Despăgubire. Decizia nr. 406/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 406/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-02-2015 în dosarul nr. 9879/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 5543/2014)
DECIZIE Nr. 406/2015
Ședința publică de la 10 Februarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. D. Ș.
Judecător N. R. I.
Grefier Ș. T.
Pe rol pronunțarea asupra apelurilor formulate de apelantul-contestator S. H. HIDROSIND, în numele și pentru membri de sindicat M. I. D., M. A., P. G. M., B. G., D. M., B. E. E., N. A. M. și de apelanta-intimată . E. ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE H., împotriva sentinței civile nr.5991/22.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._, având ca obiect: contestație decizie de concediere.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 03.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată și care face parte integrantă din prezenta și când, Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a se depune concluzii sau note scrise la solicitarea apelantei-intimate, în raport de prevederile art. 396 Cod procedură civilă, a dispus amânarea cauzei la data de 10.02.2015.
CURTEA,
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5991/ 22.05.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul cu nr._ /2103, au fost respinse contestațiile formulate de contestatorii M. I. D., M. A., D. M., B. E. E., N. A. M., prin S. H. HIDROSIND, în contradictoriu cu intimata . E. ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE H. SA, prin administrator judiciar, EURO INSOL SPRL, astfel cum au fost precizate și completate, ca neîntemeiate.A fost respinsă cererea reconvenționala, formulată de . E. ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE H. SA, prin administrator judiciar, EURO INSOL SPRL, în contradictoriu cu pârâții - contestatori M. I. D., M. A., D. M., B. E. E., N. A. M., ca neîntemeiată.A fost admisă, în parte, contestația formulată de contestatorii P. G. M., și B. G., prin S. H. HIDROSIND, în contradictoriu cu intimata . E. ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE H. SA, prin administrator judiciar, EURO INSOL SPRL.Au fost anulate deciziile nr. 806 /06.02.2013 și nr. 800/06.02.2013 emise de intimată. A fost dispusă reintegrarea contestatorilor P. G. M. și B. G. în postul și funcția deținute anterior concedierii.A fost obligată intimata la plata către contestatorii P. G. M. și B. G. a unei despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariații de la data concedierii și până la data reintegrării efective.A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea intimatei si la plata dobânzilor aferente despăgubirilor egale cu drepturile salariale de care au fost lipsiți contestatorii ca urmare a concedierii.A fost admisă, în parte cererea reconvenționala formulată de reclamanta . E. ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE H. SA prin administrator judiciar, EURO INSOL SPRL, în contradictoriu cu pârâții - contestatori P. G. M. și B. G..A fost obligat pârâtul – contestator P. G. M. să restituie reclamantei . E. ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE H. SA suma netă de 36.152 lei aferentă sumei brute de 45.264 lei, încasată cu titlu de plăți compensatorii.A fost obligat pârâtul – contestator B. G. să restituie reclamantei . E. ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE H. suma netă de 26.869 lei aferentă sumei brute de 33.948 lei, încasată cu titlu de plăți compensatorii.Au fost respinse capetele de cerere având ca obiect obligarea cu pârâților - contestatori P. G. M. și B. G. la plata dobânzilor aferente sumelor restituite, respectiv actualizarea acestor sume cu indicele de inflație,ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că:
Prin decizia nr. 826/06.02.2013 emisă de pârâtă, depusă, în copie, la filele nr. 212-214 din vol. I al dosarului, contractul individual de muncă nr. 271/01.03.2003, al reclamantului M. I. D., tehnician principal în cadrul Biroului Achiziții, Sucursala Hidrocentrale Tg. J., încetează la data de 08.02.2013, în baza prevederilor art. 86(6) din Legea nr. 85/2006, legea insolvenței și art. 65 alin. (1) din Codul Muncii republicat, măsura fiind determinată de desființarea postului ocupat de salariat ca urmare a reorganizării activității societății.
În decizia nr. 826/06.02.2013 emisă de pârâtă, depusă, în copie, la filele nr. 212-214 din vol. I al dosarului, se menționează că desființarea postului de tehnician principal în cadrul Biroului Achiziții, Sucursala Hidrocentrale Tg. J. este dispusă în baza Deciziei nr. 46 din data de 16 ianuarie 2013 a Administratorului Judiciar, prin care s-a hotărât reorganizarea unității, s-a aprobat noua structură organizatorică, printre altele stabilind și desființarea postului de inginer, post ocupat de salariat. Se menționează că postul de tehnician Principal în cadrul Biroului Achiziții, Sucursala Hidrocentrale Tg. J. a fost desființat ca urmare a reorganizării activității și aprobării noii structuri organizatorice la nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J., astfel după cum rezultă din organigrama aprobată la nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J., prin Decizia nr.57/16.01.2013 a Administratorului judiciar, și este consecința unei desființări efective a unei poziții din organigrama unității, cauza care determinat-o fiind reală și serioasă. Se menționează că desființarea postului a fost determinată de necesitatea reorganizării activității în sensul restrângerii acesteia, în scopul administrării societății pe principiul rentabilității și eficienței economice, în scopul realizării unui management performant, cu diminuarea costurilor, pentru rentabilizarea acesteia, inclusiv la nivelul Sucursalei Hidrocentrale Tg J. . Se menționează că, concret s-a impus desființarea postului de tehnician principal ocupat de salariatul M. I. D. în vederea încadrării în numărul de personal aprobat ca urmare a aprobării noii structuri organizatorice și pe baza analizei realizate la nivel de sucursala.
Prin decizia nr. 801/06.02.2013 emisă de pârâtă, depusă, în copie, la filele nr. 177-179 din vol. I al dosarului, contractul individual de muncă nr. 7/01.08.1990, al reclamantului M. A., inspector in domeniul securității si sănătății in munca la Biroul Prevenire si Protecție din cadrul, Sucursalei Hidrocentrale Târgu J., încetează la data de 08.02.2013, în baza prevederilor art. 86(6) din Legea nr. 85/2006, legea insolvenței și art. 65 alin. (1) din Codul Muncii republicat, măsura fiind determinată de desființarea postului ocupat de salariat ca urmare a reorganizării activității societății.
În decizia nr. 801/06.02.2013 emisă de pârâtă, depusă, în copie, 177-179 din vol. I al dosarului, se menționează că desființarea postului de inspector in domeniul securității si sănătății in munca la Biroul Prevenire si Protecție din cadrul, Sucursalei Hidrocentrale Târgu J. ,este dispusă în baza Deciziei nr. 46 din data de 16 ianuarie 2013 a Administratorului Judiciar, prin care s-a hotărât reorganizarea unității, s-a aprobat noua structură organizatorică, printre altele stabilind și desființarea postului de inspector in domeniul securității si sănătății in munca la Biroul Prevenire si Protecție din cadrul, Sucursalei Hidrocentrale Târgu J., post ocupat de salariat . Se menționează că postul de postului de inspector in domeniul securității si sănătății in munca la Biroul Prevenire si Protecție din cadrul, Sucursalei Hidrocentrale Târgu J. a fost desființat ca urmare a reorganizării activității și aprobării noii structuri organizatorice la nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J., astfel după cum rezultă din organigrama aprobată la nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J. prin Decizia nr. 57/16.01.2013 a Administratorului judiciar, și este consecința unei desființări efective a unei poziții din organigrama unității, cauza care a determinat-o fiind reală și serioasă. Se menționează că desființarea postului a fost determinată de necesitatea reorganizării activității în sensul restrângerii acesteia, în scopul administrării societății pe principiul rentabilității și eficienței economice, în scopul realizării unui management performant, cu diminuarea costurilor, pentru rentabilizarea acesteia, inclusiv la nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J.. Se menționează că, concret s-a impus desființarea postului de inspector in domeniul securității si sănătății in munca la Biroul Prevenire si Protecție din cadrul, Sucursalei Hidrocentrale Târgu J. ocupat de salariatul M. A. în vederea încadrării în numărul de personal aprobat ca urmare a aprobării noii structuri organizatorice și pe baza analizei realizate la nivel de sucursala.
Prin decizia nr. 8oo/6.02.2013 emisă de pârâtă, depusă, în copie, la filele nr. 221-223 din vol. I al dosarului, contractul individual de muncă nr. 320/01.12.2007, al reclamantului P. M. G., conducător auto în cadrul Biroului Transporturi - Sucursala Hidrocentrale Târgu J., încetează la data de 08.02.2013, în baza prevederilor art. 86(6) din Legea nr. 85/2006, legea insolvenței și art. 65 alin. (1) din Codul Muncii republicat, măsura fiind determinată de desființarea postului ocupat de salariat ca urmare a reorganizării activității societății.
În decizia nr. 800/6.02.2013 emisă de pârâtă, depusă, în copie, la filele nr. 221-223 din vol. I al dosarului, se menționează că desființarea postului de conducător auto în cadrul Biroului Transporturi - Sucursala Hidrocentrale Târgu J. este dispusă în baza Deciziei nr. 46 din data de 16 ianuarie 2013 a Administratorului Judiciar, prin care s-a hotărât reorganizarea unității, s-a aprobat noua structură organizatorică, printre altele stabilind și desființarea postului de conducător auto în cadrul Biroului Transporturi - Sucursala Hidrocentrale Târgu J., post ocupat de salariat. Se menționează că postul de conducător auto în cadrul Biroului Transporturi - Sucursala Hidrocentrale Târgu J. a fost desființat ca urmare a reorganizării activității și aprobării noii structuri organizatorice la nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J., astfel după cum rezultă din organigrama aprobată a nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J. prin Decizia nr. 57/16.01.2013 a Administratorului judiciar, și este consecința unei desființări efective a unei poziții din organigrama unității, cauza care determinat-o fiind reală și serioasă. Se menționează că desființarea postului a fost determinată de necesitatea reorganizării activității în sensul restrângerii acesteia, în scopul administrării societății pe principiul rentabilității și eficienței economice, în scopul realizării unui management performant, cu diminuarea costurilor, pentru rentabilizarea acesteia, inclusiv la nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J.. Se menționează că, concret s-a impus desființarea postului de conducător auto ocupat de salariatul P. M. G. în vederea încadrării în numărul de personal aprobat ca urmare a aprobării noii structuri organizatorice și pe baza analizei realizate la nivel de sucursala.
Prin decizia nr. 8o6/6.02.2013 emisă de pârâtă, depusă, în copie, la filele nr. 231-233 din vol. I al dosarului, contractul individual de muncă nr. 272/01.03.2003, al reclamantului B. G., conducător auto în cadrul Biroului Transporturi - Sucursala Hidrocentrale Târgu J., încetează la data de 08.02.2013, în baza prevederilor art. 86(6) din Legea nr. 85/2006, legea insolvenței și art. 65 alin. (1) din Codul Muncii republicat, măsura fiind determinată de desființarea postului ocupat de salariat ca urmare a reorganizării activității societății.
În decizia nr. 806/6.02.2013 emisă de pârâtă, depusă, în copie, la filele nr. 231-233 din vol. I al dosarului, se menționează că desființarea postului de conducător auto în cadrul Biroului Transporturi - Sucursala Hidrocentrale Târgu J. este dispusă în baza Deciziei nr. 46 din data de 16 ianuarie 2013 a Administratorului Judiciar, prin care s-a hotărât reorganizarea unității, s-a aprobat noua structură organizatorică, printre altele stabilind și desființarea postului de conducător auto în cadrul Biroului Transporturi - Sucursala Hidrocentrale Târgu J., post ocupat de salariat. Se menționează că postul de conducător auto în cadrul Biroului Transporturi - Sucursala Hidrocentrale Târgu J. a fost desființat ca urmare a reorganizării activității și aprobării noii structuri organizatorice la nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J., astfel după cum rezultă din organigrama aprobată a nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J. prin Decizia nr. 57/16.01.2013 a Administratorului judiciar, și este consecința unei desființări efective a unei poziții din organigrama unității, cauza care determinat-o fiind reală și serioasă. Se menționează că desființarea postului a fost determinată de necesitatea reorganizării activității în sensul restrângerii acesteia, în scopul administrării societății pe principiul rentabilității și eficienței economice, în scopul realizării unui management performant, cu diminuarea costurilor, pentru rentabilizarea acesteia, inclusiv la nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J.. Se menționează că, concret s-a impus desființarea postului de conducător auto ocupat de salariatul B. G. în vederea încadrării în numărul de personal aprobat ca urmare a aprobării noii structuri organizatorice și pe baza analizei realizate la nivel de sucursala.
Prin decizia nr. 8o3/6.02.2013 emisă de pârâtă, depusă, în copie, la filele nr. 201-203 din vol. I al dosarului, contractul individual de muncă nr. 276/01.03.2003, al reclamantului D. M., instalator tehnico sanitar în cadrul Biroului Administrativ - Sucursala Hidrocentrale Targu J., încetează la data de 08.02.2013, în baza prevederilor art. 86(6) din Legea nr. 85/2006, legea insolvenței și art. 65 alin. (1) din Codul Muncii republicat, măsura fiind determinată de desființarea postului ocupat de salariat ca urmare a reorganizării activității societății.
În decizia nr. 803/06.02.2013 emisă de pârâtă, depusă, în copie, la filele nr. 201-203 din vol. I al dosarului, se menționează că desființarea postului de instalator tehnico sanitar în cadrul Biroului Administrativ - Sucursala Hidrocentrale Târgu J., este dispusă în baza Deciziei nr. 46 din data de 16 ianuarie 2013 a Administratorului Judiciar, prin care s-a hotărât reorganizarea unității, s-a aprobat noua structură organizatorică, printre altele stabilind și desființarea postului de instalator tehnico sanitar în cadrul Biroului Administrativ - Sucursala Hidrocentrale Târgu J., post ocupat de salariat. Se menționează că postul de instalator tehnico sanitar în cadrul Biroului Administrativ - Sucursala Hidrocentrale Târgu J., a fost desființat ca urmare a reorganizării activității și aprobării noii structuri organizatorice la nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J., astfel după cum rezultă din organigrama aprobată a nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J. prin Decizia nr. 57/16.01.2013 a Administratorului judiciar, și este consecința unei desființări efective a unei poziții din organigrama unității, cauza care determinat-o fiind reală și serioasă. Se menționează că desființarea postului a fost determinată de necesitatea reorganizării activității în sensul restrângerii acesteia, în scopul administrării societății pe principiul rentabilității și eficienței economice, în scopul realizării unui management performant, cu diminuarea costurilor, pentru rentabilizarea acesteia, inclusiv la nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J.. Se menționează că, concret s-a impus desființarea postului de instalator tehnico sanitar în cadrul Biroului Administrativ - Sucursala Hidrocentrale Târgu J., ocupat de salariatul D. M., în vederea încadrării în numărul de personal aprobat ca urmare a aprobării noii structuri organizatorice și pe baza analizei realizate la nivel de sucursala.
Prin decizia nr. 828/6.02.2013 emisă de pârâtă, depusă, în copie, la filele nr. 185-187 din vol. I al dosarului, contractul individual de muncă nr. 2/01.08.1990, al reclamantei B. E. E., inspector incidente în cadrul Compartimentului ISCIR - Sucursala Hidrocentrale Târgu J., încetează la data de 08.02.2013, în baza prevederilor art. 86(6) din Legea nr. 85/2006, legea insolvenței și art. 65 alin. (1) din Codul Muncii republicat, măsura fiind determinată de desființarea postului ocupat de salariat ca urmare a reorganizării activității societății.
În decizia nr. 828/6.02.2013 emisă de pârâtă, depusă, în copie, la filele nr. 185-187 din vol. I al dosarului, se menționează că desființarea postului de inspector incidente în cadrul Compartimentului ISCIR - Sucursala Hidrocentrale Târgu J., este dispusă în baza Deciziei nr. 46 din data de 16 ianuarie 2013 a Administratorului Judiciar, prin care s-a hotărât reorganizarea unității, s-a aprobat noua structură organizatorică, printre altele stabilind și desființarea postului inspector incidente în cadrul Compartimentului ISCIR - Sucursala Hidrocentrale Târgu J., post ocupat de salariată. Se menționează că postul de inspector incidente în cadrul Compartimentului ISCIR - Sucursala Hidrocentrale Târgu J., a fost desființat ca urmare a reorganizării activității și aprobării noii structuri organizatorice la nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J., astfel după cum rezultă din organigrama aprobată a nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J. prin Decizia nr.57/16.01.2013 a Administratorului judiciar, și este consecința unei desființări efective a unei poziții din organigrama unității, cauza care determinat-o fiind reală și serioasă. Se menționează că desființarea postului a fost determinată de necesitatea reorganizării activității în sensul restrângerii acesteia, în scopul administrării societății pe principiul rentabilității și eficienței economice, în scopul realizării unui management performant, cu diminuarea costurilor, pentru rentabilizarea acesteia, inclusiv la nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J.. Se menționează că, concret s-a impus desființarea postului de inspector incidente în cadrul Compartimentului ISCIR - Sucursala Hidrocentrale Târgu J.,ocupat de salariata B. E. E., în vederea încadrării în numărul de personal aprobat ca urmare a aprobării noii structuri organizatorice și pe baza analizei realizate la nivel de sucursala.
Prin decizia nr. 924/11.02.2013 emisă de pârâtă, depusă, în copie, la filele nr. 160-162 din vol. I al dosarului, contractul individual de muncă nr. 347/03.03.2010, al reclamantei N. A. M., referent de specialitate cu studii superioare în cadrul Biroului Administrativ - Sucursala Hidrocentrale Târgu J., încetează la data de 13.02.2013, în baza prevederilor art. 86(6) din Legea nr. 85/2006, legea insolvenței și art. 65 alin. (1) din Codul Muncii republicat, măsura fiind determinată de desființarea postului ocupat de salariat ca urmare a reorganizării activității societății.
