Despăgubire. Decizia nr. 2868/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2868/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-09-2015 în dosarul nr. 16287/3/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2182/2015)
Decizia Civilă Nr.2868
Ședința publică din data de 03 Septembrie 2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE S. G. I.
JUDECĂTOR M. C.
GREFIER M. Colindeață
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulate de apelanta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători SA, împotriva sentinței civile nr.2204/10.03.2015, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. L. Independent PACIFIC în numele și pentru membrii săi C. O., S. V., A. I.-A., D. C., D. V., Z. V., N. E. M., N. F.-B., L. M., C. N., cauza pe fond având ca obiect „drepturi bănești”.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns apelanta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători SA, prin consilier juridic dl. C. G., cu delegație atașată la fila 26 dosar apel și intimatul-reclamant S. L. Independent PACIFIC în numele și pentru membrii săi, prin avocat d-na S. M., cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 27 dosar apel, emisă conform contractului de asistență juridică încheiat sub nr._ din 2.07.2015.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, în cadrul căruia învederează instanței lipsa relațiilor solicitate din partea apelantei-pârâte ca urmare a dispozițiilor încheierii de ședință de la termenul anterior de judecată.
Apelanta-pârâtă, prin consilier juridic, depune la dosar, în copie, bilanțul contabil și contul de profit și pierderi pe anul 2010, conform dispozițiilor încheierii de ședință de la termenul de judecată din data de 15.07.2015, într-un singur exemplar, cu precizarea că un exemplar al relațiilor depuse a fost comunicat și părții intimate adverse, prin avocat.
Intimatul-reclamant, prin avocat, depune la dosar dovada cheltuielilor de judecată pe care înțelege să le solicite în cauză.
Părțile prezente, interpelate fiind, arată că nu au cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă părților prezente în susținerea, respectiv combaterea motivelor de apel deduse judecății.
Apelanta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători SA, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea apelului pentru motivele pe larg arătate în cuprinsul cererii deduse judecății.
Intimatul-reclamant S. L. Independent PACIFIC în numele și pentru membrii săi, prin avocat, solicită respingerea apelului declarat de către apelanta-pârâtă, respectiv a tuturor excepțiilor invocate, în acest sens apreciind că instanța de fond a motivat îndestulător și corespunzător hotărârea judecătorească atacată cu apel, conform dispozițiilor procedurale aplicabile în materie.
Cu cheltuieli de judecată conform dovezilor existente la dosar.
Curtea, în temeiul dispozițiilor prev. de art.394 alin.(1) din Codul de procedură civilă, declară închise dezbaterile și reține cauza în vederea soluționării.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 2204/10.03.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocate de parata.
A fost admisă actiunea formulata de reclamantul S. L. SI INDEPENDENT PACIFIC in numele membrilor de sindicat: menționați în practicaua prezentei decizii, in contradictoriu cu parata S. N. DE TRANSPORT FEROVIAR DE CALATORI CFR CALATORI SA.
A fost obligată pârâta sa plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând ajutor material de Paste, ajutorul material pentru C. si prima pentru Ziua Feroviarului pentru anul 2010 prevazute de art. 71 din CCM la nivel de G. de Unitati din Transportul Feroviar.
A fost obligată pârâta sa plateasca reclamantilor drepturile banesti reprezentand salariul suplimentar pentru anul 2010 prevazute de art. 30 din CCM la nivel de G. de Unitati din Transportul Feroviar.
A fost obligată pârâta sa plateasca reclamantilor drepturile banesti reprezentand diferenta dintre drepturile salariale calculate prin raportarea la salariul minim de 700 lei conform art. 41 pct. 3 lit. A din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi si drepturile salariale efectiv incasate in decursul anului 2010.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că:
In ceea ce privește excepția dreptului material la acțiune sub dublul aspect invocat de pârâtă, potrivit dispozițiilor art. 41 alin.3 lit. a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 din_, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din_, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
În anexa nr. 5 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 din_, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din_, cuprinzând unitățile la care se aplică contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi, în care organizațiile sindicale semnatare au membri, la poziția nr. 1 este menționată SNTFC CFR CALATORI SA – BUCURESTI.
În ceea ce privește excepția prescrierii dreptului material la acțiune, a fost dispusă respingerea acesteia ca neîntemeiată, având în vedere faptul că, în speță, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 268 alin.1 lit. e din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul Muncii(art. 283 alin.1 lit. e anterior republicării), conform cărora cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, întrucât drepturile solicite prin cererea de chemare în judecată au natura juridică au unor drepturi de natură salarială, ceea ce înseamnă că regimul juridic aplicabil, sub aspectul prescripției, este cel prevăzut de art. 268 alin.1 lit. c din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul Muncii(art. 283 alin.1 lit. c anterior republicării), conform cărora conform cărora cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
În ceea ce privește susținerea pârâtei din întâmpinare că pentru pretențiile aferente perioadei 01.02._11 dreptul material la acțiune s-a prescris, Tribunalul a considerat că nu este întemeiată, având în vedere faptul că termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin.1 lit. c din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul Muncii(art. 283 alin.1 lit. c anterior republicării) se calculează începând cu data scadenței sumelor solicitate (adică începând cu data la care i se cuveneau a i se plăti drepturile pentru luna februarie 2011), după rezultă din prevederile art. 7 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, în condițiile în care cererea completatoare a fost formulată la data de 18.03.2014.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că între părți au avut loc raporturi de muncă pe perioada anului 2010, astfel cum rezultă din copiile carnetelor de muncă aferente acestora (f 22-71).
