Obligaţie de a face. Decizia nr. 214/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 214/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-01-2015 în dosarul nr. 25295/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr. _ (Număr în format vechi 6598/2014)
Decizia Civilă Nr.214
Ședința Publică din data de 22 Ianuarie 2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE S. G. I.
JUDECĂTOR M. C.
GREFIER M. Colindeață
Pe rol se află cererea de apel formulată de apelanta-pârâtă M. F. N., împotriva sentinței civile nr.3229 din data de 18.03.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimata-reclamantă Direcția G. de Asistență Socială a Municipiului București, cauza pe fond având ca obiect „acțiune în răspundere patrimonială”.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns apelanta-pârâtă M. F. N. prin avocat Văduca L., cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 39 dosar apel, emisă în baza contractului de asistență juridică nr._ din 15.01.2015 și intimata-reclamantă Direcția G. ce Asistență Socială a Municipiului București, prin consilierul său juridic, d-na D. L. E. M., în baza delegației atașate la fila 40 dosar apel.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care,
Părțile prezente, interpelate fiind, arată că nu au cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților prezente în susținerea, respectiv combaterea motivelor de apel deduse judecății.
Apelanta-pârâtă M. F. N., prin avocat, având cuvântul, solicită admiterea apelului, modificarea, în tot, a hotărârii judecătorești apelate și, pe cale de consecință, anularea cererii de chemare în judecată, ca netemeinică și nelegală, pentru motivele pe larg arătate în cererea de apel formulată.
În esență, solicită a se constata că în speță se pun două probleme și anume, dacă în situația de față se aplică Codul muncii, dispozițiile acestuia în integralitate cu toate modificările ulterioara sau dispozițiile legii speciale, și anume dispozițiile HG nr. 250/1992, iar a doua problemă se pune dacă există un prejudiciu cauzat din culpa apelantei din faptul că aceasta ar fi dobândit și utilizat zilele de concediu de odihnă și deci implicit banii care se cuveneau pentru acesta, în situația în care aceste condiții au fost acordate prin aprobarea tuturor organelor abilitate. Solicită a se constata faptul că acest lucru s-a întâmplat după depunerea demisiei de către pârâta din cauza de față de la instituția intimatei, fără a se mai lua în calcul situația în care nu a fost contestată, la data demisiei, suma pe care direcția a reținut-o în mod abuziv, pe de o parte, iar pe de altă parte, acest lucru a venit la mai mult de 3 ani de la data depunerii demisiei. Or, să revendici niște sume de bani după o perioadă îndelungată, pe niște concedii acordate, în mod legal, în opinia pârâtei acest lucru nu poate fi acceptat, sens în care apreciază că în cauză pretențiile reclamantei sunt netemeinice.
Prin urmare, apelanta-pârâtă, prin avocat, consideră că în speță sunt aplicabile dispozițiile Codul muncii, iar în ceea ce privește prejudiciul, solicită a se constata faptul că acesta nu este dovedit, având în vedere că nu apelanta este în culpă.
Pentru toate aceste motive, față de cele pe larg arătate în cuprinsul motivelor de apel, solicită respingerea acțiunii reclamantei, cu consecința admiterii apelului, așa cum a fost formulat și motivat în scris.
Intimata-reclamantă Direcția G. ce Asistență Socială a Municipiului București, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea apelului declarat de către apelata-pârâtă M. F. N., ca nefondat, pentru motivele pe larg arătate în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul cauzei, menținerea hotărârii judecătorești apelate, ca fiind temeinică și legală, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 990 lei reprezentând prejudiciu adus instituției pârâte prin încasarea unei sume nedatorate.
Curtea potrivit dispozițiilor prev. de art.394 alin.(1) din codul de procedură civilă declară închise dezbaterile și reține cauza în vederea soluționării.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul TRIBUNALULUI BUCUREȘTI SECȚIA A VIII-A CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE sub nr._ la data de 18 iulie 2013 reclamanta Direcția G. de Asistență Socială a Municipiului București a solicitat în contradictoriu cu pârâta M. F. – N. obligarea acesteia la plata sumei de 990 lei, sumă reprezentând prejudiciu produs ca urmare a încasării de către salariată a unei plăți necuvenite aferente concediului de odihnă efectuat în luna noiembrie 2009 și în anul 2010, raportat la perioada de timp efectiv lucrată pe parcursul aceluiași an.