În decizia nr. 924/11.02.2013 emisă de pârâtă, depusă, în copie, la filele nr. 160-162 din vol. I al dosarului, se menționează că desființarea postului de referent de specialitate cu studii superioare în cadrul Biroului Administrativ - Sucursala Hidrocentrale Târgu J., este dispusă în baza Deciziei nr. 46 din data de 16 ianuarie 2013 a Administratorului Judiciar, prin care s-a hotărât reorganizarea unității, s-a aprobat noua structură organizatorică, printre altele stabilind și desființarea postului de referent de specialitate cu studii superioare în cadrul Biroului Administrativ - Sucursala Hidrocentrale Târgu J., post ocupat de salariată. Se menționează că postul de referent de specialitate cu studii superioare în cadrul Biroului Administrativ - Sucursala Hidrocentrale Târgu J., a fost desființat ca urmare a reorganizării activității și aprobării noii structuri organizatorice la nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J., astfel după cum rezultă din organigrama aprobată a nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J. prin Decizia nr. 57/16.01.2013 a Administratorului judiciar, și este consecința unei desființări efective a unei poziții din organigrama unității, cauza care determinat-o fiind reală și serioasă. Se menționează că desființarea postului a fost determinată de necesitatea reorganizării activității în sensul restrângerii acesteia, în scopul administrării societății pe principiul rentabilității și eficienței economice, în scopul realizării unui management performant, cu diminuarea costurilor, pentru rentabilizarea acesteia, inclusiv la nivelul Sucursalei Hidrocentrale Târgu J.. Se menționează că, concret s-a impus desființarea postului de referent de specialitate cu studii superioare în cadrul Biroului Administrativ - Sucursala Hidrocentrale Târgu J.,ocupat de salariata N. A. M., în vederea încadrării în numărul de personal aprobat ca urmare a aprobării noii structuri organizatorice și pe baza analizei realizate la nivel de sucursala.
Prima critică formulată împotriva deciziilor de concediere contestate în prezenta cauză, se referă la nerespectarea dreptului de preaviz de care beneficiau salariații, menționându-se că, pe de o parte, luând în considerare termenul acordat de angajator de 15 zile calendaristice, acesta trebuia calculat fără includerea primei zile, în care termenul a început să curgă și a ultimei zile când s-a împlinit, potrivit art. 2553 din NCC, iar, pe de altă parte, consideră că salariații trebuiau să beneficieze de un termen de preaviz de 20 de zile lucrătoare, potrivit art. 86 al. 5 din legea insolvenței coroborat cu art. 75 din actualul cod al muncii și cu art. 4.109 din CCM, deciziile fiind lovite de nulitate, în baza art. 73, art. 76 lit. b și art. 76 din Codul Muncii.
În speță, din cuprinsul deciziilor contestate, depuse, în copie, la dosar, rezultă că salariații au beneficiat de un preaviz de 15 zile lucrătoare, în condițiile art. 86(6) din Legea nr. 85/2006.
Reclamatului M. I. D. i-a fost comunicata notificarea de preaviz în data de 17.01.2013, termenul de preaviz începând să curgă din data de 18.01.2013. Calculând termenul de preaviz de 15 zile lucrătoare, potrivit art. 86 alin (6) din Legea nr. 85/2006, rezultă că ziua în care s-a împlinit termenul este data de 07.02.2013. Respectând dispozițiile art. 2553 din nou cod civil și astfel neluând în calcul ultima zi a termenul, încetarea raporturilor de a intervenit în data de 08.02.2013, așa cum rezultă din decizia de concediere emisă de administratorul judiciar al H. S.A
Reclamantului M. A. i-a fost comunicata notificarea de preaviz în data de 17.01.2013, termenul de preaviz începând să curgă din data de 18.01.2013. Calculând termenul de preaviz de 15 zile lucrătoare, potrivit art. 86 alin (6) din Legea nr. 85/2006, rezultă că ziua în care s-a împlinit termenul este data de 07.02.2013. Respectând dispozițiile art. 2553 din noul Cod Civil și astfel neluând în calcul ultima zi a termenul, încetarea raporturilor de muncă a intervenit în data de 08.02.2013, așa cum rezultă din deciziile de concediere emise de către administratorul judiciar al H. S.A.
Reclamantului D. M. i-a fost comunicata notificarea de preaviz în data de 17.01.2013, termenul de preaviz începând să curgă din data de 18.01.2013. Calculând termenul de preaviz de 15 zile lucrătoare, potrivit art. 86 alin (6) din Legea nr. 85/2006, rezultă că ziua în care s-a împlinit termenul este data de 07.02.2013. Respectând dispozițiile art. 2553 din noul Cod Civil și astfel neluând în calcul ultima zi a termenul, încetarea raporturilor de muncă a intervenit în data de 08.02.2013, așa cum rezultă din decizia de concediere emise de către administratorul judiciar al H. S.A.
Reclamantului Pahontu M. G. i-a fost comunicata notificarea de preaviz în data de 17.01.2013, termenul de preaviz începând să curgă din data de 18.01.2013. Calculând termenul de preaviz de 15 zile lucrătoare, potrivit art. 86 alin (6) din Legea nr. 85/2006, rezultă că ziua în care s-a împlinit termenul este data de 07.02.2013. Respectând dispozițiile art. 2553 din noul Cod Civil și astfel neluând în calcul ultima zi a termenul, încetarea raporturilor de muncă a intervenit în data de 08.02.2013, așa cum rezultă din deciziile de concediere emise de către administratorul judiciar al H. S.A.
Reclamantului B. G. i-a fost comunicata notificarea de preaviz în data de 17.01.2013, termenul de preaviz începând să curgă din data de 18.01.2013. Calculând termenul de preaviz de 15 zile lucrătoare, potrivit art. 86 alin (6) din Legea nr. 85/2006, rezultă că ziua în care s-a împlinit termenul este data de 07.02.2013. Respectând dispozițiile art. 2553 din noul Cod Civil și astfel neluând în calcul ultima zi a termenul, încetarea raporturilor de muncă a intervenit în data de 08.02.2013, așa cum rezultă din deciziile de concediere emise de către administratorul judiciar al H. S.A. .
Reclamantei B. E. E. i-a fost comunicata notificarea de preaviz în data de 17.01.2013, iar din certificatele medicale depuse la dosar rezultă că în perioada 18.01._13,reclamanta a fost în concediu medical.
Reclamantei N. A. M. i-a fost comunicata notificarea de preaviz în data de 22.01.2013, iar din certificatele medicale depuse la dosar rezultă că în perioada 22.01._13 a fost în concediu medical.
Așa fiind, tribunalul a reținut că în cazul reclamantei B. E. E. raporturile de muncă au încetat în timp ce se afla în concediu medical, respectiv la data de 08.02.2013, iar reclamanta N. A. M. a beneficiat de o singură zi de preaviz respectiv la data de 12.02.2013.
A mai reținut tribunalul că deși potrivit art. 60 alin.1 lit. a concedierea salariaților nu poate fi dispusă pe durata incapacității temporare de muncă ,stabilită prin certificat medical, conform legii,nu se impune anularea deciziilor de concediere emise în privința reclamantelor B. E. E. și N. A. M., întrucât art.60 alin.2 din Codul Muncii prevede că dispozițiile aliniatului 1 nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare,a falimentului sau a dizolvării angajatorului, în condițiile legii.
De altfel, critica formulată de reclamante, sub acest aspect, nu atrage incidența nulității absolute prevăzută de art. 78 din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul Muncii, deoarece scopul reglementării preavizului este acela de a asigura protecția salariatului sub aspect salarial, pentru perioada preavizului.
În ceea ce privește împrejurarea că termenul de preaviz legal cuvenit ar fi fost cel de 20 zile lucrătoare, conform art. 75 C.muncii, instanța apreciază că susținerile contestatorilor sunt nefondate, dispozițiile art. 86 alin. 6 din Legea 85/2006 fiind explicite sub acest aspect, în sensul consacrării termenului de preaviz de 15 zile lucrătoare. Împrejurarea că anterior modificării intervenite în anul 2011, Codul Muncii prevedea un termen de preaviz de 15 zile, corelându-se, deci, cu termenul de preaviz reglementat de art. 86 alin. 6 din Legea 85/2006, nu poate valida teza pe care contestatorii tind să o acrediteze, referitoare la caducitatea dispoziției art. 86 alin. 6 mai sus menționat. Este adevărat faptul că textul art. 86 alin. 6 din Legea 85/2006, în forma examinată în acest cadru procesual, este în vigoare din anul 2009, epocă la care Codul Muncii reglementa dreptul la un preaviz de cel puțin 15 zile lucrătoare. Cu toate acestea, însă, modificarea survenită în anul 2011, la nivelul normei reprezentând dreptul comun, și anume Codul muncii, prin instituirea dreptului la un preaviz de cel puțin 20 zile lucrătoare, nu poate conduce la concluzia unei implicite modificări a normei speciale, în speță, art. 86 alin. 6 din Legea 85/2006, dimpotrivă, norma specială aplicându-se cu prioritate în fața normei generale.
În ceea ce privește nerespectarea dreptului la informare și consultare în caz de concediere colectivă, instanța apreciază, deopotrivă, faptul că este nefondat. În acest sens, regimul juridic al directivei, ca act juridic al Uniunii Europene, este configurat de art. 288 TFUE (fostul art. 249 TCE), potrivit căruia directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele.
Din conținutul acestei reglementări, rezultă că directiva este un act cu forță juridică obligatorie care se adresează numai statelor membre iar nu și subiectelor de drept din interiorul acestora. Pe de altă parte, directiva nu beneficiază de atributul aplicabilității directe, fiind întotdeauna necesară transpunerea sa în ordinea juridică internă a fiecărui stat membru căruia îi este adresată, conținutul directivei pătrunzând în sistemul de drept național prin intermediul actului normativ intern de transpunere. Totodată, directiva este obligatorie în privința rezultatului ce trebuie atins de statele membre destinatare, instrumentele juridice folosite în vederea atingerii acestui rezultat fiind lăsate la latitudinea acestora. Neavând efect direct, directiva nu creează în patrimoniul persoanelor fizice și juridice drepturi pe care acestea să le invoce direct în fața instanțelor naționale. Astfel, în condițiile în care statul destinatar al directivei procedează la transpunerea în termen și corect a acesteia, atunci subiectele de drept din interiorul său își pot valorifica drepturile numai în temeiul legii interne de transpunere a directivei iar nu prin invocarea directivei. În ipoteza în care statul nu transpune directiva în termenul impus sau o transpune incorect, atunci drepturile conferite de acea directivă pot fi invocate de particulari direct în fața instanțelor naționale, sub rezerva de a fi clare, precise și necondiționate, însă nu pot fi opuse decât unei entități statale nu și altor persoane particulare, soluție cristalizată în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În speță, Directiva 98/59/CE a fost transpusă în legislația internă, și anume în Codul muncii. Prin urmare, dreptul invocat de contestatori, și anume dreptul la consultare și informare anterior demarării procedurii concedierii colective poate fi valorificat de acestea în temeiul normelor interne relevante, care au transpus prevederile directivei iar nu prin invocarea în mod direct a directivei. Or, contestatorii invocă împrejurarea că un drept fundamental garantat prin Directiva menționată nu poate fi limitat prin legislația națională. În cauza de față, legislația națională care restricționează dreptul la informare/consultare/notificare clamat de contestatori este reprezentată de prevederea art. 86 alin. 6 din Legea 85/2006, deci o altă lege internă decât cea care a transpus directiva. În această situație, în cadrul procesual pendinte, intimatei nu îi poate fi opusă, în mod direct, directiva 98/59/CE, în condițiile în care nu sunt îndeplinite premisele unui astfel de demers, premise desprinse din caracterele juridice ale acestui act, în sensul că, pe de o parte, directiva a fost introdusă în ordinea juridică internă iar, pe de altă parte, eventuala transpunere incorectă (decurgând din existența unei reglementări legale contrare prevederilor directive) nu poate fi invocată decât în contra statului iar nu a unui particular.
Cât privește invocarea art. 27 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, instanța apreciază că acest argument se subsumează celui mai sus analizat, din perspectiva Directivei 98/59/CE, deoarece art. 27 invocat trimite la cazurile și condițiile prevăzute de dreptul Uniunii.
În privința argumentului de nelegalitate constând în neindicarea motivelor care determină concedierea, instanța reține, contrar susținerilor contestatorilor, faptul că deciziile de concediere respectă, sub acest aspect, dispozițiile art. 76 lit.a) C.muncii, indicarea motivelor care au fundamentat măsura disponibilizării contestatorilor rezultând din chiar cuprinsul celor două decizii analizate în cauză, unde se arată că desființarea posturilor ocupate de contestatori s-a impus ca o măsură necesară în contextul stării de insolvență, urmărindu-se redresarea activității economice și reducerii cheltuielilor, inclusiv a cheltuielilor salariale, prin redimensionarea personalului salariat, în scopul ieșirii din insolvență. Totodată, se arată că desființarea posturilor a fost determinată de necesitatea reorganizării activității prin restrângerea acesteia, în scopul administrării societății pe principiul rentabilității și eficienței economice, în scopul realizării unui management performant. Se observă, de asemenea, faptul că deciziile de concediere analizate indică documentele justificative ale aspectelor mai sus prezentate, și anume Raportul cu privire la cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență, Nota de fundamentare a măsurilor ce trebuie adoptate în vederea reorganizării societății, decizia nr. 46/16.01.2013 emisă de administratorul judiciar prin care s-a aprobat noua structură organizatorică, precum și decizia nr. 57/16.01.2013 a administratorului judiciar prin care a fost aprobată noua organigramă a Sucursalei Hidrocentrale Târgu J..
Afirmațiile contestatorilor în sensul că simpla intrare în insolvență a angajatorului nu constituie, prin sine, un temei al concedierii, este, în aprecierea instanței, pe deplin fondat, însă, în speță, intimata nu s-a prevalat exclusiv de acest argument, ci, pornind de la situația insolvenței (de care nu se poate face abstracție, câtă vreme a fost declanșată prin hotărâre judecătorească irevocabilă) a coroborat acest fapt cu celelalte aspecte reliefate în deciziile de concediere, mai sus arătate.
Temeinicia motivelor invocate în cadrul deciziilor de concediere constituie un aspect distinct, cenzurabil de instanță în contextul prezentării cuvenitelor dovezi de către angajator, în condițiile art. 272 C. muncii, legiuitorul impunând, ca și condiție de legalitate, indicarea în cuprinsul deciziei de concediere a motivelor de care se prevalează angajatorul, cerință îndeplinită în speță.
Instanța nu a primit nici argumentul conform căruia deciziile de concediere ar fi lovite de nulitate pe considerentul că administratorul judiciar nu ar fi avut prerogativa de a semna astfel de decizii. Este adevărat faptul că, prin deschiderea procedurii insolvenței, unității debitoare nu i-a fost ridicat dreptul de administrare ci judecătorul sindic, luând act de intenția de reorganizare manifestată de societate, a dispus menținerea organelor de conducere pentru continuarea activității, sub supravegherea administratorului judiciar, precum și desemnarea de către adunarea generată a acționarilor a unui administrator special, care să îndeplinească atribuțiile prevăzute de art. 18 alin. 2 din Legea 85/2006. Însă, această situație juridică a societății intimate nu justifică teza invocată de contestatori, conform cu care administratorul judiciar nu ar fi avut, în perioada de observație, atribuția de a emite decizii de concediere. Dimpotrivă, din interpretarea dispozițiilor art. 86 alin. 6 din Legea 85/2006, rezultă că, după data deschiderii procedurii insolvenței, prerogativa desfacerii contractelor individuale de muncă ale personalului salariat al debitoarei aparține exclusiv administratorului judiciar/lichidatorului, textul enunțat neoperând nici o distincție cu privire la etapa în care ar interveni măsura disponibilizării salariaților, câtă vreme prevederea legală statuează expres sintagma „după deschiderea procedurii”. Prin urmare, independent de împrejurarea că intimata și-a conservat dreptul de administrare și a procedat la desemnarea unui administrator special, măsura disponibilizării salariaților, chiar în cadrul perioadei de observație, se încadrează în sfera atribuțiilor administratorului judiciar, în temeiul dispozițiilor exprese ale art. 86 alin. 6. Prevederile art. 49 din Legea 85/2006 nu sunt incidente în cauză, în sensul invocat de contestatori, deoarece desfacerea contractelor individuale de muncă reprezintă o operațiune ce nu se circumscrie ipotezei vizate de textul de lege menționat, text ce consacră vocația societății debitoare căreia nu i s-a ridicat dreptul de administrare, de a continua desfășurarea activităților curente și de a efectua plăți către creditorii cunoscuți sub supravegherea administratorului judiciar. Or, este indiscutabil faptul că desfacerea unor contracte de muncă nu poate fi asimilată desfășurării activității curente a unității. Prin urmare, prevalează dispoziția instituită de art. 86 alin. 6 din Legea 85/2006, care este special edictată pentru a reglementa regimul juridic al încetării contractelor individuale de muncă, după deschiderea procedurii insolvenței.
În ceea ce privește motivul referitor la existența unui conflict colectiv de muncă declanșat la nivelul societății, instanța apreciază, că este, deopotrivă, nefondat.
Astfel, potrivit sesizării înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Muncă București sub nr. 2959/14.01.2013 (fila 73 vol. I), S. H. Hidrosind a solicitat concilierea conflictului colectiv de muncă declanșat la nivelul unității . angajatorului de a da curs revendicărilor salariaților cu privire la intenția unității prin administrator judiciar, de a concedia un număr de 192 salariați. În același sens, a fost notificată și angajatorului declanșarea conflictului colectiv de muncă, potrivit adresei nr. 5282/14.01.2013 (fila 70 vol. I).
Conform adresei nr. 2959/15.01.2013 emisă de ITM București (fila 59 vol. I), această instituție a comunicat Sindicatului împrejurarea că solicitarea acestuia nu intră sub incidența Legii 62/2011, nefiind în situația unui conflict colectiv de muncă, deoarece la nivelul societății H. exista un contract colectiv de muncă valabil până la 31.12.2013, or, potrivit art. 164 din Legea 162/2011, pe durata valabilității unui contract colectiv de muncă, angajații nu pot declanșa conflict colectiv de muncă.
