Obligaţie de a face. Decizia nr. 1379/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1379/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-05-2015 în dosarul nr. 4744/3/2013
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1869/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.1379
Ședința publică din data de 07.05.2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE – L. H.
JUDECĂTOR - P. A.
JUDECĂTOR - E. L. U.
GREFIER - F. V.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-pârât N. L. IFN S.A. împotriva sentinței civile nr.9239 din data de 07.10.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. D. F., având ca obiect „ drepturi bănești – despăgubire, obligație de a face”.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 30.04.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării la data de 07.05.2015 și a dat următoarea decizie.
CURTEA ,
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.9239 din data de 07.10.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 10.08.2009 – 30.01.2010 și, în consecință, a respins pretențiile aferente perioadei 10.08.2009 – 30.01.2010 ca fiind prescrise; a admis acțiunea privind pe reclamantul C. D. F. și pe pârâta . SA, în parte; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 24.100 Euro cu titlul de bonusuri la salariu de bază neachitate în perioada 31.01.2010 – 23.04.2012, sumă la care se va calcula dobânda legală de la data de 31.01.2013 și până la data plății efective și va fi actualizată cu rata inflației la data plății efective; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 8063,29 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, cu privire la excepția prescripției, invocată de către pârâtă, privind perioada 10 august 2009-30 ianuarie 2010, tribunalul a reținut că aceasta este întemeiată, motivat de faptul că, potrivit art. 171 alin.1 din CM, drepturile salariale se prescriu în termen de 3 ani, de la data nașterii acestora. În cazul de față, reclamantul solicita drepturi din perioada 2009 și 2010, așa cum s-a menționat mai sus, pentru care termenul de 3 ani s-a împlinit, fără ca reclamantul să le solicite în termenul legal menționat. Față de aceste motive, s-a admis excepția invocată de către pârâtă și s-a respins cererea reclamantului pentru perioadă mai sus amintită ,ca fiind prescris dreptul la acțiune.
Pentru pretențiile aferente perioadei 31.01.2010 – 23.04.2012 s-a reținut că, reclamantul este angajat cu contract individual de muncă înregistrat cu nr._ din data de 13 martie 2007, în funcția de director tehnic, cu locul de muncă la sediul pârâtei, cu program de 8 ore/zi și 40 ore/săptămână. Prin actul adițional nr.1 din data de 26 iulie 2010 încheiat între părți, a fost modificat felul muncii reclamantului, în sensul că acesta a devenit manager parc auto. Prin Decizia nr.55 din data de 10 august 2009 emisă de către pârâtă, s-a prevăzut că orice angajat al companiei care intermediază vânzarea unui autoturism din parcul propriu, va primi un bonus suma de 50 de euro net la salariu. De asemenea, prin Decizia nr.3 din data de 16 februarie 2011 emisă de către pârâtă, a fost mărit acel plafon al bonusului la suma de 100 euro net la salariu pentru fiecare intermediere, până în luna aprilie 2012, când s-a emis o nouă decizie ce a făcut să înceteze efectele juridice a deciziilor mai sus menționate.
Din actele aflate la dosarul cauzei, prima instanță a constatat că, reclamantul a intermediat și încheiat numeroase acte de vânzare a mașinilor din parcul auto ce îl avea în gestiune, în perioada 2009 și până în 2012 când a apărut decizia de anulare, fiind îndreptățit să primească acele bonusuri în cuantumul arătat, pe lângă salariul avut. Mai mult, s-a apreciat că acele decizii prin care s-a propus acordarea acestor sume de bani, cu titlul de bonus la intermedierile realizate, nu face vreo distincție cu privire la tipul de salariat, ci efectiv se referă la toți salariații pârâtei care efectuează intermedierile sus-precizate și face această dovadă. Cum, reclamantul a realizat numeroase acte de vânzare-cumpărare în urma unor intermedieri și negocieri, pârâta era obligată ca la fiecare contract încheiat, să-i acorde bonus în valoare de 50 euro și respectiv 100 euro pentru fiecare din aceste intermedieri, pe lângă salariul avut.