Prin sentința civilă nr. 3229, din data de 18 Martie 2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul cu nr._, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată;
A fost admisă acțiunea formulată de reclamanta DIRECȚIA G. DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, în contradictoriu cu pârâta M. F. N.;
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 990 lei indemnizație de necuvenită.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că:
În cauza sunt aplicabile prevederile art. 254 și art. 256 din Codul muncii în conformitate cu care salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor, iar salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.
Din probatoriul administrat Tribunalul a reținut ca pârâta a fost angajata reclamantei în funcția de inspector specialitate – gr. prof. IA, in baza contractului individual de munca nr.116/08.01.2007 (f.8,9), până la data de 25.01.2011, când raporturile de muncă dintre părți au încetat in temeiul prevederilor art.55 lit.b C. muncii, astfel cum rezulta din decizia nr.22/25.01.2011 a Directorului General al DGASMB (f.19).
Urmare a cererii formulata de către reclamanta la data de 15.10.2009 (f.10), prin decizia nr.102/15.10.2009 a Directorului General al DGASMB (f.11) s-a decis ca începând cu data de 15.10.2009 este schimbata unitatea de baza de la instituția reclamanta a paratei, in conformitate cu prevederile art.35 C. muncii, pârâta exercitând funcția de baza, începând cu data respectiva, in cadrul Universității Hyperion.
In cursul lunii decembrie 2010 reclamanta a constatat, raportat la situația anterior reținuta și având in vedere prevederile art.3 al.1 din HG nr.250/1992, ca pârâta a încasat necuvenit cu titlu de indemnizație aferenta concediului de odihna efectuat in perioada noiembrie 2009 – decembrie 2010 suma totala de 1890 lei.
Astfel cum rezulta din înscrisurile administrate si potrivit susținerilor părților, necontestate, pârâta a beneficiat in anul 2009 de 25 zile de concediu, reclamanta acordându-i acesteia în luna noiembrie 2009 un număr de 5 zile de concediu de odihnă, in anul 2010 pârâta beneficiind de un număr de 21 de zile de concediu de odihnă, astfel: 2 zile în perioada 01.04-02.04. 2010 conform cererii de concediu nr. 110/02.04.2010, 1 zi în data de 21.06.2010 conform cererii de concediu nr. 451/22.06.2010, 3 zile în perioada 21.07._10 conform cererii de concediu nr. 559/15.07.2010, 15 zile în perioada 25.08._10 conform cererii de concediu nr. 796/24.08.2010.
Tribunalul a mai reținut că pentru zilele de concediu de odihna efectuate potrivit celor de mai sus pârâta a primit suma totala de 1890 lei (378 lei reprezentând indemnizația aferenta celor 5 zile de concediu din anul 2009 si 1512 lei indemnizația pentru cele 21 zile de concediu aferente anului 2010), dintre care reclamanta i-a reținut in cursul lunii ianuarie 2011 suma de 900 lei, prezenta acțiune având ca obiect obligarea pârâtei la plata restului sumei de 990 lei.
Sub un prim aspect, acela al excepției prescripției dreptului material la acțiune, Tribunalul a constatat-o drept neîntemeiata, având în vedere principiul imputației plății așa cum este reglementat de prevederile art.1110 - 1113 C.civ. si cele indicate de către reclamanta. Astfel, s-a reținut că suma de 900 lei reținuta de către reclamanta din drepturile bănești cuvenite pârâtei în luna ianuarie 2011 reprezintă contravaloarea indemnizației de concediu aferenta celor 5 zile de concediu efectuate in anul 2009, in cuantum de 378 lei și contravaloarea unui număr de aproximativ 7 zile de concediu efectuate in 2010, suma de 990 lei ce face obiectul cauzei reprezentând contravaloarea indemnizației aferente perioadei 25.08 – 14.09.2010. Cum prezenta acțiune a fost înregistrata la data de 18.07.2013, Tribunalul a constatat ca in cauza instanța a fost sesizata cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, astfel că excepția apare drept neîntemeiata, fiind respinsa, în consecința.
Analizând mai departe fondul pretențiilor, Tribunalul a avut în vedere ca potrivit prevederilor art.144 C. muncii, dreptul la concediu de odihna anual plătit este garantat tuturor salariaților, neputând forma obiectul vreunei cesiuni, renunțări sau limitări.