În aceste condiții, instanța a apreciat că deciziile de concediere analizate în cauză nu încalcă dispozițiile art. 5.27 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității intimate, potrivit cărora sunt interzise desfacerile contractelor individuale de muncă pe durata conflictelor de muncă, întrucât, în speță, deciziile de concediere nu au fost emise în contextul existenței unui conflict colectiv de muncă la nivelul unității. În acest sens, potrivit art. 165 lit. a) din Legea 62/2011, conflictul colectiv de muncă la nivel de unitate se declanșează numai după înregistrarea prealabilă a acestuia la nivelul inspectoratului teritorial de muncă. Or, în speță, sesizarea în vederea concilierii formulată de S. H. Hidrosind nu a fost înregistrată de autoritatea competentă, aceasta emițând un răspuns negativ la solicitarea organizației sindicale. Nu poate fi primit argumentul contestatorilor, în sensul că declanșarea conflictului colectiv a avut loc prin simpla manifestare de voință a sindicatului reprezentativ, deoarece dispozițiile art. 165 din Legea 62/2011 statuează în mod expres faptul că declanșarea acestui conflict intervine numai după înregistrarea prealabilă a acestuia, ipoteză care nu se verifică în speță, câtă vreme autoritatea competentă a refuzat înregistrarea sesizării în vederea concilierii, pe considerentul existenței un contract colectiv în vigoare.
Pe de altă parte, susținerile contestatorilor referitoare la faptul că norma internă cuprinsă în art. 164 din Legea 62/2011 ar contraveni reglementărilor internaționale, sunt, în aprecierea instanței, neîntemeiate. Astfel, potrivit art. 28 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, este consacrat dreptul de negociere și de acțiune colectivă aparținând lucrătorilor și angajatorilor, precum și organizațiilor acestora, constând în dreptul de a negocia și încheia convenții colective, precum și de a recurge, în caz de conflict de interese, la acțiuni colective. Reglementarea comunitară analizată conferă acest drept în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale, astfel cum se prevede în chiar cuprinsul art. 28 mai sus menționat, legiuitorul național având, deci, posibilitatea de a reglementa în concret exercițiul acestui drept. În speță, interdicția declanșării unui conflict colectiv de muncă pe durata de valabilitate a unui contract colectiv de muncă, prevăzută de art. 164 din Legea 62/2011, nu poate fi apreciată ca anihilând însuși dreptul la acțiuni colective, astfel cum tind să acrediteze contestatorii, ci instituie o limitare a exercițiului acestui drept, în considerarea existenței unui convenții colective, negociate și asumate de partenerii sociali. Totodată, jurisprudența CEDO și CJUE invocată de contestatori nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât cauzele citate susțin ideea că dreptul de asociere, cu toate componentele sale, este un drept fundamental însă nu exclud posibilitatea stabilirii condițiilor concrete de exercitare în cadrul anumitor limite, la nivel național, sub rezerva, desigur, de a nu atinge chiar esența dreptului. Or, în speță, limitarea posibilității de a declanșa conflict colectiv de muncă pe durata de valabilitate a unui contract colectiv de muncă nu este de natură să anihileze chiar substanța dreptului la asociere, în varianta dreptului la acțiuni colective, deoarece nu este negat însuși dreptul ci doar este amânată posibilitatea declanșării unui conflict colectiv. Totodată, rațiunea acestei restricționări are la bază existența unui contract colectiv care este rezultatul negocierii partenerilor sociali, contract a cărui executare este obligatorie pentru părți, conform art. 148 din Legea 62/2011.
În consecință, Tribunalul a considerat că deciziile contestate în prezenta cauză permite analizarea temeiniciei lor, prin utilizarea garanției prevăzută de prevederile art. 79 din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul Muncii, conform cărora în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
În ceea ce privește critica referitoare la nerespectarea obligației imperative prevăzute în art. 76 alin.1 lit. c din Codul muncii, coroborat cu art. 4.112 din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul . consideră că, nu este întemeiată în privința reclamanților M. I. D., M. A., D. M., B. E. E. și N. A. M..
Potrivit dispozițiilor art. 76 lit. c din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu: c) criteriile de stabilire a ordinii de priorități, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective.
Susținerea reclamanților M. I. D., M. A., D. M., B. E. E. și N. A. M. privitoare la nemenționarea criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, nu prezintă relevanță, în condițiile în care, pârâta a procedat la desființarea posturilor unice ocupate de reclamanți, nefiind aplicabile în cazul acestora criterii de prioritate.
Astfel, din actele depuse la dosar rezultă că postul de tehnician Principal din cadrul Biroului Achiziții, Sucursala Hidrocentrale Tg. J., ocupat de salariatul M. I. D. a fost desființat prin Decizia nr. 57/16.01.2013 a Administratorului judiciar.
Prin aceeași decizia s-a dispus desființarea postului de inspector in domeniul securității si sănătății in munca la Biroul Prevenire si Protecție din cadrul, Sucursalei Hidrocentrale Târgu J., ocupat de salariatul M. A. ,desființarea postului de instalator tehnico sanitar în cadrul Biroului Administrativ - Sucursala Hidrocentrale Târgu J., ocupat de salariatul D. M., desființarea postului de inspector incidente în cadrul Compartimentului ISCIR - Sucursala Hidrocentrale Targu J., ocupat de salariata B. E. E. și desființarea postului de referent de specialitate cu studii superioare în cadrul Biroului Administrativ - Sucursala Hidrocentrale Târgu J., ocupat de salariata N. A. M..
Din organigrama și statele de funcții depuse la dosar, rezultă că posturile de inspector in domeniul securității si sănătății in munca, instalator tehnico sanitar, tehnician Principal, inspector incidente, referent de specialitate cu studii superioare nu se mai regăsesc în organigrama societății, iar Biroului Administrativ,Biroul Achiziții,Biroul prevenire și protective și Biroul ISCIR, în care activau reclamanții M. I. D., M. A., D. M., B. E. E. și N. A. M., nu mai figurează în organigrama societății.
Aplicarea unor criterii de prioritate și sancționarea concedierilor care nu le-ar respecta, au sens numai în situația existenței mai multor posturi de același fel, în cadrul aceleiași structuri care dă expresie unui domeniu de activitate al unității, din care numai unele sunt desființate.
În ceea ce privește critica referitoare la faptul că deciziile de concediere sunt lovite de nulitate absolută, întrucât nu au la bază o cauză reală și serioasă, în conformitate cu art. 65 alin.2 din Codul muncii, Tribunalul reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 65 alin.1 din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul Muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
Conform alin.2 din aceeași prevedere legală, desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
Potrivit dispozițiilor art. 68 alin.1 din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul Muncii, prin concediere colectivă se înțelege concedierea, într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive care nu țin de persoana salariatului, a unui număr de: a) cel puțin 10 salariați, dacă angajatorul care disponibilizează are încadrați mai mult de 20 de salariați și mai puțin de 100 de salariați; b) cel puțin 10% din salariați, dacă angajatorul care disponibilizează are încadrați cel puțin 100 de salariați, dar mai puțin de 300 de salariați; c) cel puțin 30 de salariați, dacă angajatorul care disponibilizează are încadrați cel puțin 300 de salariați.
Conform alin. (2) din aceeași prevedere legală, la stabilirea numărului efectiv de salariați concediați colectiv, potrivit alin. (1), se iau în calcul și acei salariați cărora le-au încetat contractele individuale de muncă din inițiativa angajatorului, din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana salariatului, cu condiția existenței a cel puțin 5 concedieri.
Prin sentința civilă nr. 7222/20.06.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a în dosarul_/3/2012, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1774/18.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă (filele 313-330 vol. I), s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței, în baza art. 27 alin. 1 din Legea 85/2006, fiind desemnat provizoriu administrator judiciar EURO INSOL SPRL, în sarcina acestuia fiind stabilită obligația ca, pe perioada de observație, să se îngrijească de redimensionarea organigramei, astfel încât să corespundă acestei etape și să asigure continuarea activității în scopul obținerii unui rezultat financiar cât mai bun posibil.
În aplicarea dispozițiilor judecătorului sindic, societatea pârâtă prin administratorul judiciar a emis decizia nr. 46/16.01.2013 (filele 371-381 vol.I), prin care a aprobat noua structură organizatorică a societății și a sucursalelor sale. Din examinarea conținutului acestei decizii și a notei de fundamentare în temeiul căreia a fost emisă (filele 383-391 vol.I), rezultă că anterior reorganizării, la nivelul societății pârâte și a sucursalelor sale, existau 5295 posturi iar ulterior, în urma reducerii posturilor vacante (190 posturi) și a disponibilizărilor operate (150 posturi) au rămas în structura organizatorică 4954 posturi.
Totodată, în temeiul Deciziei nr. 57/16.01.2013 (filele 14-19 vol. I), a fost aprobată noua structură organizatorică și statul de funcții pentru Sucursala Târgu J., având 261 posturi, față de 286 posturi existente anterior reorganizării, în cadrul celor 18 posturi desființate regăsindu-se și contestatorii M. I. D., M. A., D. M., B. E. E., N. A. M. din prezenta cauză, conform tabelului nominal aflat la filele 25-27 vol.II.
Potrivit Notei de fundamentare care a condus la emiterea deciziilor nr. 46/16.01.2013 și nr. 57/16.01.2013 – invocate ca temei al deciziilor de concediere – rezultă că, potrivit raportului întocmit de administratorul judiciar în executarea dispozițiilor judecătorului sindic date prin hotărârea de deschidere a procedurii insolvenței, s-a reținut că una din cauzele care au condus la starea de insolvență a societății intimate a fost aceea a supradimensionării personalului, una dintre măsurile necesare surmontării acestei stări fiind aceea a redimensionării structurii de personal, în scopul eficientizării activității și a reducerii cheltuielilor cu personalul angajat.
Din organigrama și statele de funcții depuse la dosar ,rezultă că posturile de inspector in domeniul securității si sănătății in munca, instalator tehnico sanitar, tehnician Principal, inspector incidente, referent de specialitate cu studii superioare nu se mai regăsesc în organigrama societății ,iar Biroului Administrativ,Biroul Achiziții,Biroul prevenire și protective și Biroul ISCIR, în care activau reclamanții M. I. D., M. A., D. M., B. E. E. și N. A. M.,nu mai figurează în organigrama societății
Tribunalul a menționat că, din perspectiva cauzelor desființării locului de muncă, prezintă relevanță consecințele ce urmează a fi obținute prin raportare la cauza care a generat măsura concedierii.
De asemenea, în speță, prezintă relevanță faptul că în noua structură organizatorică posturile inspector in domeniul securității si sănătății in munca, instalator tehnico sanitar, tehnician Principal, inspector incidente, referent de specialitate cu studii superioare, nu mai figurează, și nici Biroul Administrativ,Biroul Achiziții,Biroul prevenire și protective și Biroul ISCIR, în care activau reclamanții M. I. D., M. A., D. M., B. E. E. și N. A. M. .
Faptul că au avut loc relocări ale salariaților nu poate atrage nulitatea deciziilor contestate în prezenta cauză de reclamanții M. I. D., M. A., D. M., B. E. E. și N. A. M., deoarece ceea ce interesează în procedura concedierii este dacă locul de muncă al salariaților în numele și pentru care a fost formulată acțiunea au fost efectiv desființate și dacă desființarea locurilor de muncă a avut o cauză reală și serioasă. Împrejurarea că, ulterior, angajatorul a ocupat posturile reconfigurate în noua structură organizatorică, nu atrage nulitatea deciziilor contestate în prezenta cauză, în condițiile în care este cert că posturile ocupate de persoanele în numele și pentru care a fost formulată acțiunea în forma în care acestea figurau în structura organizatorică anterioară concedierii, au fost desființate.
În consecință, în condițiile în care opțiunea angajatorului pentru desființarea posturilor ocupate de reclamanții M. I. D., M. A., D. M., B. E. E. și N. A. M. a fost determinată de motive obiective, a fost analizată și a fost apreciată ca relevantă pentru activitatea societății, legalitatea și temeinicia măsurilor dispuse prin deciziile contestate în prezenta cauză nu poate fi negată.
În acest context se impune mențiunea că pentru a stabili dacă măsura de dispusă a avut o cauză reală și serioasă prezintă relevanță faptul că prin sentința civilă nr. 7222/2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, depusă, în copie, la filele nr. 249-256 din vol. I al dosarului, în baza art. 27 al. 1 din Legea 85/2006 s-a deschis procedura generală a insolvenței, ceea ce înseamnă că este evidentă că starea reclamantei impunea luarea unor măsuri care să poate conduce la atingerea scopului în raport de care a fost deschisă procedura generală a insolvenței.
De asemenea, tot pentru determinarea cauzei reale și serioase a concedierii prezintă relevanță faptul că, așa după cum rezultă din deciziile contestate, depuse, în copie, la în vol. I al dosarului, s-a avut în vedere Hotărârea Tribunalului București din data de 20.06.2012, prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței împotriva H. S.A.; situația specială în care se afla societatea, respectiv starea de insolvență, stare a patrimoniului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor necesare plății datoriilor certe, lichide și exigibile, care justifica măsuri urgente, inclusiv derogări de la normele generale și speciale de protecție a salariaților, necesare redresării activității economice și reducerii cheltuielilor de orice natură, inclusiv a cheltuielilor salariale, prin redimensionarea personalului salariat; s-a avut în vedere Raportul cu privire la cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență precum și Nota de fundamentare a măsurilor ce trebuie adoptate în vederea reorganizării societății inclusiv în ce privește crearea unei structuri organizatorice eficiente și de natură a reduce și costurile; pentru punerea în aplicare a deciziei Administratorului judiciar nr. 46/16.01.2013 s-au impus transformări și/sau desființări de posturi, printre care și desființarea posturilor indicate în deciziile contestate în prezenta cauză, aceste transformări și desființări de posturi fiind determinate de necesități de ordin managerial, pentru o mai eficientă organizare a activității, pentru reducerea unor costuri, care alături de celelalte măsuri dispuse în cadrul procedurii speciale a insolvenței să ducă, în cel mai scurt timp posibil, la redresarea activității și ieșirea societății din starea de insolvență.
Reclamanții mai afirmă că prin concedierea colectiva nu s-a atins scopul de maximizare a averii debitorului câtă vreme intimata a plătit salariaților concediați plați compensatorii prevăzute in Contractul colectiv de munca,
Cu privire la plățile compensatorii prevăzute de art. 4.110 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate, instanța considera ca trebuie avut in vedere faptul ca acestea au negociate de părți, pentru situațiile de concediere colectiva desfășurate in condițiile obișnuite, reglementate de Codul muncii si nu pentru situația speciala a concedierii intervenite in situația in care angajatorul s-ar afla in starea de insolvență.
D. fiind scopul reducerii de urgenta a costurilor si a luării tuturor masurilor necesare redresării situației economico financiare a societății aflate in stare de insolvență, pentru a evita . a apreciat ca dispozițiile prevăzute de CCM la nivel de unitate privind acordarea plaților compensatorii deveneau inoperante pentru o astfel de situație, intimata putându-se prevala de imposibilitatea fortuita de executare reglementata de art. 1634 cod civil.
Instanța a reținut că, inițial, intimata a apreciat ca obligația asumata prin CCM, de plata a salariilor compensatorii in caz de concediere nu mai era susceptibilă de executare, întrucât împrejurările în care trebuia executată erau radical diferite fata de cele in care a fost asumata la data semnării contractului colectiv de munca, când circumstanțele economico-financiare erau diferite, astfel încât nu a plătit salariaților disponibilizați salarii compensatorii.
In timpul judecării prezentei cauze, intimata a plătit salariaților concediați salarii compensatorii, dar nu de buna voie, ci ca urmare a faptului ca a fost obligata prin sentința judecătoreasca data de judecătorul sindic.
În condițiile în care, intimata a plătit salariaților concediați salarii compensatorii, dar nu de buna voie, ci ca urmare a faptului ca a fost obligata prin sentința judecătoreasca data de judecătorul sindic, nu se poate dispune anularea deciziilor pe considerentul că nu s-a atins scopul de maximizare a averii debitorului.
Pentru motivele de fapt și de drept anterior expuse, se vor respinge contestațiile formulate de reclamanții M. I. D., M. A., D. M., B. E. E. și N. A. M., astfel cum au fost precizate și completate ,deoarece deciziile contestate de aceștia sunt emise în mod legal, situație în care nu se poate constata nulitatea deciziilor contestate în prezenta cauză, nu se poate dispune reîncadrarea reclamanților pe funcțiile deținute anterior desfacerii contractelor individuale de muncă, astfel cum s-a solicitat prin acțiune și pârâta nu poate fi obligată la plata despăgubirilor, în sensul solicitat prin acțiune.
În ceea ce privește cererea reconvențională în privința reclamațiilor M. I. D., M. A., D. M., B. E. E. și N. A. M., se va dispune respingerea acesteia ca neîntemeiată, în condițiile în care acțiunea principală va fi respinsă, deoarece nu au obligația restituirii plăților compensatorii indexate cu rata inflației, precum și dobânda aferentă acestora de la data încasării și până la data restituirii integrale, în condițiile în care deciziile contestate în prezenta cauză, și care au format obiectul acțiunii, sunt legale și temeinice.
În condițiile în care, în speță, așa cum anterior s-a mai menționat, contestația va fi respinsă ca neîntemeiată, înseamnă că nu se poate dispune repunerea părților în situația anterioară în sensul menționat în cererea reconvențională în privința acestora.
În privința reclamanților P. G. M. și B. G., instanța apreciază că deciziile de concediere cu nr 800/6.02.2013 și nr. 806/06.02.2013 emise de intimată sunt lovite de nulitate din perspectiva dispozițiilor 76 litera c) Codul muncii, ce prevăd obligativitatea indicării în cuprinsul deciziilor de concediere a criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, conform art. 69 alin. 2 lit. d) C. muncii, în ipoteza concedierii colective.
