Despăgubire. Decizia nr. 288/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 288/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-01-2015 în dosarul nr. 2852/3/2014
Dosar nr._ (Număr în format vechi 6325/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.288
Ședința publică din data de 23.01.2015
Completul de judecată compus din:
PREȘEDINTE D. E. O.
Judecător C. G. C.
Judecător M. V. D.
Grefier N. C.
Pe rol, soluționarea recursului formulat de recurenta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI „C.F.R. CĂLĂTORI” S.A. - SUCURSALA DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.5227 din data de 30.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2014, în contradictoriu cu intimata U. S. LIBERE FEROVIARE MIȘCARE-COMERCIAL BUCUREȘTI, în numele și pentru membra de sindicat S. M. M., având ca obiect „drepturi bănești”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Grefierul de ședință expune referatul cauzei, în cadrul căruia învederează instanței că recurenta a solicitat soluționarea cauzei în lipsă, conform art.242 Cod procedură civilă.
Curtea, având în vedere că prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5227 din data de 30.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2014, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune formulată de către pârâtă, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul U. S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București (USLFMC București), în numele și pentru membrul S. M. M., în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R Călători S.A. și a fost obligată pârâta la calcularea și plata către reclamanta a diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art.41 al.3 lit.a din C.C.M. unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 01.10.2009 – 31.12.2010, sume actualizate cu rata inflației, de la data scadenței și până la data introducerii acțiuni și cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective.
Prin aceeași sentință, au fost respinse restul pretențiilor, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, potrivit dispozițiilor art.41 alin.3 lit.a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr.722/2008 din_, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr.3 din_, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
În anexa nr.5 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr.722/2008 din_, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr.3 din_, cuprinzând unitățile la care se aplică contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi, în care organizațiile sindicale semnatare au membri, la poziția nr.1 este menționată SNTFC CFR Călători SA - București.
În ceea ce privește excepția prescrierii dreptului material la acțiune, s-a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată, având în vedere faptul că, în speță, nu se poate reține incidența dispozițiilor art.268 alin.1 lit.e din Legea nr.53/2003 republicată – Codul muncii (art.283 alin.1 lit.e anterior republicării), conform cărora cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, întrucât drepturile solicite prin cererea de chemare în judecată au natura juridică au unor drepturi de natură salarială, ceea ce înseamnă că regimul juridic aplicabil, sub aspectul prescripției, este cel prevăzut de art.268 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003 republicată – Codul muncii (art.283 alin.1 lit.c anterior republicării), conform cărora conform cărora cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
În ceea ce privește susținerea pârâtei din întâmpinare că pentru pretențiile din octombrie 2009 nașterea dreptului a intervenit la 31.10.2009, iar acțiunea reclamantului a fost înregistrată la Tribunalul București la data de 26.10.2012, Tribunalul a considerat că nu este întemeiată, având în vedere faptul că termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art.268 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003 republicată – Codul muncii (art.283 alin.1 lit.c anterior republicării) se calculează începând cu data scadenței sumelor solicitate (adică începând cu data la care i se cuveneau a i se plăti drepturile pentru luna octombrie 2009), după rezultă din prevederile art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958.
Deși pârâta menționează în întâmpinare că dreptul material la acțiune al reclamantului privind pretențiile aferente anului 2009 s-a prescris, acțiunea fiind formulată după termenul de 3 ani, Tribunalul a reținut că în considerarea motivelor anterior expuse, nici sub acest aspect excepția nu este întemeiată.
Pe fondul cauzei, s-a arătat în ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu S. Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători SA, potrivit înscrisurilor prezentate de către reclamanți, necontestate de pârâtă, reclamanta – persoana fizică S. M. M., a avut calitatea de salariat ai pârâtei în perioada 01.10.2009 – 31.12.2010.
În speță, prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a susținut că prevederile din CCM la Nivel de Ramura Transporturi nu sunt aplicabile în speța, fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități feroviare.
În consecință, s-a determinat dacă în aceste condiții pârâta poate fi obligată la plata diferențelor de drepturi salariale, în sensul în care s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată completată și precizată.
Conform dispozițiilor art.8 alin.2 din Legea nr.130/1996, în vigoare în parte din perioada pentru care se solicită plata drepturilor respective, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit dispozițiilor art.24 alin.1 din același act normativ, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art.8 sunt lovite de nulitate.