Conform dispozițiilor art. 8 alin.2 din Legea nr. 130/1996, în vigoare în parte din perioada pentru care se solicită plata drepturilor respective, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Conform dispozițiilor art. 24 alin.1 din același act normativ, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate.
Tribunalul a considerat că apărarea pârâtei nu prezintă relevanță față de natura juridică a dispozițiilor art. 8 alin.2 din Legea nr. 130/1996, în vigoare în parte din perioada pentru care se solicită plata drepturilor respective.
Chiar dacă prin dispozițiile art. 224 lit. d din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 322 din_, s-a prevăzut că la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: d) Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 19 mai 1998, cu modificările și completările ulterioare, Tribunalul apreciază că acest act normativ are relevanță în condițiile în care se solicită drepturi și din perioada în care acesta a fost în vigoare și mai mult decât atât, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 din_ publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din_ a fost încheiat conform art. 10 și art. 11 din Legea nr. 130/1996, republicată, după cum rezultă din preambulul acestuia.
În speță, nu s-a făcut dovada acordării drepturilor salariale în sensul solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Or, potrivit dispozițiilor art. 241 alin.1 lit. c din Legea nr. 53/2003 – Codul Muncii, în forma în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 din_, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din_, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: c) pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
De asemenea, conform dispozițiilor art. 40 alin.2 lit. c din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul Muncii, angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligații: c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
Potrivit dispozițiilor art. 4 alin.1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 din_ publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din_, prezentul Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 1 ianuarie 2008 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic.
Conform alin.2 din aceeași prevedere contractuală, dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic.
Cum, în speță, nu s-a făcut dovada denunțării înseamnă că acesta s-a prelungit conform prevederii contractuale.
În conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractului colectiv de muncă, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”
Art. 37 din Codul muncii consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același act normativ sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
De asemenea, potrivit art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996, “clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate” și părțile pot cerere renegocierea. Însă nu se poate ignora nici dispoziția art. 24 alin 4 din aceeași lege care dispune ca până la renegocierea drepturilor, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
În toate normele legale menționate se consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin.5 din Constituția României, conform căruia ”dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
Prin urmare, orice contract colectiv de muncă la nivel inferior se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractuale colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, în vigoare la momentul analizat în prezenta cauză.
Astfel, contractele colective de muncă se constituiau într-un sistem ierarhic, în vârful căruia se afla contractul colectiv de muncă la nivel național, iar la baza lui, contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate.
Având caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate, au fost stabilite drepturi la un nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
Se reține faptul că nulitatea a privit cuantumul salariului brut minim stabilit pentru clasa de salarizare și anularea acestei anexe atrage folosirea salariului de bază brut stabilit la nivel de ramură. Pe de altă parte se reține faptul că în cuprinsul contractului individual de muncă există mențiuni privind clasa de salarizare și categoria existând astfel date suficiente pentru calcularea salariului plecând de la un salariu de bază brut de 700 de lei.
Părțile s-au obligat ca negocierile subsecvente să plece de la salariul de bază minim de 700 de lei și prin aplicare unor coeficienți minimi de ierarhizare conform contractului. Stabilirea salariului de bază cu încălcare contractului de muncă la nivel superior fiind o măsură anulată de instanță a fost înlocuită cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Deci în stabilirea efectelor nulității nu se poate ignora dispoziția legală expresă privind înlocuirea clauzei anulate până la renegociere.
În consecință, instanța reține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile legale care consacră forța obligatorie a contractului colectiv de muncă, și anume art. 236 alin. 4 C.muncii, (în vigoare la data încheieri contractului) conform căruia contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților și art. 243 alin. 1 C.muncii, conform căruia executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.
Prin urmare, a fost dispusă obligarea pârâtei să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând salariul suplimentar pentru anul 2010, și la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate prin raportarea la salariul minim de 700 lei conform art. 41 pct. 3 lit. A din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi si drepturile salariale efectiv incasate in decursul anului 2010 si corespunzător perioadei efectiv lucrate.
Instanța a reținut că prin Contractul colectiv de muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006 – 2008, înregistrat sub nr. 2836/20/28.12.2006 s-au convenit următoarele: „art. 71 – In afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele: - cu ocazia sărbătorilor de Paste si de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care. in cursul anului respectiv au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum si salariații unitățile componente ale grupului de unități feroviare care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paste si de C. se afla in concediu fără plata cu durata de un an. - Pentru Ziua Feroviarilor se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrați, la nivelul clasei 1 de salarizare."
Aplicabilitatea acestui contract colectiv de muncă la nivelul pârâtei este indiscutabilă, având în vedere dispozițiile art. 127 din CCM și anexa 4 în care printre unitățile enumerate, la poziția 1 este trecută societatea pârâtă.
In ceea ce privește drepturile care fac obiectul acțiunii, aferente anului 2010, având în vedere dispozițiile art. 71 alin 1 liniuța 1 și 2 din Contractul colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006 – 2008, prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010, până la data de 31.01.2011, acestea se cuvin reclamanților, incumbând pârâtei obligația de plată.