In temeiul art.145 alin.2 din Codul Muncii, durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabilește prin contractul colectiv de muncă aplicabil, este prevăzută în contractul individual de muncă și se acordă proporțional cu activitatea prestată într-un an calendaristic.
Din probele administrate în cauză rezultă faptul că reclamanta, în concordanță cu reglementările legale anterior menționate, a acordat pârâtei concediul legal cuvenit in perioada 2009 – 2010. Însa, Tribunalul nu poate face abstracție de dispozițiile art.3 al.1 din HG nr.250/1992, incidente în speța, în conformitate cu care salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de baza, cu o norma întreaga, o alta funcție, au dreptul la concediul de odihna plătit numai de la unitatea în care au funcția de baza, unitatea în care cumulează acordându-le, la cerere, un concediu fără plata pentru zilele de concediu de odihna primite de la cealaltă unitate.
Cum in perioada analizata in cauza parata nu avea funcția de baza la reclamanta, ci in cadrul Universității Hyperion, unitate din partea căreia a beneficiat de concediu legal de odihna, indemnizația de concediu trebuia plătita exclusiv de aceasta din urma unitate, având în vedere prevederile legale la care mai sus s-a făcut referire, in vigoare si aplicabile pârâtei în calitatea sa de salariat al reclamantei, entitate supusa domeniului de reglementare al HG nr.250/1992.
Tribunalul a reținut, raportat la dispozițiile art.3 din HG nr.250/1992, ca reclamanta nu era datoare a acorda pârâtei decât un concediu fără plata pentru zilele de concediu de odihna primite de la cealaltă unitate, obligație îndeplinita în speță, astfel încât, având în vedere ca in perioada analizata parata avea funcția de baza la o alta unitate, urmează să fie obligata să restituie suma de 990 lei, indemnizație de concediu necuvenita.
Apărările pârâtei sunt neîntemeiate, neputând fi reținute, Tribunalul constatând ca prevederile legale incidente în speța, la care mai sus s-a făcut trimitere, sunt clare și nu lasă loc de interpretare. Împrejurarea că pârâta a continuat să presteze în favoarea reclamantei activitatea corespunzătoare unei norme întregi nu atrage aplicarea in favoarea pârâtei a unui alt regim juridic decât cel stabilit de art.3 al.1 din HG nr.250/1992, având în vedere ansamblul dispozițiilor legale incidente. De asemenea, Tribunalul a constatat lipsita de relevanta si apărarea potrivit căreia pârâta nu a avut calitatea de funcționar public in cadrul reclamantei, prevederile HG nr.250/1992 aplicându-se nu numai funcționarilor publici, ci tuturor salariaților din administrația publica, regiile autonome cu specific deosebit si din unitățile bugetare.
Contrar celor susținute de către pârâtă, nu se poate retine în sarcina reclamantei nici încălcarea dispozițiilor art.144 – 145 C. muncii, aceasta acordându-i pârâtei concediul legal cuvenit, iar problema acordării indemnizației aferente acestei perioade fiind una distincta.
In consecința, având în vedere considerentele de fapt și de drept anterior expuse, Tribunalul a reținut că prezenta acțiune este întemeiata, urmând a o admite și a obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 990 lei indemnizație de necuvenită.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, pârâta M. F. – N..
În motivarea apelului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.466 C.pr.civ., apelanta a solicitat să fie admis apelul, să se dispună anularea/modificarea în tot a sentinței apelate si rejudecând cauza în fond să fie respinsă acțiunea formulata de către Direcția Generala de Asistenta Sociala a Municipiului București ca neîntemeiata pentru urmatoarele motive:
În fapt, la data de 08.01.2007 apelanta a fost angajata la Direcției Generale de Asistenta Sociala in funcția de Inspector Specialitate, Gr. Prof. IA, pe o durata nedeterminata, cu norma întreaga contra unui salariu lunar brut de 955 lei, conform contractului individual de munca înregistrat în registrul general de evidenta al salariaților sub nr. 116/08.01.2007.
Potrivit clauzelor contractuale concediul de odihna anual era de 25 zile lucrătoare. Ulterior după, expirarea perioadei de proba apelanta a fost definitivata pe post pentru un salariu de 1058 si un spor de vechime de 15%.
La data de 15.10.2009, prin adresa înregistrata la intimată, sub nr. 3899, apelanta a adus la cunoștința unității angajatoare faptul ca începând cu data de 15.10.2009 funcția de baza este Ia Universitatea Hyperion, Facultatea de Științe Politice Sociologice si Relații Internaționale.