Este adevărat ca Legea nr 85/2006 privind procedura insolventei conține o reglementare specială cuprinsă la art. 86 alin. 6 din Legea 85/2006 potrivit căreia, prin derogare de la prevederile Codului muncii, cu modificările și completările ulterioare, după data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitoarei se va face de urgență de către administratorul judiciar/lichidator, fără a fi necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă.
Procedura concedierilor colective este reglementata de art. 68-73 Codul muncii si privește informarea, consultarea salariaților in vederea stabilirii metodelor de evitare a concedierilor colective, sau de reducere a numărului salariaților concediați si de atenuare a consecințelor concedierii prin recurgerea la masuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesionala a salariaților concediați precum și notificarea autorităților publice abilitate.
Rațiunea edictării art. 86 alin 6 din Legea falimentului, text de lege,derogator de la dispozițiile Codului muncii, se explica prin faptul ca după deschiderea procedurii, desfacerea contractelor individuale de munca ale salariaților se face, după cum dispun prevederile art. 86 alin 6, in regim de urgenta, or, urmarea procedurii concedierii colective reglementata de dispozițiile art. 68-73 Codul muncii presupune întârzierea momentului emiterii deciziilor de concediere, câtă vreme, potrivit dispozițiilor art. 72 alin 1 Codul muncii notificarea inspectoratului teritorial de munca si a agenției de ocupare a forței de munca se face cu cel puțin 30 de zile înainte de emiterea deciziilor de concediere, durata care poate fi si prelungita conform dispozițiilor art. 73 alin 2 codul muncii.
Însa Legea falimentului scutește administratorul judiciar sau lichidatorul de parcurgerea procedurii concedierii colective, iar nu și de respectarea celorlalte obligații impuse de Codul muncii, cum este obligația de a emite deciziile de concediere care sa cuprindă mențiuni obligatorii prevăzute de 76 codul muncii.
Or, dispozițiile art. 76 susmenționate prevăd că:
,,Deciziile de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu:
a) motivele care determină concedierea;
b) durata preavizului;
c) criteriile de stabilire a ordinii de priorități, conform art. 69 alin. (2) lit. d) numai în cazul concedierilor colective;
d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64”
Deciziile de concediere fiind un act individual si nu colectiv trebuie sa indice in concret criteriul avut in vedere in ceea ce-l privește pe salariat si care a dus la concedierea sa colectiva.
Dispozițiile art.76, lit. c trebuie interpretate in sensul ca deciziile trebuie sa precizeze de ce acel salariat a fost inclus pe lista de concediere si nu a putut fi menținut in ființa contractul sau de munca.
Criteriile general obligatorii ce trebuie avute in vedere de intimata, pentru stabilirea ordinii de prioritate in cazul concedierilor colective sunt prevăzute in speța de art. 4.112 din Contractul colectiv de munca la nivel de unitate depus in extras la dosar.
Însa dispozițiile art.76, lit. c) Codul muncii trebuie interpretate in sensul ca deciziile de concediere trebuie sa nominalizeze concret care din criteriile ce stau la baza stabilirii ordinii de concediere colectiva ce au fost avute in vedere de angajator in cazul salariatului fata de care iși produce efecte deciziile de concediere, și nu trebuie interpretate in sensul ca in deciziile trebuie sa se reproducă textual dispozițiile din contractul colectiv de munca, referitoare la ordinea concedierii.
In lipsa indicării motivului concret al concedierii reclamanților P. G. M. și B. G. instanța nu poate verifica daca angajatorul a respectat dispozițiile art.4.112 din Contractul Colectiv de Munca la nivel de unitate ce dispun in sensul ca la aplicarea efectiva a reducerii de personal după reducerea posturilor vacante de natura celor desființate, masurile trebuie sa se efectueze in ordine: salariații care cumulează doua sau mai multe funcții, salariații care cumulează pensia pentru limita de vârsta cu salariul, salariații îndeplinesc condițiile de vârsta standard si stagiu si cotizate, etc, sau daca angajatorul a respectat dispozițiile art. 69 alin 3 Codul muncii ce prevăd ca :,,Criteriile prevăzute la alin. (2) lit. d) se aplică pentru departajarea salariaților după evaluarea realizării obiectivelor de performanță.”
Nu poate fi acceptata susținerea in sensul ca administratorul judiciar al intimatei era scutit sa respecte procedura selecției salariaților supuși concedierii si implicit sa menționeze in deciziile de concediere criteriul concret avut in vedere la selecția salariatului concediat, întrucât mergând pe acest raționament, s-ar ajunge la concluzia administratorul judiciar poate alege arbitrar salariații ce urmează a fi concediați, doar pe considerentul că unitatea angajatoare se află în insolvență. Or, legiuitorul a urmărit doar urgentarea operațiunilor de disponibilizare iar nu caracterul discreționar al încetării raporturilor de muncă.
Nu se pune problema aplicării unor criterii de selecție, si implicit a menționării acestui criteriu in deciziile de concediere câtă vreme, postul desființat este un post unic in cadrul unei structuri a unității angajatoare.
In cazul acestor reclamanți însă, posturile deținute, acelea de conducător auto nu erau posturi unice.
Reclamanții P. G. M. și B. G. au fost a fost angajați in cadrul societății intimate pe posturi de conducător auto la C. Transporturi din cadrul SH Târgu J., posturi pe care 1e-au ocupat pana la data concedierii.
Așa cum rezultă din decizia nr. 57/16.01.2013, Biroul Transporturi din cadrul SH Târgu J. a fost desființat, însa activitatea de transport a societății se regăsește la C. Administrativ - Transporturi din cadrul Serviciului Managementul Utilităților al SH Târgu J..
Cu alte cuvinte, intimata a decis ca din toate posturile de conducători ce existau înainte in cadrul tuturor Biroului Transporturi sa păstreze doar posturi, care sa se regăsească exclusiv la C. Administrativ - Transporturi din cadrul Serviciului Managementul Utilităților al SH Târgu J..
In cadrul acestui din urma C. apar 3 posturi de conducători auto, fata de 7 posturi existente anterior concedierii colective. Cele 3 posturi, sunt ocupate de conducători auto ,relocați din cadrul Biroului Transporturi.
După cum recunoaște si intimata, s-a făcut o selecție pentru a se stabili care dintre conducătorii auto sa fie concediați si s-a de avut în vedere vechimea in funcție cat si experiența profesionala pe acest post, respectiv, menținerea salariaților cu experiență pe post și vechime în muncă mai mare.
A susținut intimata ca a aplicat criteriul de prioritate al vechimii în muncă, arătând că ceilalți conducători auto care au fost relocați aveau o vechime mai mare în aceste funcții.
Instanța a reținut însa ca Deciziile de concediere in discuție nu fac nici o mențiune cu privire la criteriul care a condus la concedierea reclamanților P. G. M. și B. G., respectiv cu privire la criteriul de selecție aplicat, pentru departajarea persoanelor deținând aceleași posturi.
D. fiind caracterul formal al deciziilor de concediere, fapt ce rezultă din reglementarea imperativă a dispozițiilor art. 76 Codul muncii precum si din cea a dispozițiilor art.79 Codul Muncii ce prevăd că „în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în deciziile de concediere „lipsa din cuprinsul deciziilor de concediere a uneia dintre mențiunile obligatorii prevăzute de lege, nu poate fi complinită prin acte anterioare, concomitente sau ulterioare întocmirii acestei decizii, si nici prin apărări făcute de angajator cu ocazia judecării contestației împotriva deciziilor de concediere.
În consecință, pentru argumentele anterior expuse, în baza art. 80 C. muncii, instanța va admite în parte acțiunea, astfel cum a fost completată, va anula deciziile nr 800/6.02.2013 și nr. 806/06.02.2013 emise de intimată, va dispune reintegrarea contestatorilor în funcția deținuta anterior concedierii și va obliga intimata să plătească contestatorilor o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data concedierii, până la reintegrarea efectivă.
Instanța a respins cererea de obligare a intimatei si la plata dobânzii legale aplicata la despăgubirea susmenționata întrucât apreciază, pe de o parte, ca dispozițiile art.80 Codul muncii, instituie un caz de evaluare legală a prejudiciului, nefiind permisă evaluarea judecătorească, iar pe de altă parte acordarea actualizării cu rata inflației cumulată cu dobânda legală ar însemna o dublă acoperire a prejudiciului constând in beneficiul nerealizat, fapt nepermis de lege.
Având în vedere împrejurarea că instanța a anulat deciziile emise de intimată, și a dispus reintegrarea contestatorilor în funcția deținută anterior concedierii devine aplicabil principiul retroactivității potrivit căruia nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor ci si pentru trecut.
Retroactivitatea presupune înlăturarea efectelor deciziilor de concediere care s-au produs intre momentul emiterii acesteia si cel al anularii sale, ajungându-se in situația in care, nu ar fi intervenit niciodată concedierea.
Altfel spus, hotărârea judecătoreasca prin care o decizie de concediere a fost anulata cu repunerea in situația anterioara presupune ca raportul juridic dintre angajator si salariat nu a încetat niciodată.
Față de împrejurarea că acordarea plaților compensatorii este determinata de concedierea salariaților fără culpa acestora, iar repunerea in situația anterioara presupune ca raportul juridic dintre angajator si salariat nu a încetat niciodată, tribunalul a admis în parte cererea reconvenționala formulată de reclamanta . E. ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE H. SA. prin administrator judiciar, EURO INSOL SPRL în contradictoriu cu pârâții - contestatori P. G. M. și B. G..
A fost obligat pârâtul – contestator P. G. M. să restituie reclamantei . E. ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE H. SA suma netă de 36.152 lei aferentă sumei brute de 45.264 lei ,încasată cu titlu de plăți compensatorii,astfel cum rezultă din înscrisul depus la fila 391 volumul I dosar.
A fost obligat pârâtul – contestator B. G. să restituie reclamantei . E. ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE H. suma netă de 26.869 lei aferentă sumei brute de 33.948 lei, încasată cu titlu de plăți compensatorii,astfel cum rezultă din înscrisul depus la fila 391 volumul I dosar.
Având în vedere că plățile compensatorii au fost achitate ca urmare a încetării raporturilor de muncă, măsură dispusă de intimata –reclamantă și apreciată de instanță ca nelegală ca urmare a nerespectării prevederilor legale și mai mult decât atât achitarea plăților compensatorii a fost efectuată în baza unei sentințe judecătorești, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru acordarea daunelor interese, instituite prin prevederile art.1530 și următoarele din codul civil, în sensul că nu se poate reține în sarcina pârâților contestatori vre-o culpă pentru nerestituire plăților compensatorii, în condițiile în care obligația acestora se naște, abia la data pronunțării sentinței, ca urmare a anulării deciziei de concediere și dispoziției instanței cu privire la restituirea sumelor, văzând și prevederile art.1534 alin.2 din Codul civil potrivit cărora debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu minimă diligență, tribunalul a respins capetele de cerere având ca obiect obligarea cu pârâților - contestatori P. G. M. și B. G. la plata dobânzilor aferente sumelor restituite, respectiv actualizarea acestor sume cu indicele de inflație,ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal și motivat, atât apelanta-intimată . E. ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE H. SA, prin administrator judiciar, EURO INSOL SPRL, cât și apelantul-contestator S. H. HIDROSIND, în numele și pentru membrii de sindicat reclamanți .
În motivarea apelului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.466 C.pr.civ., apelanta-intimată . E. ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE H. SA, prin administrator judiciar, EURO INSOL SPRL, a solicitat modificarea parțiala a sentinței apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulata de P. G. și B. G. ca neîntemeiată, pentru următoarele motive:
S.C. P.E.E.H. H. S.A., la momentul la care a dispus concedierea salariaților Pahontu G. si B. G. era o societate aflată în procedura insolvenței, reglementată de legea nr. 85/2006.
Apelanții - contestatori P. G. și B. G. au fost concediați prin deciziile nr. 800/06.02.2013 si 806/06.02.2013, în cadrul concedierii colective ce a avut loc la nivelul societății intimate în cursul lunilor ianuarie - februarie 2013.
Concedierea colectivă a apărut ca necesitate în urma rapoartelor întocmite la nivel de societate, după deschiderea procedurii insolvenței.
Legalitatea și concordanța măsurilor luate de administratorul judiciar cu cele dispuse de judecătorul sindic prin hotărârea de deschidere a procedurii insolvenței, cu privire la redimensionarea structurii de personal, astfel cum acestea au fost dispuse încă din luna ianuarie 2013, prin Decizia 46 și continuate succesiv în lunile mai și iunie 2013, au fost confirmate prin Sentința civila nr. 6251/20.06.2013, pronunțata de judecătorul sindic in dosarul de insolventa nr._/3/2012, prin care acesta a aprobat Raportul de activitate întocmit de administratorul judiciar EURO INSOL SPRL și Planul de reorganizare a debitoarei . în cuprinsul căruia în Capitolul 9 - Strategia de reorganizare a H. SA - la pct.9.1.7. - Renegocierea Contractului colectiv de munca, restructurarea personalului și a organigramei. Structura interna și organizarea internă, din cuprinsul Planului de reorganizare, aprobat de adunarea creditorilor în ședința din data de 18.06.2013 cuprinde și criteriile de reorganizare avute în vedere la aprobarea structurii organizatorice și a numărului de personal, pentru fiecare dintre cele trei etape în care s-a desfășurat acest proces.
În ceea ce îi privește pe salariații Pahontu G. si B. G., instanța de fond a constatat ca apelanta intimată a încălcat prevederile art. 76 lit. c) din Codul Muncii, fapt ce a dus la nulitatea deciziilor de concediere emise cu privire la cei 2 contestatori.
Consideră criticabila soluția instanței de fond in raport cu inaplicabilitatea art. 76 lit. c) din Codul Muncii în prezenta speța.
Având în vedere scopul reglementarilor art. 86 alin. (6) din Legea 85/2006, rezultă că societatea nu avea obligația de a respecta prevederile art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, prevederi aplicabile numai în cazul desfășurării unei concedieri colective, conform procedurii generale, comune, reglementată de Codul Muncii prin dispozițiile de la art. 69-73.
Ori, la lit. d) a alin. (2) al art. 69 se menționează faptul că în perioada în care au loc consultări cu reprezentanții salariaților se stabilesc și criteriile ce vor fi avute în vedere la stabilirea ordinii de prioritate la concediere.
Față de împrejurarea că stabilirea criteriilor de selecție în vederea concedierii reprezintă o etapă a procedurii concedierii colective, de la aplicarea căreia este exceptată societatea pe durata stării de insolvență și față de cerința exclusivă din cuprinsul art. 76 alin.(l) lit. c) din Codul Muncii conform căreia criteriile ce trebuie să se regăsească în cuprinsul deciziilor de concediere sunt "criteriile de stabilire a ordinei de priorități, conform art. 69 alin.(2) lit. d)", este fără dubiu faptul că neregăsirea criteriilor de selecție la concediere în cuprinsul deciziilor de concediere, nu poate reprezenta o încălcare de procedură care să atragă nulitatea absolută a deciziei conform art. 78 din Codul muncii.
Susținerea instanței de fond cu privire la faptul că în cazul unei astfel de concedieri sunt aplicabile criteriile stabilite convențional de partenerii sociali în CCM (art. 4.112), nu are nici un temei de drept față de dispozițiile art. 76 alin.(l) lit. c) din Codul Muncii care face trimitere directa si exclusiva la criteriile stabilite conform art. 69 lit. d) si se refera la criterii stabilite cu ocazia consultărilor cu reprezentanții salariaților, deci altele decât cele stabilite convențional în Contractul colectiv de muncă.
În condițiile în care voința legiuitorului ar fi fost în sensul aplicării și a altor criterii, altele decât cele stabilite cu ocazia consultărilor, cum ar fi cele stabilite în CCM, nu ar fi făcut o trimitere expresă și exclusivă la prevederile art. 69 alin.(l) lit. d) din Codul Muncii.
Ori, atâta timp cât legea exceptează concedierile colective efectuate în timpul insolvenței de la aplicarea etapei procedurii concedierii colective și implicit a celei de stabilire a criteriilor în vederea selecției pentru concediere, a pretinde unui angajator să respecte această obligație ar însemna o aplicare parțială a art. 69 din Codul muncii, ceea ce lege insolvenței nu prevede.
În acest sens s-au pronunțat și instanțele de judecată în spețe identice cu prezenta și care au avut ca obiect contestarea deciziilor de concediere emise de aceeași intimată . durata perioadei de insolvență, cu privire la salariați ai săi de la diferite sucursale, concediați în aceeași etapă de reorganizare (ianuarie - februarie 2013) cu apelanții contestatori din prezenta cauză.
Astfel, instanța de fond a înțeles să aplice o sancțiune apelantei intimate, constând în anularea deciziilor de concediere emise, pentru încălcarea unei obligații de forma care nu este prevăzută de nici un text de lege, deoarece art. 76 lit. c) nu se refera la criteriile prevăzute in contractul colectiv de munca, iar o interpretare în acest sens este excesiva si depășește voința legiuitorului, care nu a lăsat loc interpretărilor prin trimiterea exclusiva care o face.
instanța de fond a statuat că nu poate fi acceptata susținerea în sensul că administratorul judiciar al intimatei era scutit sa respecte procedura selecției salariaților supuși concedierii [...] întrucât mergând pe acest raționament s-ar ajunge la concluzia ca administratorul judiciar poate alege arbitrar salariații ce urmează a fi concediați, doar pe considerentul că societatea se afla în insolventa.
Aceasta concluzie este greșita deoarece, chiar dacă susține ca era scutita de la respectarea procedurii prevăzute la art. 69-73 Codul muncii și implicit de la aplicarea art. 76 lit. c), societatea nu a susținut niciodată că ar fi scutiți de la respectarea procedurii de selecție a salariaților suspuși concedierilor, în caz contrat ajungându-se la selectări arbitrare a salariaților ce urmează a fi concediați și concedieri abuzive.