Potrivit dispozițiilor art.132 alin.3 din Legea 62/2011 "contractele colective de munca, nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior",iar alin.2 prevede ca:"la încheierea contractului colectiv de munca,prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal".
Așadar, pentru perioada dedusa judecații, contractele colective de munca încheiate la nivel inferior, (în speță contractul colectiv de muncă la nivel de unitate) nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi inferioare celor prevăzute in contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior.(în speță contractul colectiv la nivel de grup de unități).
Odată înregistrate la Direcția de Munca, Solidaritate Sociala si Familie, singura instituție căreia ii incumba obligația verificării in sensul conformității cu legea, aceste acte devin obligatorii si isi răsfrâng efectele asupra tuturor subiecților de drept. Ceea ce se stabilește prin Contractul Colectiv de munca sunt anumite drepturi convenite de către parti care nu sunt tratate de dispozițiile legale, drepturi convenționale suplimentare si odată negociate devin obligatorii.
In aceste condiții, având în vedere că la nivel de grup de unități nu s-a convenit suspendarea acordării pe anul 2010 a dispozițiilor din contractul colectiv de muncă, privind ajutoarele materiale acordate salariaților cu ocazia Paștelui și a Crăciunului, a primei acordate pentru Ziua Feroviarului, societatea pârâta avea obligația sa acorde membrilor săi de sindicat, aceste drepturi.
Pentru toate aceste motive, instanța a admis acest capăt de cerere și a obligat pârâta la plata către reclamanți a drepturile bănești reprezentând ajutor material de Paste, ajutorul material pentru C. si prima pentru Ziua Feroviarului pentru anul 2010, corespunzător perioadei efectiv lucrate, sume ce vor fi calculate la nivelul salariului de baza minim brut de 700 lei.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Călători ”CFR Călători” SA.
În motivarea apelului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.466 C.pr.civ., apelanta pârâtă solicită admiterea apelului, pentru următoarele considerente:
Instanța de fond doar concluzionează că drepturile solicitate sunt de natura salarială și în cauză se aplică dispozițiile art. 268 lit. „e"din Codul Muncii, fără a arăta convingerea în fapt cu privire la faptul că acestea sunt drepturi de natura salarială.
F. de prevederile art. 30 alin. (1) alin (5), art. 71 din Contractele Colective de Muncă la nivel de grup de Unități din Transportul Feroviar valabil pentru anul 2006-2008, apelanta învederează că drepturile pretinse își au izvorul în contractul colectiv de muncă, nefiind prevăzute în contractele individuale de muncă ale salariaților reclamanți.
Menționează că atât premierea de Ziua Ceferistului, cât și ajutorul material pentru P. și C. și salariul suplimentar, deși sunt drepturi stabilite în bani, acestea nu sunt de natura salarială, ci drepturi stabilite prin clauzele contractului colectiv de muncă, cu un regim juridic distinct.
Raportat la prevederile art. 159 și 155 din Codul Muncii „salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă" acesta cuprinzând salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri".
Astfel, norma generală definește salariul, componentele acestuia respectiv: salariul de bază, indemnizațiile sporurile, precum și alte adaosuri, precum și temeiul de drept și totodată izvorul obligațiilor părților acesta fiind contractul individual de muncă.
Or, nici premierea de Ziua Ceferistului, nici ajutorul material pentru P. și C. și nici salariul suplimentar nu pot fi considerate drepturi salariale în sensul definiției de mai sus, pentru că nu sunt stipulate în contractul individual de muncă, nu reprezintă contraprestația muncii depuse de angajați (au caracterul unui drept suplimentar decurgând dintr-un contract colectiv de muncă) și nu se plătesc cel puțin o dată pe lună, ci au caracter anual.
Mai mult, cele patru drepturi echivalează cu recompense acordate de angajator, astfel că premierea de Ziua Ceferistului și ajutorul material pentru P. și C. se acordă salariaților în virtutea unei calități, aceea de ceferiști, iar salariul suplimentar se acordă salariaților drept urmare a îndeplinirii de către aceștia, ireproșabil, a obligațiilor de serviciu. Or, dreptul de a acorda o recompensă, apreciază că aparține exclusiv angajatorului, fiind o disponibilitate a acestuia, și nu o obligație.
Fiind vorba despre drepturi cu caracter patrimonial ce izvorăsc din clauze ce nu au fost executate întocmai de către angajator, în speța de față sunt incidente, în opinia apelantei, prevederile art. 283 alineatul 1 lit. e) din Codul Muncii, în conformitate cu care cererea de chemare în judecată trebuie introdusă „în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia".
Ținând seama că dreptul de a se acorda salariul suplimentar pentru anul 2010 s-a născut la data de 01.01.2011, ajutorul material de P. 2010 s-a născut la data de 04.04.2010, ajutorul material pentru C. pentru anul 2010 s-a născut la data de 25.12.2010, respectiv prima de ziua ceferistului pentru anul 2010 s-a născut Ia data de 23 aprilie 2010, față de data introducerii acțiunii, respectiv 18.03.2013 termenul de prescripție prevăzut de art.268 alin. (l) lit. c din Codul Muncii s-a împlinit.
În concluzie, solicită să se constate aplicarea greșită a prevederilor legale, urmând a dispune modificarea sentinței atacate în sensul admiterii excepției și respingerii acțiunii ca fiind prescrisă.
