatul și sindicatele fiind de acord că în anul 2010 dreptul analizat nu poate fi acordat din lipsa veniturilor. Același raționament urmează a fi avut în vedere și în ceea ce privește perioada ianuarie 2011, față de împrejurarea că acordul colectiv încheiat pe anii 2011-2012 a condiționat acordarea salariului suplimentar de profitul societății din anul respectiv. Cum în cauză nu s-a făcut o asemenea dovadă de către reclamant, pretențiile sale pe acest aspect sunt neîntemeiate.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea reține că raționamentul expus de instanța de fond este eronat, fără a fi avut în vedere întreaga procedură reglementată prin acordul părților de acordare a ajutorului material pentru C. 2010 și a salariului suplimentar în perioada 07.11._11, sens în care urmează a fi înlăturat, iar acțiunea reclamantului a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” SA, sediul în .. 38, sector 1 și cu sediul procesual ales la sediul Centrului Zonal de Marfă București, în Piața Gării de Nord, nr. 1-3, sector 1, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, sub nr. J_, CUI_, împotriva sentinței civile nr.9926 din 24.10.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. GABRIAL, cu domiciliul în București, Bvd. I. M. nr. 104, ., ., având CNP_.
Schimbă sentința atacată, în sensul că:
Respinge, în tot acțiunea ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10 iunie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
M. G. P. I. N.
GREFIER,
S. Ș.
Red.Jud.:M.G./16.06.2015
Tehnored.C.C./ 4 ex./ 15.06.2015
Jud.fond: D. D.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 1424/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Despăgubire. Decizia nr. 664/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