Din contra, apelanta intimată a susținut că au fost aplicate criterii de selecție la concediere in cazul celor 2 contestatori și a detaliat modul cum au fost acestea aplicate prin întâmpinare.
De altfel, se poate observa că în cazul de față, societatea a făcut dovada aplicării criteriilor de prioritate la concediere, respectiv criterii profesionale (vechime si experiența pe post), însa instanța de judecata nu a analizat aceste apărări pentru a vedea daca sunt pertinente și obiective, anulând deciziile de concediere exclusiv pe nerespectarea formei.
In ceea ce privește temeiul de drept în baza căruia instanța a anulat deciziile de concediere datorita faptului că nu au fost incluse criteriile aplicate efectiv în deciziile de concediere, acesta este art. 79 din Codul Muncii.
Apelanta-intimată consideră criticabila aceasta interpretare deoarece art. 79 se refera la faptul ca angajatorul nu poate invoca în fata instanței alte motive de fapt și de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
Ori, prin apărarea referitoare la modul cum au fost aplicate criteriile de prioritate la concediere, nu se încearcă schimbarea în nici un fel a motivării în fapt și în drept a concedierii.
Motivarea în fapt și în drept a fost analizata de către instanța de fond odată cu critica de nerespectare a art. 76 lit. a), iar concluzia instanței de fond a fost ca: „legiuitorul impunând ca si condiție de legalitate, indicarea in cuprinsul deciziei de concediere a motivelor de care se prevalează angajatorul, cerința îndeplinita in speța.
In concluzie s-a constatat faptul că, concedierea este motivata atât în fapt, cât și în drept, iar motivele invocate au fost confirmate de probele administrate în cauza.
Instanța de fond nu a analizat pe fond apărările făcute de către apelanta intimată cu privire la aplicarea criteriilor de prioritate la concediere referitoare la vechime si experiența pentru a departaja cei 7 conducători auto.
Astfel, aceasta a arătat că unde a fost vorba de post unic desființat, nu s-a pus problema aplicării criteriilor de prioritate la concediere, iar unde au fost mai multe posturi similare, din care urma a fi desființate numai unele și nu toate, a aplicat criteriile profesionale de departajare, respectiv în cazul celor 2 contestatori Pahontu si B., cel al vechimii și experienței pe post.
Ca o consecința a reorganizării ,s-a hotărât desființarea Biroului Transporturi din care făceau parte și apelanții contestatori, atribuțiile acestui birou fiind preluate de către compartimentul Administrativ Transporturi din cadrul Serviciului Managementul Utilităților, în componenta căruia au fost prevăzute doar 3 posturi de conducători auto, celelalte 4 posturi de conducători auto din cadrul Biroului Transporturi fiind desființate.
Pentru a păstra cei mai vechi și mai experimentați conducători auto, s-a trecut la compararea șoferilor .Data fiind vechimea mai redusa in funcția de conducător auto a apelanților contestatori Pahontu G. si B. G., față de cea a celor 3 conducători auto păstrați în cadrul societății, precum si criteriile de reorganizare menționate la art. 3 din decizia 57/16.01.2013, s-a hotărât desființarea posturilor ocupate de aceștia .
Prin urmare, deși nu au fost menționate expres in deciziile de concediere, în mod corect au fost aplicate criteriile de prioritate la concedieri - criterii profesionale, fiind păstrați în societate salariații care aveau cea mai mare vechime pe funcția de conducător auto in cadrul societății.
În motivarea apelului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.466 C.pr.civ., apelantul contestator S. H. HIDROSIND, în numele și pentru membrii săi M. I. D., M. A., D. M., B. E. E., N. A. M., P. G. M., și B. G., a solicitat schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecata principale in totalitate, atât în ceea ce privește toate motivele de nulitate invocate pentru toți reclamanții, inclusiv pentru cei cărora a fost admisa acțiunea, cât și în ceea ce privește constatarea nulității absolute a tuturor deciziilor de concediere, respectiv și a celor emise de apelanta intimată pentru apelanții contestatori M. I. D., M. A., D. M., B. E. E. si N. A. M. și obligarea apelantei intimate la plata cheltuielilor de judecata, pentru următoarele motive:
In ceea ce privește nerespectarea dreptului de preaviz, instanța a dat o soluție greșita, calculând greșit curgerea termenului de preaviz, precum și a împlinirii acestuia, prin neaplicarea dispozițiilor art. 2553 C. civil care stipulează ca prima zi, cea în care începe să curgă termenul nu se ia în calcul.
Având în vedere ca prevederile codului muncii și ale legii 85/2006 nu dispun cu privire la calculul termenelor, se aplica norma generala, respectiv Noul Cod Civil, respectiv când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului.
Instanța a pierdut din vedere ca termenul efectiv de preaviz trebuia să fie un termen de 15 zile lucrătoare, înlăuntrul a 17 zile lucrătoare de preaviz, fără a se lua deci în calcul ziua în care începe să curgă, și ziua în care se sfârșește, astfel încât decizia de concediere trebuia să-și producă efectele in cea de-a 18 zi, adică începând cu data de 12.02.2013, nu de 08.02.2013.
Instanța a ignorat situația speciala a reclamantelor B. E. E. si N. A. M., care s-au aflat în concediu medical în perioada preavizului, ceea ce a determinat suspendarea curgerii acestuia.
Mai mult, în cazul doamnei N., din decizia de concediere rezulta ca raportul de munca a încetat în data de 13 februarie 2013, în condițiile în care dovada de primire a preavizului este din data de 1 februarie 2013.
Conform art. 50 din codul muncii și art. 4.97 alin 4 lit. b din CCM, constituie suspendare de drept a contractului individual de munca, perioada în care salariatul s-a aflat în concediu pentru incapacitate temporară de muncă.
Codul muncii impune prin art. 49 al. 6 că în cazul suspendării contractului individual de munca, se suspenda toate termenele care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de munca, cu excepția situațiilor în care contractul individual de munca încetează de drept. De altfel, si art. 73 din codul muncii, prevede în alin. 3 că în situația în care în perioada de preaviz contractul de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător.Ca atare în perioada în care apelantele contestatoare s-au aflat în concediu medical, termenul de preaviz a fost suspendat. Evident ca salariatele nu au beneficiat de termen de preaviz de 15 zile.
Alt motiv de nulitate absoluta îl reprezintă încălcarea dispozițiilor art. 60 al. 1 din codul muncii, coroborate cu art. 154 din legea insolventei.
Apelantele contestatoare s-a aflat în concediu medical inclusiv la data concedierii.
Art. 60 al. 1 lit. a din codul muncii si Contractul Colectiv de munca, instituie interdicția concedierii salariaților pe durata incapacității temporare de munca, stabilita prin certificat medical conform legii.
Consideră însa că această interdicție nu a fost înlăturata de faptul ca societatea se afla în procedura insolventei, pe de o parte întrucât alin 2 al art. 60 înlătura interdicția numai în cazul „reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului", or H. nu se afla nici în reorganizare judiciara, în sensul art. 3 alin 1 pct. 20 din Legea 85/2006 și nici in faliment, ci într-o situație premergătoare reorganizării sau falimentului, respectiv în perioada de observație, astfel cum este definita expres de art. 3 alin 1 pct. 15 din Legea 85/2006.
Se prevede în art. 154 indice 2 din Legea 85/2006 „Orice decăderi, limitări, interdicții ori altele asemenea instituite prin norme legale sau prevederi contractuale pentru cazul deschiderii procedurii de insolvență vor fi aplicabile doar de la data deschiderii falimentului. Dispozițiile contrare se abrogă".
Ca atare, încălcarea protecției conferite de lege prin art. 60 alin 1 se putea face numai în situația în care societatea intra în faliment, nicidecum în procedura în care societatea se afla în observație.
Codul muncii este adoptat în anul 2003, iar legea insolvenței 85/2006 a intrat în vigoare ulterior normei de dreptul muncii. Articolul 154 din legea insolvenței abroga implicit prevederile codului muncii referitoare la excepția prevăzută în art. 60, în sensul ca aceasta excepție urmează să fie aplicabila doar de la data deschiderii falimentului, nu și în perioada de reorganizare judiciara.
Apelantul consideră că termenul de preaviz de 15 zile lucrătoare este nelegal, salariații trebuind că beneficieze de un termen de 20 de zile lucrătoare, având în vedere art. 86 al. 5 din legea 85/2006, coroborate cu cele ale art. 75 din codul muncii, în vigoare la emiterea deciziei.
Inclusiv CCM instituie un drept de preaviz de 20 de zile lucrătoare, respectarea convenției colective fiind imperativa, potrivit art. 41 al. 5 din Constituție.
Menționarea în cadrul art. 86 din legea 85/2006, a termenului de 15 zile de preaviz este caduca, întrucât acest termen a fost implicit înlocuit/abrogat prin modificarea adusa Codului muncii în 2011, prin care s-a instituit un termen de 20 de zile.
Deciziile de concediere sunt lovite de nulitate, întrucât angajatorul a încălcat dreptul la informare și consultare in caz de concediere colectiva, instituit ca drept fundamental de art. 27 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene si in Directiva 98/59/CE si de art. 29 din Cartea Sociala Europeana a Consiliului Europei.
Instanța a reținut în mod absurd ca Directiva nu se aplica decât statelor membre, nu și subiecților persoane fizice, iar pe de alta parte că puterea normei europene, transpusa, poate fi limitata de o lege interna.
Instanța a ignorat în totalitate celelalte prevederi ale tratatelor europene, care completează norma directivei: art. 29 din Cartea Sociala Europeana a Consiliului Europei .Prevederile Cărții Sociale Europene sunt recunoscute expres de Tratatul privind Uniunea Europeană:
Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii prevede imperativ ca "Lucrătorilor sau reprezentanților acestora li se garantează, la nivelurile corespunzătoare, informarea și consultarea în timp util, în cazurile și în condițiile prevăzute de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale.
Dreptul fundamental european la informare si consultare al salariaților in caz de concediere, a fost preluat ulterior si de Directiva 98/59/CE, transpusa integral in legislația interna, respectiv în Codul muncii.
In atare situație, judecătorul este obligat să dea eficienta normelor europene care garantează acest principiu fundamental.
Forța obligatorie a acestor norme europene, înfrânge derogarea prevăzută în legislația interna cu privire la înlăturarea dreptului la consultare si informare al salariaților in caz de concediere colectiva, atunci când angajatorul este in insolventa.
Chiar daca nu ar fi luat în calcul Directiva, trebuia aplicata direct norma imperativa prevăzută de Carta Sociala Europeana a Consiliului Europei si de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii.Ambele acte europene au valoare de Tratat, având prioritate față de legislația naționala, potrivit Constituției, producându-si efectele independent de Directiva 98/59/CE.
Invocă apelantul si dispozițiile din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate, care instituie drepturile salariatilor la informare si la consultare, in caz de inițiere a procedurii concedierii colective, drepturi care nu au fost respectate de angajator .
Un alt motiv de nulitate al deciziilor de concediere, îl reprezintă încălcarea prevederilor art. 76 lit. a din codul muncii - neindicarea motivelor efective care determina concedierea. Deciziile de concediere nu sunt motivate, nici din perspectiva impusa de codul muncii, prin raportare la art. 65 si nici prin raportare la art. 86 al. 1 si al. 5 din legea insolventei.
Toate deciziile au un conținut identic, fără a fi făcuta vreo mențiune cu privire la cauzele concrete care au determinat desfacerea fiecărui contract în parte.
Menționarea unui articol din legea insolventei și invocarea unei cauze generale - greutatea economica - nu acoperă exigenta art. 76 din codul muncii, care instituie obligativitatea motivării măsurii concedierii, pentru a se putea cenzura temeinicia si legalitatea sa.
Singura derogare în materie este cea prevăzută de art. 86 alin.6 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei (derogare care, din punctul de vedere al apelantului contestator, nu se aplica, având în vedere norma europeana).
Simpla intrare în insolventa a unui angajator nu determina concedierea salariaților, mai ales ca societatea si-a manifestat clar dorința de reorganizare.
Se impunea ca, pentru respectarea dispozițiilor art. art. 76 din codul muncii, deciziile de concediere sa fie motivate sub aspectul necesitații desființării fiecărui post in parte, prin raportare la cauza reala si serioasa a desființării postului și la procentul de maximizare a profitului.
Depunerea deciziei 46/2013, nu acoperă obligația motivării în interiorul deciziei de concediere a aspectelor concrete ce au determinat restructurarea posturilor. Noțiunea de supradimensionare nu este prin ea însăși o cauza, societatea asumându-si obligațiile angajării la momentul încheierii contractelor de munca.
Practic, în optica judecătorului, simpla intrare în insolventa exclude deciziile de concediere controlului instanței, fiind de la sine înțeles că acestea sunt legale. Soluția încalcă flagrant dreptul la judecata cauzei de către un judecător imparțial, care nu aplica in cauza prejudecăți în locul unei judecați efective.
Articolul 86 din Legea 85/2006, instituie cu caracter de principiu că toate „contractele in derulare se considera menținute la data deschiderii procedurii". Totodată alin 1 al art. 86 stipulează și excepția de la acest principiu stabilind că "în vederea creșterii la maximum a valorii averii debitorului, administratorul judiciar/lichidatorul poate sa denunțe orice contract", arătând în alineatele ce urmează, ale aceluiași articol, care sunt condițiile în detaliu prin care se poate denunța un contract, la alin. 5 si alin. 6, făcându-se referiri la contractele individuale de munca.
Din interpretarea sumara a dispozițiilor art. 86 se poate vedea ca orice denunțare a unui contract trebuie subsumata condiției generale exprimate la alin 1 si anume aceea ca denunțarea să fie făcuta „în vederea creșterii la maximum a valorii averii debitorului".
In aceste condiții, si denunțarea contractelor individuale de munca trebuie apreciata din prisma prevederilor art. 86 al. 1 din legea 85/2006, cu atât mai mult cu cât s-a invocat starea de insolventa în justificarea concedierilor.
Administratorul judiciar a dispus măsura denunțării unilaterale a unui număr de 150 de contracte individuale de munca, încălcând flagrant condiția impusa de art. 86 din legea 85/2006, de creștere la maximum a averii debitorului.
Instanța considera în mod nelegal că angajatorul nu ar datora salariile compensatorii prevăzute în CCM, întrucât executarea CCM nu ar fi obligatorie în cadrul procedurii insolventei.
Aceasta motivare a instanței este total nelegala, dar și în neconcordanta cu principiile Codului Muncii pe care judecătorul trebuie că le respecte :Art. 148 din Codul Dialogului Social, Art. 152 din CDS ,Art. 41 al. 5 din Constituția României .
In atare condiții, judecătorul nu poate considera, în lipsa unei prevederi exprese, că în procedura insolvenței, contractul colectiv de munca își încetează aplicarea.
Prin urmare concedierea colectiva atrage obligarea angajatorului la plata unor drepturi compensatorii de până la 48 de salarii de baza brute.Ca atare, măsura este departe de „a maximiza averea debitorului", ci incalca si mai mult masa credala.
Mai mult decât atât, in conformitate cu art. 123 din Legea 85/2006 creanțele izvorâte din raporturile de munca sunt creanțe prioritare.
Susținerea potrivit căreia, salariile compensatorii erau prevăzute doar pentru activitatea de dinaintea insolventei, nefiind obligat angajatorul sa le acorde și în prezent, este nelegala.
Așadar, nu se poate susține ca aceste sume nu vor fi plătite pentru salariații concediați, ceea ce va conduce la o împovărare a societății, întrucât își va plăti foștii salariați pentru a sta 4 ani acasă.De altfel aceste salarii compensatorii au fost deja achitate, tuturor celor concediați in februarie 2013, inclusiv celor care nu erau parte in dosarele sus amintite. Reclamanților le-au fost achitate deja aceste drepturi.
în realitate, disponibilizările constituie o cheltuiala excesiva, nu o economie pentru H., cu atât mai mult cu cât aceasta este pusa să plătească fără însă a se mai bucura de productivitatea salariaților pentru care plătește despăgubirile.
Un alt motiv de nulitate îl constituie acela ca decizia de concediere a fost semnata de o alta persoana decât cea prevăzută de dispozițiile art. 49 din Legea 85/2006.
In mod greșit instanța a reținut ca desfacerea contractelor individuale de munca nu face parte din activitatea curenta a societății.
Societatea H. se afla la momentul emiterii deciziilor in perioada de observație.
Potrivit art. 49 din Legea 85/2006, „Pe perioada de observație, debitorul va putea să continue desfășurarea activităților curente și poate efectua plăți către creditorii cunoscuți, care se încadrează în condițiile obișnuite de exercitare a activității curente, după cum urmează:Sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de reorganizare, în sensul art. 28 alin. (1) lit. h), și nu i-a fost ridicat dreptul de administrare;Sub conducerea administratorului judiciar, dacă debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare".
In conformitate cu art. 18 din Legea 85/2006 „După deschiderea procedurii, adunarea generală a acționarilor/asociaților debitorului, persoană juridică, va desemna, pe cheltuiala acestora, un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte interesele societății și ale acestora și să participe la procedură, pe seama debitorului. După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidator care îi conduce și activitatea comercială, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acționarilor/asociaților".
Potrivit art. 47 din Legea insolventei, „Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare - constând în dreptul de a-și conduce activitatea, de a-și administra bunurile din avere și de a dispune de acestea -, dacă acesta nu și-a declarat, în condițiile art. 28 alin. (1) lit. h) sau, după caz, art. 33 alin. (6), intenția de reorganizare".
In data de 26.06.2012, prin Hotărârea A. nr. 24, .-a desemnat ca administrator special, în perioada insolventei, pe dl. R. V..
Ca atare administratorul judiciar nu putea sa dispună reorganizarea societății în perioada de observație, aceasta atribuție aparținând administratorului special, care, conform legii, trebuia să ia măsura efectiv, sub supravegherea administratorului judiciar.