Consideră că soluția de acordare a diferențele salariale pentru anul 2010, pentru perioada 01.01._10, este netemeinica, motivat de următoarele:
Cu toate că instanța de fond respinge excepția prescrierii dreptului la acțiune cu privire la solicitarea de acordare a diferențele salariale pentru anul 2010, raportat la art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în fapt aceasta acordă și pentru perioada 01.01._10 în cazul în care termenul de prescripție se împlinise.
Ca atare, acordarea diferențelor salariale pentru perioada 01.01._10, ținând seama de data introduceri acțiunii, respectiv 18.03.2013, erau prescrise.
În ceea ce privește acordarea salariului suplimentar aferent anului 2010, apreciază că instanța de fond nu a aplicat prevederile art.247 din Codul Muncii, respectiv faptul că societatea nu avea obligația legală să aplice CCM Ia nivel de grup de unități în condițiile în care la nivelul acesteia exista un CCM valabil la nivel de unitate.
CCM valabil la nivel de unitate, potrivit principiului priorității legii speciale fata de legea generală, prevala CCM la nivel de grup de unități Feroviare, acesta din urmă fiind legea generală.
Mai mult, instanța de fond nu a avut în vedere nici dispozițiile art. 37 din Codul Muncii conform cărora „drepturile și obligațiile privind relațiile de munca dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de munca", respectiv faptul că se încalcă dreptul la negociere a contractului colectiv de muncă.
Așadar, instanța de fond ar fi trebuit să țină seama de aplicabilitatea dispozițiile art. 33 alin. (1) din CCM 2009/2010 la nivel de unitate, și nu de CCM la nivel de grup de unități feroviare neaplicabil în cazul societățiii, astfel ca salariul suplimentar, deși este un drept al salariatului, așa cum a reținut instanța de fond, acesta POATE FI ACORDAT și nu este obligatoriu să fie acordat, așa cum greșit a apreciat instanța, deoarece clauza contractuală reglementează următoarele:
"Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare în luna decembrie a anului respectiv".
Învederează Curții de apel că există o diferența de reglementare a dreptului de a beneficia de salariu suplimentar, pe care instanța de fond nu a reținut-o, intre textul din CCM la nivel de unitate, art. arătat mai sus, unde se prevede posibilitatea acordării acestui salariu suplimentar, de altfel s-a și folosit sintagma „personalul societății poate primi un salariu suplimentar „și dispozițiile art. 30 din CCM la nivel de grup de unități feroviare unde textul impune expres și în mod obligatoriu acordarea acestui salariu. („... salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar.
Însă, așa cum a mai precizat, acest CCM la nivel de grup de unități feroviare nu este aplicabil apelantei pârâte, deoarece avea o lege specială și anume CCM la nivel de unitate.
Deci, nici un act normativ nu prevede imperativ ca acest salariu suplimentar să fie acordat obligatoriu de către societatea apelantă, ci este prevăzută posibilitatea acordării lui.
Mai mult decât atât, acest salariu nici nu a fost prevăzut a se acorda pentru anul 2010. (Act adițional nr. 1811/29.04.2010 la CCM 2009- 2010).
În ceea ce privește soluția instanței de fond privind capetele de cerere referitore la acordarea plații primei pentru C. aferenta anului 2010, primei pentru Paste, pentru anul 2010, respectiv acordarea primei pentru Ziua Ceferistului/Feroviarului aferenta anului 2010, precizează:
Raportat la prevederile art.247 (din Codul Muncii în vigoare la data drepturilor pe care reclamantul le solicită) nu avea obligația să aplice acest contract colectiv de muncă, atâta timp cât la nivelul CFR Gevaro exista Contract Colectiv de Muncă și de această dată instanța de fond, deși a reținut că aceste capete de cerere sunt prevăzute în conținutul CCM la nivel de unitate 2009/2010 cu Actul adițional 1811/29.04.2010, nu a ținut cont de acestea, deși reprezentau legea specială aplicabila la nivelul apelantei și a admis și aceste capete de cerere pe dispozițiile art. 71 din CCM la nivel de grup de unități feroviare, neaplicabil în cazul acesta.
Acordarea primelor de P./C. și Ziua Ceferistului pentru anul 2010, a fost prevăzută prin CCM 2009/2010 în articolul 75 așa cum a fost modificat prin Actul Adițional nr. 1811/29.04.2010 ca „În perioada 01.04._10 aceste prevederi nu se aplică, urmând a se aplica începând cu 1 ianuarie 2011".
La soluționarea cauzei ar fi trebuit avute în vedere și prevederile art. 7 al 4 din OUG 79/2008 privind unele măsuri economico financiare la nivelul unor operatori economici „Pentru operatorii economici - filiale, a căror activitate depinde de societatea mama în proporție mai mare de 60%, drepturile salariale se acordă în condițiile prevăzute la alineatul 1, dar nu mai mult decât creșterea acordată pentru societatea mama".
Așadar, apreciază că atâta timp cât în perioada pentru care se solicita drepturile, salariații aveau C.I.M. încheiat cu S.C. CFR GEVARO S.A., filială a SNTFC CFR CĂLĂTORI S.A. înființată prin H.G. 7/1999, atâta timp cât societatea mama SNTFC CFR CĂLĂTORI S.A. nu a acordat aceste ajutoare pentru salariații săi, nici S.C. CFR GEVARO S.A nu putea să prevadă acordarea unor astfel de ajutoare.