Tribunalul a considerat că apărarea pârâtei nu prezintă relevanță față de natura juridică a dispozițiilor art.8 alin.2 din Legea nr.130/1996, în vigoare în parte din perioada pentru care se solicită plata drepturilor respective.
Chiar dacă prin dispozițiile art.224 lit.d din Legea nr.62/2011 a dialogului social, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.322 din 10.05.2011, s-a prevăzut că la data intrării în vigoare a prezenței legi se abrogă: d) Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.184 din 19 mai 1998, cu modificările și completările ulterioare, Tribunalul a apreciat că acest act normativ are relevanță în condițiile în care se solicită drepturi și din perioada în care acesta a fost în vigoare și mai mult decât atât, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr.722/2008 din 24.01.2008 publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr.3 din 11.02.2008 a fost încheiat conform art.10 și art.11 din Legea nr.130/1996, republicată, după cum rezultă din preambulul acestuia.
În speță, nu s-a făcut dovada acordării drepturilor salariale în sensul solicitat prin cererea de chemare în judecată completată și precizată.
Or, potrivit dispozițiilor art.241 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003 – Codul Muncii, în forma în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr.722/2008 din 24.01.2008, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr.3 din 11.02.2008, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: c) pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramură de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
De asemenea, conform dispozițiilor art.40 alin.2 lit.c din Legea nr.53/2003 republicată – Codul muncii, angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligații: c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
Potrivit dispozițiilor art.4 alin.1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr.722/2008 din 24.01.2008 publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr.3 din 11.02.2008, prezentul Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 1 ianuarie 2008 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic.
Conform alin.2 din aceeași prevedere contractuală, dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic.
Cum, în speță, nu s-a făcut dovada denunțării înseamnă că acesta s-a prelungit conform prevederii contractuale.
În consecință, s-a dispus obligarea pârâtei la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei conform art.41 alin.3 lit.a din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pentru S. M. M., în perioada 01.10._10, sume actualizate cu rata inflației, de la data scadenței și până la data introducerii cererii de chemare în judecată, la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data punerii în întârziere (data introducerii cererii de chemare în judecată), până la data plății efective.
Acordarea sumei actualizate în raport de rata inflației se impune față de principiul reparării integrale a prejudiciului, potrivit căruia creditorul este îndreptățit a pretinde repararea pierderii suferite, riscul devalorizării leului fiind pus în sarcina debitorului.
Pentru aceste sume, pârâta a fost obligată la plata către reclamanți și a dobânzii legale de la data punerii în întârziere (data formulării în instanță cererii de chemare în judecată), până la data plății efective, în vederea reparării integrale a prejudiciului suferit de către reclamant și a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a dobânzii legale de la data nașterii dreptului și a ratei inflației de la data nașterii dreptului și până la momentul plății efective pentru ca reclamantului să nu-i fie imputata o îmbogățire fără justa cauza.
Având în vedere că la dosar nu s-a făcut dovada efectuării de cheltuieli de judecată, instanța a respins, ca neîntemeiată, această solicitare a reclamantei.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, în termen legal și motivat, cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R Călători S.A..
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.7 și 9 și art.3041 C.pr.civ., recurenta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune față de solicitarea reclamantului de a solicita acordarea diferențelor salariale.
Prevederile art.268 alin.1 lit.e din Codul muncii, conform cărora: "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la nașterea dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia".
Din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că drepturile bănești solicitate de către reclamant își au izvorul în Contractul Colectiv de Muncă și ele se raportează la Anexa nr.l din Contractul Colectiv de Muncă și anume la salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare.
Drepturile bănești solicitate sunt calculate ținând cont de coeficientul de ierarhizare-indicat în tabelul din anexa mai sus precizată, raportat la salariul minim de 700 lei brut-garantat în plata potrivit dispozițiilor legale, sumele solicitate de către reclamant fiind pentru perioada 01.10._10.
Solicită a se constata că față de situația de fapt expusă mai sus, obiectul acțiunii nu constă în plata unor drepturi salariale, ci în obligarea subscrisei la respectarea unei clauze din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de Unitate și pe cale de consecință, suntem în prezența unui conflict de drepturi, care se prescrie, în raport de prevederile art.268 alin.1, lit.e din Codul muncii, în termen de 6 luni.