Ca atare, administratorul judiciar nu putea semna valabil deciziile de concediere, neavând acest drept.
Decizia de concediere este lovita de nulitate absoluta, întrucât nu are la baza o cauza reala și serioasa, în conformitate cu art. 65 alin 2 din Codul muncii.
Simpla intrare în insolventa nu reprezintă în sine o cauza de concediere, așadar hotărârea de intrare în insolventa nu putea atesta o cauza reala și serioasa în sensul art. 65 din Codul Muncii.
Pe de alta parte, concedierea salariaților vine pe fondul creșterii profitului societății și anunțului administratorului judiciar cu privire la ieșirea societății din insolventa, difuzat în întreaga medie.
Ca atare, motivul enunțat de administrator, respectiv „dificultatea economica" nu mai exista la momentul emiterii deciziilor. In realitate, prin concedierea salariaților nu s-a urmărit creșterea profitului H. sau redresarea societății, ci creșterea veniturilor administratorului judiciar, care obține un procent de 0,22 % din fiecare măsura de diminuare a cheltuielilor, indiferent de natura acestora sau de necesitatea diminuării.
Simpla susținere a unor dificultăți economice, făcuta de angajator, nu este de natura a atrage motivarea legala a concedierii, în caz contrar ajungându-se in situația eludării protecției garantate de Codul Muncii prin simpla invocare a unor dificultăți, care nu au legătură directa cu postul salariatului concediat.
Învederează Curții că urmare a noii organigrame s-au înființat posturi noi.Pe aceste posturi noi, fără a cunoaște pe baza cărui temei, au fost angajați o parte dintre salariații cărora le-au fost desființate serviciile in cadrul cărora lucrau, alții fiind direct concediați.
Angajatorul avea obligația sa analizeze posibilitatea reangajării salariaților a căror posturi au fost desființate la nivelul întregii societăți, reorganizarea trebuind sa se facă in raport cu întreg personalul angajat.
In lipsa aplicării criteriilor, in lipsa dificultăților economice care sa impună concedierea, coroborat cu cauza imorala a creșterii veniturilor administratorului judiciar din aplicarea măsurii, concediere salariaților nu a fost determinata de o cauza reala si serioasa.
Decizia de concediere este lovita de nulitate pentru nerespectarea obligației imperative prevăzute in art. 76 alin 1 lit. c din Codul muncii, coroborat cu art. 4.112 din Contractul Colectiv de Munca la nivelul .>
Potrivit art. 76 alin lit. c din Codul muncii, „decizia de concediere [...] trebuie sa conțină in mod obligatoriu: [...]c) criteriile de stabilire a ordinii de priorități, conform art. 69 alin 2 lit. d". Art. 69 alin 2 lit. d din Codul muncii stabilește obligativitatea criteriilor „avute in vedere, potrivit legii si/sau contractelor colective de munca, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere".
Potrivit art. 4.112 din Contractul Colectiv de Munca la nivelul . efectivă a reducerii de personal, după reducerea posturilor vacante, similare celor care se desființează, se va face prin desfacerea contractelor individuale de muncă, în următoarea ordine:
Salariații care cumulează mai multe funcții în baza unor contracte individuale de muncă, respectiv pentru cea care nu este funcție de bază;
Salariații care cumulează pensia pentru limită de vârstă cu salariul;
Salariații care îndeplinesc condițiile de pensionare pentru limită de vârstă;
Salariații care sunt patroni, asociați, administratori ai unor firme cu capital privat, în cazurile prevăzute de lege;
Salariații care îndeplinesc condițiile de pensionare anticipată și anticipată parțială;
Salariații cu aprecieri minimale privind competența, pe categorii profesionale.
(2) Dacă, după aplicarea măsurii desfacerii contractelor individuale de muncă ale persoanelor care se încadrează în prevederile alineatului precedent, numărul de posturi ce urmează a fi desființate nu a fost acoperit, pentru restul vor fi avute în vedere următoarele criterii minimale:Dacă această măsură ar putea afecta ambii soți care lucrează la aceeași unitate, se va putea desface contractul individual de muncă doar unuia dintre ei, conform opțiunii acestora;Măsura să nu afecteze mai întâi persoanele care au copii în întreținere;Salariatul care este unic întreținător de familie”.
In mod corect instanța a reținut că, în procedura insolvenței sunt incidente prevederile art. 76 din codul muncii referitoare la mențiunile obligatorii ale deciziei de concediere - in cazul de fata a criteriilor avute in vedere in cadrul selecției salariaților.
Nelegalitatea hotărârii este data de faptul ca instanța limitează aceasta obligație a angajatorului si considera ca in cazul reclamanților nu este incidența, întrucât posturile lor ar fi fost desființate, făcând referire la compartimentele in care lucrau reclamanții.
Analizarea limitativa doar a compartimentului din care făcea partea reclamanta, fără a se tine cont de întreaga organigrama, încalcă principiul avut in vedere de Codul Muncii atunci când a instituit obligativitatea criteriilor de selecție.
Pe de alta parte, reclamanții M. I. D., M. A., D. M., B. E. E. si N. A. M. aveau dreptul de a beneficia de posibilitatea de a fi redistribuite, așa cum s-a întâmplat cu alți salariați, in baza art. 5 din Codul Muncii.
Din organigrama depusa la dosar de parata, rezulta ca au fost NOU INFIINTATE in cadrul Sucursalei, 12 structuri denumite "entități ".
Evident ca pe aceste posturi au fost angajate persoane din cadrul vechii organigrame, însa modul in care a fost selectat personalul, a fost unul subiectiv.
Aceste posturi noi, rezultate din schimbarea structurii organigramei, erau evident posturi nou create si ca atare, angajarea personalului pe aceste posturi trebuia sa se facă prin concurs sau cel puțin examen, așa cum prevedea contractul colectiv.
Pe de alta parte, conform art. 74 din Codul muncii, „In termen de 45 de zile calendaristice de la data concedierii, salariatul concediat prin concediere colectivă are dreptul de a fi reangajat cu prioritate pe postul reînființat in aceeași activitate, fără examen, concurs sau perioada de proba.
(2) In situația in care in perioada prevăzută la alin. (1) se reiau aceleași activități, angajatorul va transmite salariaților care au fost concediați de pe posturile a căror activitate este reluata in aceleași condiții de competenta profesionala o comunicare scrisa, prin care sunt informați asupra reluării activității.
Așadar, in conformitate cu art. 74 din Codul Muncii, posturile similare nou înființate concomitent cu concedierea colectiva, trebuiau cu atât mai mult puse la dispoziția personalului disponibilizat pentru a opta pentru o eventuala reangajare.
Persoanele concediate au fost alese pe criterii personale, fără a fi luata in vedere noua organigrama sau o selecție conforma CCM.
Din actele depuse de către H., rezulta ca lista cu persoanele care urmau a fi concediate s-a întocmit cu o zi înaintea datei in care administratorul judiciar a decis reorganizarea organigramelor, inclusiv a celei de la TG J. ( a se vedea in acest lista cu persoanele care urmau a fi concediate, inclusiv a reclamantelor care poarta număr de înregistrare din data de 15 ianuarie 2013, decizia de reorganizare a organigramei fiind din 16 ianuarie 2013).Așadar, lista persoanelor concediate nu are nicio legătură cu reorganizarea structurii personalului, potrivit noii organigrame. Bineînțeles ca se ridica problema modului in care au fost aleși cei care si-au continuat raporturile de munca, fata de cei concediați.
Referitor la situația reclamantei B. E. E., având funcția de Inspector Incidente: anterior concedierii erau 3 inspectori: 1 inspector incidente - reclamanta concediata, inspector PSI care s-a pensionat in 25 ianuarie 2013, postul rămânând vacant si un inspector ISCIR, care a rămas.
Prin reorganizare, s-a înființat un nou departament - SECURITATE - unde s-a înființat un nou post de inspector ISCIR si un nou post de inspector PSI, a se vedea poziția 4.8 din Decizia 57/16.01.2013 coroborat cu pozițiile 18 si 19 din noul stat.
Fără a se cunoaște modalitatea in care a fost aleasa cea de a 3 a persoana, care a rămas in societate, se susține ca aceasta a preluat toate atribuțiile posturilor existente anterior, inclusiv pe cele ale celui pensionat in 25 ianuarie 2013 - înainte de data concedierii.
Alegerea reclamantei s-a făcut fără niciun criteriu, salariatul care a ocupat noul post de inspector a fost relocat, in condițiile in care chiar prin întâmpinare se recunoaște ca aceasta persoana a preluat si atribuțiile reclamantei si a celui care s-a pensionat.
Consideră că atâta timp cât prin noua organigrama s-a creat efectiv un alt post, care a comasat vechile funcții de inspector, pentru acel post trebuia organizat un concurs potrivit CCM, reclamanta având dreptul de a participa.
Pe de alta parte, ulterior pensionarii in data de 25 ianuarie a inspectorului PSI, postul acestuia a rămas vacant si ca atare reclamanta avea dreptul să-l ocupe întrucât nu fusese încă concediata - decizia de concediere își produce efectele in februarie 2013.
Invocarea de către apelanta intimată prin întâmpinare, a unor criterii de selecție legate de studii, nu pot fi luate in considerare.
Reclamanta avea dreptul de a participa si la redistribuirea pe noile posturi create, mai ales ca acestea trebuiau vacantate si organizat examen/concurs conform CCM.
De exemplu, prin noua organigrama s-a înființat un nou post de lăcătuș întreținere si reparații pe care a fost redistribuita salariata ce ocupa anterior postul de telefonist, ce a fost la rândul sau desființat.
Referitor la situația reclamantului D. M. - instalator tehnico sanitar in cadrul Biroului Administrativ: postul său a fost desființat la nivelul sucursalei, însă fata de alți colegi aflați in situații similare, care au fost „redistribuiți", acesta a fost exclus de la acest beneficiu fără niciun motiv.
Referitor la situația reclamantului M. A., având funcția de inspector in domeniul securității si sănătății in munca: acesta lucra in cadrul Compartimentului Prevenire si Protecție, care a fost desființat - poziția 4.6 din Decizia 57/16 ian. 2013.
In cadrul acestui compartiment, existau 2 posturi de inspector in securitatea muncii, unul al reclamantului si unul exercitat de alta persoana care a fost relocata ca inginer - poziția 57 din noul stat populat beneficiu de la care dl. M. a fost înlăturat.
Activitatea vechiului compartiment este preluata de un nou C. - Sistem de management integrat ,având sunt înființate 2 posturi noi de inspector: inspector de managementul calității si inspector de protecția mediului.
Consideră ca numirea in noile posturi create trebuia sa fie făcuta in concordanta cu prevederile CCM, prin organizare de concurs/examen, aceste posturi fiind libere odată ce au fost înființate ..
Se susține de către apelanta intimată, ca reclamantul a fost concediat si a fost preferat celalalt salariat, care i-a preluat activitățile, pe motiv de pregătire profesionala mai buna. Acest criteriu al pregătirii profesionale este pentru prima data menționat in fata instanței, prin întâmpinare.Mai mult, prin întâmpinare se susține ca salariatul care a rămas, a preluat si activitatea inspectorului de protecția mediului, susținere evident falsa, in condițiile in care in noul stat de funcții acest post este actual - poziția 9 din noul stat populat.
Pe de alta parte, ulterior pensionarii in data de 25 ianuarie a inspectorului PSI, postul acestuia a rămas vacant si ca atare reclamantul avea dreptul să-l ocupe prin relocare întrucât nu fusese încă concediat efectiv - decizia de concediere își produce efectele în februarie 2013.
Mențiunea din decizie ca societatea nu avea posturi vacante la data concedierii este evident nereala.
Reclamantul avea inclusiv dreptul de a participa la redistribuirea pe alte noi posturi create, mai ales ca acestea trebuiau vacantate si organizat examen/concurs conform CCM.
De exemplu, prin noua organigrama s-a înființat un nou post de lăcătuș întreținere si reparații - poziția 41 din noul stat populat, pe care a fost redistribuita salariata ce ocupa anterior postul de telefonist, ce a fost la rândul sau desființat - poziția 271 din vechiul stat populat. Un nou post de dispecer sef tura - poziția 220 din noul stat populat pe care a fost relocat salariatul ce anterior ocupa funcția de consilier de specialitate - poziția 25 din vechiul stat populat.
Referitor la situația reclamantei N. A. M. - referent de specialitate, in cadrul Biroului Administrativ: înainte de restructurare erau 4 posturi de referent de specialitate. Reclamanta făcea parte din Biroul Administrativ, unde erau 2 posturi de referent de specialitate - pozițiile 264 si 265 din vechiul stat populat.
Ambele posturi au fost desființate, ca urmare a reorganizării, însa doar reclamanta a fost concediata, celalalt salariat fiind relocat . de referent ce a fost înființat prin noua organigrama.
Astfel, activitatea vechiului compartiment a fost preluata de un nou serviciu înființat - Serviciul Managementul Utilităților - poziția 4.15 din Decizia 57/16 ian 2013.
In cadrul acestui serviciu nou înființat, au fost înființate 2 posturi noi de referent de specialitate, pe acestea fiind numite ceilalți 2 referenți care nu au fost concediați, unul dintre aceștia fiind chiar colegul reclamantei - pozițiile 35 si 48 din noul stat de funcții populat.
In mod surprinzător si nelegal, pe postul de referent creat in cadrul acestui nou compartiment - REGISTRATURA SI ARHIVARE - este redistribuit colegul reclamantei al cărui post de referent de specialitate a fost si el desființat - poziția 48 din noul stat populat.
Evident aceasta relocare este nelegala, întrucât nu a avut la baza niciun criteriu. Reclamanta a fost aleasa discreționar pe lista de concedieri, fără a se face vreo departajare intre aceasta si colegii care au rămas, cu atât mai mult cu cat au fost create si noi posturi de referenți.
Se susține de către apelanta intimată prin întâmpinare, ca reclamanta a fost concediata, pe motiv ca s-a preferat celalalt salariat care avea un salariu mai mic.
Apelanta intimată încearcă să inducă in eroare, nefăcând mențiunea că a mai rămas un alt post de referent cu studii superioare - poziția 35 din noul stat -, așadar nefiind vorba de o alegere pe baza de venituri salariale.Pe de alta parte, cine ocupa un post de referent cu studii superioare, putea sa ocupe si o poziție inferioara pentru post de referent cu studii medii.
Acest criteriu al salariului este pentru prima data menționat în fața instanței, prin întâmpinare, nefiind menționat in cadrul deciziei de concediere.
Mai mult, prin întâmpinare se susține ca salariatul care a rămas, a preluat si activitatea inspectorului de protecția mediului, susținere evident falsa, in condițiile in care in noul stat de funcții acest post este actual - poziția 9.
Invocarea ulterioara a unui criterii de selecție, nu poate fi luata in considerare.
Referitor la situația reclamantului M. I., având funcția de tehnician principal, in cadrul Biroului Achiziții: în vechea organigrama regăsim 11 posturi de tehnician. Doi tehnicieni sunt concediați, printre care si reclamantul, ceilalți fiind relocate fără vreun criteriu de selecție.
Întrucât în urma reorganizării posturile rezultate, erau libere, societatea trebuia să țină cont de CCM și să aibă criterii de departajare sau sa organizeze examen/concurs.
Astfel, in noua organigrama regăsim 2 compartimente nou înființate, unde regăsim funcții noi de tehnicieni:Serviciul dezvoltare și Serviciul managementul utilităților .
Pe de alta parte, domnul M. avea calificarea necesara sa fie redistribuit . de tehnician in cadrul Compartimentului Furnizare, unde lucrase timp de 7 ani
De asemenea ,în cadrul acestui compartiment Furnizare, era vacant un post liber, prin pensionarea doamnei Seliste A. in data de 16 ianuarie.
Reclamantul avea dreptul de a participa si la redistribuirea pe alte noi posturi create, mai ales ca acestea trebuiau vacantate si organizat examen/concurs conform CCM.
Contestatorul Pahontu este unic întreținător de familie, soția neavând serviciu, iar copilul fiind minor .Situația sa este îngreunata in prezent și de creditele de la banca pe care nu le mai poate achita.
Contestatorul B. este unic intretinator de familie, soția neavand serviciu, copiii fiind in grija familiei. Situatia sa este ingreunata si de creditele pe care nu le mai poate achita.
Contestatoarea B. este si grav bolnava, aflându-se sub tratament continuu. Mai mult, aceasta are si un copil în întreținere.
Contestatorul D., acesta este unicul întreținător al familiei, soția neavând serviciu, iar fiul acestora urmează studii universitare, fiind susținut integral de familie, întrucât nu are venituri.
Reclamantul M. nu trebuia sa figureze pe lista celor concediați, în condițiile în care are în întreținere un copil minor.
Reclamanții nu puteau figura pe prima lista de disponibilizări, întrucât potrivit art. 4.112 al. 2 din CCM, concedierile la nivelul H. trebuiau făcute astfel încât ,,b) măsura să nu afecteze mai întâi persoanele care au copii în întreținere; c)salariatul care este unic întreținător de familie.”
Pentru aceste considerente, solicită să se dispună admiterea apelului.
Prin întâmpinarea formulată, apelantul contestator S. H. HIDROSIND, a solicitat respingerea apelului declarat de apelanta-pârâtă, ca nefondat.
Se arată in cuprinsul întâmpinării că atât codul muncii cat si art. 4.112 din contractul colectiv impun, in cazul concedierilor colective, determinarea criteriilor in baza cărora este ales personalul care va fi concediat.
Practica si doctrina au statuat ca pentru a putea fi cenzurata legalitatea unei decizii de concediere, in cazul unor disponibilizări colective, sub sancțiunea nulității, angajatorul are obligația de a indica in concret care este criteriul aplicabil salariatului. Susținerile paratei in sensul ca in procedura insolvenței nu este necesar a fi indicate criteriile care au condus la alegerea fiecărei persoane in parte, este una legala si nu face decât sa accentueze abuzul săvârșit cu aceste concedieri.