Prin Decizia nr. 102/15.10.2009 intimata a luat act de cererea apelantei si a decis ca începând cu data de 15.10.2009 este schimbata unitatea de baza de la DGASMB in conformitate cu dispozițiile art. 35 din Legea 53/2003.
Deși apelanta a schimbat funcția de baza la Universitatea Hyperion, aceasta a continuat să desfășoare, începând cu data de 15.10.2009 activitate cu norma întreaga în cadrul DGASMB, respectiv 8 ore/zi pana la data de 25.01.2011 când CIM a încetat in baza art. 55 lit. b din Codul Muncii. ( Decizia 22/25.01.2011).
Potrivit dispozițiilor art. 35 din Legea 53/2003, oricărui salariat i se conferă dreptul de a munci la angajatori diferiți in baza unor contracte de munca diferite beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea.
Potrivit dispozițiilor art. 139 Codul Muncii Dreptul la concediu de odihna anual plătit este garantat tuturor salariaților el neputând face obiectul vreunei cesiuni, renunțări sau limitări.
Durata efectiva a concediului de odihna anual se stabilește prin contractul individual de munca cu respectarea legii si a contractelor colective aplicabile si se acorda proporțional cu activitatea prestata . conform art. 140 alin 2 din Codul Muncii.
Pentru perioada concediului de odihna art. 145 alin 1 Codul Muncii statuează ca salariatul beneficiază de o indemnizație de concediu care nu poate fi mai mica decât salariul de baza, indemnizațiile si sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectiva, prevăzute in contractul individual de munca.
Prin cererea de chemare in judecata intimata a solicitat obligarea apelantei la plata sumei de 990 lei reprezentând prejudiciul produs Direcției Generale de Asistenta Sociala a Mun. București (DGASMB) motivat de faptul ca aceasta ar fi încasat o plata necuvenita aferenta concediului de odihna efectuat in luna noiembrie 2009, respectiv în anul 2010, raportat la perioada efectiv lucrata pe parcursul aceluiași an.
În dovedirea pretențiilor sale aceasta invoca dispozițiile art. 3 alin 1 din HG 250 /1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariaților din administrația publica, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, în sensul că salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de bază, cu o normă întreagă, o altă funcție, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcția de bază.
Deși apelanta a învederat instanței de fond faptul că:
Nu are calitatea de funcționar public, ci de simplu angajat in baza unui contract individual de munca guvernat potrivit clauzelor contractuale doar de dispozițiile legii 53/2003 Codul Muncii;
A anunțat intimatei schimbarea unității de baza, aceasta nu a înțeles să modifice contractul de munca in mod corespunzător cu o jumătate de norma solicitându-i-se să lucreze pentru aceasta unitate 8 ore/zi;
A solicitat acordarea unor zile de concediu în perioada menționata prin cerere scrisa aprobata de către întreg forul de conducere: Directorul Coordonare Asistenta Sociala M. C., Sef Serviciu Pamela P., de către Serviciul RUPMSSM care a confirmat ca subsemnata am dreptul la 25 zile concediu de odihna pentru anul 2010, precum si de către Directorul General, Tribunalul București a admis acțiunea formulata de către Direcția Generala de Asistenta Sociala a Municipiului București, și a dispus obligarea apelantei la plata sumei de 990 lei cu titlu de indemnizație necuvenita.