Drepturile bănești solicitate nu fac parte din salariu întrucât salariul de bază și cu sporurile aferente de care beneficiază salariații, sunt trecute în Contractul Individual de Muncă, pe de altă parte nici unul dintre reclamanți nu a fost încadrat la salariul minim brut pe țară.
Așa cum reiese din înscrisurile de la dosarul în cauză, salariile negociate și acordate reclamanților în perioada 2009 - 2011 sunt peste nivelul salariului minim brut de 700 lei și acestea au fost acordate în funcție de pregătirea profesională, funcția ocupată, de sporurile privind condițiile periculoase pentru timpul lucrat în timpul nopții, pentru munca prestată în zilele nelucrătoare și sărbătorile legale.
Pe fondul cauzei, susține că în situația în care s-ar respinge excepția invocată, învederează următoarele:
Contractul valabil încheiat este legea părților contractante - art.236 alin.4 Codul Muncii (în vigoare în anii 2009 - 2011), art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996.
Potrivit dispozițiilor art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 privind Contractul Colectiv de Muncă, salariul astfel negociat fiind menționat și în contractul individual de muncă al reclamanților, la data nașterii raporturilor juridice de drept C.C.M. Unic la nivel de R. Transporturi, nu poate produce efecte, atâta timp cât la nivel de unitate exista încheiat în mod valabil Contract Colectiv de Muncă.
Ca atare, părțile s-au înțeles de comun acord ca, pentru anii 2009 și 2010, să stabilească un alt salariu minim la nivelul societății precum și alți coeficienți de ierarhizare, decât cei prevăzuți în C.C.M. Unic la Nivel de R. Transporturi și prin urmare, instanța de judecată este ținută să analizeze cererea reclamantului prin prisma principiului forței obligatorii a convențiilor care reprezintă un motiv de ordine publică.
Face precizarea că, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil pentru anii 2009 - 2010 a fost încheiat cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv C.C.M. Unic la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional pană în anul 2010, astfel încât prevederile din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile, în speță fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități feroviare.
Pentru anii 2009 - 2010, prin actul adițional nr.370/20.06.2008 la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare 2008 - 2010 la art.4 se prevede prelungirea valabilității acestui contract pe o perioadă de 48 de luni, stabilindu-se salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare valabile de la 01.07._12.
Salariile de bază lunare stabilite prin contractul individual de muncă ale reclamanților se încadrează atât în prevederile C.C.M. încheiat la nivel de unitate cât și în prevederile Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de G. de Unități Feroviare.
Mai mult, prin Contractul Colectiv de Muncă la nivel de S.N.T.F.C. "C.F.R. Călători" S.A. și C.C.M. Unic la Nivel de G. de Unități Feroviare, sunt prevăzute clase și coeficienți de ierarhizare specifici activității feroviare și mai mult, clasa 1 de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut de Contract Colectiv de Muncă pe ramura transporturi, deoarece în acest contract colectiv nu sunt prevăzute clase de salarizare, ci numai coeficienți de ierarhizare pentru diverse categorii profesionale.
Prin urmare cererea reclamantului de plată a acestor drepturi bănești prin raportare la nivelul salariului minim de 700 lei prevăzut de C.C.M. Unic la Nivel de G. de Unități Feroviare nu are temei legal.
Având în vedere prevederile contractuale invocate mai sus și aplicabile în perioada în care reclamantul solicită diferența de salarii, solicită a se avea în vedere că drepturile cuvenite acestora în temeiul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate și celui individual de muncă au fost plătite în mod corespunzător, societatea noastră onorându-și obligațiile asumate întocmai și la timp.
Clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin C.C.M. încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatată de instanța competentă la cererea părții interesate - art.24 alin.1, alin.2, alin.3, alin.4, coroborat cu art.8 alin.2 și alin.3 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, aplicabil în perioada 2009 -2010 de valabilitate a C.C.M. la nivel de unitate.