Astfel, instanța de fond nu a avut în vedere art. 75 ultimul paragraf din CCM la nivel de unitate 2009/2010, prin care s-a stabilit faptul în perioada 01.04._10 aceste prevederi nu se aplică, urmând a fi aplicate începând cu data de 01 01.2011.
Așadar, având în vedere cele prezentate, această solicitare a intimaților din acțiunea înaintată instanței de fond nu este întemeiata, ea neavând pe de-o parte nici temei legal, iar pe de altă parte nici susținere financiară.
Instanța de fond ar fi trebuit să țină seama de înscrisurile depuse la dosar, cu privire la anul 2010, din care rezultă că la sfârșitul anului 2009, . a înregistrat pierdere cumulată în valoare de 33.850 mii lei și arierate în valoare de 21.395 mii lei, în dimensionarea indicatorilor bugetari pentru anul 2010, . a avut în vedere situația economică realizată în 2009 (respectiv pierderea în valoare de 13.908 mii lei), impunându-se deci prudență în estimarea cheltuielilor totale și a veniturilor totale.
Astfel, pentru anul 2010, fondul de salarii prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al . a fost în suma de 18.424 mii lei, iar în execuție s-a realizat suma de 16.959 mii lei, rezultând o economie de 1.465 mii lei. Aceasta economie la fondul de salarii a fost generată de faptul că, pe fondul situației financiare dificile, societatea a fost nevoită să recurgă la disponibilizări de personal și șomaj tehnic. Având în vedere că anul 2010 a fost încheiat cu o pierdere de 15.067,50 mii lei, . nu a dispus în cursul anului de resurse financiare pentru constituirea fondului necesar acordării salariului suplimentar și plata primei de P., C. și Ziua feroviarului.
În ceea ce privește obligarea societății la plata către fiecare reclamant a "diferențelor dintre drepturile calculate prin raportare la salariul minim de 700 lei, conform art. 41, alin (3) lit. A din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi și drepturile salariale efectiv încasate în decursul anului 2010", solicită instanței să facă aplicabile prevederile art. 425 alin. (l) lit. b) coroborate cu prevederile art 480 alin (3) C.Pr. Civ.
Din analiza considerentelor care au stat la admiterea capătului de cerere privind acordarea diferențelor dintre drepturile calculate prin raportare la salariul minim de 700 lei, conform art. 41, alin (3) lit. A din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi și drepturile salariale efectiv încasate în decursul anului 2010 nu se regăsește motivarea în fapt și în drept prevăzută de art. 425 alin. (l) lit. b) C.Pr. Civ.
Având în vedere caracterul imperativ al acestor reguli de procedura, raportat la art.480 alin (3) C. Proc. Civ. solicită să se constate nulitatea hotărâri judecătorești, casarea acesteia și trimiterea spre rejudecare a cauzei primei instanțe.
Prin întâmpinarea formulată la fond, a învederat faptul că intimatul - reclamant solicită acordarea diferenței dintre drepturile salariale încasate și drepturile cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art.41 alin.3 lit. a, din CCM la Nivel de ramură Transporturi valabil pentru 2008-2010 și înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008, pentru anul 2010, în condițiile în care CCM la nivel de ramura transporturi și-a încetat valabilitatea la 31.12.2010.
În conformitate cu prevederile art.268 alin. (l) lit. d) din Legea nr.53/2003 - Codul Muncii, republicată: "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia".
Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale sub nr. 722/03/24.01.2008 și-a încetat valabilitatea la 31.12.2010, astfel cum rezultă din actul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale nr. 127/DDS/02.03.2011, care se află anexat la dosarul cauzei.
Învederează faptul că la CFR Gevaro a existat Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2010-2011 și înregistrat la M.M.S.S.F.-D.M.P.S. sub nr. 2692/15.06.2009, prelungit prin Actul Adițional nr.1811 din 29.04.2010 la CCM pe anul 2009/2010 înregistrat la DDFSS a Municipiului București cu nr.2692/15.06.2010, care a și prelungit valabilitatea contractului până la 31.01.2011.
În conformitate cu Anexa nr. l la Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2009-2010, nivelul clasei 1 de salarizare a fost stabilit la valoarea de 570 de lei brut, iar prin actul adițional înregistrat sub nr. 1811 din 29.04.2010, Anexa nr. 1 s-a modificat, iar nivelul clasei 1 de salarizare a fost stabilit la 600 de lei brut.
Părțile au înțeles de comun acord că pentru anul 2010 să stabilească un alt salariu minim la nivelul societății, precum și alți coeficienți de ierarhizare decât cei prevăzuți în CCM la nivel de ramură transporturi și, pe cale de consecință, instanța de judecată era ținută să analizeze cererea reclamanților prin prisma principiului fortei obligatorii a convențiilor.
Menționează faptul că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil pentru anii 2009-2010 sunt în deplină concordantă cu prevederile contractului de muncă încheiat la nivel imediat superior, respectiv Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în 2010, astfel încât, fata de dispozițiile art. 247 din Codul Muncii, prevederile din CCM la nivel de ramură transporturi nu sunt aplicabile în speță, fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități feroviare.