Prin urmare, solicită Curții să observe că instanța de fond nu a avut în vedere urmatoarele dispoziții legale incidente in cauza pronunțând o soluție netemeinica si nelegala, astfel:
Potrivit dispozițiilor art. 40 alin 2 lit. c din Codul Muncii, intimata era obligata sa acorde apelantei toate drepturile ce decurg din lege si din contractul individual de munca încheiat;
Alegerea funcției de baza are ca scop numai determinarea veniturilor asupra cărora trebuie să se aplice impozitul pe venit potrivit art. 56 din Codul Fiscal, situație care nu este de natura a afecta dreptul la concediu de odihna garantat de lege si nici indemnizația aferenta acestuia;
Prin apariția Legii 53/2003 instituția la care salariatul cumulează a fost obligata la plata acelorași contribuții la salariu atât pentru salariații cu funcția de baza cât și pentru cei cumularzi, situație care diferă de cea existenta anterior intrării in vigoare a Legii 53/2003 când funcția de baza se referea la instituția care era obligata să îi achite salariatului toate contribuțiile de asigurări sociale si unde acesta a depus cartea sa de munca;
Salariații cumularzi au dreptul la concediu de odihna plătit corespunzător fiecăruia dintre contractele individuale de munca in care sunt parte potrivit doctrinei (A. Ticlea, A. P., C. T., M. T., O. T., Dreptul muncii, Editura Rosetti, București, 2004, p. 598);
Instituția „concediului de odihnă anual plătit" este unul din drepturile consfințite prin Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România a aderat;
Constituția României, art. 38 „Munca și protecția socială a muncii", recunoaște dreptul salariaților la „concediul de odihnă plătit";
Codul Muncii, la art. 144, dispune că „dreptul la concediul de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaților" și că acest drept „nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunțări sau limitări";
Art. 144 nu limitează dreptul ca fiind garantat exclusiv salariaților încadrați la funcția de bază;
Tot salariat este definit și cel care lucrează prin cumul potrivit art. 35 din Codul Muncii în baza unor contracte individuale de muncă.
Având în vedere considerentele mai sus prezentate, este evident că legiuitorul nu a limitat concediul de odihnă anual plătit ca un drept exclusiv salariatului încadrat într-o funcție declarată ca fiind de bază.
Concediul de odihnă anual plătit este un drept care se acordă salariatului indiferent că acesta este angajat într-o unică relație de muncă sau că acesta lucrează prin cumul. în cazul cumulului, salariatul are dreptul Ia concediu de odihnă anual plătit atât la funcția de bază (min. 20 zile lucrătoare a câte 8 ore fiecare), cât și la funcția ocupată prin cumul.
In același sens, apelanta precizează ca prevederile HG 250/1992, republicata, cu modificările ulterioare nu au fost modificate in mod corespunzător ulterior modificărilor aduse Codului muncii, acestea conținând prevederile astfel cum au fost statuate inițial prin Legea 53/2003 - Codul muncii.
Prin urmare apreciază că prevederile cuprinse în HG 250/1992 sunt aplicabile atât timp cât acestea nu intra în contradicție cu prevederile legale instituite prin codul muncii, republicat, act normativ de nivel superior.
Chiar daca ar fi să se aprecieze că în cauza sunt aplicabile dispozițiile HG 250/1992, consider ca sintagma cuprinsa in cadrul alin. (1) al art. 23 din OG 10/2008 "in condițiile legii" trebuie înțeleasa în sensul de raportare la prevederile Codului muncii, republicat.
De asemenea, solicită Curții să observe faptul că instanța de fond nu a avut în vedere la pronunțarea sentinței apelate faptul ca unitatea angajatoare a fost cea care a aprobat prin semnarea de către toate persoanele responsabile si departamentele de specialitate cererea de concediu si a dispus acordarea remunerației cuvenite.
Apelanta arată că nu este posibil ca după atâta timp sa fie "sancționata" cu obligarea la restituirea unei sume de bani presupusa a fi încasata necuvenit, iar unitatea angajatoare si persoanele implicate in luarea acestei decizii să nu își asume nici o responsabilitate.
În ceea ce privește respingerea in mod neîntemeiat a excepției prescrierii dreptului material la acțiune invocate de către apelantă, supune atenției urmatoarele aspecte:
În fata instanței de fond a făcut precizarea atât verbal cât și în scris ca suma solicitata de către intimata prin prezenta acțiune nu este certa, întrucât pentru aceeași perioada îi reținuse în mod abuziv din salariu, cu titlu de indemnizație concediu de odihna încasata în mod necuvenit, suma de 900 lei după data încetării contractului individual de munca. Din păcate măsura dispusa la acea vreme nu a fost contestata in termen legal de către apelantă, necunoscând drepturile conferite de legislația in domeniu decât ulterior când a consultat un jurisconsult.
De asemenea, solicită să se observe că intimat a solicitat prin cererea sa de chemare in judecata atragerea răspunderii patrimoniale a apelantei după mai bine de 3 ani de la data nașterii dreptului sau la acțiune. Sumele solicitate reprezintă indemnizație de concediu de odihna acordata pentru urmatoarele perioade conform cererii intimatei:
5 zile concediu in Noiembrie 2009 pentru care i s-a achitat suma de 378 lei;
2 zile concediu in 01-02.04.2010 pentru care i s-a achitat suma de 151 lei;
1 zi concediu la 21.06.2010 pentru care i s-a achitat suma de 76 lei;
3 zile concediu in 21-23.07.2010 pentru care i s-a achitat suma de 239 lei;
15 zile concediu in 25.08._10 pentru care i s-a achitat 1046 lei.