Menționează că, în perioada de valabilitate a Contractului Colectiv de Muncă la nivel de S.N.T.F.C. "C.F.R. Călători" S.A. și C.C.M. Unic la Nivel de G. de Unități Feroviare reclamantul singur, sau prin intermediul organizațiilor sindicale avea posibilitatea legală să solicite instanței competente constatarea nulității acestor clauze, în condițiile în care constatau, că clauzele prevăzute în art.7 și anexă 1 din C.C.M. la nivel de S.N.T.F.C. "C.F.R. Călători" S.A., conțin drepturi la nivel inferior fată de drepturile prevăzute în C.C.M. la nivel de ramură transporturi.
În acest context și în condițiile în care instanța de judecată astfel sesizată, constată nulitatea acestor clauze, clauzele respective puteau fi renegociate, iar pană la renegocierea acestora, acestea puteau fi înlocuite cu clauzele mai favorabile existente în contractele colective de muncă Încheiate la nivel superior.
Cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă se pot formula pe toată durata existenței contractului colectiv de muncă - art.268 alin.1 pct.d Codul muncii.
Învederează că, reclamanții au solicitat diferența de drepturi salariale, diferență rezultată dintre salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art.41 din C.C.M. la nivel de R. Transporturi valabil pentru anii 2008 - 2010 și sumele efectiv primite în conformitate cu prevederile art.7 și Anexei 1 din C.C.M. la nivel de S.N.T.F.C. "C.F.R. Călători" S.A.
Însă, așa cum a arătat anterior, conform prevederilor legale în vigoare la data existenței contractelor colective de muncă, înlocuirea unor clauze ale acestora cu clauze mai favorabile existente în contractul de muncă încheiat la nivel superior se poate face numai în urma sesizării instanței de judecată cu o cerere în constatarea nulității clauzelor respective.
Față de cele mai sus arătate, solicită a se avea în vedere la pronunțarea soluției în prezenta cauză următoarele aspecte: instanța de judecată nu a fost investită cu o cerere de constatare a nulității unor clauze ale contractului colectiv de muncă la nivel de S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători" S.A; chiar dacă instanța de judecată ar califica cererea reclamanților ca fiind o cerere de constatare a nulității unor clauze ale C.C.M la Nivel de S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători" S.A., o astfel de cerere ar fi tardiv introdusă prin raportare la prevederile art.268 alin.1 pct.d din Codul muncii.
Examinând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs formulate, precum și în baza art.3041 Cod procedură civilă, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Este neîntemeiată susținerea din recurs referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor art.268 alin.1 lit.e din Codul muncii.
În acest sens se reține că pretențiile deduse judecății vizează plata unor drepturi salariale și a unor despăgubiri pentru neachitarea acestora la timp, nefiind solicitată obligarea recurentei la respectarea unor clauze din contractul colectiv de muncă.
Cererea reclamantei, astfel formulată, nu este supusă termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art.268 alin.1 lit.e din Codul muncii, ci, termenului de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, reglementat de art.268 alin.1 lit.c din Codul muncii, pentru situația în care obiectul conflictului individual de muncă, constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Împrejurarea că reclamanta a solicitat acordarea unei diferențe salariale, rezultată din luarea în considerare a salariului de bază minim brut de 700 de lei, în raport de prevederile conținute de Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008/2010, nu afectează caracterul dreptului ce se solicită a fi recunoscut, acela de drept de natură salarială, în sensul de contraprestație acordată pentru munca desfășurată în baza unui contract individual de muncă. Legiuitorul nu putea stabili termene diferite de prescripție în funcție de sediul unde este reglementat dreptul, ci în funcție de însuși dreptul pretins.
Curtea are în vedere și principiul „Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”, constatând că legiuitorul nu a făcut distincție între drepturile salariale în funcție de izvorul lor, respectiv contract individual de muncă sau contract colectiv de muncă, statuând pentru toate un termen de prescripție comun de 3 ani de la nașterea dreptului.
Sunt, astfel incidente, în speță, dispozițiile art.268 alin.1 lit.c din Codul muncii, care prevăd un termen de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului material la acțiune pentru cererile având ca obiect drepturi salariale sau despăgubiri către salariat. Drepturilor pretinse în cauză, le sunt aplicabile dispozițiile acestui text, fiind drepturi de natură salarială, chiar dacă izvorul lor se află în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art.268 alin.1 lit.e din Codul muncii este aplicabil pentru alte situații de neexecutare a contractului colectiv de muncă decât cele care beneficiază de reglementare expresă prin textele anterioare, cum este cazul drepturilor evaluabile în bani datorate ca echivalent al muncii prestate.