Învederează faptul că, în conformitate cu prevederile Anexei nr. l la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, pentru perioada 01.01._08, nivelul clasei 1 de salarizare a fost de 450 de lei brut, iar urmare modificării Anexei nr. 1 la acest contract prin Actul adițional nr. 370/20.06.2008, pentru perioada 01.07._11, valoarea clasei 1 de salarizare a fost stabilită la 570 de lei brut, astfel salariile de bază lunare stabilite prin contractul individual de muncă al reclamanților se încadrează atât în prevederile CCM încheiat la nivel de unitate, cât și ale Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare.
Astfel, CFR Gevaro, deși este menționată la pct.18 în anexa 5, ca fiind unitate în care se aplică CCM unic la nivel de ramură pe anii 2008-2010, în actele depuse cauzei nu există niciun fel de acord al reprezentanților legali ai societății, în sensul că aceasta este parte semnatară a respectivului contract.
Or, reclamanții au fost salarizați în mod corespunzător în temeiul contractelor colective de muncă aplicabile pe anii 2010 - 2011. Din cuprinsul contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se poate observa că acest contract a fost semnat de către Confederația Națională a Patronatului R. și Uniunea Națională a Transportatorilor Rutieri din România, ca reprezentanți ai patronatului, neregăsindu-se ca semnatari societățile comerciale din sistemul feroviar.
De altfel, patronatul semnatar al CCM este patronatul din cadrul transportatorilor rutieri și nu cel din domeniul feroviar, iar noțiunea de salariu de bază minim brut de 700 lei la nivel de ramură transporturi nu poate fi asimilată cu clasa I de salarizare de 600 lei din cadrul societății apelante, aceste valori nefiind echivalente, aplicându-se în mod diferențiat în funcție de specificul societății respective.
Ca atare, nu se poate susține că au fost încălcate dispozițiile art. 8 alin (2) din Legea 130/1996, respectiv art. 132 alin. (3) din Legea nr 62/2011, cât timp apelanta este parte integrantă în grupul de societăți din sistemul național feroviar și este semnatară a clauzelor acestui contract de muncă la nivel de grup de unități feroviare.
Astfel, ar fi ilogic ca unitatea să fie obligată să respecte un contract colectiv care este specific, prin conținutul său transportatorilor rutieri și nu creează drepturi și obligații în sarcina societății, întrucât aceasta nu este parte semnatară a respectivului contract. Totodată, atâta timp cât niciuna din societățile din domeniul feroviar nu este parte semnatară a CCM unic 2008-2010 la nivel de ramură transporturi nu se poate accepta aplicarea "de plano" a clauzelor acestui contract.
Solicită să se observe că societatea a respectat și prevederile minime stabilite prin CCM la nivelul superior al societății CFR Călători S.A. și a acordat salariile legal prevăzute în anexa nr 1 la CCM propriu, astfel încât să se încadreze și în limitele bugetului de venituri și cheltuieli aprobat. Consideră că, pentru stabilirea salariilor de bază negociate ale reclamanților, nu era obligatorie raportarea la valoarea de 700 lei a salariului minim negociat prin CCMUNRT, câtă vreme funcțiile și coeficienții de ierarhizare din CCMUNRT și CCM la nivelul CFR Călători nu sunt similare, iar valoarea sumelor efectiv încasate de către aceștia erau net superioare în oricare variantă de comparație.
Totodată, arăta faptul că angajatorul a respectat prevederile CCM aplicabil atunci când nu a acordat în perioada menționată de reclamanți drepturile bănești solicitate, bazându-se pe consensul intervenit între partenerii sociali, care au semnat, depus și înregistrat CCM la nivel de unitate pe anii 2010- 2012, conform metodologiei în vigoare.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de dispozițiile art. 476 și următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Apelanta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, dreptul solicitat având izvorul în contractul colectiv de muncă, nefiind un drept prevăzut în contractul individual de muncă.
Curtea notează că în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, deoarece pretențiile se încadrează în noțiunea generală de drepturi salariale suplimentare, reprezentând adaosuri, conform art. 160 din Codul muncii. Faptul că sunt drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă nu le schimbă natura juridică, fiind reglementate chiar în capitolul referitor la salarizarea personalului, iar în privința altor drepturi salariale prevăzute de același contract colectiv de muncă nu se poate spune că este aplicabil termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e). De altfel, art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii nu distinge între drepturile supuse prescripției de 3 ani, folosind sintagma generală de „drepturi salariale”, ceea ce presupune interpretarea acestei norme în mod sistematic și în legătură cu alte norme și cu noțiunea de salariu.
Prin urmare, art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul muncii este incident în alte situații în care este vorba de drepturi convenite prin contractul colectiv de muncă și care nu pot fi încadrate în alte ipoteze expres reglementate ale acestei norme. Nu poate fi reținut argumentul că trebuie făcută o distincție între contractul individual de muncă și cel colectiv, deoarece esențială este determinarea naturii juridice a drepturilor reglementate, iar nu izvorul acestora, așa cum a subliniat și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 20/18.11.2013.