Prin urmare, este indiscutabil ca nerespectarea mențiunilor stabilite de lege, in mod imperativ, ca fiind obligatorii, atrage nulitatea absoluta a deciziilor de concediere.
Mai mult decât atât, art. 79 din Codul civil stabilește ca "în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere".
Așadar, legea interzice folosirea unor motive neindicate in decizie, astfel încât susținerea apelantei potrivit căreia o eventuala respectare a unor criterii, fără indicarea lor in decizie, este suficienta pentru legalitatea acesteia, este neîntemeiata.
Susținerile apelantei cu privire la aplicarea criteriilor si legitimitatea cauzei desființații postului reclamanților sunt nefondate.Se poate observa ca au fost concediate persoane ale căror posturi nu erau unice in cadrul activității angajatorului, in această categorie fiind incluși si apelantii-contestatori P. G. M., B. G. .
Apelanta-pârâtă . E. ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE H. nu a formulat întâmpinare la apelul declarat de partea adversă . A depus la dosar note scrise, solicitând pe această cale respingerea apelului formulat de apelanții-contestatori, ca nefondat.
In apel a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri .
Analizând apelurile declarate prin prisma motivelor invocate, precum și în baza art. 477 Noul Cod procedură civilă, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
1.Apelul declarat de apelanta-intimată . E. ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE H. este nefondat.
Astfel, apelul societății vizează doar soluția instanței de fond de admitere a contestațiilor la deciziile de concediere formulate de reclamanții P. G. M. și B. G..
In esență apelanta-pârâtă consideră criticabila soluția instanței de fond in raport cu inaplicabilitatea art. 76 lit. c) din Codul Muncii în prezenta speța.
Potrivit dispozițiilor art. 76 lit. c din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu: c) criteriile de stabilire a ordinii de priorități, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective.
Susține apelanta că, avându-se în vedere scopul reglementarilor art. 86 alin. (6) din Legea 85/2006, societatea nu avea obligația de a respecta prevederile art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, prevederi aplicabile numai în cazul desfășurării unei concedieri colective, conform procedurii generale, comune, reglementată de Codul Muncii prin dispozițiile de la art. 69-73.
Curtea constată a fi nefondat, de principiu, argumentul apelantei-pârâte potrivit cu care, intenția legiuitorului care a edictat art.86(6) din Legea nr.85/2006, de a eluda procedura de drept comun a concedierii colective, se întinde și asupra necesității selecției in raport cu o ordine de priorități. Aceasta este o chestiune ce ține în mod direct de justețea și temeinicia măsurii, în considerarea unor criterii (desigur, în măsura în care acestea ar fi predeterminate de lege ori contractul colectiv de muncă aplicabil, nu de negociat cu sindicatul reprezentativ, în condițiile art.69 lit.d) din Codul muncii), iar actul care le dă eficiență este de ordin rațional (intelectual), nu material, desfășurabil în timp, cu potențial de a amâna periculos de mult redresarea urmărită a societății, și tocmai de aceea, de evitat.
După cum a statuat și prima instanță, legea scutește societatea de la aplicarea unei proceduri laborioase de drept comun, ca ansamblu faptic, nu de justificarea măsurii concedierii pentru fiecare angajat disponibilizat, în condiții care să excludă arbitrariul alegerii dintre mai mulți salariați care ocupă posturi identice,fără nicio motivație în circumstanțele personale, fie că țin de competența profesională, fie că sunt de natură socială.
Faptul că alte instanțe de judecată au pronunțat in spețe similare solutii in favoarea societății nu are relevanță pentru cauza de față, in condițiile in care practica judecătorească nu constituie izvor de drept in sistemul juridic românesc. Se poate pune cel mult problema unei practici neunitare a instanțelor de judecată, unificarea acesteia fiind un deziderat la realizarea căruia încă se lucrează.
In ceea ce privește susținerea apelantei potrivit cu care, in fapt, când a dispus concedierea contestatorilor P. G. M. și B. G., mentinând in cadrul societății angajați pe posturi similare celor ocupate de aceștia, a avut in vedere criteriul vechimii in muncă, in cadrul H., a tuturor angajatilor care au participat la selecție, Curtea reține următoarele:
Criteriul vechimii in muncă nu este menționat in deciziile de concediere ale celor doi contestatori, fiind invocat pentru prima dată de societate prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond.
Potrivit dispozițiilor art. 79 din Codul muncii, angajatorul nu poate invoca în fata instanței alte motive de fapt și de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
În condițiile in care in deciziile de concediere nu se menționează in concret motivul pentru care tocmai cei doi contestatori au fost concediați, in mod legal si temeinic a apreciat instanța de fond că invocarea criteriilor avute in vedere la concediere nu se mai poate face direct in fața tribunalului și că lipsa acestor criterii din deciziile de concediere este cauză de nulitate a acestora .
Subliniind argumentele mai sus expuse de Curte, in sensul că legea insolvenței scutește societatea de la aplicarea unei proceduri laborioase de drept comun, ca ansamblu faptic, nu de justificarea măsurii concedierii pentru fiecare angajat disponibilizat, justificare care trebuie să existe in deciziile de concediere emise, rezultă că nu poate fi primită nici susținerea apelantei-pârâte in sensul că s-ar fi impus analizarea pe fond a apărărilor societății cu privire la aplicarea criteriilor de prioritate la concediere referitoare la vechime si experiența pentru a departaja cei 7 conducători auto.
2.În ceea ce privește cererea de apel formulată de apelantul-contestator S. H. HIDROSIND, în numele și pentru membri de sindicat reclamanți, Curtea reține următoarele aspecte relevante:
Se reține în primul rând, că starea de fapt în speță este cuprinsă în ipoteza art.86 alin.(6) din Legea nr.85/2006, de care s-a prevalat în mod exclusiv administratorul judiciar pentru a dispune desfacerea contractului individual de muncă al salariatului.
Potrivit art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006 „Prin derogare de la prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, după data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitoarei se va face de urgență de către administratorul judiciar/lichidator, fără a fi necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă. Administratorul judiciar/lichidatorul va acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucrătoare.”
Norma instituită de alineatul anterior nu este aplicabilă cauzei, aceasta guvernând situația „denunțării” unui contract de muncă, ipoteză care nu se regăsește în speță, căci administratorul nu a procedat la „denunțare”, noțiune eventual aplicabilă, în reglementarea specială a legii insolvenței, în sensul pe care legislația muncii îl atribuie concedierii individuale.
Apelantul sindicat critică modalitatea in care angajatorul a inteles să acorde preaviz contestatorilor concediati, atât din punctul de vedere al calculului termenului, cât si cu privire la numărul de zile de preaviz acordate-respectiv 15 zile lucrătoare conform prevederilor Legii nr. 85/2006, in loc de 20 de zile astfel cum prevede Codul muncii cu caracter general, pentru toate măsurile de concediere .
Din această perspectivă, norma de referință, art.86 alin.(6) din Legea nr.85/2006, este instituită cu titlu de excepție de la procedura concedierii colective prevăzute de Codul muncii, de natura căreia ar fi fost concedierea la care a apelat administratorul judiciar, pe baza numărului de salariați vizați în intervalul determinat, și tot ea consacră un termen de preaviz de 15 zile .
Față de caracterul de excepție al acestei norme, se impune recunoscut că un conflict al legilor în timp se va rezolva în sensul subzistenței ei, chiar în condițiile modificării legii-cadru reprezentate în materie de Codul muncii. Altfel spus, dacă o normă de excepție nu a fost antamată anume, ea nu va putea fi considerată modificată implicit, în parte, cât privește unul din termenii ei, prin modificarea normei generale, chiar dacă s-ar putea întrevedea că la data instituirii, legiuitorul s-a raportat, pentru a alege durata termenului de preaviz la standardul stabilit de Codul muncii, întrucât rațiunea unui termen rămas actualmente mai mic, în contextul procedurii sumare și urgente, se păstrează, în absența unei voințe exprese contrare a emitentului legii speciale, nefiind permis judecătorului s-o schimbe, suplinească, prezume, complinească, etc..
Cât privește natura și modul de calcul al acestui termen, textul cu pricina este, de asemenea, clar: sunt „15 zile lucrătoare”, astfel că, fiind notificat salariaților, sub semnătură, la 17.01.2013, el a început să curgă la data de 18.01.2013, ca prima zi lucrătoare care a urmat, împlinindu-se la sfârșitul zilei de 07.02.2013, concedierile producând efecte cu începere din 08.02.2013.
Față de dispoziția expresă, este lipsit de fundament să se pretindă un termen de 17 zile lucrătoare, după este și contradictoriu să se susțină că prima zi a termenului nu s-ar lua în considerare, în condițiile în care este logic inevitabil să socotim o primă zi pentru a ajunge la a 16-a, în cauză, aceasta fiind cea arătată în cuprinsul notificării și următoare ei. Pe de o parte, termenul pe zile, în sensul în care prima și ultima nu se iau în calcul, are în vedere situația în care acesta se socotește începând cu data faptului după care el ar începe să curgă și despre care legea civilă spune că nu se ia în calcul. Or, în speță, odată cu notificarea, s-a stabilit anume data calendaristică ce urmează a fi socotită primă zi a termenului de 15 lucrătoare, neexistând nici vreo cauză de interpretare a legii cu privire la „prima zi a duratei”, nici vreun motiv pentru a-i înlătura această valență datei de 18.01.2013, mai ales că ea este ulterioară datei comunicării, ca moment de la care, potrivit art.2553 Cod civil, ar începe curgerea termenului. Pe baza acestui mod de calcul, este cert, matematic, că a 15-a zi lucrătoare, ca ultimă zi, care nu se ia în calcul ca dată de producere a evenimentului sub termen, este reprezentată de data de 07.02.2013, astfel că desfacerea raporturilor de muncă a operat, corect, cu începere din 08.02.2013, cum, de altfel, s-a întâmplat in cazurile concrete ale contestatorilor M. I. D., M. A., P. G. M., B. G. și D. M..
Apelantei-reclamante B. E. E. i-a fost comunicata notificarea de preaviz în data de 17.01.2013, iar din certificatele medicale depuse la dosar rezultă că în perioada 18.01._13,reclamanta a fost în concediu medical.
Apelantei-reclamante N. A. M. i-a fost comunicata notificarea de preaviz în data de 22.01.2013, iar din certificatele medicale depuse la dosar rezultă că în perioada 22.01._13 a fost în concediu medical.
Prin urmare raporturile de muncă ale reclamantei B. E. E. au încetat în timp ce se afla în concediu medical, respectiv la data de 08.02.2013, iar reclamanta N. A. M. a beneficiat de o singură zi de preaviz respectiv la data de 12.02.2013, anterior aflându-se in concediu medical .
Potrivit art. 60 alin.1 lit. a concedierea salariaților nu poate fi dispusă pe durata incapacității temporare de muncă ,stabilită prin certificat medical, conform legii, insă art.60 alin.2 din Codul Muncii prevede că dispozițiile aliniatului 1 nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare,a falimentului sau a dizolvării angajatorului, în condițiile legii.
Apelantul-sindicat susține că H. nu se afla nici în reorganizare judiciara, în sensul art. 3 alin 1 pct. 20 din Legea 85/2006 și nici in faliment, ci într-o situație premergătoare reorganizării sau falimentului, respectiv în perioada de observație, astfel cum este definita expres de art. 3 alin 1 pct. 15 din Legea 85/2006.Ca atare, încălcarea protecției conferite de lege prin art. 60 alin 1 se putea face numai în situația în care societatea intra în faliment, nicidecum în procedura în care societatea se afla în observație.
In mod evident concedierile contestate in cauza de față au fost dispune de angajator în baza Deciziei nr. 46 din data de 16 ianuarie 2013 a Administratorului Judiciar, prin care s-a hotărât reorganizarea unității, s-a aprobat noua structură organizatorică. Măsurile de reorganizare au fost confirmate prin Sentința civila nr. 6251/20.06.2013, pronunțata de judecătorul sindic in dosarul de insolventa nr._/3/2012, prin care acesta a aprobat Raportul de activitate întocmit de administratorul judiciar EURO INSOL SPRL și Planul de reorganizare a debitoarei . în cuprinsul căruia în Capitolul 9 - Strategia de reorganizare a H. SA - la pct.9.1.7. - Renegocierea Contractului colectiv de munca, restructurarea personalului și a organigramei.
Prin urmare deciziile de concediere intră sub incidența ipoteza art.86 alin.(6) din Legea nr.85/2006, de care s-a prevalat în mod exclusiv administratorul judiciar pentru a dispune desfacerea contractelor individuale de muncă al salariatilor și nu poate fi primită susținerea apelantului-reclamant in sensul că prevederile aceste legi nu sunt aplicabile, pentru că societatea nu se afla efectiv in lichidare la momentul dispunerii concedierilor . In mod evident art.60 alin.2 din Codul Muncii are o formulare generică si prevede că dispozițiile aliniatului 1 nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare,a falimentului sau a dizolvării angajatorului, indiferent dacă societatea se află . reorganizării efective ( etapă, de altfel, definită ca atare de Legea nr. 85/2006).
Curtea subliniază că, atâta timp cât s-a stabilit posibilitatea angajatorului aflat sub incidența Legii nr. 85/2006 de a dispune concedierea salariaților chiar dacă aceștia se află in concediu, cu atât mai mult nu se poate aprecia că . medical afectează termenul de preaviz acordat, in sensul că neluarea in calcul a perioadei de concediu ca o cauză de suspendare a cursului preavizului ar determina nulitatea deciziei de concediere . Nu este necesar să se prevadă expres că exceptarea de la aplicarea interdicției prevăzută de art. 60 alin 1 Codul muncii că se extinde si cu privire la calculul termenului de preaviz, atâta timp cât intenția legiuitorului de a se efectua procedura concedierii cu celeritate, chiar pentru persoanele aflate in concediu, este evidentă . Prin urmare, atâta timp cât angajatorul a notificat salariaților intenția de concediere si acordarea preavizului, acesta și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege, aspectele invocate Sindicat pentru contestatorii B. E. E. și N. A. M. neputând fi avute in vedere ca și cauze de nulitate a deciziilor de concediere .
A invocat apelantul-reclamant in repetate rânduri nulitatea deciziilor de concediere pentru nerespectarea dreptului la informare și consultare in caz de concediere colectiva al salariaților, astfel cum este acesta prevăzut de normele de drept internaționale, a căror aplicare are prioritate in raport cu normele interne, potrivit art. 20 din Constituția României.
Curtea reține că anularea concedierilor nu poate fi legitimată nici pe dispozițiile art.27 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, ale art. 21 din Carta socială europeană revizuita, respectiv art. 17 și 18 din Carta Comunitara a drepturilor lucrătorilor, întrucât acestea privesc ipoteza concedierii colective ce s-ar desfășura conform procedurii comune, de la ideea căreia pleacă și pe care o sancționează, dar de la care textul art.86(6) face o importantă derogare, consacrând un caz de desfacere a contractelor de muncă, sui-generis, pentru care nu există vreo interdicție în ordinea juridică europeană, pe care nici jurisprudența comunitară n-o furnizează.
Este real că prioritatea dispozițiilor comunitare ori a celor internaționale în materia drepturilor omului implică prioritatea interpretărilor date de organele de jurisdicție care le asigură aplicarea, însă hotărârea indicată nu e pertinentă în cauză, căci ea ilustrează situația societății comerciale care se îndreaptă spre dizolvare, lichidare, încetare a personalității juridice, or, ipoteza art.86 alin.(6) este a reorganizării profesionistului, dispoziția normei fiind afectată scopului contrar, al redresării acestuia, degrevării de sarcinile și obligațiile cu conținut patrimonial ce-i incumbă din contractele de muncă, căruia îi este destinată și permisiunea aplicării unei proceduri sumare și urgente de concediere colectivă. În consecință, deoarece ipoteza în speță a fost afirmată expres ca excepție de la procedura concedierii colective, e limpede că legiuitorul nici nu și-a propus să dea eficiență exigențelor acesteia, indiferent de izvorul ei, astfel că legitimitatea concedierii de față nu trebuie și nu poate fi căutată în norme internaționale referitoare la concedierea colectivă, legi interne care le-au transpus ori convenții colective aplicabile pentru situațiile de încetare a contractelor individuale de muncă, a căror inițiativă aparține angajatorului în condițiile art.69-72 din Codul muncii.
La aceeași concluzie se ajunge și cât privește incidența Directivei 98/59/CE asupra raporturilor deduse prezentei judecăți, întrucât, nu se poate vorbi de aplicarea acesteia in mod direct de către judecătorul național, ca atare, decât în caz de directă aplicabilitate.
Jurisprudență constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene este in sensul că o directivă nu poate să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva acestuia (Hotărârea Marshall, C-152/84, EU:C:1986:84, punctul 48; Hotărârea Paola Faccini Dori împotriva Recreb Srl, C-91/92, EU:C:1994:292, punctul 20). Totodată, rezultă din jurisprudența Curții că în toate situațiile în care dispoziții ale unei directive apar, din punctul de vedere al conținutului lor, necondiționate și suficient de precise, particularii sunt îndreptățiți să le invoce împotriva statului, inclusiv în calitatea sa de angajator (Hotărârea Marshall, C-152/84, EU:C:1986:84, punctele 46 și 49; Hotărârea Kutz‑Bauer, C‑187/00, EU:C:2003:168, punctele 69 și 71; Hotărârea Kiriaki Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 193; Hotărârea Impact împotriva Minister for Agriculture and Food și alții, C‑268/06, EU:C:2008:223, punctul 57). Această obligație există atât în cazul în care statul s-a abtinut să transpună directiva în termen, fie când a făcut o transpunere incorectă (Hotărârea Francovich și alții C-6/90 și C-9/90, EU:C:1991:428, punctul 11, Hotărârea Marks & Spencer, C-62/00, EU:C:2002:435, punctul 25). Curtea a mai decis că și în cazul unei dispoziții suficient de precise și necondiționate, o directivă nu vizând să confere drepturi ori să impună obligații particularilor nu își poate găsi aplicare ca atare în cadrul unui litigiu opunând exclusiv particulari (Hotărârea Pfeiffer și alții, C-397/01 la C-403/01, EU:C:2004:584, punctul 109; Hotărârea Adeneler și alții, C-212/04, EU:C:2006:443, punctul 113). S-a mai decis că extinderea jurisprudenței privind aplicarea directă a unei directive la domeniul raporturilor dintre particulari ar însemna să se recunoască Comunității competența de a edicta obligații în sarcina particularilor cu efect imediat, deși Comunitatea are această posibilitate numai în cazurile în care i s‑a atribuit competența de a adopta regulamente (Hotărârea Paola Faccini Dori împotriva Recreb Srl, C-91/92, EU:C:1994:292, punctul 24).