Prescripția extinctiva începe sa curgă potrivit dispozițiilor art. 2523 cod civil de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări trebuia sa cunoască nașterea Iui.
Când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe sa curgă de la data Ia care fiecare prestație devine exigibila potrivit art. 2526 Cod civil.
Apelanta nu a recunoscut niciodată creanța solicitata așa cum s-a reținut în considerentele sentinței apelate de către instanta de fond, pentru a se invoca întreruperea cursului prescripției, dovada in acest sens fiind adresa comunicata de către aceasta intimatei, la data de 01.08.2011, și înseși recunoașterile intimatei din cererea de chemare in judecata prin care se menționează că apelanta a refuzat să-și onoreze de buna-voie obligația de plata si ca nu a fost de acord cu reținerea sumei de 990 din salariu la data încetării raporturilor de munca.
De asemenea, in cauza nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 2538 Cod civil.
La data de 25.01.2011 se emite decizia prin care se dispune încetarea contractului de munca la cererea apelantei și reținerea contravalorii indemnizației aferente concediului de odihna efectuat si necuvenit in perioada 15.10._11 respectiv un nr. de 26 zile.
În raport de data introducerii acțiunii, la 18.07.2013, intimata a depășit termenul de 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune, socotit ca începând din noiembrie 2009 pana la 21.06.2010, pentru fiecare indemnizație in parte.
Chiar si in situația respingerii excepției prescrierii dreptului la acțiune, solicită Curții să observe că instanța de fond nu a avut in vedere faptul ca până în prezent intimata a reținut deja fără voia apelantei suma de 900 lei din debit, motiv pentru care suma rămasă de achitat ar fi doar in cuantum de 385 lei in raport de indemnizația cuvenita pentru cele 18 zile de concediu solicitate, in cuantum total de 1285 lei aferenta perioadelor 21- 23.07.2010 respectiv 25.08.2010-14.09.
Pentru toate aceste motive solicită să se constate netemeinicia sentinței atacate și să se dispună admiterea apelului declarat.
Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 C.pr.civ., în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Prima instanta a facut o corecta aplicare a dispozitiilor legale incidente in speta, hotararea fiind legala si temeinica.
S-a dispus în mod corect obligarea apelantei-pârâte la plata sumei de 990 lei, reprezentând indemnizație de concediu încasată în mod necuvenit de la Direcția G. de Asistență Socială a Municipiului București.
Caracterul necuvenit al încasării acestei sume rezultă din prevederile art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 250/1992, potrivit cărora salariații cumularzi au dreptul la concediu de odihnă plătit numai de la instituția unde exercită funcția de bază.
În speță, în anii 2009-2010 apelanta exercita funcția de bază la Univesitatea Hyperion, dar a beneficiat de concediu de odihnă plătit si de la Direcția G. de Asistență Socială a Municipiului București, unde desfășura activitate prin cumul și, prin urmare, trebuie să restituie sumele primite de la instituția reclamantă.
Nu prezintă relevanță împrejurarea ca apelanta avea calitatea de salariat, și nu de funcționar public, întrucât Codul muncii nu este aplicabil în speță, fiind un act normativ cu caracter general. În cauză se aplică dispozitiile speciale ale H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariaților din administrația publica, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, act normativ cu caracter special.
Nu va fi retinuta nici sustinerea apelantei in sensul ca HG nr. 250/1992 ar fi fost modificat implicit la data intrarii in vigoare a Codului muncii, prin faptul ca in acesta din urma s-a prevazut plata contributiilor obligatorii de catre fiecare angajator in parte, atat pentru salariatii cumularzi, cat si pentru cei care exercita functia de baza si ca, prin urmare, fiecare angajator in parte poate sa achite si indemnizatia de concediu de odihna. Desi raționamentul expus de apelanta este pertinent, legiuitorul a optat pentru mentinerea expresa in vigoare a art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 250/1992, printr-un act normativ ulterior Codului muncii, ceea ce face inaplicabila interpretarea propusa de apelanta.