Susținerea pârâtei că, reclamantul nu era îndreptățit la aceste sume, deoarece era în atribuția lui de serviciu, conform fișei postului, este neîntemeiată, atât timp cât cele două decizii prin care se acordau aceste sume nu a prevăzut acele categorii de salariați care nu sunt îndreptățiți la a primi bonusurile respective. Din declarația martorului A. I. C., tribunalul a reținut că, reclamantul i-a vândut acestuia anumite autoturisme, în urma discuțiilor purtate, mai ales că participă la activitatea de negociere cu privire la acele autoturisme pe care le cumpărase.
Pentru perioada 31 ianuarie 2010 și până la data de 23 aprilie 2012 dată la care a apărut decizia de încetarea de a mai acorda aceste bonusuri, reclamantul este îndreptăți să primească suma de 24.100 euro cu titlul de bonusuri la salariu de bază, pentru contractele intermediate și încheiate de acesta, cu dobândă legală de la data de 31 ianuarie 2010 și până la data plății efective, actualizate cu rata inflației, în termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art.171 alin.1 din CM. Deoarece, pârâta se află în culpă procesuală, aceasta va suporta cheltuielile de judecată efectuate de reclamant, reprezentând onorar avocat, dovedită cu acte, conform art.411 alin.1 din Noul Cod de Procedură Civilă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel,calificat recurs, în termen legal și motivat, pârâtul N. L. IFN S.A.
Recurentul apreciază astfel că sentința pronunțată de instanța de fond este o sentință netemeinică și nelegală, dată cu aplicarea greșită a legii, prin înlăturarea în mod incorect a susținerilor formulate de acesta în fața primei instanțe .
Dacă în ceea ce privește calitatea reclamantului de angajat al societății pârâte, instanța a reținut corect aspectele prezentate de reclamant și pârâtă, în ceea ce privește dreptul reclamantului de a beneficia de bonusul acordat de angajator în condițiile deciziilor nr.55/10.08.2009, respectiv 3/16.02.2011, instanța de fond greșit concluzionează că reclamantul poate beneficia de astfel de bonusuri.
Așa cum s-a arătat și în fața instanței de fond, societatea pârâtă nu datorează sumele pretinse de reclamant și reținute în sarcina sa de instanța de fond, întrucât așa cum rezultă din probele administrate în cauză acesta a încheiat contractele invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată în calitatea sa de reprezentant al societății pârâte și în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ce îi reveneau în baza fișei postului și nu ca urmare a unor operațiuni/demersuri proprii de intermediere.
Așa cum rezultă din înscrisurile depuse de pârâtă, la cererea instanței, începând cu data de 01.02.2010 reclamantul a ocupat în cadrul societății pârâte funcția/postul de director tehnic și ulterior pe aceea de manager parc auto, iar în exercitarea acestor funcții reclamantului îi revenea obligația de a valorifica bunurile (mijloace fixe și mărfuri) ce aparțineau societății, astfel încât reclamantul era persoana care semna, în numele societății contractele prin care erau înstrăinate bunurile valorificate de societatea pârâtă.
În condițiile în care atât în decizia nr.55/10.08.2009, cât și prin decizia nr.3/16.02.2011 prin care apelanta-pârâtă se obliga la plata către angajați a unor bonusuri a stabilit și condițiile în care acestea se acorda, și anume "angajaților care intermediază", iar în prezenta cauză reclamantul nu a reușit să demonstreze cum anume a intermediat încheierea unui număr de peste 300 de contracte, multe dintre acestea încheiate cu aceleași persoane în calitate de cumpărători, apelanta apreciază că se impune admiterea apelului și pe fond respingerea în tot a acțiunii.