Un alt motiv de apel este acela că, potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii, față de data introducerii acțiunii, 18.03.2013, acordarea diferențelor salariale rezultate din calculul drepturilor salariale conform art. 41 pct.3 lit. a) din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi valabil pe anii 2008-2010, pentru perioada 01.01._10 este prescrisă. Curtea constată că acest motiv de apel este întemeiat, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 18.03.2010, astfel că pretențiile aferente perioadei 1.01._10 intră sub incidența prescripției în condițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii, având în vedere și data plății acestora stabilită prin contractul colectiv de muncă la nivelul unității ai cărei angajați erau intimații reclamanți la acel moment, astfel încât sentința urmează a fi schimbată sub acest aspect.
Sub aspectul criticilor referitoare la soluția dată capătului de cerere privind acordarea salariului suplimentar pe anul2010, Curtea reține că, potrivit art. 30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008: „(1) Pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. (2) Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de Administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. In acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat. (3) Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar. (4) Pentru evitarea evenimentelor de cale ferată, preîntâmpinarea producerii pagubelor etc., din fondul astfel constituit, până la 5 la sută poate fi utilizat pentru acordarea de salarii suplimentare în sumă de cel mult zece salarii de bază lunare corespunzătoare clasei 1 de salarizare. Aceste salarii suplimentare se acordă la propunerea subunității, cu aprobarea Consiliului de Administrație al unităților din cadrul grupului. (5) Sumele constituite și neconsumate pentru plata salariilor suplimentare prevăzute la art. 30 vor fi repartizate salariaților proporțional cu salariul de bază al fiecăruia. Sumele se vor plăti odată cu acordarea salariului suplimentar aferente trimestrului I al anului următor”.
În același timp, conform actului adițional nr. 1811/29.04.2009 la Contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al Societății Comerciale de Exploatare a Vagoanelor de Dormit, Cușetă, Restaurant și Bar CFR Gevaro SA, angajator ai cărui salariați erau în anul 2010 reclamanții reprezentați de sindicat, așa cum rezultă din carnetele de muncă, art. 33 alin. 1 și 2 a primit următorul conținut: „33 (1) Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentare echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. (2) Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. În acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat. Aceste prevederi nu se aplică în anul 2010, urmând a se aplica începând cu 01 ianuarie 2011.”
Din economia clauzelor contractuale rezultă, în primul rând, că plata salariului suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic se acordă salariaților din grupul de unități din transportul feroviar și, implicit, din S.C. Gevaro SA, absorbită de SNTFC C.F.R. Călători S.A.(ambele societăți fiind menționate în anexa 4 a CCM la nivel de grup de unități) din fondul constituit în acest sens din veniturile realizate de fiecare unitate. Cu alte cuvinte, plata salariului suplimentar depinde în mod necesar de realizarea de către societate a unor venituri într-un cuantum care să permită plata cheltuielilor și constituirea fondului în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar. Așadar, salariul suplimentar nu este recunoscut ca un drept pur și simplu al salariaților din acest grup de unități, ci ca un drept aflat sub condiția realizării veniturilor necesare constituirii fondului de plată.
În al doilea rând, se reține faptul că între partenerii sociali s-a renegociat contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, stabilindu-se că salariul suplimentar pentru anul 2010 nu poate fi acordat din lipsa veniturilor.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea reține că raționamentul expus de instanța de fond este eronat, întrucât nu a avut în vedere întreaga procedură reglementată prin acordul părților de acordare a salariului suplimentar pentru anul 2010, astfel încât acțiunea reclamantului sub acest aspect va fi respinsă.
În privința acordării diferenței de drepturi salariale dintre cele calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei I de salarizare și cele efectiv plătite pentru perioada rămasă în discuție, raportat la soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Curtea reține că temeiul pretențiilor intimaților îl constituie contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, astfel încât față de acesta trebuie cercetată temeinicia solicitării.
Acest contract prevedea în art. 41 alin. 3 lit.a) următoarele: „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
Fiind convenit la nivel de ramură, potrivit art.11 alin.1 lit.c) din Legea nr.130/1996 sub imperiul căreia s-a încheiat, contractul colectiv de muncă în discuție produce efecte pentru toți salariații încadrați in toate unitățile din ramura transporturi pentru care a fost negociat.
De asemenea, devine incident art. 8 alin.(2) din același act normativ, conform căruia contractele colective de munca nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior. Este cazul în speță al contractului colectiv la nivel de unitate prin care s-a convenit asupra unei valori mai mici a salariului de bază minim brut, sancțiunea nerespectării standardului minimal reprezentat de dispoziția mai favorabilă cuprinsă în contractul aplicabil ramurii fiind înlocuirea de drept a clauzei conținute de contractul la nivel de unitate cu cea dintâi, căci reglementează același drept într-un cuantum superior.
Soluția se întemeiază pe prevederile exprese ale art.24 din Legea nr.130/1996, care deschid posibilitatea renegocierii, dispunând că, până la realizarea acesteia, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse in lege sau in contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior, precum și pe prevederile art. 11 alin.1 lit.c) din Legea nr.130/1996. Conflictul dintre cele două tipuri de clauze nu reprezintă un caz tipic de nulitate, pentru ca una dintre ele (cea de la nivel superior) să nu poată produce efecte decât în ipoteza declarării nulității celeilalte, ci se soluționează întotdeauna în favoarea prevederii mai favorabile. Mai mult, clauza de la nivel inferior poate să și lipsească, ea fiind suplinită, în puterea dreptului, de dispoziția care la nivelul următor conturează dreptul subiectiv, atât ca existență, cât și ca întindere, iar, din punct de vedere al efectului urmărit de beneficiar, nu se poate justifica vreo diferență între situația în care contractul la nivel inferior nu reglementează și cea în care reglementează contrar etalonului reprezentat de contractul colectiv de la nivel superior.