Astfel, potrivit art. 46 din OUG nr. 123/2003 privind cresterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar, act normativ intrat in vigoare ulterior adoptarii Codului muncii:
Art. 46 (1) Personalul din sectorul bugetar are dreptul in fiecare an calendaristic la un concediu de odihna si la alte concedii, in conditiile legii.
(2) Durata minima a concediului de odihna este de 20 de zile lucratoare pe an.
(3) La determinarea indemnizatiei de concediu de odihna se vor lua in calcul, pe langa salariul de baza, si sporurile de care beneficiaza, potrivit legii.
(4) Concediul de odihna se efectueaza in fiecare an. In cazul in care, din motive justificate, personalul din sectorul bugetar nu a putut efectua
concediul de odihna la care avea dreptul ., cu acordul persoanei in cauza, angajatorul este obligat sa acorde concediul pana
la sfarsitul anului urmator.
(5) Compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat este permisa numai in cazul incetarii raporturilor juridice de munca sau de serviciu in
cazul functionarilor publici.
(6) Celelalte prevederi din Hotararea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor din administratia publica, din regiile autonome cu specific deosebit si din unitatile bugetare, republicata, cu modificarile ulterioare, raman in vigoare.
(7) Indemnizatia de concediu de odihna se plateste de catre angajator cu cel putin 5 zile lucratoare inainte de plecarea in concediu.”
In consecinta, fata de prevederile neechivoce din cuprinsul OUG nr. 123/2003, care nu au modificat dispozitia din art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 250/1992 ci, dimpotriva, au mentinut-o expres in vigoare, Curtea va inlatura toate criticile apelantei fondate pe aplicabilitatea dispozitiilor Codului muncii referitoare la dreptul la concediu de odihna platit.
De asemenea, nu prezinta relevanta imprejurarea ca cererea de concediu de odihna a fost aprobata de persoanele responsabile, intrucat salariatul care a incasat in mod necuvenit o suma de la angajator trebuie sa o restituie, conform art. 256 C.muncii, iar aprobarea concediului de odihna este o chestiune distincta de indemnizatia aferenta. Unitatea reclamanta, la care apelanta desfasura activitate prin cumul, era obligata sa-i acorde concediu fara plata pentru zilele de concediu de odihna primite de la cealalta unitate, unde exercita functia de baza, astfel ca cererea de concediu a fost aprobata in mod legal. D. indemnizatia aferenta a fost platita cu incalcarea dispozitiilor legale si, prin urmare, este supusa restituirii.
Nu este intemeiată nici critica referitoare la incidența prescripției extinctive, întrucât Tribunalul a reținut în mod corect că pentru zilele de concediu de odihna efectuate în 2009-2010 pârâta a primit suma totala de 1890 lei (378 lei reprezentând indemnizația aferenta celor 5 zile de concediu din anul 2009 si 1512 lei indemnizația pentru cele 21 zile de concediu aferente anului 2010), din care i s-a reținut deja in ianuarie 2011 suma de 900 lei, în speță solicitându-se recuperarea numia pentru diferența de 990 lei.
Or, față de principiul imputației plății așa cum este reglementat de prevederile art.1110 - 1113 C.civ. suma de 900 lei reținuta în ianuarie 2011 se impută cu prioritate asupra obligațiilor mai vechi, adică reprezintă contravaloarea indemnizației de concediu aferenta celor 5 zile de concediu efectuate in anul 2009, in cuantum de 378 lei și celor aproximativ 7 zile de concediu efectuate in 2010, suma de 990 lei ce face obiectul cauzei reprezentând contravaloarea indemnizației aferente perioadei 25.08 – 14.09.2010, perioada situată în interiorul termenului de prescripție de 3 ani.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza art.480 C.pr.civ., va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă M. F. N., cu domiciliul situat în municipiul București, ., B1. M11, ., sector 6, identificată cu CNP:_, împotriva sentinței civile nr.3229 din data de 18.03.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimata-reclamantă Direcția G. de Asistență Socială a Municipiului București, cu sediul ales în vederea comunicării actelor de procedură în Municipiul București, .-58, sector 3, cod fiscal_, RO16TREZ24A_X, Secțiunea Funcționare (C._), deschis la Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București, Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22 ianuarie 2015.
Președinte, Judecător, Grefier,
S. G. I. M. C. M. Colindeață
Red.I.S.G
Tehnored.I.S.G./D.M.
4 ex./ 28.01.2015
Jud.fond: T. D. A.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 500/2015. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