Sub acest aspect, se apreciază că în mod greșit instanța de fond a reținut că simplul fapt al semnării unor contracte este suficient pentru ca reclamantul să beneficieze de dispozițiile deciziilor de acordare a bonusurilor. Atunci când se va analiza acest aspect, se va avea în vedere faptul că pentru a putea solicita plata sumelor arătate reclamantul ar fi trebuit să demonstreze că a făcut activități de natura celor ce pot fi circumscrise activității de intermediere, mai exact să dovedească că a întreprins activități de natură a face să se întâlnească oferta societății apelante de vânzare cu potențialul cumpărător, activități nedovedite în prezenta cauză.
Faptul că reclamantul semna din partea societății pârâte contractele de vânzare-cumpărare având ca obiect autoturisme, din cele reposedate de societate, ca urmare a rezilierii contractelor de leasing și pe care era nevoită să le înstrăineze, nu înseamnă că acesta a și efectuat activități specifice intermedierii pentru a putea primi sumele pretinse, mai exact identificarea potențialilor cumpărători, negocierea cu aceștia a clauzelor contractuale și încheierea contractelor.
Chiar și probele administrate în fața instanței de fond contrazic susținerile reclamantului și confirmă cele arătate constant de societatea pârâtă. După cum a declarat și martorul audiat în cauză acesta a fost prezentat reclamantului de un prieten al martorului, prieten care, în mod curent, încheia contracte de vânzare-cumpărare cu aceasta prin care achiziționa autoturisme și știind că și dl. A., martorul din prezenta cauză, era interesat de achiziționarea de autoturisme l-a prezentat reclamantului pentru eventuale contracte.
Din această depoziție rezultă fără tăgadă că reclamantul nu a efectuat niciun efort pentru identificarea potențialilor cumpărători, astfel încât nu se poate reține că apelanta-pârâtă îi datorează bonusul invocat.
De altfel, reclamantul nu a demonstrat că a purtat negocieri cu persoanele cu care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare invocate, toate elementele contractelor fiind stabilite la nivelul organelor de conducere a societății apelante, mai exact, preț, termen de plată, modalitate de plată, etc., reclamantul neputând stabili singur aceste detalii, fiind doar cel care ducea la îndeplinire deciziile luate la nivel de conducere.
Chiar din declarația martorului audiat la propunerea reclamantului rezultă reprezentarea pe care acesta o avea cu privire la reclamant și anume aceea de angajat al societății pârâte și nu de intermediar, cum încearcă să susțină reclamantul.
Atât timp cât în încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, reclamantul a acționat în virtutea atribuțiilor de serviciu și nu au fost dovedite operațiunile de intermediere desfășurate de acesta în mod greșit a fost admisă acțiunea și solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate și pe fond respingerea cererii ca neîntemeiată.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința atacată, sub aspectul criticilor aduse, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, dar și din perspectiva art. 3041 Cod procedură civilă, ce permite examinarea cauzei sub toate aspectele, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept incidente în cauză, Curtea apreciază nefondat recursul pentru considerentele ce se vor înfățișa, în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Prin motivul de recurs formulat încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, recurentul critică sentința atacată, susținând că este nelegală pe considerentul că prima instanță a aplicat greșit legea.
În limitele acestui motiv de recurs, Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fie atunci când nesocotește o normă de drept substanțial, fie atunci când interpretează greșit norma juridică aplicabilă.
Prin urmare, instanța ar fi culpabilă când ignoră o lege în vigoare la data judecății sau când recurge la texte de lege aplicabile litigiului le dă o greșită interpretare.
Motivul de recurs nu subzistă în cauză, prima instanță pronunțând sentința atacată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză, respectiv a prevederilor art. 166, art. 168, art. 272 din Codul Muncii,
Prin Decizia nr.55 din data de 10 august 2009 emisă de către pârâtă (anexată la fila 13 dosar fond), s-a prevăzut că orice angajat al companiei care intermediază vânzarea unui autoturism din parcul propriu, va primi un bonus suma de 50 de euro net la salariu. De asemenea, prin Decizia nr.3 din data de 16 februarie 2011 emisă de către pârâtă, a fost mărit acel plafon al bonusului la suma de 100 euro net la salariu pentru fiecare intermediere, până în luna aprilie 2012 când s-a emis o nouă decizie ce a făcut să înceteze efectele juridice a deciziilor mai sus menționate.