Rezultă, așadar, că este irelevant că salariații unității au consimțit, prin reprezentanții lor, la un nivel al salariului de bază minim brut sub cel prevăzut de contractul colectiv la nivel de ramură, întrucât dispozițiile art.8 din legea aplicabilă, anterior evocată, sunt imperative, negocierile făcute contra lor fiind lipsite de efectele urmărite.
În consecință, cererea de chemare în judecată apare ca întemeiată și, în mod legal, instanța de fond a obligat apelanta la plata drepturilor salariale pretinse de intimați în baza contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, aplicabil și societății apelante, în mod direct, atât în perioadele în care, la nivelul acesteia, nu a existat un contract colectiv de muncă, cât și în perioadele în care exista un astfel de contract, dar care prevedea drepturi în favoarea salariaților la un cuantum inferior celui stabilit prin contractul la nivel de ramură. Acest salariu de bază minim prevăzut la nivel de ramură transporturi era aplicabil în toate situațiile, nu unei anumite clase de salarizare, așa cum rezultă din textul art. 41 alin. 3 lit.a), mai sus citat, care nu distinge. În consecință, apelanta trebuia să-l aplice tuturor salariaților.
De asemenea, va fi respinsă susținerea apelantei potrivit căreia contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi nu se aplică societății Gevaro din moment ce aceasta este inclusă, la poziția 18, în lista cu unitățile în care contractul este aplicabil, anexă la acest contract.
Nu poate fi reținută nici susținerea apelantei că hotărârea de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină sub aspectul cererii analizate, rezultând din cuprinsul sentinței că instanța a prezentat considerentele pe care soluția s-a întemeiat.
În privința ajutorului material de C., de Paști și de Ziua Feroviarului pentru anul 2010, Curtea reține că apelanta a invocat faptul că nu avea obligația acordării lor față de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, că nu avea resursele economice necesare, că a înregistrat pierderi, motive ce vor fi respinse însă pentru considerentele ce vor fi expuse.
Curtea constată că susținerile apelantei nu sunt fondate, deoarece aceste drepturi nu sunt acordate în cadrul sistemului de premiere, nefiind aplicabile dispozițiile art.21 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din Transportul Feroviar.
Ajutoarele materiale reglementate de art.71 din convenția colectivă la nivel de grup de unități nu sunt echivalente unui premiu acordat din fondul de cointeresare prin premiere, motiv pentru care nu sunt aplicabile limitările referitoare la acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, a celui de dezvoltare, satisfacerea necesităților de perfecționare, recalificare a personalului.
Cu privire la susținerile potrivit cărora nu era necesar a fi respectate prevederile contractului colectiv la nivel superior, cât timp contractul colectiv la nivel de unitate nu prevedea aceste drepturi, Curtea nu le poate reține. Așa cum și mai sus s-a arătat, în cauză sunt incidente prevederile art. 8 alin.(2) din Legea nr.130-1996, conform cărora contractele colective de munca nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.480 alin.2 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite apelul, va schimba în parte sentința atacată, va admite excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru pretențiile reprezentând diferențe de drepturi salariale rezultate din calcularea salariului în funcție de salariul de bază brut de 700 lei, potrivit art. 43 alin. 3 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi pentru 2008-2010, aferente perioadei 01.01._10 și, în consecință, va respinge aceste pretenții, ca fiind prescrise, va respinge pretențiile privind plata salariului suplimentar pentru 2010, ca neîntemeiate, va păstra în rest sentința și va respinge cererea intimatului privind plata cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite apelul declarat de apelanta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători SA, cu sediul situat în Municipiul București, .. 38, sector 1, înregistrată la Oficiul Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul București sub nr. J_, având Cod fiscal nr. RO_, având cont IBAN nr. RO15 BPOS_ ROL01, deschis la B. Post – Sucursala Palat CFR, împotriva sentinței civile nr.2204/10.03.2015, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. L. Independent PACIFIC în numele și pentru membrii săi C. O. – identificat cu CNP:_, S. V. – identificat cu CNP:_, A. I.-A. – identificat cu CNP:_, D. C. – identificat cu CNP:_, D. V. – identificată cu CNP:_, Z. Viore – identificat cu CNP:_, N. E. M. – identificat cu CNP:_, N. F.-B. – identificat cu CNP:_, L. M. – identificată cu CNP:_, C. N. – identificată cu CNP:_, cu sediul situat în Municipiul București, .-3, sector 1.
Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că:
Admite excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune pentru diferențele salariale aferente perioadei 01.01._10 și, în consecință, respinge aceste pretenții.
Respinge pretențiile cu titlu de salariu suplimentar, ca neîntemeiate.
Menține celelalte dispoziții.
Respinge pretențiile intimaților-reclamanți reprezentați de Sindicat pentru cheltuielile de judecată, ca neîntemeiate.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 03 septembrie 2015.
Președinte, Judecător, Grefier,
S. G. I. M. C. M. Colindeață
Red.I.S.G
Tehnored.I.S.G./D.M.
4 ex./11.09.2015
Jud.fond: E. T. I.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 235/2015.... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 782/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