Sunt nefondate și criticile recurentei vizând acordarea către reclamantă a diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut, conform art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada 01.10._10.
Astfel, potrivit art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
Acest contract a fost înregistrat sub nr.722/24.01.2008 și a fost publicat în Monitorul Oficial nr.3 din 11.02.2008, părțile contractante fiind reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr.356/10.07.2001 a patronatelor, respectiv Confederația Națională a Patronatului Român - C.N.P.R, U. Națională a Transportatorilor Rutieri din România - U.N.T.R.R. și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr.54/2003, cu modificările ulterioare, cu privire la sindicate, nominalizate în acest contract colectiv de muncă.
În perioada 2009-2010, la nivelul societății recurente a fost valabil contractul înregistrat sub nr.2572/4.06.2009 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București și actul adițional la acest contract, înregistrat la 21.04.2010, prin acestea nefiind însă preluate dispozițiile art.41 alin.2, 3, 4 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010.
Aceste prevederi contractuale nu au fost aplicate de recurentă în perioada de referință, astfel încât, la nivelul acestei unități, nu au fost respectate prevederile art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, cu privire la cuantumul salariului de bază minim brut, acesta având valori inferioare celei stabilite prin clauza contractuală mai sus menționată.
Sub acest aspect se reține că, potrivit art.238 din Codul muncii:
„1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
2) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”
Potrivit art.239 din același Cod, „prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală.”
Așadar, trebuia ca prevederile art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 să fie preluate în CCM valabil la nivelul recurentei-pârâte în intervalul 2009-2010 și, de asemenea, să fie transpuse în mod corespunzător și în conținutul clauzelor contractelor individuale de muncă ale salariaților recurentei.
În aceste condiții nu are relevanță împrejurarea că reclamanta nu a solicitat preluarea prevederilor art.41 alin.3 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi, câtă vreme potrivit art.243 din Codul muncii, „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți”, iar „neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta”.
În conformitate cu art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii, angajatorul are obligația „să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă”.
De asemenea, art.57 alin.4 din Codul muncii prevede că „în situația în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabilește drepturi sau obligații pentru salariați, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri.”
În raport de cele deja arătate, se reține că reclamanta era îndreptățită la a i se stabili și plăti salariul potrivit art.41 alin.3 din CCM la nivel de ramură transporturi, clauză ce trebuia preluată și transpusă în mod corespunzător în contractul său individual de muncă.
În raport de considerentele mai sus expuse, nu pot fi reținute susținerile recurentei referitoare la faptul că acțiunile în constatarea nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă pot fi formulate numai pe durata existenței contractului colectiv de muncă - art.268 alin.1 pct.d Codul muncii, precum și la faptul că înlocuirea unor clauze ale acestora, cu clauze mai favorabile existente în contractul de muncă încheiat la nivel superior, se poate face numai în urma sesizării instanței de judecată cu o cerere în constatarea nulității clauzelor respective.
De asemenea sunt lipsite de relevanță referirile recurentei la formula de calcul a salariului de bază brut prevăzută în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, respectiv la algoritmul de calcul conținut de Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, în condițiile în care, în speță, problema în discuție era aceea că reclamanta era îndreptățită la a i se stabili și plăti salariul potrivit art.41 alin.3 din CCM la nivel de ramură transporturi, clauză ce trebuia preluată și transpusă în mod corespunzător în contractul său individual de muncă.
Pentru considerentele arătate, în baza art.312 C.pr.civ., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI „C.F.R. CĂLĂTORI” S.A. - SUCURSALA DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.5227 din data de 30.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2014, în contradictoriu cu intimata U. S. LIBERE FEROVIARE MIȘCARE-COMERCIAL BUCUREȘTI, în numele și pentru membra de sindicat S. M. M..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.01.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. E. C. G. M. V.
O. C. D.
GREFIER
N. C.
Red.: C.G.C.
Dact.: A.C./2ex.
30.01.2015
Jud. fond: M. D.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 118/2015.... | Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 1031/2015.... → |
|---|