Din statuările Curții de Justiție înseși rezultă, cu evidență, că Directiva 98/59/CE nu poate avea efect direct în cauză, deoarece ne aflăm în prezența unui litigiu între particulari.
Directiva, prin definiție, nefiind direct aplicabilă resortisanților, presupune transpunerea în dreptul intern, transpunere care s-a făcut prin includerea dreptului la informare in Codul muncii .
Eventuala neconcordanță dintre Codul muncii și textul art.86(6) din Legea nr.85/2006, nu poate fi soluționată pe tărâmul art.148(2) din Constituție, în sensul înlăturării normei speciale, tocmai pentru că ea are aceeași valoare juridică și a fost prevăzută anume ca derogatorie. Nicio regulă cu potențial de prioritate în aplicare față de legislația primară, nu exclude instituirea unor excepții de la ipoteza concedierii colective, dacă există o situație excepțională (cum este cea a deschiderii procedurii generale prevăzute de legea insolvenței), ce reclamă acțiunea urgentă, după o procedură sumară, justificată prin riscul periclitării unui interes economic, în definirea căruia statul național dispune de o marjă substanțială de manevră.
Un alt motiv de nulitate al deciziilor de concediere, invocat de apelantul-reclamant îl reprezintă încălcarea prevederilor art. 76 lit. a din Codul muncii - neindicarea motivelor efective care determina concedierea. Susține că deciziile de concediere nu sunt motivate, nici din perspectiva impusa de codul muncii, prin raportare la art. 65 si nici prin raportare la art. 86 al. 1 si al. 5 din legea insolventei, având conținut identic.
Relativ la acest aspect, din perspectiva art.76 alin.(1) lit.a) din Codul muncii,Curtea reține că deciziile atacate sunt suficient motivate, prin precizarea cauzei desființării posturilor, urmare a reorganizării societății prin restrângerea activității, în scopul diminuării costurilor și rentabilizării rezultatelor, a cărei atribuție îi revenea potrivit art.20 lit.a), b), d) din Legea nr.85/2006, în aplicarea căruia, prin hotărâre judecătorească irevocabilă de deschidere a procedurii, s-a stabilit obligația expresă ca pe perioada de observație, să se îngrijească de redimensionarea organigramei, astfel încât să corespundă acestei etape și să asigure continuarea activității în scopul obținerii unui rezultat financiar cât mai bun posibil. Menționarea motivelor concedierii nu se confundă cu dovada acestora, care trebuie să exemplifice natura și temeiul lor, astfel cum au fost identificate de persoana responsabilă, nu să satisfacă pretenții de justificare ori probațiune pe care le-ar formula salariatul ori instanța care exercită controlul, deși legea nu le prevede.
Este adevărat și că instanța care judecă litigiul de muncă nu este ținută de efectele asupra disponibilizării personalului, ale aprobării planului de reorganizare al administratorului, de către judecătorul sindic, ci este datoare la propria apreciere, autonomă, cu privire la legalitatea cauzelor și condițiilor, în fapt și drept, în care s-a procedat la desfacerea raportului de muncă. Sub aceste aspecte, intenția legiuitorului care a edictat art.86(6) din Legea nr.85/2006, de a eluda procedura de drept comun a concedierii colective, nu se poate întinde și asupra necesității selecției după o ordine de priorități, căci aceasta este o chestiune ce ține în mod direct de justețea și temeinicia măsurii.
După cum s-a expus anterior, când al fost analizat apelul societății pârâte, legea scutește de o procedură, ca ansamblu faptic, nu de justificarea măsurii, în condiții care să excludă arbitrariul alegerii dintre mai mulți angajați care ocupă posturi identice, numai a unora dispensabili, fără nicio motivație în circumstanțele personale, fie că țin de competența profesională, fie că sunt de natură socială.
Pe de altă parte, nici art.76, nici articolul 65 din Codul muncii nu vorbesc despre necesitatea motivării desființării fiecărui post din sutele dispensate, raportat la costuri scutite și rezultate preconizate, căci aceasta poate fi și o chestiune de evoluție în timp, ci, cel dintâi se referă la cauza desfacerii contractului, suficient exemplificată prin desființarea locului de muncă urmare a restructurării, pentru ca cel de-al doilea să o pretindă efectivă, reală și serioasă, cu alte cuvinte se cere ca postul să fi fost suprimat efectiv din structura societății, să nu fi fost redenumit ori reînființat la scurt timp, față de care s-ar putea aprecia că nu s-a urmărit decât înlăturarea unui anumit salariat, iar motivul afirmat al imperativului redimensionării să fie dovedit ca atare, prin studiile, rapoartele care au stat la baza deciziei.
Cât privește cauza reală și serioasă, reținem că s-a dovedit că există o astfel de cauză, iar aprecierile și analiza instanței de fond sunt temeinice. Bineînțeles că temeiurile concedierii trebuie analizate din perspectiva a ceea ce prevede Codul muncii, mai exact art. 65, însă asupra existenței stării de insolvență s-a pronunțat deja instanța specializată în acest domeniu și constatările ei nu pot fi trecute cu vederea, ci au autoritate de lucru judecat sub aspectul său substanțial. Constatările judecătorului sindic reprezintă un element în cercetarea de către instanța de dreptul muncii a cauzei reale și serioase, așa cum a arătat și instanța de fond. În speță, nu se poate afirma că măsura luată de angajator a fost una abuzivă, dată fiind starea precară a patrimoniului acestuia și necesitatea de a avea o structură organizatorică mai suplă și eficientă, eliminând posturile și activitățile inutile ori care se suprapun.
În principiu, în general, legea nu cenzurează dreptul organelor prin care se manifestă voința societății, de a stabili structura organizatorică a acesteia, alegând să desființeze unele posturi (compartimente, structuri), să le păstreze pe altele ori să înființeze unele noi sau să externalizeze serviciu, cu atât mai puțin nu are a interveni instanța pentru a decide în locul lor, cu depășirea puterilor constituționale, că în aprecierea sa, față de rezultatele financiare, s-ar impune păstrarea vechii constituiri. Angajatorul este titularul investiției și dispune de ea, fiind suveran în stabilirea domeniilor de activitate și a statului de personal, sens în care i se recunoaște o marjă largă de apreciere a modalităților și măsurilor care vor asigura realizarea noii viziuni manageriale, chiar și a unora ce nu apar numaidecât ca folositoare societății, cu condiția de a nu fi fictive.
Cu atât mai mult, când insolvența declarată judecătorește este, prin ipoteză, dovadă a dificultăților financiare și cauză legală de concediere, sancționată procedural în condițiile art.86(6) din Legea nr.85/2006, cel împuternicit anume cu redimensionarea structurii organizatorice a societății, sub control judiciar, nu poate fi suspectat, într-o altă judecată, după natura raporturilor și obiectul pretențiilor, de simularea desființării posturilor, din cauze pur subiective, de aversiune față de oameni și angajați, din dorința de profit personal, mai ales că o poziție subiectivă nu poate fi sancționată juridic decât dacă se și exteriorizează prin acte ilegale, altfel rămâne în sfera privată, intangibilă, a conștiinței și libertății ei.
În cauză însă, posturile ocupate de reclamații M. I. D., M. A., D. M., B. E. E., N. A. M. au fost singurele de acest fel din structura în care figurau, desființate conform noii organigrame adoptate subsecvent studiului de fundamentare (menționat, de asemenea, în decizia ce face obiectul prezentului proces), care a relevat că una din cauzele care au condus la starea deficitară a debitorului, a fost aceea a supradimensionării personalului, ceea ce a impus, ca automată, măsura restrângerii de personal, în scopul eficientizării activității și a reducerii cheltuielilor cu personalul angajat.
Învederarea înființării de servicii și posturi noi în cadrul acestora, oferite unor salariați, dar nu și reclamanților, deși ar fi avut pregătirea necesară, ca și redistribuirea altora pe locuri libere din noua organigramă, nu pot conduce la o altă perspectivă sub aspectul realității desființării posturilor în cauză, de vreme de rămâne necontestat prin vreo dovadă contrară, că acestea au fost și au rămas desființate, iar oferirea altor posturi, dintre cele compatibile cu pregătirea salariaților ale căror locuri de muncă au fost desființate, poate reprezenta o opțiune a angajatorului, dar nu constituie o obligație a acestuia (Codul muncii nu a reglementat-o pentru ipoteza concedierii colective, așa cum o face în cazul concedierilor pentru inaptitudine fizică/psihică, respectiv pentru necorespundere profesională) și în niciun caz, una care s-ar sancționa cu reînființarea posturilor suprimate din organigramă, corelativ anulării concedierilor de pe acestea.
În acest context, trebuie analizată și susținerea apelantului-reclamant că trebuia organizat un concurs, susținere pe care o considerăm nefondată, deoarece angajatorul nu a înființat noi posturi ce urmau a fi ocupate, ci s-a aflat într-o procedură de concediere colectivă, ce presupune desființarea unor posturi concomitent cu menținerea unora dintre cele vechi și selectarea personalului ce ocupa posturi de aceeași natură în funcție de anumite criterii. Înființarea noilor posturi a fost rezultatul unei centralizări a activității respective la nivel de sucursală, eliminând posturile existente la punctele de lucru. Dar, această operațiune nu poate fi privită independent de contextul în care s-a realizat, și anume reorganizarea și desființarea unor posturi urmată de concediere colectivă. De altfel, apare ca impropriu să fie numite posturi noi de vreme ce sunt identice ca natură cu cele existente la începutul procesului de reorganizare, numai locul în structura organizatorică fiind altul.
Pe de altă parte, dar în același context, aplicarea unor criterii și sancționarea concedierilor care nu le-ar respecta, au sens numai pentru a stabili prioritatea la concediere (nu la ocuparea unui alt post, existent ori nou înființat, căci acțiunea nu tinde la ocuparea unuia dintre acestea, eventual urmare a unui concurs ori examen, sau la judecarea modului în care alte persoane le-au obținut, ceea ce n-ar produce niciun efect asupra concedierilor în cauză și niciun beneficiu reclamanților, care nu vor să fie integrați pe acestea din urmă, ci cer anularea concedierii și reintegrarea accesorie pe fostele locuri de muncă), și numai în situația existenței mai multor posturi de același fel, în cadrul aceleiași structuri care dă expresie unui domeniu de activitate al unității, din care numai unele sunt desființate.
Identitatea unui post este dată nu numai de denumirea lui și codul ocupației, ci și de locul pe care-l ocupă în structura teritorială, organizatorică și funcțională a societății, în ierarhia specialității, cu consecințe pe planul atribuțiilor ce revin persoanelor, chiar cu aceeași pregătire de bază.
Prin urmare nu poate fi primită susținerea apelantului-contestator in sensul că situația posturilor ocupate de contestatori trebuia analizată in raport cu intreaga organigramă a societății pârâte, nu doar prin raportare la compartimentul/departamentul/sucursala in care angajatul iși desfășura activitatea.
Curtea subliniază că nu se poate vorbi despre locuri de muncă „de același fel”, pentru ca ordinea de prioritate sau realitatea desființării postului să se stabilească față de toți cei încadrați în aceeași sucursală( în speță Târgu J. ), între posturile de „inspector”, „tehnician ”, „referent de specialitate ”din întreaga societate, indiferent de situarea fizică a locului de muncă, ori funcțională sau de nivelul specializării .
Cauza concedierii trebuie s-o constituie întotdeauna desființarea postului pentru inoportunitatea menținerii în organizarea societății, nu poziția salariatului în ordinea de priorități, or, dacă am aprecia că ordinea de priorități s-ar stabili între profesiile (indiferent de gradul de specializare), de același fel în ansamblul societății (sucursalei), s-ar ajunge fie la suprimarea de posturi considerate utile în continuare, dar ocupate de persoane preferate la concediere, fie la concedierea acestora din urmă, de pe posturi nedesființate, numai pentru a fi ocupate de persoane în favoarea cărora operează criteriile de păstrare, ceea ce este inadmisibil, căci concedierea nu este decât reflexul desființării postului.
Pe baza acestor considerații, se conchide că în speță, fie postul era singurul de acest fel din serviciul în care activa posesorul lui, fie au fost desființate toate posturile de acel fel din societate, o eventuală ordine de prioritate, subsecventă deciziei de renunțare la acestea, fiind, în privința lor, lipsită de obiect și lovită de ineficacitate.
Pe cale de consecință sunt lipsite de relevanță si nu vor mai face obiectul analizei Curții susținerile apelantului-reclamant privind nerespectarea de către angajator a criteriilor de prioritate prevăzute de Contractul colectiv de muncă incheiat la nivel de unitate .
Din această perspectivă nu pot fi avute in vedere ca temei de nulitate a deciziilor de concediere aspectele invocate de apelant care privesc situația personală a fiecărui contestator ( cum ar fi situația de unic intreținător de familie, credite bancare, starea de sănătate, etc)
Nefondată este și solicitarea de analizare a îndeplinirii condițiilor desfacere a contractului de muncă din perspectiva art.86(1) din Legea insolvenței. Reiterăm, ipoteza în speță nu este reglementată de acest text, care are în vedere situația contractelor civile ale debitorului, ci de articolul 86(6), care o consacră distinct și suficient de alineatele anterioare, nesusceptibil pentru identificare, la capătul unei interpretări sistematice, nici măcar de una topografică, care-ar acredita-o ca excepție de la regulile ce o preced. Din acest punct de vedere, desfacerea contractelor de muncă ale personalului angajat al debitorului, ca situație de sine stătătoare reglementată complet și exclusiv de art.86(6) (desigur, asta numai în accepțiunea Legii nr.85/2006, pentru că altfel, nu sunt excluse implicațiile pe care, pe fondul măsurii, legislația muncii aplicabilă, conform celor arătate anterior, le atrage), nu este supusă exigențelor care rezultă din art.86(1) pentru desființarea/denunțarea altor contracte (pasibile de un atare mod de încetare), de a nu se recurge la ea decât dacă ar conduce la creșterea la maximum a averii debitorului.
Pentru aceste motive, apar nepertinente în speță, atât analiza modului în care concedierea salariaților debitorului ar spori averea lui, ca și a argumentului care ia în calcul valoarea salariilor compensatorii ce s-ar datora. Mai departe, având în vedere că un atare capăt de cerere nu face obiectul învestirii instanței și el nu a fost sancționat în vreun fel prin sentința atacată, apar ca nerelevante considerentele referitoare la faptul că în situațiile de încetare a raporturilor de muncă pentru insolvență, în contextul legii care o reglementează, compensațiile prevăzute în contractele colective de muncă nu se mai datorează. O atare statuare din partea tribunalului muncii nu e de natură să producă niciun fel de efecte asupra situației salariaților, căci ea aparține judecătorului sindic, urmare a recunoașterii calității de creditori a acestora, în condițiile prevăzute de legea insolvenței în cadrul căreia orice creanță se impune valorificată după deschiderea procedurii generale (cum de altfel s-a și întâmplat, pretențiile de acest fel fiind realizate prin plată).
A invocat apelantul-reclamant, ca motiv de nulitate a deciziilor de concediere contestate, faptul că administratorului judiciar numit de judecătorul sindic în această calitate nu avea competența de a dispune măsura concedierii si de a semna deciziile de concediere, aceste atribuții revenind doar administratorului special.
Curtea reține și că este în afara oricărei îndoieli juridice, competența administratorului judiciar numit de judecătorul sindic în această calitate, de a proceda la desfacerea contractelor de muncă ale personalului debitorului și semna deciziile aferente, căci textul art.86(6) însuși i-o conferă, fără distincție după cum debitorului i s-a permis sau nu administrarea, în continuare, a activității sale comerciale (in raport cu termenii imperativi și limitativi ai textului, numai administratorul judiciar - sau lichidatorul - are competența de a face aplicare reglementării).
In concluzie ,încetarea raporturilor de muncă ale reclamanților M. I. D., M. A., D. M., B. E. E., N. A. M. s-a dispus in mod legal si temeinic, astfel că apelul declarat împotriva sentinței care a statuat aceasta este nefondat .
Pentru toate considerentele anterior expuse, in temeiul dispozițiilor art.480(1) NCPC, Curtea va respinge ca nefondate ambele cereri de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, cererile de apel formulate de apelantul-contestator S. H. HIDROSIND, în numele și pentru membri de sindicat M. I. D., M. A., P. G. M., B. G., D. M., B. E. E., N. A. M., având C._, cont IBAN RO 81RZBR_, cu sediul procesual ales la SCA C. și C. – București, sector 5, . nr. 10, parter, . apelanta-intimată . E. ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE H.- cu sediul în București, sector 1, .. 15-17, . la ORC sub nr. J_, CUI RO13267213 prin administrator judiciar EURO INSOL SPRL, cu sediul în București, sector 5, Opera Center - .. 1-5, . civile nr.5991/22.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 10 Februarie 2015.
Președinte, A. D. Ș. | Judecător, N. R. I. | |
Grefier, Ș. T. |
Red. ADȘ/20 februarie 2015
Ș.T. 10 Februarie 2015/5ex.
Jud. fond: P. I.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 862/2015.... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 2366/2015.... → |
|---|