Pentru încasarea bonusului sus precizat, decizia nr.55 din data de 10 august 2009, decizia nr.3 din data de 16 februarie 2011 emise de către pârâtă, impuneau ca și condiții de acordare a acestor drepturi salariale obligația prezentării Diviziei de contabilitate a copiei Contractului de L. Financiar/contractul de vânzare-cumpărare însoțit de procesul verbal de predare primire ce va cuprinde în detaliu descrierea tuturor avariilor constatate, acordul scris al clientului de acceptare al autoturismului în starea prezentată și consemnată în procesul verbal de predare primire, înscrisuri anexate cauzei de către reclamant.
Apărarea pârâtei, în sensul că ”reclamantul nu a efectuat niciun efort pentru identificarea potențialilor cumpărători,că nu a demonstrat că a purtat negocieri cu persoanele cu care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare invocate”, nu pot fi primite, condițiile de acordare a acestor drepturi salariale fiind cele mai sus precizate, obligații respectate de către reclamant.
Faptul că reclamantul a ocupat în cadrul societății pârâte funcția/postul de director tehnic și ulterior pe aceea de manager parc auto, iar în exercitarea acestor funcții reclamantului îi revenea și obligația de a valorifica bunurile (mijloace fixe și mărfuri) ce aparțineau societății, semnând, în numele societății contractele prin care erau înstrăinate bunurile valorificate de societatea pârâtă, nu prezintă relevanță în cauză, întrucât dacă încheierea contractelor de vânzare cumpărare,s-ar fi realizat doar în această calitate,de director tehnic și aceea de manager parc auto, acesta s-ar fi limitat doar la semnarea acestor înscrisuri, nu și a procesului verbal de predare primire ce va cuprinde în detaliu descrierea tuturor avariilor constatate, acordul scris al clientului de acceptare al autoturismului în starea prezentată și consemnată în procesul verbal de predare primire, înscrisuri,ce sunt în posesia celor ce au realizat intermedieri și negocieri, pentru fiecare contract încheiat.
În acest sens este și depoziția martorului A. I. C., care coroborată cu probatoriul cu înscrisuri sus precizat confirmă că, reclamantul i-a vândut acestuia anumite autoturisme, în urma discuțiilor purtate, că a participat la activitatea de negociere cu privire la acele autoturisme pe care le cumpărase.
Așa fiind, drepturile salariale trebuiau plătite pentru intervalul de timp cuprins între data de 31.01.2010 – 23.04.2012, cum corect a dispus tribunalul, respectiv suma de 24.100 Euro cu titlul de bonusuri la salariu de bază neachitate în această perioadă.
Ori,potrivit art. 168 din Codul Muncii:
„(1) Plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
(2) Statele de plată, precum și celelalte documente justificative se păstrează și se arhivează de către angajator în aceleași condiții și termene ca în cazul actelor contabile, conform legii.”
Iar art. 166 alineatul ultim din același cod prevede:
„Întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.”
Totodată, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 272 din Codul Muncii, în conformitate cu care „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.”
Această dovadă trebuia realizată prin depunerea statelor de plată sau altor documentelor justificative din care să reiasă în mod cert că intimatei-reclamante i s-au achitat drepturile salariale stabilite conform celor mai sus arătate. Recurenta-pârâtă nu a depus la dosar astfel de înscrisuri.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 prin raportare la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat, menținând ca legală sentința atacată, fiind pronunțată cu interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-pârâtă N. L. IFN S.A. împotriva sentinței civile nr.9239 din data de 07.10.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. D. F..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 07.05.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
L. H. P. A. E. L. U.
GREFIER,
F. V.
Tehnored.L.E.U.
Dact. V.N./2 ex./03.06.2015
Jud. fond: A. C.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 639/2015.... → |
|---|
